Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUM ÎL POATE REGĂSI OMENIREA PE CHRISTOS?

GA 187


CONFERINŢA a II-a

Dornach, 24 decembrie 1918

Poate că dispoziţia sufletească ce domneşte în timpul nostru nu este adecvată să producă la mulţi oameni acea aprofundare lăuntrică despre care vorbesc legendele atunci când indică acea succesiune a nopţilor ce urmează nopţii sfinte a Crăciunului şi în care sentimentul pregătit în acest sens poate trăi ceva din lumea spirituală. Dumneavoastră cunoaşteţi o astfel de legendă foarte mişcătoare din expunerile pe care le-am realizat şi aici: aceea a lui Olaf Ästeson. Şi multe altele asemănătoare indică timpul Crăciunului într-un mod atât de pătrunzător.

Nu numai pentru observatorul intim al firii omeneşti, ci şi pentru acela care cuprinde cu privirea în mod exterior dispoziţia generală a timpului este limpede că dispoziţia lăuntrică de Crăciun, impulsul de Crăciun, trebuie din nou căutate de către oameni. Ceea ce trăieşte în amintirea Crăciunului, în gândul de Crăciun, trebuie să cuprindă într-un mod nou sufletul omenesc. Să mai privim încă o dată, pentru a aborda dispoziţia spirituală religioasă actuală din cercuri largi, cât de puţin există în prezent tendinţa de a-L avea în vedere pe Christos ca atare, de a-L prelua în vederea sufletească.

Dacă veţi căuta în cuvintele acelora care cred în ziua de astăzi că vorbesc despre Christos, dacă veţi căuta în discursurile lor caracteristicile distinctive dintre Christos şi Dumnezeu-Tatăl, abia dacă veţi găsi o alta decât diferenţa de nume. În timp ce la unii credincioşi, Christos se mai află într-adevăr în ziua de azi în punctul central al confesiunii religioase, şi pe lângă El, ca să spunem aşa, orice altă dumnezeire păleşte, noi am văzut apărând de mult o teologie care, în fond, l-a pierdut pe Christos, care vorbeşte despre un Dumnezeu în general, chiar şi atunci când vorbeşte despre Christos. Specificul, particularul despre care trebuie vorbit atunci când inima umană priveşte spre Christos vrea să fie mai întâi găsit. Şi poate că tocmai în ziua de azi sărbătoarea cea mai demnă a Crăciunului este aceea ca omul să-şi înscrie într-adevăr în suflet cum Îl poate regăsi omenirea pe Christos. Pentru aceasta trebuie în orice caz să luăm în considerare câte ceva din istoria evoluţiei omenirii, să le luăm în considerare în sens spiritual-ştiinţific, dacă e să fie într-adevăr retrezit impulsul care conduce sufletele omeneşti la Christos.

Sărbătoarea Crăciunului nu ne poate aminti aşa cum trebuie, numai păşirea lui Christos în existenţa Pământului, ci ea ne poate aminti întru câtva şi naşterea creştinismului însuşi, intervenirea creştinismului pe parcursul evoluţiei Pământului. Şi aşa, fie ca privirea noastră spirituală să fie îndreptată pentru început asupra nopţii de Crăciun, aş spune, asupra creştinismului însuşi, asupra păşirii, a naşterii creştinismului înlăuntrul sferei Pământului. Faptele exterioare sunt în general cunoscute, dar ele trebuie aprofundate.

În mijlocul adepţilor Vechiului Testament a apărut creştinismul în lume. El a păşit în lume împreună cu personalitatea lui Christos Iisus. Noi privim asupra fenomenelor care s-au desfăşurat în cadrul adepţilor Vechiului Testament, atunci când s-a născut creştinismul. Vedem cum aceşti adepţi trăiesc în exterior în două curente diferite: curentul fariseilor şi curentul saducheilor. În fond este necesar să privim din prezent din nou toate aceste lucruri, într-o lumină nouă. Dacă aducem în faţa sufletelor noastre modul în care privim drumul general pe care îl parcurge omul individual şi drumul pe care îl parcurge omenirea, pe care îl parcurge de fapt întreaga existenţă a Pământului, acest drum ne va deveni tot mai limpede prin aceea că îl înţelegem drept o stare de echilibru între luciferic şi ahrimanic. Dar, în fond, noi folosim doar denumirile. O conştienţă a stării de fapt a lucifericului, ahrimanicului şi a stării de echilibru dintre acestea a existat întotdeauna în naturile mai profunde ale omenirii. Şi, în fond, elementul fariseic din cadrul vechii evoluţii ebraice, prin contrastul său faţă de elementul saducheic, nu este altceva decât contrastul dintre ahrimanic şi luciferic. În curentul echilibrului este încadrat Iisus, care păşeşte în existenţa pământească exterioară. El păşeşte în existenţa exterioară a Pământului în acel loc a cărui caracteristică lăuntrică a fost dată până la Misteriul de pe Golgota prin aceea că în acel loc a fost înălţat templul lui Solomon. Într-un anumit sens, se înţelege întreaga natură a templului lui Solomon numai dacă putem înţelege acest templu totodată în contrastul său faţă de creştinismul în devenire, creştinismul ce se năştea. Este ştiut cât de repede a fost distrus templul lui Solomon pentru existenţa lumească exterioară după naşterea creştinismului. În locul din care a izvorât spiritualitatea creştinismului, nu trebuia să mai existe de atunci înainte monumentul exterior al vechii evoluţii, din care a provenit această spiritualitate a creştinismului. Există o contradicţie între esenţa templului lui Solomon şi esenţa creştinismului. Templul lui Solomon a reunit la un loc în simboluri minunate, măreţe, parţial gigantice, ceea ce a cuprins în sine concepţia despre lume a Vechiului Testament. Templul lui Solomon a fost o imagine a întregului Univers, în măsura în care putea fi reprezentat în legitatea sa, în structura sa interioară, în stăpânirea sa de către entităţile divin-spirituale, prin concepţia despre lume a Vechiului Testament. Acest templu solomonic este totuşi o imagine a Universului care, într-o anumită privinţă, într-o anumită direcţie este extrem de unilateral. Anume, templul solomonic este o imagine spaţială a Universului, o imagine care ia în ajutor relaţii spaţiale, înfăţişări spaţiale, atunci când trebuie exprimate tainele acestui Univers. Dar ceea ce a fost simbolism al templului lui Solomon, devenea viu în concepţia acelora care deveneau părtaşi ai acestei privelişti din spiritul Vechiului Testament.

Dacă vedem, pe de o parte, în iudaismul fariseic şi în iudaismul saducheic, exteriorizarea a ceea ce a fost dat omenirii prin Vechiul Testament, atunci vedem, pe de altă parte, în simbolistica templului lui Solomon interiorizarea posibilă a acestei vieţi a Vechiului Testament. Am putea spune: ceea ce s-a vărsat în întreaga revelaţie a Vechiului Testament, s-a exteriorizat sub două aspecte, sub aspectul care a fost dat în exterior, exoteric, în fariseismul şi saducheismul iudaic, şi pe de altă parte esoteric, prin ceea ce a fost dat în simbolurile tainice ale templului lui Solomon. Şi din acest exoterism şi esoterism a răsărit ceea ce a devenit apoi creştinismul.

Mai întâi necunoscut pentru marea lume în acel timp în care s-a născut, a fost acest creştinism pentru acea lume în cadrul căreia trăia spiritualitatea de atunci a omenirii: în cadrul lumii greceşti. În cadrul Imperiului roman care se extindea tot mai mult, în cuprinsul căruia se pregătea chiar şi Misteriul de pe Golgota prin naşterea lui Iisus, nu s-a ştiut ce eveniment important se desfăşurase în mijlocul poporului iudaic. Cu toate acestea, chiar dacă omenirea acelui timp a lăsat să treacă în mod exterior acest eveniment colosal al evoluţiei Pământului, creştinismul în devenire era legat lăuntric cu întreaga lume ce intra în considerare.

Dar cum era legat? Sensul celor pe care le tăinuieşte Crăciunul se dezvăluie abia în gândul de Paşti. Şi dacă gândul de Paşti aprofundează de fapt gândul de Crăciun, care este atunci aspectul său cel mai important? Aspectul cel mai important al gândului de Paşti este privirea asupra Mântuitorului omenirii, care moare crucificat: crucea cu Dumnezeul mort. Din omenire s-a născut intenţia, fapta uciderii Dumnezeului care a apărut în ea. Întreaga amploare, întreaga putere a acestui gând ar trebui să se reimprime mereu în sufletele oamenilor. Privirea asupra faptei prin care Dumnezeul apărut pe Pământ a fost ucis de oameni, acest gând ar trebui transpus în limbajul prin care să poată fi înţeles! Să încercăm aceasta măcar dintr-un punct de vedere.

Dacă privim asuprea Misteriului de pe Golgota – dumneavoastră o ştiţi din cartea mea Creştinismul ca fapt mistic [ Nota 1 ] – acest Misteriu de pe Golgota este ca o mare confluenţă istorică a ceea ce a fost expus în vechile misterii. Ceea ce avea loc în vechile misterii ca acţiune de jertfă, ca acţiune de iniţiere, ceea ce avea loc în temple – am spune, cu o valabilitate limitată –, a fost transpus pe marele plan al istoriei lumii, s-a desfăşurat pe cuprinsul întregii existenţe a Pământului. Iniţierea omenirii însăşi a fost oarecum scoasă din temple şi pusă în faţa întregii istorii a Pământului şi a lumii.

Acum trebuie să ne întrebăm: Ce gândea de fapt omul din vechime, căruia i-a fost îngăduit să participe la acţiunile de consacrare din misterii, pe vremea în care misteriile îşi mai aveau încă vechea lor însemnătate adevărată? Datorită învăţământului pregătitor pentru misterii omului îi era pe deplin clar faptul că ceea ce se extinde pentru început în lumea sensibilă exterioară, ceea ce poate înţelege şi raţiunea omenească, este o simplă lume fenomenală, o lume a aparenţei sensibile exterioare; că ceea ce trăieşte omul pentru început în starea sa de veghe dintre naştere şi moarte, este doar aparenţă exterioară, manifestare exterioară a entităţii interioare şi că această entitate interioară se ascunde în viaţa generală a oamenilor. Dar în acţiunile cultice misteriale, omul căuta oarecum din adâncurile existenţei ceea ce se revărsa spre el ca fiinţă, ceea ce se lăsa scos în afară, decojit de aspectul pur fenomenal, din simpla existenţă aparentă drept esenţial, drept Adevărul real. Vechiul participant la misterii era mereu înclinat să-şi spună: Atunci când merg aşa, prin lume, şi privesc natura exterioară, aceasta este aparenţă. Dar atunci când îmi este îngăduit să particip în templu la sfânta acţiune misterială se petrece ceva care este Adevăr, care nu este aparenţă. Este oarecum extras ceva din existenţa aparentă a lumii, ceva care este transpus într-o acţiune sacramentală, şi această acţiune sacramentală conţine tocmai adevărul, în contrast cu aparenţa.

Trebuie să ne clarificăm întreaga deosebire dintre această concepţie misterială şi concepţia care domneşte de exemplu astăzi în epoca materialistă, dacă vrem să indicăm cu toată precizia tocmai esenţa acestei concepţii misteriale. Trebuie să ne clarificăm faptul că tot ceea ce numeşte omul în ziua de azi, în epoca materialistă, „realitate”, era explicat de concepţia misterială ca fiind aparenţă, în timp ce, de exemplu, acţiunea sacramentală, ritul iniţierii care era îndeplinit şi pe care majoritatea oamenilor actuali îl consideră o fantasmagorie, era considerat de cunoscătorii misteriilor ca fiind singura realitate ce îi putea întâmpina în viaţă. De aceea, aceste acţiuni misteriale nu erau executate la întâmplare, ci în anumite timpuri, atunci când cei în cauză erau de părerea că prin aparenţele vieţii exterioare putea străbate ceva din adevărata fiinţă ce putea fi atunci oarecum „captată” în misterii prin acţiunile sacramentale. Am indicat adesea faptul că o acţiune sacramentală importantă din misterii consta în aceea că se arăta jertfa zeului, moartea zeului şi reînvierea zeului după trei zile. În această acţiune misterială se indica faptul că aceluia care pătrunde mai adânc în lumea exterioară – dacă vede în ea –, moartea din lumea exterioară îi poate dezvălui adevărata esenţă a acestei lumi, şi cum trebuie căutat dincolo de moarte ceea ce este cu adevărat realitate.

Dar să ne gândim că tot ceea ce putea veni în sufletul omenesc din dispoziţia misterială a fost reunit la începutul cronologiei noastre creştine ca expresie a celor mai importante dintre fenomenele lumii. Cineva care ar fi putut simţi pe deplin la începutul cronologiei creştine mersul evoluţiei Pământului nostru, şi-ar fi putut spune: În timpurile vechi, pentru oameni a existat posibilitatea să afle ceva despre divin-spiritual prin ştiinţa atavică a consacrării. Acest timp a trecut. Dacă cuprindem cu privirea evoluţia Pământului, putem spune: În vremurile vechi, din această evoluţie a Pământului li se revela oamenilor ceva din lumea divin-spirituală. Totuşi, a venit timpul în care nu a mai putut fi extras din conţinuturile lumii nimic care să îl conducă pe om la divin-spiritual. Lumea şi-a pierdut viaţa divin-spirituală. – Aşa ar fi spus un astfel de suflet. La ce trebuia privit atunci când se cuprindea cu privirea acest sens al evoluţiei omenirii Pământului? Unde se află ceea ce este cu adevărat sens al Pământului în perioada formării creştinismului? Unde se află ceea ce exprimă ce s-a voit lăuntric în acest timp? Pe Golgota, pe cruce: este moartea! Ceea ce a izvorât mai înainte din evoluţia Pământului, ceea ce era spre mântuirea oamenilor, a murit. În privirea asupra Dumnezeului mort este dat, sufletului care pătrunde cu adevărat mai profund în fiinţa lumilor, impulsul Pământului, cel mai profund impuls al Pământului pe vremea apariţiei creştinismului.

Şi numai dacă resimţim astfel lucrurile apare întreaga mărime a ceea ce se întâmplă în acest context. Vechea cunoaştere a Universului, vechea concepţie despre lume se revărsase în templul lui Solomon; dar această veche concepţie despre lume nu mai ascundea în ea nimic din ceea ce o făcuse mare. În evoluţia lumii trebuia să intervină ceva nou. Şi aşa confluează nemijlocit împreună în evoluţia timpului prăbuşirea templului lui Solomon şi începutul, naşterea creştinismului – templul lui Solomon: o imagine spaţială simbolică a conţinutului Universului; creştinismul, rezumat ca apariţie temporală: o nouă imagine a Universului. În cazul creştinismului, principalul nu este ceva care poate apărea drept imagine spaţială, ca la templul lui Solomon; la creştinism, esenţialul este să se înţeleagă: evoluţia Pământului a mers până la Misteriul de pe Golgota; Misteriul de pe Golgota a intervenit, după care ea continuă într-un mod sau altul prin omenirea în care s-a revărsat Christos. Creştinismul este înţeles numai de aceia care îl cuprind în imagini ce se desfăşoară în timp. Conţinutul mai profund al creştinismului nu poate fi comparat nici pe departe cu ceea ce apare în imagini spaţiale, nici măcar în măreţele, giganticele imagini spaţiale ale templului lui Solomon. Totuşi, templul lui Solomon, ca şi ceea ce a fost lăuntricitatea vieţii fariseice şi saducheice, conţineau sufletul conştienţei de atunci asupra lumii. Cine caută sufletul conştienţei universale din urmă cu doar două milenii, găseşte în acea vreme acest suflet în iudaismul Vechiului Testament. În acest suflet a fost cufundat germenul creştinismului, un nou germen, oarecum a tot ceea ce era exprimabil în spaţiu: ceea ce nu este exprimabil decât în timp. Devenirea, situată după existenţă: aceasta este legătura lăuntrică a creştinismului ce se năştea cu sufletescul lumii de atunci, manifestat în templul lui Solomon, dar care se prăbuşeşte în succesiunea evenimentelor lumii. În sufletul care a existat în vechiul iudaism, s-a născut creştinismul.

Acest creştinism şi-a căutat spiritul în elenism. Aşa cum creştinismul şi-a căutat sufletul în iudaism, tot aşa şi-a căutat el spiritul în elenism. Evangheliile înseşi, aşa cum au fost ele transmise lumii – făcând abstracţie de ceea ce nu a fost transmis –, aşa cum s-au perindat ele prin lume, au făcut-o esenţialmente prin spiritul grec. Gândurile prin care lumea a putut gândi creştinismul sunt înţelepciune spirituală greacă. Primele lucrări de pledoarie ale Părinţilor Bisericii au apărut în limba greacă. Aşa cum creştinismul s-a născut în sufletul existent în iudaism pentru omenirea de atunci, tot aşa s-a născut acest creştinism în spiritul dat pentru omenirea de atunci în elenism.

Iar romanitatea a oferit creştinismului trupul. Romanitatea era esenţialmente pentru acel timp ceea ce putea înfăptui organizaţia exterioară, ideea justiţiei. Iudaismul a fost sufletul, elenismul a fost spiritul, romanitatea a fost trupul – trup, desigur, în sensul în care structura socială este trupul omenirii. Romanitatea este esenţialmente configurare a înclinaţiilor, instituţiilor exterioare, iar gândurile în privinţa instituţiilor exterioare trăiesc în instituţiile exterioare: corporalitate în sens istoric, corporalitate în devenirea istorică. Aşa cum creştinismul s-a născut în sufletul iudaismului şi în spiritul elenismului, tot aşa s-a născut el în trupul Imperiului Roman.

Naturile superficiale găsesc chiar că tot ceea ce ascunde creştinismul s-ar putea explica din iudaism, elenism şi romanitate. Păi da, aşa cum cercetătorii materialişti ai naturii găsesc că tot ceea ce se află în om provine de la părinţi, bunici, ş.a.m.d., şi nu se gândesc că sufletul vine din împărăţiile spirituale şi doar se învăluie cu trupul copilului, tot aşa sunt astfel de naturi superficiale înclinate să spună că şi creştinismul constă doar în cele cu care s-a învăluit. Desigur că esenţialul creştinismului păşeşte în lume prin Iisus Christos însuşi, dar acest creştinism se naşte în sufletul iudaic, în spiritul grec şi în trupul Imperiului Roman. Aceasta este, oarecum văzută prin gândul de Crăciun, naşterea creştinismului însuşi.

Important este să nu se considere acest gând drept pur teoretic, ci să fie într-adevăr aprofundat, devenind gând de Crăciun, şi ca oamenii să înveţe întru câtva să vadă ce anvergură poate avea acest gând în privinţa spiritului nou-născut, care păşeşte în lume, împreună cu Spiritele personalităţii, după cum am expus recent aici [ Nota 2 ]. Ceea ce vrea să se implanteze proceselor devenirii lumii, trebuie să lupte mai întâi cu ceea ce rămâne din vechime. Aceasta este taina devenirii lumii; anume că există o anumită evoluţie, care progresează, şi ceva luciferic şi ahrimanic, care rămâne în urmă, modifică, deranjează, dar, într-un anumit sens, susţine devenirea progresivă a lumii. Eu am atras adesea atenţia: Nu putem fugi, pur şi simplu, de acest ahrimanico-luciferic, trebuie să-l privim liniştiţi în ochi, trebuie să ne opunem lui conştienţi, dar nu trebuie să suportăm inconştient aceste lucruri. Din impulsurile universale rămân anumite umbre care continuă să acţioneze când noul este deja prezent, dar care trebuie străvăzute în caracterul lor luciferic sau ahrimanic. Acest ahrimanico-luciferic trebuie să meargă în continuare, cu evoluţia, dar nu trebuie absolutizat, el trebuie străvăzut în caracterul său luciferic şi ahrimanic. Au rămas umbre din templul lui Solomon, umbre din elenism, umbre din Imperiul Roman. Cu aproape două mii de ani în urmă era de la sine-înţeles că din acestea trei – din suflet, spirit şi trup – se va naşte creştinismul. Dar sufletul, spiritul şi trupul nu puteau dispărea imediat. Ele au rămas, oarecum continuând să acţioneze într-un anumit mod. Astăzi a venit vremea în care trebuie înţeleasă această stare de fapt, când trebuie recunoscută unicitatea deplină a Impulsului lui Christos.

A rămas o umbră şi din extractul esenţial al Vechiului Testament esoteric, din taina templului lui Solomon, a rămas o umbră din elenism, o umbră din Imperiul Roman. Trebuie să învăţăm să diferenţiem umbra de lumină. Aceasta va fi sarcina omenirii prezentului în viitorul apropiat: să separe în mod corect umbra de lumină.

Vedem umbra Imperiului Roman în Biserica catolică de azi. Această umbră nu este creştinismul; este umbra vechiului Imperiu Roman, în care trebuia să se nască creştinismul, care trebuia să se configureze pe atunci ca structură a creştinismului. Dar noi trebuie să învăţăm, omenirea trebuie să înveţe să diferenţieze umbra vechiului Imperiu Roman de creştinism. În constituţia Bisericii catolice nu există ceea ce este esenţa creştinismului, aceasta nu există deloc în constituţia Bisericilor creştine. În constituţia acestor Biserici creştine trăieşte ceva care a trăit în Imperiul roman de la Romulus până la Împăratul Augustus, trăieşte ceea ce s-a constituit acolo. Iluzia ia naştere numai prin aceea că în acest trup s-a născut creştinismul.

Şi templul lui Solomon a rămas în această privinţă ca o umbră. Ceea ce a constituit tainele templului lui Solomon, cu unele excepţii, a trecut aproape total în toate societăţile secrete masone şi de alt tip ale timpului actual. Aşa cum Biserica romană este umbra vechiului Imperiu roman, tot aşa – chiar dacă ei vor să afirme altceva, excluzând chiar iudaismul – ceea ce continuă să trăiască prin aceste societăţi este umbra vechiului iudaism, umbra serviciului divin esoteric al lui Jehova. Din nou trebuie să diferenţiem umbra de lumină, aşa cum trebuie diferenţiată de lumină umbra care este exprimată în continuare în Biserica catolică a Imperiului Latin, şi în Biserici în general. Aşa cum trebuie diferenţiată umbra de lumina care trăieşte în creştinism, tot aşa trebuie diferenţiate cele în care, ca suflet, a trebuit să se nască creştinismul şi care continuă să trăiască drept umbră în acele societăţi care au în fundamentele lor un simbolism ce aminteşte de simbolismul solomonic.

Aceste lucruri trebuie recunoscute: Aceste lucruri trebuie privite corect, dar asupra acestor lucruri trebuie aruncată lumină în timpul nostru prin noile revelaţii despre care am vorbit în aceste zile.

Umbra spiritului grec, în care a trebuit să se nască creştinismul, este – în ciuda întregii frumuseţi a elenismului, în ciuda întregului conţinut estetic şi altfel important al elenismului, în ciuda efectelor pe care le are elenismul pentru noi – este concepţia modernă a lumii civilizate care a dus la declanşarea acestei catastrofe îngrozitoare asupra omenirii. Atunci când a trăit elenismul cu concepţia sa despre lume, lucrurile erau altfel. Orice este corect la timpul său. Dar dacă este considerat absolut, dacă este purtat mai departe aşa, învechit, devine propria sa umbră, nu mai este lumină, ci poate să devină contrariul naturii sale. Aristotelismul mai prezintă ceva din vechea măreţie greacă, aristotelismul în noile veşminte este materialism. Cele în care s-a născut creştinismul, sunt sufletul iudaic, spiritul grec, trupul roman; dar acestea trei şi-au lăsat în urmă umbrele. În vremea noastră răsună chemarea, ca o trompetă îngerească, de a înţelege aceste stări de fapt în adevărata lor esenţă, de a privi din nou prin umbre spre lumină.

Cu adevărat, cel care se cufundă în timp în ziua de azi, cel care preia fără păreri preconcepute ceea ce poate fi preluat, acel ceva care s-a revărsat în aceste fapte dureroase îngrozitoare din ultimii ani, nu poate proceda altfel decât să-şi îndrepte, poate, privirea, în sensul dacă nu trebuie căutată o lumină care să lumineze altfel în întunericul acestui Pământ decât acele lumini despre care, de multe ori, oamenii vor să creadă că ar fi singurele. Buna voinţă trebuie căutată, pentru a găsi prin umbre drumul spre lumină. Căci umbrele se vor afirma foarte mult. Umbrele se vor afirma prin acei oameni care probabil că au suferit puţin ei înşişi din cauza marilor suferinţe ale omenirii din prezent, şi care au participat prea puţin sau deloc la evenimentele infinit de dureroase care au zguduit lumea, şi care sunt în sine o dovadă a cât de multe gânduri din cele care au apărut erau destinate să eşueze. Cine încearcă să privească cu o înţelegere mai profundă ceea ce în ziua de azi nu este într-adevăr greu de văzut, cine are buna voinţă de a-şi îndrepta fără prejudecăţi privirile asupra a ceea  ce se petrece astăzi printre oameni, acela va primi impulsul căutării luminii. Şi oamenii ar trebui să acorde valoare acestui imbold din sufletul omenesc, ar trebui să nu-i asculte pe aceia care – în funcţie de locul unde sunt situaţi – vor doar să apere vechi umbre, ci să-şi asculte propriul lăuntru ce trebuie să vorbească suficient de limpede, dacă nu este acoperit prin ceea ce răsună din afirmaţiile exterioare ale umbrelor.

Omul se poate convinge deja în ziua de astăzi – dacă priveşte participând şi plin de compasiune la ceea ce s-a petrecut, se petrece şi se va petrece –, va putea vedea că în faţa oamenilor stă o statură ciudată, care deformează adevărata omenie, o statură care poartă veşmintele ţesute din umbre, o statură care reuneşte în sine gândurile, senzaţiile, sentimentele şi impulsurile de voinţă a ceea ce a adus omenirea pe o traiectorie strâmbă şi este capabilă în continuare să o ducă pe o traiectorie strâmbă. În interiorul a ceea ce se petrece în afară trăiesc cele trei gânduri-umbră caracterizate.

Dar cine şi-a însuşit posibilitatea de a-şi îndrepta privirea asupra acestei staturi al cărui veşmânt este ţesut din umbre, acela se pregăteşte în mod corect să privească şi în altă parte: să privească la acel pom care poate totuşi lumina în întuneric cu lumânările sale, acel pom care este privit atunci când omul nu se lasă înşelat de întreita existenţă de umbră, nu se lasă înşelat de vechea simbolistică, de vechile Biserici învechite, de vechea ştiinţă materialistă, ci priveşte cu inima curată la ceea ce vrea să lumineze în întuneric ca un adevărat pom de Crăciun, sub care se află nou-luminatul de lumina Crăciunului, copil Iisus Christos. Asta ar vrea să facă, la urma-urmelor, ştiinţa spirituală orientată antroposofic: să caute lumina Crăciunului, pentru ca pruncul Iisus, care a păşit în lume pentru a acţiona mai întâi şi pentru a fi înţeles apoi, să poată fi treptat înţeles. Să lumineze în mod modest măreţia evenimentelor din existenţa Pământului, aceasta ar vrea ştiinţa spirituală orientată antroposofic în cadrul curentelor religioase ale omenirii. Oamenii nu vor înţelege această lumină, pe care ştiinţa spirituală vrea să o recunoască drept lumina ei de Crăciun, dacă nu vor avea voinţa să pătrundă cu privirea înţelegând într-adevăr tripla existenţă de umbră a timpului nostru. Timpurile sunt grave. Şi cine nu are buna voinţă de a lua timpurile în serios, acela probabil că nu va putea privi încă în această încarnare înspre ceea ce ar trebui să fie într-adevăr aici în acest timp pentru orice om de bunăvoinţă, spre vindecarea atâtor răni, care altfel ar trebui să mai fie făcute omenirii. Omul a cărui voinţă este bună ar trebui să privească înspre ceea ce poate apărea pe măsură ce se va aprinde lumina de Crăciun a ştiinţei spirituale orientate antroposofic. Lumina este într-adevăr mică, iar cel care mărturiseşte această lumină rămâne modest. El nu vrea să aprecieze această lumină ca pe ceva deosebit al acestei lumi, pentru că el ştie că ea poate arde în ziua de azi doar mică şi nesemnificativă, că trebuie să vină mulţi oameni şi multe generaţii pentru ca ceea ce arde astăzi slab să poată arde mai puternic. Dar chiar dacă lumina arde slab, ea luminează ceva care nu acţionează slab în cadrul evoluţiei oamenilor şi Pământului, ci acţionează puternic, şi drept cel mai profund sens al evoluţiei omenirii; luminează asupra a ceea ce putem numi: naşterea creştinismului, Crăciunul creştinismului. Fie ca, pe lângă sensul Paştelui, dat de ştiinţa spirituală orientată antroposofic, oamenii să poată înţelege înainte de toate acest sens pe care ea îl acordă Crăciunului; fie ca, în această dispoziţie, foarte multe suflete să poată aştepta aprofundarea şirului nopţilor care vor urma nopţii de Crăciun, şi atunci aceste suflete vor putea simţi că deja în prezent trece prin lume chemarea de a privi la apariţia lui Iisus, care aşteaptă aici, pe Pământ, acel moment în care urmează să-şi afle moartea, pentru a da omenirii şi evoluţiei Pământului, prin viaţa Sa spirituală de după moarte, un nou sens.

Fie să simţim ceva din această dispoziţie de Crăciun, care trebuie să pătrundă în sufletele noastre tocmai din ştiinţa spirituală! Prin faptul că doresc să exprim în faţa dumneavoastră sentimentul, ca salut sufletesc cel mai lăuntric al sfintei nopţi de Crăciun, ca în dumneavoastră să existe într-adevăr mult din această dispoziţie de Crăciun, care are buna voinţă de a primi noua revelaţie a lui Christos, aş dori să încep în mod festiv în clipa aceasta această noapte sfântă, presupunând că o veţi începe cu acea seriozitate despre care am vrut să vorbesc în cuvintele mele de azi, cu acea seriozitate adecvată situaţiei actuale din lume. Din această seriozitate, dragi prieteni, vă urez din toată inima: o noapte sfântă, solemnă de Crăciun!