Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

MOARTE PĂMÂNTEASCĂ ȘI VIAȚĂ COSMICĂ

GA 181

CONFERINŢA a VI-a

Berlin, 19 martie 1918

Am vorbit cu o săptămână în urmă despre probleme mai intime ale vieţii sufleteşti omeneşti, despre probleme care sunt adecvate pentru a pregăti reprezentări ce se extind asupra raportului aşa-numiţilor vii, adică a oamenilor care trăiesc în trupul fizic, cu sufletele destrupate, cu acei oameni care trăiesc între moarte şi o nouă naştere. Acum se pune problema, atunci când discutăm o astfel de temă, să ne familiarizăm cu anumite idei fundamentale, care ne pot introduce sufletește într-un mod corect, în felul în care ar trebui și poate să se socotească omul înăuntrul unor astfel de relaţii. Căci de acest fapt, dacă omul care trăieşte aici pe Pământ este conştient că se află în vreo relaţie cu un mort, sau în general cu o entitate sau alta din lumea spirituală, nu depinde absolut deloc realitatea acestei relaţii. Pentru acela care reflectează asupra acestor lucruri, ceea ce spun eu acum este de la sine-înţeles; dar uneori este necesar exact în domeniul spiritual-ştiinţific să-ţi clarifici bine cele de la sine-înţelese.

Omul se află mereu în relaţie cu lumea spirituală, se află mereu într-o anumită relaţie și cu acei morți care sunt legaţi karmic de el. Este aşadar cu totul altceva dacă vorbeşti de realitatea acestei relaţii sau dacă vorbești despre conştienţa mai intensă sau mai atenuată pe care o putem avea despre această relaţie. Important este însă pentru oricine – chiar şi pentru acela care crede că o astfel de conştienţă este întru totul departe de el – să afle ce spune o astfel de conştienţă; pentru că ea spune de fapt oricărui om adevăruri în lăuntrul cărora el se situează mereu. Exact în privinţa relaţiei aşa-numiţilor oameni vii cu aşa-numiţii morţi trebuie să ne clarificăm că această relaţie este într-o anumită privinţă mai dificil de adus în conştienţă decât relaţia cu alte entităţi ale lumii spirituale. A căuta să dobândești o conştienţă despre entităţile ierarhiilor superioare, ba chiar de a obţine anumite revelaţii despre ierarhiile superioare este relativ mai uşor decât să devii conştient de o relaţie absolut precisă cu morţii, ceea ce înseamnă să devii conştient de aceasta în mod cu adevărat corect. Şi aceasta din următorul motiv.

Omul trăieşte, parcurgând răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere, în condiţii de existenţă foarte diferite de condiţiile de viaţă din lumea fizică: Este suficient să aruncaţi o privire asupra a ceea ce s-a spus în ciclul de conferinţe Fiinţa interioară a omului şi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere [Nota 1] şi veţi vedea ce reprezentări şi gânduri diferite de concepţia fizică despre lume trebuie folosite pentru a vorbi despre viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. De ce sunt de fapt aceste reprezentări care trebuie folosite aici, atât de diferite de cele cu care suntem obişnuiți pentru conştienţa obişnuită? Deoarece, pornind de la anumite condiții – pe care va trebui să le mai discutăm în decursul acestei ierni – omul între moarte şi noua naştere, anticipează deja, într-un anumit mod, ceea ce vor fi condiţiile de viaţă ale următoarei încarnări a Pământului, natura jupiteriană. Omul trăiește în orice caz, s-ar putea spune, o rafinare spirituală, trăiește așa încât cele prin care trece acum între moarte şi o nouă naştere amintesc deja de ceea ce vor fi primele condiţii de viaţă din evoluția jupiteriană. Pentru că omul, într-un anumit mod, aici în viaţa sa din timpul întrupărilor Pământului, a păstrat câte ceva din întrupările anterioare ale Pământului – din existenţa lunară, solară şi saturniană –, de aceea el pe de altă parte primește ceva din viitor, în viaţa pe care o parcurge între moarte şi o nouă naştere. În schimb, entităţile ierarhiilor superioare, în măsura în care le poți pătrunde cu privirea omenească, sunt toate legate –  într-o manieră contemporană – cu întreaga lume spirituală, bineînțeles, dar în măsura în care lumea spirituală deja se desfășoară în prezent într-o formă oarecare. În viitor ele vor revela cele viitoare. Oricât de paradoxal ar suna ceea ce spun eu acum, totuşi aşa stau lucrurile. Sună paradoxal din motivul că poate lua naştere întrebarea cum îşi dezvoltă fiinţele ierarhiilor superioare activitatea lor în privinţa morţilor, de vreme ce morţii poartă deja ceva din viitor în ei. Desigur că şi entităţile ierarhiilor superioare au ceva din viitor în ele, şi au în ele posibilitatea de a modela viitorul. Dar ele nu fac aceasta fără să modeleze ceva care este direct caracteristic pentru prezent. Acesta este însă cazul celor morţi. Din acest motiv, vederea a ceea ce înfăptuiesc ierarhiile superioare face parte, oarecum ca pregătire, din conștientizarea relaţiei cu morţii. Şi abia după ce omul său a prilejuit cu sufletul o simțire mai mult sau mai puţin conştientă faţă de fiinţele ierarhiilor superioare îi va deveni treptat posibil acelui suflet ca pe baza capacităţii de percepţie şi simţire a ierarhiilor superioare să-şi aducă în conştienţă ceva din comunicarea cu morţii. Nu vreau să spun prin aceasta că omul trebuie să sesizeze clarvăzător ierarhiile superioare, dar el trebuie să înţeleagă, atâta cât ştiinţa spirituală oferă posibilitatea în acest sens – şi ea oferă această posibilitate –, ceea ce se revarsă în existenţă de la ierarhiile superioare. Toate aceste lucruri depind de înţelegere. Abia atunci când omul se străduieşte să înțeleagă aceste lucruri în mod spiritual-ştiinţific, pot interveni şi acele condiţii de existenţă, care cheamă deja în conştienţă ceva dintr-o legătură a aşa-zişilor vii cu aşa-zişii morţi. Pentru înţelegerea acesteia este necesar să aveți în vedere următoarele.

Lumea spirituală în care este omul între moarte şi noua naştere, îşi are condiţiile ei de existenţă complet deosebite, condiţii de existenţă cărora, noi în viaţa noastră pământească obişnuită abia dacă le dăm atenţie, ba chiar care, dacă ne sunt date în cadrul unei concepţii despre viaţă, ne apar ca fiind destul de paradoxale şi de ciudate. Aici trebuie să reţinem în primul rând că dacă omul vrea să simtă conştient astfel de lucruri, el trebuie să-şi însuşească înainte de toate un sentiment pe care eu l-aş numi un real simț al comunității, al solidarității cu lucrurile existenţei. Este propriu-zis o exigență pentru continuarea dezvoltării spirituale a omenirii prezentului nostru, a acestui prezent catastrofal, ca omul să dezvolte treptat acest sentiment de comunitate cu lucrurile existenţei. În subconştient omul are pe deplin predispoziţia către acest simț al comunității, chiar dacă într-un mod primitiv. Dar noi nu trebuie să pălăvrăgim aşa, în general, cum fac panteiştii, despre un spirit universal, noi nu trebuie să vorbim aşa, în general, despre acest simț al comunității, ci trebuie să ne devină clar în mod concret şi detaliat cum se poate vorbi despre un asemenea simț al comunității, cum se clădeşte el treptat în suflet. Căci acest sentiment de comunitate este un rezultat al vieţii. În acest sens sunt luate în considerare următoarele.

Dumneavoastră veţi fi auzit deja adesea că dacă firile criminale, în care instinctualul acţionează subconştient foarte puternic, au făcut ceva, au săvârşit o faptă, atunci ele au un instinct ciudat: sunt împinse înapoi, la locul faptei lor, caută locul faptei, un sentiment imprecis îi mână într-acolo. Dar astfel de lucruri nu fac decât să exprime în cazuri speciale ceea ce este general uman în privinţa multor lucruri. Anume atunci când am făcut ceva, am înfăptuit ceva, fie şi treaba aparent cea mai neînsemnată, atunci rămâne – nu mă pot exprima altfel, deşi este iarăși de la sine înțeles că lucrurile sunt exprimate printr-un fel de imaginaţiune – ceva în noi, din ceea ce am făcut, din lucrul pe care l-am apucat când am făcut acea treabă; o anumită forţă de la lucrul pe care l-am apucat, cu care am făcut ceva, rămâne legată cu Eul nostru. Omul nu poate deloc altfel, decât să intre în anume legături cu toate ființele pe care le întâlneşte şi cu lucrurile pe care pune mâna – unde, desigur, nu am în vedere doar simpla atingere fizică –, cu care face ceva în viaţă. Noi lăsăm pretutindeni în urmă semnele, indiciile noastre, şi în subconştientul nostru rămâne prezent sentimentul de a fi legat cu lucrurile cu care am venit în contact prin acţiunile noastre. Aceasta se manifestă la naturile despre care tocmai am vorbit, într-un mod anormal, pentru că subconştientul iluminează foarte instinctiv în conştienţa obişnuită; dar în subconştient orice om are sentimentul că ar trebui să se întoarcă la cele cu care a venit în contact prin acţiunea sa.

Aceasta este și ceea ce ne întemeiază karma; de la care provine karma noastră. Şi de la acest sentiment subconştient, care inițial se imprimă în existenţă doar în mod nebulos, avem sentimentul general de comunitate cu lumea. Pentru că noi practic ne întipărim pretutindeni semne ale noastre, de aceea avem un astfel de sentiment de comunitate cu lumea. Acest simț al comunității, putem, aș spune, să-l prindem în zbor, putem să-l percepem ca atare. Pentru aceasta, trebuie însă să luăm în vedere anumite intimităţi ale vieţii. Trebuie să încercăm să ne transpunem cu adevărat în reprezentarea: Tu mergi acum pe o stradă –, şi atunci să parcurgi strada, şi după ce ai plecat, să te imaginezi mereu mergând. Prin aceea că evoci mereu așa ceva, ridici din suflet acest sentiment general de comunitate cu lumea. La acela care devine conştient în sens mai concret de acest simț al comunității, el se dezvoltă în aşa fel încât în final omul îşi spune: Există, totuşi, o legătură, chiar dacă o legătură invizibilă, între toate lucrurile, ca între elementele componente ale unui organism. Aşa cum fiecare deget şi fiecare lob al urechii, tot ceea ce face parte din noi, ceea ce este în organismul nostru, stau toate în legătură una cu alta, tot aşa este o legătură între toate lucrurile şi tot ceea ce se petrece, în măsura în care ceea ce se petrece intervine în lumea noastră.

Numai că pentru acest „în comun”, pentru ceea ce pătrunde organic în lucruri, oamenii pământeni actuali încă nu au o conştienţă deplină. Ei nu o au încă în conştienţă, ea rămâne încă în inconştient. În timpul evoluţiei de pe Jupiter acest sentiment va fi cel fundamental, şi în timp ce ne muncim treptat cu trecerea din cea de-a cincea epocă de cultură postatlanteană la cea de a şasea, ne pregătim formarea unui asemenea sentiment, astfel încât formarea lui, care este necesară în intervalul nostru temporal în viitorul apropiat, să ofere o fundație etică deosebită, o bază morală deosebită pentru omenire, care trebuie să fie cu mult mai vie decât este cea analogă ei în ziua de azi. Am aceasta în vedere în modul următor.

În ziua de azi mulți oameni încă nu gândesc nimic deosebit despre aceasta, atunci când se îmbogăţesc pe socoteala altor oameni, când trăiesc pe seama altora. Nu numai că oamenii nu includ această a-trăi-pe-seama-altora în mod special într-o autocritică morală, dar ei nu reflectă nici măcar o dată asupra acestui lucru. Căci dacă ar reflecta asupra lui, ar găsi că un om trăiește cu mult mai mult pe seama altora decât le trece prin minte oamenilor. Anume, fiecare trăieşte pe seama celorlalţi. Or, se va dezvolta conştienţa că viaţa pe seama celorlalţi, și în societate înseamnă tot acelaşi lucru ca şi cum un organ al unui organism s-ar dezvolta pe seama celorlalte organe în mod nejustificat, şi că în realitate fericirea unui om izolat nu este posibilă fără fericirea comunităţii. Desigur că oamenii din ziua de azi încă nu presimt acest fapt, dar el trebuie totuşi să devină treptat un principiu fundamental al unei adevărate morale omeneşti. În ziua de azi fiecare aspiră mai întâi la propria-i fericire, nu se gândeşte că în mod fundamental fericirea proprie sa este posibilă numai cu fericirea tuturor celorlalţi.

Aşadar există o conexiune între simțul comunității despre care am vorbit şi sentimentul că, de fapt, întreaga viaţă în comun, întreaga viață socială este un organism. Acesta se poate intensifica, se poate intensifica extraordinar de mult pentru om. El poate dezvolta o simţire intimă de a fi laolaltă cu lucrurile din jurul său. Dacă el amplifică această simţire intimă, atunci dobândeşte posibilitatea să obţină treptat şi o percepere a ceea ce am caracterizat în ultima conferinţă [Nota 2] ca fiind acea strălucire, care este proiectată dincolo de moarte în evoluţia noastră dintre moarte şi noua naştere, pe care o percepem şi din care ne plăsmuim karma. Vreau numai să indic acest fapt. Dar dacă dezvoltă acest simț al comunității, omul mai primeşte şi altceva, anume posibilitatea de a trăi într-adevăr cu particularităţile, cu situaţiile, gândurile şi acţiunile unui alt om, ca şi cum ar fi ale sale proprii. Acest aspect este legat de o anumită dificultate pentru viaţa sufletească: să te identifici cu un om în gândire așa încât ceea ce săvârșește el, ceea ce gândeşte și simte el, să le simţi ca pe ale tale. Dacă vrem însă să reflectăm retrospectiv în mod rodnic la ceea ce am avut în comun, pe timpul vieții, cu persoane care acum sunt decedate și cu care am fost legaţi karmic, numai atunci suntem capabili să îi accesăm într-adevăr ca oameni destrupaţi, când suntem în stare să gândim şi cel mai mic lucru pe care l-am trăit împreună cu ei, aşa cum gândim atunci când avem acest sentiment de comunitate. Imaginaţi-vă, aşadar, că ne gândim la ceva care s-a desfăşurat între noi şi o persoană care a murit, atunci când stăteam cu ea la masă sau am mers la plimbare, sau am făcut alt lucru, după cum spuneam, oricât de neînsemnat. Dar sufletul are posibilitatea să se transpună corect, în aşa fel încât să atingă realitatea, numai dacă are într-adevăr în sine sentimentul de comunitate; altfel are prea puţină putere să se transpună în acea chestiune. Căci vă rog să înţelegeţi bine: Numai dintr-un asemenea loc – chiar dacă acum vorbesc comparativ, dumneavoastră mă veţi înţelege –, asupra căruia proiectăm acest sentiment de comunitate, poate ajunge mortul în conştienţa noastră. Puteţi să vă reprezentaţi lucrurile cu totul spaţial. Desigur că va trebui să menţineţi în conştienţă faptul că vă reprezentaţi numai o imagine, dar vă reprezentaţi imaginea unei realităţi veritabile.

Mă mai întorc o dată la ceea ce spuneam mai înainte: Vă reprezentaţi o situaţie anume, de exemplu cum stăteaţi cu cel decedat la masă sau cum aţi mers cu el a plimbare; apoi întreaga dumneavoastră viaţă sufletească urmează direcţia acestui gând. Numai dacă în această cugetare dezvoltaţi un astfel de a-fi-împreună-sufletește cu cel mort, care corespunde acestui sentiment de comunitate, numai atunci privirea sa din lumea spirituală poate găsi acel gând, aşa cum gândul dumneavoastră, direcţia gândirii dumneavoastră, găseşte realitatea asupra căreia se îndreaptă aceste gânduri. Prin faptul că îndreptați acest gând înspre mort, şi în măsura în care – așa cum am indicat – plin de iubire îl lăsaţi să fie prezent în sufletul dumneavoastră, vă întâlniţi pe direcţia privirii dumneavoastră sufleteşti cu direcţia privirii sufleteşti a mortului. În acest fel, mortul vă poate vorbi. El vă poate vorbi numai din locul care cade pe direcția sentimentului dumneavoastră de comunitate cu el. Aşa sunt corelate lucrurile. Învăţăm întru câtva să ne simţim karma prin aceea că dobândim o idee de cum lăsăm peste tot în urmă semne ale gândirii. Dacă învăţăm în felul acesta să ne identificăm cu lucrurile, ne formăm sentimentul care ne aduce în legătură tot mai conştientă cu cei morți. Abia în felul acesta se oferă posibilitatea ca cei morți să ne vorbească.

Celălalt aspect, care este necesar, este ca noi să putem auzi această vorbire, să ajungem cu timpul să o putem percepe cu adevărat. Pentru aceasta trebuie să luăm în seamă în primul rând ceea ce trebuie să existe, cum s-ar spune, ca „aer” între noi şi cel mort, pentru ca el să ne poată vorbi prin el. Dacă e să compar cu fizicul: Dacă aici, între noi, ar fi vid, dumneavoastră nu aţi putea auzi ceea ce vă spun; aerul trebuie să intermedieze. Tot aşa trebuie să existe ceva între cel viu şi cel mort, dacă e ca mortul să ajungă până la noi. Trebuie să existe oarecum un aer spiritual, şi acum putem discuta din ce constă acest aer spiritual, în care trăim împreună cu cel mort. Din ce constă acest aer spiritual?

Dacă vrem să înţelegem acest lucru, trebuie să ne amintim ce am expus eu într-un alt context [Nota 3], anume cum se formează amintirea omenească; pentru că lucrurile sunt toate legate între ele. Psihologia uzuală spune despre amintirea omenească: Acum am o impresie din lumea exterioară, care provoacă în mine o reprezentare; această reprezentare pleacă cumva la plimbare în subconştientul meu, este uitată, şi atunci când există un prilej anume, vine din nou afară din subconştient şi atunci mi-o amintesc. – Căci de fapt aproape toate psihologiile, în ceea ce privește memoria, au senzaţia că pe baza unei impresii avem o reprezentare, pe care după un timp nu o mai avem, este uitată şi se plimbă aşa, prin subconştient, şi apoi vine iarăşi, printr-o ocazie oarecare, sus, în conştienţă. Omul îşi aminteşte şi crede că are aceeaşi reprezentare pe care şi-a format-o inițial. Dar acesta este un nonsens total, un nonsens predat aproape fără excepţie în toate psihologiile, dar care cu toate acestea este un nonsens. Căci cele despre care se vorbește acolo, nu se petrec deloc. Atunci când printr-o trăire exterioară ne formăm o impresie și mai târziu ne amintim, nu vine din nou sus în noi reprezentarea formată la început. Ci în timp ce ne reprezentăm acum, se mai desfăşoară un proces subconştient, un al doilea proces; numai că acela nu vine în conştienţă în timpul trăirii exterioare, dar totuşi el se desfăşoară. Şi prin procese pe care nu vreau să le discut acum, doua zi dimineaţa se desfăşoară din nou a în organismul nostru ceea ce s-a desfăşurat azi, dar a rămas inconştient. Şi aşa cum astăzi impresia exterioară provoacă reprezentarea, mâine, ceea ce a fost generat acolo jos, provoacă noua reprezentare. O reprezentare pe care o am astăzi, trece, ea nu mai este aici; ea nu se plimbă prin subconştient, ci dacă mâine am din memorie aceeaşi reprezentare, aceasta provine de acolo că în mine există ceva care produce această aceeaşi reprezentare. Dar aceasta a fost produsă subconştient. Cine crede că reprezentările sunt luate de subconştientul nostru, se plimbă pe acolo, şi, în fine, vin din nou din suflet la suprafaţă, acela ar trebui, atunci când vrea să-şi amintească după vreo trei zile că i s-a întâmplat ceva pe care nu vrea să-l uite şi pe care şi-l notează, ar trebui atunci să-şi reprezinte deopotrivă: Omul pe care vrea să şi-l amintească este de asemenea în interiorul a ceea ce şi-a notat el, şi că după cele trei zile acest om se plimbă din jurnalul său ieșind atunci din nou afară. – Exact la felul cum în jurnal intră numai semne, tot aşa în amintire se află numai un semne, şi acest lucru provoacă din nou, şi anume într-o intensitate atenuată, ceea ce a fost trăit de noi. Putem expune multe în această privinţă, din punct de vedere spiritual-ştiinţific – o vom mai face, şi aceasta va clarifica întru totul ceea ce voi expune acum –, astăzi vreau să amintesc doar un aspect.

Cine vrea să memoreze sau să-şi însuşească ceva pe care vrea să-l reţină, ceea ce se numeşte adesea în tinereţe „a toci”, acela ştie foarte bine că nu este suficient ceea ce se desfăşoară ca operaţiune atunci când doar percepem ceva; ci uneori este nevoie de ajutoare chiar foarte exterioare pentru a încorpora ceva în memorie. Observaţi o dată pe cineva care vrea să „tocească”, şi veţi vedea ce eforturi face pentru a veni în ajutorul acestei activităţi inconştiente, care se desfăşoară în treaba aceasta. El caută să vină cumva în ajutorul acestui subconştient. Aici sunt două chestiuni cu totul diferite: să încorporezi memoriei un lucru şi să-ti reprezinți un lucru prezent. Dacă puteţi studia oamenii, dacă le puteţi observa caracterele, veţi afla curând, după cum o arată şi studiul omului, că aici avem de a face cu două lucruri: Veţi găsi că există oameni care pricep repede ceva, dar au o ținere de minte teribil de proastă; şi viceversa, există oameni care sunt proşti ca noaptea când e vorba de priceperea rapidă a unui lucru, dar care au o bună ținere de minte, în special o capacitate bună de reprezentare şi de judecată. Aceste două lucruri merg unul lângă altul, şi ştiinţa spirituală va trebui să atragă atenţia în multe privinţe asupra stării de lucruri în realitate.

Atunci când noi în viaţă pricepem astfel una sau alta – şi noi pricepem de dimineaţa devreme, de la trezire, şi până la adormire ceva despre lume – trecem mai mult sau mai puţin conştient prin simpatiile sau antipatiile noastre odată cu ceea ce sesizăm, şi de cele mai multe ori suntem mulţumiţi când am priceput o treabă. Dar această activitate care duce apoi la amintire este cu mult mai extinsă decât aceea care este necesară pentru perceperea impresiilor. Se petrec cu adevărat multe subconştient în sufletul nostru, şi aceste lucruri care se desfăşoară subconştient, contrazic uneori în mod remarcabil ceea ce se petrece conştient în noi. Se poate uneori ca noi să simţim antipatie, împreună cu o impresie pe care o face ceva asupra noastră. Subconştientul nu simte deloc aceste antipatii; el în general simte impresiile cu totul altfel decât conştienţa obişnuită. Anume, subconştientul dezvoltă un sentiment remarcabil faţă de toate impresiile, senzaţia pe care nu o pot desemna altfel – deşi modul de expresie este întotdeauna doar comparativ atunci când aplicăm asupra spiritualului expresiile preluate din lumea fizică; dar expresia se potriveşte aici foarte bine – decât spunând: subconştientul dezvoltă mereu, indiferent de ce se petrece în conştienţă, faţă de orice impresie, un anumit sentiment de recunoştinţă. – Nu este deloc incorect atunci când spun că un om poate sta în faţa dumneavoastră, iar impresia conştientă pe care o aveţi despre el vă poate fi îngrozitor de neplăcută – omul vă poate azvârli în faţă cele mai mari grosolănii – dar impresia inconştientă are în raport cu acesta un anumit sentiment de recunoştinţă. Acest sentiment de recunoştinţă există din simplul motiv că tot ceea ce se apropie în viaţă de elementele mai profunde ale fiinţei noastre ne face viaţa mai bogată, ne-o îmbogăţeşte cu adevărat. Şi toate impresiile neplăcute ne îmbogăţesc viaţa. Asta nu depinde de modul în care trebuie să ne raportăm noi conştient la impresiile exterioare. Faptul că trebuie să reacţionăm în mod conştient aşa sau aşa, nu are nimic de a face cu ce se desfăşoară în subconştient. În subconştient totul duce numai la un anumit sentiment de recunoştinţă. Subconştientul primeşte orice impresie ca pe un dar, pentru care trebuie să fie recunoscător. Aceasta facem noi în subconştientul nostru.

Este extraordinar de important să luăm în vedere această realitate ce se desfăşoară sub pragul conştienţei. Ceea ce acţionează acolo şi izbucnește într-un sentiment de recunoştinţă, acţionează în noi într-un fel asemănător cu cele care acţionează în noi la o impresie din lumea exterioară, şi care urmează să devină apoi amintire, mergând astfel alături de reprezentare; şi poate deveni conştient despre aceste lucruri numai omul care dobândeşte un sentiment limpede al faptului că de la trezire până la adormire el visează încontinuu. Eu am spus deja în conferinţa publică [Nota 4] că în privinţa sentimentelor şi voinţei noastre noi dormim şi visăm încontinuu, chiar şi în viaţa de veghe. Atunci când lăsăm lumea să acţioneze astfel asupra noastră, se desfăşoară continuu impresiile şi reprezentările noastre; dar în aceasta noi visăm despre toate lucrurile, şi această viaţă de vis este cu mult mai bogată decât credem. Numai că ea este eclipsată de reprezentarea conştientă, aşa cum este eclipsată o lumină mai slabă de una mai puternică. – Vă puteți într-un fel obține o lămurire experimentând asupra acestor raporturi, dacă sunteți atenți la diverse aspecte intime ale vieţii. Încercaţi, de exemplu, să faceţi următorul experiment în dumneavoastră înşivă: Gândiţi-vă că sunteți culcat într-un pat şi vă treziţi. Desigur că într-o astfel de situaţie omul nu este atent la el însuşi, pentru că imediat lumea face tot felul de impresii asupra lui. Dar se poate întâmpla ca el să mai rămână un scurt timp liniştit, atunci când se trezeşte. Atunci poate observa că de fapt el deja a perceput ceva înainte de a se trezi. El poate observa aceasta în mod deosebit atunci când cineva a bătut la uşă şi pe urmă nu mai bate. El poate constata aceasta, şi trezindu-se, ştie: S-a întâmplat ceva. Iar cele întâmplate îi devin clare din întreaga situaţie.

Atunci când omul observă aşa ceva, el nu va mai fi departe de recunoaşterea celor pe care le are de constatat ştiinţa spirituală: că noi ne aflăm într-un raport de percepere faţă de mediul nostru înconjurător cu mult mai amplu decât este percepţia conştientă. Şi este pur şi simplu real, atunci când mergeţi pe stradă şi întâlniţi un om care tocmai a venit de după colţ şi pe care de aceea nu l-aţi putut vedea: Aveţi sentimentul că totuşi l-aţi văzut încă dinainte. Putea avea în nenumărate cazuri sentimentul că aţi văzut ceva deja dinainte de a se petrece în mod real. – Este adevărat: noi ne aflăm deja mai înainte în legătură sufletesc-spirituală cu ceea ce percepem ulterior. Lucrurile stau întru totul aşa, numai că suntem amuțiți de percepţia sensibilă ulterioară, şi nu dăm atenţie la ceea ce se desfăşoară în intimităţile vieţii sufleteşti.

Acest lucru este din nou ceva care într-un mod similar se desfăşoară în subconştient, precum formarea memoriei sau precum ceea ce v-am expus ca sentiment de recunoştinţă faţă de toate fenomenele înconjurătoare. Morţii ne pot vorbi numai prin elementul care ne străbate visele ce ne întreţes viaţa. În această percepţie intimă desfăşurată subconştient, vorbesc morţii. Şi ei pot să facă acest lucru, dacă noi suntem în stare să avem aerul sufletesc-spiritual comun cu ei. Pentru că acesta este necesar pentru ei, dacă vor să ne vorbească, este necesar ca noi să reușim să introducem în conştienţă ceva din ceea ce tocmai am expus drept sentiment al recunoştinţei, un sentiment al recunoştinţei faţă de tot ce ni se revelează. Dacă în noi nu este nimic din acest sentiment de recunoştinţă, dacă noi nu suntem în stare să mulţumim lumii pentru că ne lasă să trăim, pentru că ne îmbogăţeşte continuu viaţa cu noi impresii, dacă nu suntem în stare să ne adâncim sufletele prin aceea că ne putem actualiza în gând cât mai des faptul că propriu-zis întreaga viaţă este un dar, atunci morţii nu găsesc aerul comun cu noi. Căci ei pot să vorbească cu noi numai prin sentimentul de recunoştinţă, altfel; între noi şi ei este un perete.

Acum vom vedea câte obstacole există atunci când este vorba exact de raportul cu morţii; pentru că, aşa cum am văzut din alte contexte [Nota 5], este mereu vorba de contactul cu acei morţi cu care suntem uniți karmic. Dacă pierzându-i, ni-i dorim iarăși înapoi în viaţă, atunci nu ne putem ridica până la gândul: suntem recunoscători că au fost împreună cu noi, cu totul independent de faptul că nu-i mai avem –, căci atunci sentimentul nostru de recunoştinţă nu există tocmai faţă de fiinţa pe care vrem să ne-o apropiem; atunci ea nu ne găseşte, sau cel puţin nu ne poate vorbi. Tocmai sentimentele pe care le avem foarte frecvent faţă de morţii apropiaţi îi împiedică pe morţi să ne poată vorbi. Alţi morţi, care nu sunt legaţi karmic cu noi, deja în mod obişnuit vorbesc mai greu cu noi; dar în privinţa celor care ne sunt apropiaţi avem prea puţin sentimentul că le suntem recunoscători, că ei au fost ceva pentru noi în viaţă, şi că noi nu ar trebui să rămânem la ideea că acum nu-i mai avem; pentru că, în sensul mai amplu al vieţii, acesta este un sentiment lipsit de recunoştinţă. Nu trebuie decât să vă clarificaţi cât de mult predomină sentimentul de pierdere faţă de celălalt, și atunci veţi putea cuprinde cu privirea întreaga importanță și implicațiile a ceea ce vă spun. – Noi înțelegem că am pierdut pe cineva drag. Atunci trebuie să ne putem într-adevăr înălţa la sentimentul de recunoştinţă de a fi avut parte de el. Trebuie să ne putem gândi în mod altruist la ceea ce a fost el pentru noi până la moartea sa, şi nu la ceea ce simţim noi acum prin aceea că nu-l mai avem. Căci cu cât putem simţi mai bine tocmai ceea ce a fost el pentru noi în timpul vieţii sale, cu atât mai devreme găseşte el posibilitatea să ne vorbească, cu atât mai devreme îi va fi posibil ca prin aerul comun de recunoştinţă, să se apropie de noi cu cuvintele sale.

Fără îndoială, pentru a pătrunde mereu mai conştient și mai conștient în lumea din care provine aşa ceva, mai sunt necesare multe alte lucruri. Presupuneţi că ați pierdut un copil. Sentimentul de comuniune care este necesar poate fi activat, de exemplu, prin aceea că vă reprezentaţi cum staţi împreună cu copilul, vă jucaţi cu el, astfel încât joaca vă interesează exact la fel de mult ca pe copilul însuşi. Şi dacă vă puteţi gândi la un copil în aşa fel încât joaca să vă intereseze ca pe copilul însuşi, aveţi sentimentul de comuniune corespunzător, – căci are sens să te joci cu un copil numai dacă ești un ştrengar la fel ca şi copilul însuşi. Aceasta formează o atmosferă care este necesară pentru sentimentul de comuniune. Aşadar dacă vă imaginaţi că vă jucaţi cu copilul, şi vă transpuneţi așa foarte plin de viață în această situaţie, atunci este creat locul unde direcțiile privirilor noastre și ale lui se pot întâlni. Dacă atunci sunt în stare să percep ce spune cel mort, atunci mă aflu într-o legătură conştientă cu el. Aceasta poate fi din nou favorizată prin multe.

Multor oameni, de exemplu, gândirea le merge extrem de uşor. Veţi spune: Aceasta nu este adevărat! – Dar cu toate acestea, există oameni pentru care faptul de a gândi este extraordinar de uşor. Dacă oamenilor li se pare dificil, atunci este de fapt un alt sentiment. Tocmai oamenii care abordează cu uşurinţă gândirea o găsesc ca fiind extrem de dificilă. Asta din motivul că, de fapt, sunt prea leneși ca să gândească. Dar mă refer în următorul sens, că majoritatea oamenilor iau gândirea ușor. Nici nu se poate spune cât de ușor, pentru că ei gândesc cu teribil de multă uşurinţă; se poate doar spune că ei nu au deloc habar că gândirea ar putea fi şi dificilă. Ei gândesc; își formează reprezentări, apoi le au şi trăiesc așa în ei. Dar apoi se apropie alte lucruri de oameni, şi eu vă voi da imediat exemplul nostru: ştiinţa spirituală. Ştiinţa spirituală nu este evitată de aşa de mulţi oameni pentru că e greu de înţeles, ci pentru că de ea ţine o anumită străduință pentru a asimila reprezentările spiritual-ştiinţifice. Oamenii se feresc de această strădanie. Şi cel care merge mai departe și mai departe în ştiinţa spirituală, observă treptat că formularea gândurilor necesită într-adevăr să depui voinţă, că nu este necesar să depui voinţă numai la ridicarea de chintale, ci şi atunci când formulezi gânduri. Dar oamenii exact aceasta nu vor; ei gândesc uşor. Şi tocmai cel care avansează în gândire, realizează că gândeşte din ce în ce mai greu, că îi cade tot mai greu să gândească – dacă îmi este îngăduit să mă exprim aşa – pentru că simte din ce în ce mai mult: Ca să se poată ancora un gând în el, trebuie să depună străduință. De fapt, nu este nimic mai favorabil pătrunderii în lumea spirituală decât faptul că îți este tot mai greu să formulezi gânduri, şi de fapt cel mai cu succes în progresarea în ştiinţa spirituală ar fi acela care nu mai poate deloc aplica criteriul gândirii uşoare, cu care sunt obişnuiți oamenii în viaţă, ci care şi-ar spune: Această gândire este de fapt o muncă grea; trebuie să te trudești, ca şi cum ai fi lovi cu îmblăciu!

Eu pot doar să indic un astfel de sentiment, dar el se poate forma. Este bine, este favorabil, dacă situaţia devine aşa. De ea se leagă multe altele, ca de exemplu treptat să scadă ceea ce au mulţi oameni. Mulţi oameni sunt atât de iuți în gândirea lor, încât cineva nu trebuie decât să spună ceva dintr-un complex de gânduri, şi ei au priceput deja contextul de ansamblu, îl ştiu, şi ştiu imediat să dea şi un răspuns. Dar altfel ce ar mai însemna conversaţia în saloane, dacă gândirea ar fi grea! Însă putem observa: Pe măsură ce omul se familiarizează pas cu pas cu relaţiile interioare dintre lucruri, îi devine tot mai greu să pălăvrăgească şi să fie imediat gata cu răspunsul la toate; căci aceasta vine de la gândirea uşoară. Odată cu înaintarea în cunoaştere omul devine și tot mai socratic, ştie tot mai mult că trebuie să se trudească mult şi că îşi cucereşte doar cu osteneală dreptul de a rosti o părere despre una sau alta.

Acest sentiment, că este nevoie de încordarea voinţei pentru formularea gândurilor, este înrudit cu un alt sentiment din noi, pe care îl avem uneori atunci când memorăm, când trebuie să tocim şi nu reuşim să ne băgăm în noi ceea ce trebuie să ne însuşim. Putem simţi pe deplin înrudirea dintre aceste două aspecte: dificultatea de a reţine un lucru în memorie şi dificultatea atunci când faci eforturi de voinţă în propria gândire pentru a cuprinde cu mintea un lucru. Ne putem însă exersa şi în aceasta: Putem folosi ceea ce aş putea numi: conştiinciozitate, sentiment de responsabilitate faţă de gândire. – Cu mulți oameni se întâmplă, de exemplu, ca atunci când cineva spune ceva dintr-o anumită experienţă de viaţă: „Cutare sau cutare este un om bun” –, imediat celălalt să replice superficial: „Grozav de bun om!” – Gândiţi-vă numai cât de des se întâmplă în viaţă ca răspunsurile să constea doar în aceea că se replică prin comparativ în loc de pozitiv. Desigur că nu există nici cel mai mic motiv ca treaba să corespundă comparativului; este doar lipsa absolută a celor care ar trebui gândite; ai sentimentul că totuşi ar fi trebuit să fi trăit ceva din cele pe care urmează să le exprimi, despre care vrei să vorbeşti. Desigur că o astfel de cerinţă de viaţă nu trebuie exagerată prea mult, căci atunci în multe saloane ar începe marea tăcere.

Dar lucrurile sunt totuşi aşa: Acest sentiment, care se trezeşte din sentimentul de responsabilitate faţă de gândire, din sentimentul că gândirea este dificilă, acest sentiment întemeiază posibilitatea şi capacitatea de a primi iluminări. Căci o iluminare nu vine în felul în care țâșnește gândul la majoritatea oamenilor; o iluminare vine întotdeauna în măsura în care ea este la fel de dificilă ca ceva pe care îl resimţim ca fiind foarte dificil. Trebuie să învăţăm mai întâi să simţim gândul ca fiind dificil, trebuie să învăţăm mai întâi să simțim că reţinerea în memorie este altceva decât simpla gândire. Atunci vom putea resimţi un sentiment faţă de acea venire firavă, ca în stare de vis, a gândurilor în suflet, care de fapt nu vor chiar să se fixeze, care, de fapt vor deja să plece iar atunci când vin, care sunt greu de prins. Dacă într-adevăr dezvoltăm un sentiment în această privința, prin aceasta ne ajutăm să trăim în mod real cu gândurile. Căutați să vă clarificaţi-vă o dată ceea ce se petrece în sufletul dumneavoastră, atunci când, de exemplu, aţi avut intenţia de a merge undeva – şi aţi ajuns apoi la acea obiectiv. Desigur, în mod obişnuit omul nu reflectează la aceasta, dar poți şi reflecta la ceea ce se petrece în suflet atunci când ai avut o intenţie, ai înfăptuit-o şi ai obţinut ceea ce ai intenţionat. S-a petrecut realmente o cotitură în suflet. Uneori poţi găsi exprimat de-a dreptul frapant, când un alpinist trebuie să se ostenească foarte mult pentru a ajunge sus pe un munte, când gâfâie din greu şi, în sfârşit, când a ajuns sus, exclamă: Slavă Domnului, că sunt aici! – atunci simţi că în simțirea lui s-a produs o anumită cotitură. Dar ne putem însuşi de asemenea o simţire mai fină în această direcţie, şi această simţire mai subtilă se poate continua în viaţa mai intimă a sufletului. Apoi, este similar următorul sentiment: Cine începe să-şi actualizeze o situaţie cu un mort, cine începe să încerce să aibă interese comune cu cel mort, să se unească cu gândurile şi sentimentele lui, acela se va simţi ca şi cum se află pe un drum. Şi atunci vine momentul în care te simţi ca ajuns la repaus în acest gând. Cine poate face aceasta: mai întâi se mișcă într-un gând şi apoi ajunge în echilibru cu acest gând, acela simte cum s-a postat într-un loc, în timp ce mai înainte a mers. Cu aceasta am făcut mult pentru a ne îngriji în mod corespunzător de iluminarea pe care i-o poate da unui om gândirea. Ne putem îngriji de iluminarea prin gândire şi prin aceea că implicăm întreg omul în loc să implicăm doar ceea ce este implicat de obicei în viaţă. Aceasta duce, desigur, la o mai puternică intimitate a acestei experiențe.

Cine aduce puţin în conştienţa sa acel sentiment de recunoştinţă despre care am vorbit anterior, acela va observa imediat că acest sentiment de recunoştinţă, care altfel rămâne inconştient, atunci când urcă în conştienţă, nu acţionează ca sentimentul obişnuit de recunoştinţă; ci el acţionează în aşa fel încât ai dori să uneşti cu el întreg omul, sau cel puţin omul până în braţe şi mâini. Aici trebuie să vă atrag atenţia asupra a ceea ce am spus eu despre această parte a simţirii omeneşti [Nota 6], în care sunt cuprinse reprezentările obişnuite, dar reprezentările mai intime trec prin creier ca printr-o sită, şi de fapt pentru aceasta organele receptoare sunt braţele şi mâinile. Acestea chiar pot fi trăite în mod real. Desigur că poţi rămâne liniştit cu acest prilej, dar poţi totuşi simţi așa ca şi cum faţă de anumite impresii ale vieţii ar trebui să exprimi cu braţele acel sentiment de recunoştinţă şi alte sentimente similare – ca de exemplu sentimentul de admiraţie, de respect. Manifestări fragmentare ale acestei trăiri, care palpită în braţe şi mâini pentru a participa la trăirea impulsurilor subconştiente, se exprimă atunci când omul simte, de exemplu, nevoia să bată din palme în faţa frumoasei naturi, sau să-şi împreuneze mâinile în faţa a ceva care i se întâmplă. Toate lucrurile care ni s-au întâmplat subconştient, se exprimă în mod fragmentar în viaţă. Faţă de ceea ce s-ar putea numi „voinţă de participare a mâinilor şi braţelor la impresiile exterioare” omul poate rămâne liniştit; atunci se mişcă numai trupul său eteric, mâinile şi braţele eterice. Cu cât devenim mai conştienţi de aceasta, şi cu cât devenim capabili să simţim împreună cu organismul braţelor ceea ce sunt impresiile exterioare, cu cât dezvoltăm o senzaţie care se exprimă astfel: Atunci când vezi roşu, ai vrea să faci această mişcare cu mâna, căci ea ține de roşu; atunci când vezi albastru, ai vrea să faci acea mişcare cu mâna, căci ea ține de albastru –, cu cât devenim mai conştienţi de aceasta, cu atât dezvoltăm mai mult și sentimentul pentru iluminare, pentru ceea ce vine așa în suflet, ceea ce trebuie să obţinem noi ca impresii. Dacă ne-am dăruit aşa cum am descris în cazul copilului care se joacă, atunci ne pierdem în impresie, dar ne găsim pe noi înşine. Dar atunci vine iluminarea, când ne-am făcut capabili să avem întreg omul pregătit pentru o impresie, când și la cufundarea în propriile noastre gânduri cu cel mort putem uni această cufundare însăşi cu sentimentul comuniunii, şi, trezindu-ne ulterior, o putem uni în trăire reală cu omul întreg, aşa cum am descris acum, când putem resimţi sentimentul recunoştinţei ce ajunge până în braţe şi mâini. Căci esențialitatea spirituală în care se găseşte mortul între moarte şi noua naştere vorbeşte într-o asemenea comunicare cu omul din viață, încât se poate spune: Noi îl găsim atunci când ne putem întâlni într-un loc spiritual comun printr-un gând pe care îl vede şi el, atunci când ne putem întâlni în acest gând comun într-un sentiment de comuniune desăvârşit. Şi noi avem materialele pentru aceasta în mediul simţirii recunoştinţei. Căci morţii le vorbesc oamenilor vii din spaţiul care este ţesut din sentimentul de comuniune, prin aerul care este format din simţirea unei recunoştinţe generale faţă de Univers.