Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUM ÎL POATE REGĂSI OMENIREA PE CHRISTOS?

GA 187


CONFERINŢA a III-a

Dornach, 25 decembrie 1918

Atunci când, în ultima duminică [ Nota 1 ], am făcut câteva aluzii asupra înnoirii gândului Crăciunului, am vorbit despre faptul că omul – aveam în vedere adevăratul om lăuntric, cel care, venind din lumea spirituală, se uneşte cu ceea ce îi este predat din curentul ereditar –, cum acest om, la intrarea în existenţa, pe care o trăieşte între naştere şi moarte, soseşte cu un anumit impuls al egalităţii. Spuneam că observând cu înţelegere, se poate remarca la copil această afirmare a impulsului egalităţii: copilul încă nu cunoaşte diferenţele care apar înlăuntrul omenirii în structura socială prin raporturile în care îl conduce karma pe om. Spuneam atunci: Văzute limpede şi nepărtinitor, anumite însuşiri, talente, chiar şi geniul se prezintă în aşa fel încât noi trebuie să atribuim forţele care trăiesc în aceste însuşiri, talente, chiar şi în geniu, în mare parte impulsurilor care acţionează în linia ereditară, în curentul ereditar, asupra omului; şi că noi trebuie să calificăm pentru început aceste impulsuri, aşa cum apar ele, pur, în parcursul natural al curentului ereditar, drept impulsuri luciferice, că în epoca noastră actuală aceste impulsuri nu pot fi încadrate în mod corect de către om în structura socială decât dacă el le vede drept impulsuri luciferice şi dacă este educat să elimine lucifericul, oarecum să aducă pe altarul lui Christos ceea ce i-a mijlocit natura, să le transforme, să le metamorfozeze.

Să distingem aşadar două puncte de vedere. Unul dintre aceste puncte de vedere: ce este de făcut cu diferenţierile din omenire ce apar prin relaţiile sanguine, prin raporturile datorate naşterii? Iar celălalt: că miezul propriu-zis al omului poartă în sine, la începutul vieţii pământeşti, în mod esenţial, impulsul egalităţii în sine. Cu aceasta se indică faptul că omul este considerat corect numai dacă este considerat de-a lungul întregii sale vieţi, atunci când este cuprinsă cu adevărat cu privirea evoluţia temporală dintre naştere şi moarte. Noi  am indicat chiar aici, într-o altă privinţă, faptul că motivele evoluţiei se modifică în decursul vieţii dintre naştere şi moarte. Şi într-un alt mod găsiţi indicate aceste motive evolutive în articolul meu [ Nota 2 ], pe care l-am scris în ultimul număr al «Reich»-ului despre ahrimanic şi luciferic în viaţa omenească. Acolo este indicat cum lucifericul joacă un anumit rol în prima jumătate a vieţii, ahrimanicul în cea de-a doua jumătate, cum aceste impulsuri ale lui Ahriman şi Lucifer acţionează de-a lungul întregii vieţi, dar în mod diferit.

Pe lângă ideea egalităţii s-au impus în ultima vreme alte idei, în mod tumultuos, după cum am spus atunci, duminica, oarecum anticipând evoluţia liniştită a viitorului, anticipând mai întâi ca idee ceea ce trebuie să se manifeste lent în evoluţia omenirii dacă e să fie îndreptat spre mântuire şi nu spre nenorocire. S-au alăturat alte idei ideii de egalitate; dar şi aceste alte idei pot fi înţelese şi apreciate corect în privinţa însemnătăţii lor pentru viaţă numai dacă sunt încadrate corect în parcursul existenţei omeneşti fizice.

Pe lângă ideea egalităţii răsună oarecum prin lumea modernă ideea libertăţii. Eu am vorbit despre ideea libertăţii cu câtva timp în urmă [ Nota 3 ], pe baza noii ediţii a Filosofiei libertăţii. Noi suntem aşadar în măsură să apreciem întreaga importanţă şi amplitudine a acestei idei a libertăţii în legătură cu miezul cel mai lăuntric al omului. Poate însă că unii dintre dumneavoastră ştiu că adesea a fost nevoie să indicăm prin întrebări, ici şi colo, asupra specificului deosebit al interpretării libertăţii, aşa cum domneşte ea în Filosofia libertăţii a mea. A trebuit să accentuez mereu în mod deosebit un anumit punct de vedere cu privire la ideea de libertate, anume acela că în întreaga perioadă contemporană, diferitele concepţii filosofice au făcut în privinţa libertăţii greşeala – dacă vrem să o numim greşeală –, greşeala de a pune întrebarea astfel: Este omul liber sau neliber? I se poate atribui omului libera voinţă, sau ne este îngăduit doar să-i atribuim faptul că el este încadrat ca într-o necesitate absolută a naturii şi că îşi îndeplineşte acţiunile şi deciziile volitive din această necesitate? – Punerea problemei este incorectă. Nu există o asemenea exclusivitate: sau-sau. Nu se poate spune că omul ar fi fie liber, fie neliber, căci el se află pe calea evoluţiei de la nelibertate la libertate. Iar modul în care găsiţi abordat impulsul libertăţii în Filosofia libertăţii a mea vă arată că omul devine tot mai liber, că el se descâlceşte din necesitate şi că în el cresc tot mai mult impulsurile care îi fac posibil să fie o fiinţă liberă în cadrul restului ordinii Universului.

Astfel, impulsul egalităţii îşi are culminaţia la naştere – chiar dacă nu în conştienţă, pentru că aceasta nu poate trăi deja atunci atât de evoluată – după care scade. Impulsul egalităţii are aşadar o evoluţie descendentă. Schematic putem desena lucrurile aşa:

desen

La naştere există o culminaţie a ideii de egalitate, şi egalitatea constituie o curbă în coborâre. Invers e cu ideea libertăţii. Libertatea parcurge o curbă ascendentă şi îşi are culminaţia la moarte. Nu vreau să spun cu aceasta că trecând prin poarta morţii omul atinge cea mai înaltă culme a unei fiinţe libere în privinţa acţiunii sale. Dar, relativ la viaţa omenească, omul dezvoltă tot mai mult impulsul libertăţii înspre momentul morţii şi, relativ, el a dobândit cel mai mult posibilitatea de a fi o fiinţă liberă în clipa în care păşeşte prin poarta morţii în lumea spirituală. Aşadar în timp ce păşind prin naştere în existenţa fizică aduce din lumea spirituală egalitatea, care descreşte pe parcursul vieţii fizice, el dezvoltă tocmai pe parcursul vieţii fizice impulsul libertăţii şi urcă împreună cu măsura cea mai înaltă ce poate fi atinsă a impulsului libertăţii pe parcursul vieţii fizice, prin poarta morţii, în lumea spirituală.

Vedeţi de aici din nou cât de unilateral este considerată adesea fiinţa omenească. Nu se integrează timpul în această fiinţă omenească. Se vorbeşte despre om în general, in abstracto, pentru că oamenii nu au în ziua de azi tendinţa să abordeze realităţile. Dar omul nu este o fiinţă care să stea pe loc, el este o fiinţă în devenire. Şi cu cât devine el mai mult, cu cât se transpune mai mult singur în posibilitatea de a deveni, cu atât mai mult îşi împlineşte aşadar aici, pe parcursul vieţii fizice, adevărata sa sarcină. Acei oameni care rămân încremeniţi, care nu au tendinţa de a parcurge o evoluţie, dezvoltă prea puţin din ceea ce este propriu-zis misiunea lor pământească. Dumneavoastră nu mai sunteţi astăzi ceea ce aţi fost ieri, şi mâine nu veţi mai fi ceea ce sunteţi astăzi. În orice caz, acestea sunt nuanţe subtile. E bine de acela la care există asemenea nuanţe, căci rămânerea pe loc este ahrimanică. Nuanţele trebuie să existe. Ar trebui să nu existe nici o zi în viaţa omului, în care el să nu preia cel puţin un gând în sine care să-i modifice puţin fiinţa, care să-l transpună puţin în posibilitatea de a fi o fiinţă în devenire, şi nu doar o fiinţă care există. Şi aşa, omul poate fi considerat conform cu adevărata sa natură numai dacă nu se spune în sens absolut: Omul are în lume pretenţia la libertate, egalitate, ci dacă se ştie că impulsul egalităţii îşi atinge culminaţia la începutul vieţii, iar impulsul libertăţii îşi atinge culminaţia la sfârşitul vieţii. Privim abia atunci în această complicată devenire omenească şi din cursul vieţii de aici, de pe Pământ, dacă se iau asemenea lucruri în considerare, dacă nu se priveşte doar abstract la întregul om şi se spune: El are pretenţia să vadă înfăptuite în structura socială libertatea, egalitatea, ş.a.m.d. – Acestea sunt lucrurile care trebuie să se apropie din nou prin ştiinţa spirituală de simţirea omenească, cărora evoluţia recentă, care tinde spre abstractism şi cu aceasta spre materialism, nu le-a dat atenţie.

Acum apare cel de-al treilea impuls: fraternitatea. Lui îi este propriu faptul că îşi are, într-un anumit sens, culminaţia la mijlocul vieţii. Curba descrisă de aceasta urcă (vezi desenul) şi coboară din nou. În orice caz, putem formula lucrurile numai astfel încât să spunem: La mijlocul vieţii, când omul se află în starea sa cea mai labilă, adică oscilantă în privinţa raportului dintre sufletesc şi trupesc, omul are tendinţa cea mai puternică de a dezvolta fraternitatea. El nu o dezvoltă întotdeauna, dar are predispoziţia în acest sens. Ca să zic aşa, pentru dezvoltarea fraternităţii, cele mai puternice condiţii preliminare sunt date spre mijlocul vieţii.

Aşa se repartizează aceste trei impulsuri de-a lungul întregii vieţi omeneşti. În vremea spre care ne îndreptăm va fi necesar ca pentru înţelegerea omului şi apoi, desigur, şi pentru aşa-numita cunoaştere de sine a omului, să se ia aşa ceva în considerare. Nu se va putea ajunge la idei corecte în privinţa convieţuirii oamenilor dacă nu se va şti cum se repartizează impulsurile pe parcursul vieţii omeneşti. Întru câtva oamenii nu vor putea trăi concret, dacă nu vor voi să-şi însuşească această cunoaştere; căci ei nu vor şti cum se raportează concret un om tânăr la unul bătrân, un om mai în vârstă la unul aflat la mijlocul vieţii, dacă nu se cuprinde cu privirea configuraţia specială a acestor impulsuri lăuntrice ale fiinţei omeneşti.

Abordaţi însă ceea ce am expus acum laolaltă cu consideraţiile pe care le-am organizat mai înainte aici [ Nota 4 ] asupra întineririi treptate a întregului neam omenesc. Amintiţi-vă cum am expus că dependenţa specifică de corporal pe care o are omul în ziua de azi în privinţa vieţii sale sufleteşti, a fost trăită în vremurile vechi – eu vorbesc acum numai de perioada postatlanteană – până la o vârstă înaintată. Spuneam că în cultura protohindusă omul era dependent de dezvoltarea sa fizică, de aşa-numita dezvoltare fizică, până la vârsta de cincizeci de ani, în modul în care omul este dependent în ziua de azi doar până la o vârstă fragedă. Omul este dependent în primii săi ani de viaţă de dezvoltarea fizică. Ştim ce influenţă are în dezvoltarea fizică schimbarea dentiţiei, apoi pubertatea, ş.a.m.d. În primii ani de dezvoltare vedem un paralelism limpede între dezvoltarea sufletească şi cea corporală. Apoi acesta încetează, după care dispare. Şi eu am atras atenţia  că în epocile de cultură mai vechi din perioada postatlanteană nu a fost aceeaşi situaţie. Acea posibilitate de a ajunge la înţelepciunea dată de natură pur şi simplu prin faptul că omul era om, de a ajunge la acea înaltă înţelepciune care era venerată la vechii hinduşi, care mai putea fi venerată la vechii perşi, acea posibilitate a fost dată prin aceea că lucrurile nu stăteau ca acum, când omul devine la vârsta de douăzeci de ani o fiinţă „încheiată”, când el nu mai rămâne dependent de organizaţia sa fizică. Organizaţia fizică nu îi mai oferă nimic după aceea. Spuneam că nu a fost aceeaşi situaţie în timpurile vechi. Atunci, însăşi organizaţia fizică le conferea oamenilor înţelepciunea în suflete, până la vârsta de cincizeci de ani. Pe atunci omul era transpus, în cea de-a doua jumătate a vieţii, şi fără o evoluţie ocultă, în posibilitatea de a absorbi în mod elementar, din dezvoltarea corporală, forţele necesare pentru a ajunge la o anumită înţelepciune şi o anumită dezvoltare a voinţei. Eu v-am atras atenţia ce însemna aceasta pentru vremurile protohinduse sau pentru cele persane, chiar şi pentru epoca egipteano-caldeeană, unde, atunci când omul era tânăr, era un băiat sau o fată, sau un tânăr sau o tânără, i se putea indica faptul: Când vei îmbătrâni, să aştepţi ca pur şi simplu prin îmbătrânire, în viaţa ta omenească să intervină ceea ce îţi este hărăzit prin aceea că parcurgi o evoluţie până la moarte. Şi era dat şi faptul că omul privea cu o anumită veneraţie spre bătrâneţe, deoarece îşi spunea: cu vârsta, acţionează ceva în viaţă pe care omul nu îl poate cunoaşte, nu îl poate voi atunci când este încă tânăr. Aceasta dădea întregii vieţi sociale o anumită structură, care a încetat abia atunci când, în timpul epocii greco-latine, s-a retras până în perioada vârstei mijlocii a omului. În cultura protohindusă omul era capabil de evoluţie până la vârsta de cincizeci de ani. Apoi omul a întinerit, aşadar vârsta neamului omenesc, adică această capacitate de evoluţie s-a retras până la sfârşitul anilor patruzeci în perioada protopersană, şi ea a acţionat numai până la vârsta de treizeci şi cinci-patruzeci şi doi de ani în perioada egipteano-caldeeană. În perioada greco-latină omul era capabil de evoluţie numai între douăzeci şi opt şi treizeci şi cinci de ani. În perioada în care a avut loc Misteriul de pe Golgota, omul era capabil de evoluţie tocmai până la vârsta de treizeci şi trei de ani. Acesta este faptul minunat pe care îl descoperim în istoria evoluţiei omenirii: că vârsta lui Christos Iisus, Cel care a trecut prin moartea de pe Golgota, coincide cu acea vârstă până la care se retrăsese pe atunci capacitatea de evoluţie a omenirii. Şi apoi am indicat că omenirea devine din ce în ce mai tânără, adică rămâne capabilă de evoluţie până la un anumit număr tot mai mic de ani, şi că înseamnă ceva deosebit atunci când omul păşeşte în viaţa publică tocmai la vârsta caracteristică la care se află astăzi omenirea – eu v-am spus: vârsta de douăzeci şi şapte de ani –, şi nu a primit nimic altceva decât ceea ce a putut fi preluat din afară până la vârsta de douăzeci şi şapte de ani. Eu v-am expus că Lloyd George [ Nota 5 ] este tocmai în această privinţă omul cel mai reprezentativ al timpului nostru, pentru că el a păşit în viaţa publică la douăzeci şi şapte de ani. Infinit de multe sunt consecinţele acestui fapt. Puteţi citi aceasta în biografia lui Lloyd George. Aceste lucruri fac însă posibil să se pătrundă cu privirea situația din lume dinăuntru spre afară.

Acum însă, care este pentru dumneavoastră aspectul principal, dacă uniţi acest punct de vedere pe care l-am cuprins cu privirea în ceea ce priveşte devenirea tot mai tânără a neamului omenesc, cu punctele de vedere pe care le-am adus tocmai în zilele acestea înaintea sufletelor, în legătură cu gândul de Crăciun? Caracteristic pentru evoluţia prezentă după Misteriul de pe Golgota este că, de fapt, prin ceea ce îi revine omului de la natură, nu mai putem dobândi nimic prin organismul nostru începând de la vârsta de treizeci de ani. Dacă nu ar fi intervenit Misteriul de pe Golgota, începând de la vârsta de treizeci de ani, noi am merge oarecum aici pe Pământ şi ne-am spune: De fapt, noi trăim cu adevărat cam cel mult până la vârsta de treizeci şi doi, treizeci şi trei de ani. Până atunci ne oferă organismul nostru posibilitatea vieţii. Apoi, am putea la fel de bine să murim. Căci prin cursul naturii, prin evenimentele naturale elementare noi nu mai putem dobândi nimic prin impulsurile organismului nostru pentru evoluţia noastră sufletească. – Asta ar fi trebuit să spunem, dacă nu intervenea Misteriul de pe Golgota. Dacă nu intervenea acest Misteriu de pe Golgota, Pământul ar fi trebuit să fie plin de plânsetele oamenilor, care s-ar îndrepta în direcţia că oamenii ar spune: Ce mai am eu din viaţa mea începând de la vârsta de treizeci şi trei de ani! Până atunci este posibil ca organismul meu să-mi dea ceva. De atunci încolo aş putea la fel de bine să fiu mort, pentru că de fapt eu umblu ca un cadavru viu, aici, pe Pământ. Mulţi oameni ar fi resimţit aceasta, că umblă pe Pământ ca nişte cadavre vii, dacă nu ar fi intervenit acest Misteriu de pe Golgota. Dar acest Misteriu de pe Golgota trebuie să fie rodnicit. Noi nu trebuie să preluăm în noi doar inconştient, cum e cazul oamenilor, impulsul de pe Golgota, ci trebuie să îl preluăm conştient. Noi trebuie să îl preluăm conştient în aşa fel încât să rămânem oarecum – prin impulsul de pe Golgota – cu prospeţimea tinereţii, până la bătrâneţe. Şi el ne poate menţine sănătoşi şi în prospeţimea tinereţii dacă îl preluăm conştient în mod corect. Şi atunci vom deveni conştienţi de acest efect înviorător al Misteriului de pe Golgota asupra vieţilor noastre. Şi asta este important, dragii mei prieteni!

Vedeţi aşadar că acest Misteriu de pe Golgota poate fi conceput drept ceva foarte, foarte viu în cadrul vieţii noastre pământeşti. Spuneam mai înainte că oamenii au predispoziţia la fraternitate la mijlocul vieţii, cam pe la vârsta de aproximativ treizeci şi trei de ani. Dar ei nu realizează întotdeauna această fraternitate. Motivul acestui fapt se află în cele pe care tocmai vi le-am spus. Aceia care nu constituie fraternitatea, cărora le lipseşte ceva din fraternitate, sunt tocmai cei prea puţin christificaţi. Deoarece omul moare oarecum lent începând de la mijlocul vieţii prin forţele cursului naturii, el nu poate dezvolta firesc nici impulsul fraternităţii, şi nici impulsul libertăţii, pe care oamenii îl preiau atât de puţin în ziua de azi, dacă nu vivifiază în sine gândurile care provin direct de la impulsul lui Christos. De aceea, impulsul lui Christos este, pe măsură ce ne îndreptăm spre el, nemijlocit înflăcărarea fraternităţii. În măsura în care omul resimte necesitatea fraternităţii, se christifică. Dar în restul timpului Pământului – în evoluţiile viitoare va fi altfel – omul singur nu ar ajunge să dezvolte întreaga intensitate a impulsului libertăţii. Aici intervine în evoluţia noastră pământească de oameni ceea ce s-a revărsat la moartea lui Christos Iisus şi s-a unit cu evoluţia pământească a omenirii. De aceea, Christos este esenţialmente şi conducătorul omenirii actuale spre libertate. Noi devenim liberi în Christos – in Christo – dacă înţelegem impulsul lui Christos în aşa fel, dacă ştim să consimţim întru totul că de fapt Christos nu putea trăi mai mult în trupul fizic decât până la vârsta de treizeci şi trei de ani. Dacă presupunem, ipotetic, că ar fi trăit mai mult, atunci El ar fi trăit într-un trup fizic omenesc pe vremea în care, de fapt, acel trup fizic era destinat să moară lent în conformitate cu evoluţia pământească de atunci. Şi atunci El ar fi preluat forţele morţii tocmai în calitate de Christos. Dacă ar fi ajuns la vârsta de patruzeci de ani, El ar fi trăit în trupul său forţele morţii. Or El nu a putut să vrea să le trăiască pe acestea. El nu putea voi să trăiască decât ceea ce constituia încă forţele înviorătoare ale omului. El acţionează până acolo, până la treizeci şi trei de ani, până la mijlocul vieţii, şi stimulează fraternitatea în calitatea sa de Christos, predând apoi ceea ce urma să se afle în puterea omului pe măsură ce lasă să se reverse în evoluţia oamenilor Spiritul Sfânt. Prin acest Spirit Sfânt, acest Spirit însănătoşitor, omul evoluează spre sfârşitul vieţii sale înspre libertate. Aşa se repartizează impulsul lui Christos în această viaţă omenească concretă.

O asemenea pătrundere lăuntrică a fiinţei omeneşti cu principiul lui Christos este ceea ce trebuie preluat ca nou gând de Crăciun de către cunoaşterea omenească. Trebuie ştiut că omul vine din lumea spirituală cu ideea egalităţii. Este ceva cu care este înzestrat, ceva care este oarecum din Dumnezeu-Tatăl. Apoi, însă, culminaţia fraternităţii poate interveni în evoluţia omenirii în mod corect numai cu ajutorul Fiului, iar prin Christos unit cu Spiritul poate interveni în evoluţia omenirii evoluţia spre impulsul libertăţii, în ultima parte a vieţii, când omul se îndreaptă către moarte.

Această co-acţionare a impulsului lui Christos în configurarea concretă a omenirii este ceea ce trebuie preluat începând de acum în conştienţa sufletelor. Numai aceasta va fi salutară, atunci când cerinţele oamenilor vor deveni tot mai imperioase în privinţa modului cum trebuie configurată structura socială. Dar în această structură socială trăiesc copii, oameni tineri, de vârstă medie şi bătrâni, şi o structură socială care să îi cuprindă pe toţi se va putea găsi numai dacă se ştie că un om nu este pur şi simplu egal cu un alt om. Copilul de cinci ani este om, tânărul de douăzeci de ani, tânăra de douăzeci de ani sunt oameni, omul de patruzeci de ani este om, toţi sunt oameni. Dar această confuzie haotică nu ne aduce la o asemenea cunoaştere a omului cum este necesară pentru a împlini cerinţele viitorului şi pe cele ale prezentului. Aruncarea haotică la întâmplare îl aduce pe om cel mult în situaţia să fie de părerea: omul este om, aşadar aproximativ pe la vârsta de douăzeci de ani trebuie ales în parlament. Aceste lucruri sunt distructive pentru adevărata structură socială. Ele se bazează pe faptul că în prezent omul nu vrea să păşească la observarea omului şi la conştienţa omenească ce provine de aici, care îl ia pe om concret, aşa cum este. Dar, concret luat, abstracţiunea om, om, om nu există deloc; ci există doar omul concret, de o anumită vârstă şi cu anumite impulsuri. Cunoaşterea omenească trebuie dobândită; dar ea trebuie dobândită atunci când se are în vedere evoluţia a ceea ce trăieşte ca miez al fiinţei în om de la naştere până la moarte. Este ceva ce trebuie să apară! Şi probabil că omul va fi dispus să preia asemenea lucruri în conştienţa omenească atunci când va fi din nou în măsură să privească retrospectiv asupra evoluţiei omenirii.

Ieri v-am indicat ceva ce a intrat în evoluţia omenirii împreună cu creştinismul prin aceea că acest creştinism s-a născut oarecum din sufletul iudaic, din spiritul grec, din trupul roman. Acestea au devenit întru câtva învelişurile creştinismului. Dar în creştinism se află Eul viu, şi acest aspect poate fi considerat separat, privind la această naştere a creştinismului. Pentru redactarea istoriei exterioare, această naştere a creştinismului a devenit destul de haotică. Ceea ce este scris în mod obişnuit în ziua de azi – fie din partea catolică, fie din cea protestantă – despre primele secole ale creştinismului, este o înţelepciune destul de haotică. Multe din cele care au trăit în primele secole în creştinism au fost fie complet uitate, fie, se poate spune, au devenit o oroare tocmai pentru teologii prezentului în privinţa entităţii lor propriu-zise. Citiţi numai la ce convulsii ciudate ale intelectului se ajunge, convulsii care îi aduc pe oameni, aş spune, până la un fel de epilepsie intelectuală atunci când trebuie să caracterizeze ceea ce a trăit în primele secole ale creştinismului drept gnosă. După ei, această gnosă este deja un fel de demon, ceva demonic, ceva care nu trebuie lăsat în mod normal să intre în viaţa omenească! Şi atunci când un astfel de teolog sau alt reprezentant oficial al unei confesiuni sau a alteia poate acuza antroposofia că ar avea ceva comun cu gnosa, el crede deja că a spus ce poate fi mai rău.

Or la baza tuturor acestora este cuprins faptul că în primele secole de dezvoltare a creştinismului această gnosă a intervenit de fapt într-un mod cu mult mai important în viaţa spirituală a omenirii europene, în măsura în care intra în considerare pentru civilizaţia de atunci, decât se crede în ziua de azi. Pe de o parte, oamenii nu au nicio idee despre ce a fost de fapt gnosa şi pe de altă parte ei au, aş spune, o teamă ascunsă faţă de ea. Această gnosă este pentru majoritatea reprezentanţilor oficiai ai unei confesiuni religioase sau a alteia, ceva oribil. Dar ea poate fi considerată într-adevăr fără vreo simpatie sau antipatie deosebită, pur şi simplu ca pe ceva obiectiv. Atunci lucrurile trebuie studiate spiritual-ştiinţific, pentru că istoria exterioară nu oferă multe. Dezvoltarea bisericească a Occidentului s-a îngrijit ca de fapt toate documentele istorice ale acestei gnose să fie considerabil stârpite din rădăcină. Au mai rămas prea puţine, şi dumneavoastră ştiţi, şi care redau doar o imagine neclară a gnosei, ca «Pistis Sophia» şi altele asemănătoare. În rest se mai cunosc din gnosă doar câteva fraze, combătute de părinţii Bisericii. Dar, în fond, gnosa nu se cunoaşte decât din îndeletnicirile de scriitori ale adversarilor, în timp ce tot ceea ce ar fi putut oferi o idee istorică exterioară despre ea a fost considerabil stârpit din rădăcină.

Acum, o considerare raţională a dezvoltării teologice a Occidentului – numai că o considerare raţională de obicei nu are loc – ar trebui să-i pună pe oameni pe gânduri în această privinţă. De exemplu, dacă oamenii ar considera raţional evoluţia dogmaticii creştine, ar ajunge la ideea că această dogmatică creştină trebuie totuşi să îşi aibă rădăcinile altundeva decât în arbitrarul pur, sau altele asemănătoare. În fond, toate aceste dogme îşi au rădăcinile în gnosă. Numai că viul gnosei a fost îndepărtat, iar gândurile abstracte şi învelişurile noţionale abstracte au rămas, astfel încât nu se mai recunoaşte în dogme această origine vie. Dacă urmăriţi într-adevăr gnosa, în măsura în care poate fi studiată spiritual-ştiinţific, atunci se va proiecta o anumită lumină asupra puţinelor lucruri care au rămas din punct de vedere istoric de la adversarii gnosei. Şi atunci probabil că veţi spune: Această gnosă indică acea concepţie despre lume foarte concretă, clarvăzătoare, atavică, răspândită peste tot în vechile timpuri, care a mai existat în rămăşiţele sale pe vremea primei epoci de cultură postatlanteană, mai puţin în cea de-a doua, apoi, când în cea de-a treia, s-au pierdut din lume [ Nota 6 ] ultimele resturi ale vechii clarvederi, ele au apărut tocmai în gnosă, într-un minunat sistem conceptual, dar care este extrem de plastic. Cel care priveşte gnosa din acest punct, cel care este capabil să se întoarcă chiar şi numai istoric la resturile sărăcăcioase, care au putut fi promovate în gnosa păgână, mai mult decât în literatura creştină, acela va găsi că în această gnosă existau deja realmente minunate comori ale înţelepciunii, o înţelepciune ce se referea la o lume despre care oamenii nu vor să ştie nimic în prezent. Aşa că nu e deloc de mirare că nici măcar oameni bine-intenţionaţi nu ştiu ce să facă cu vechea gnosă, oameni ca profesorul Jeremias [ Nota 7 ] din Leipzig, care ar fi dispus să abordeze lucrurile; dar el nu poate dobândi nicio reprezentare la care ar putea să se refere, de fapt, aceste vechi concepte, despre ce anume este vorba atunci când acolo se vorbeşte despre o fiinţă spirituală Jaldabaoth [ Nota 8 ] care, datorită unui anumit orgoliu, s-ar fi erijat drept Domn al lumii, ar fi fost apoi admonestat de mama sa, ş.a.m.d. Asemenea imagini măreţe radiază chiar din cele păstrate istoric, asemenea imagini măreţe ca aceasta, în care Jaldabaoth spune într-adevăr: Eu sunt Dumnezeul-tată, deasupra mea nu se află nimeni. Iar mama sa replica: Nu minţi, deasupra ta se află Tatăl tuturor, primul om şi Fiul omului. Atunci – aşa ni se povesteşte în continuare – Jaldabaoth şi-a strigat cei şase colaboratori, şi ei au spus: Să-l facem pe om după imaginea noastră.

Aveţi aici un dialog ciudat între Jaldabaoth şi mama sa, şi apoi chemarea celorlalţi şase colaboratori, care ajung la decizia: Să-l facem pe om după imaginea noastră. – Dar astfel de imagini, astfel de imaginaţiuni care de fapt sunt foarte expresive, existau nenumărate şi cuprinzătoare în ceea ce domnea ca gnosă. Avem de fapt, în Vechiul Testament, doar resturi: acele resturi pe care le-a menţinut tradiţia iudaică, de o înţelepciune imaginativă cuprinzătoare, care au fost conţinute în vechea gnosă, care a trăit preferenţial în Orient, ale cărei raze au acţionat însă până în Occident, şi care s-au stins mai mult sau mai puţin pentru Occident abia în secolele al III-lea, al IV-lea, care au mai acţionat încă la waldenserni şi catari, ca un ecou, dar apoi s-au stins totuşi.

Cum se prezentau lucrurile în primele secole creştine în sufletele oamenilor în care nu trăiau pur şi simplu reprezentările care trăiesc astăzi la catolici, ci în care erau întru totul vii ecourile acestor grandioase imagini despre Univers ale gnosei, în această privinţă oamenii de astăzi nu au prea multe idei. Şi lucrurile arată cu totul altfel atunci când privim înapoi la ceea ce trăia în sufletele primelor secole în cadrul ţărilor europene civilizate, infinit de altfel decât atunci când privim în cărţile pe care le-au scris teologii creştini şi cei laici şi alţi învăţaţi despre aceste prime secole. Căci din toate aceste cărţi lipseşte tot ceea ce era viu în astfel de imagini măreţe, covârşitoare care, după cum am spus, se refereau la o lume despre care oamenii de astăzi nu-şi fac nicio idee. De aceea, nici un om format în sensul educaţiei actuale nu ştie ce să facă cu aceste concepte transmise. El nu ştie la ce să-i folosească pe Jaldabaoth, pe mama acestuia, pe cei şase colaboratori, ca şi alte lucruri care apar. Pentru el, acestea sunt cuvinte, coji de cuvinte; el nu ştie la ce se referă acestea. Şi el ştie şi mai puţin cum au ajuns cândva oamenii să-şi formeze astfel de reprezentări. De aceea, omul modern nu poate proceda altfel decât să-şi spună: Vechii orientali au avut o fantezie puternică, aceştia şi-au imaginat toate acestea din fantezie! – Şi te minunezi întotdeauna că aceşti domni nu au deloc habar, că de fapt omul care trăia elementar avea puţină fantezie, că această fantezie juca, de exemplu la ţărani, un rol extrem de mic. În această privinţă, au contribuit extrem de mult şi cercetătorii miturilor. Anume, aceştia au născocit că oamenii simpli au transformat norii care treceau pe cer, norii mânaţi de vânt, în mod fantastic în tot felul de fiinţe, ş.a.m.d. Contemporanii noştri nu au deloc habar cum erau de fapt structuraţi în sufletul lor oamenii cărora le atribuie ei acestea, şi că aceştia erau pe cât posibil de departe de a configura lucrurile într-un mod atât de poetic. Fantezia domneşte numai în cercul mitologilor, ai învăţaţilor care născocesc aşa ceva. Abia aceea este fantezie curată.

Ceea ce au născocit oamenii astfel drept origine a mitologiei şi aşa mai departe, este de-a dreptul eroare pură. Şi aşa, oamenii nu ştiu în ziua de azi la ce se referă de fapt cuvintele, conceptele despre care a fost vorba aici. de aceea anumite, aş spune, indicaţii limpezi în privinţa modului cum erau considerate lucrurile nici nu mai pot fi de aceea luate corect în considerare. Platon [ Nota 9 ] le-a atras încă cu foarte multă precizie oamenilor atenţia că omul, în măsura în care trăieşte aici într-un trup fizic, îşi aminteşte de ceva pe care l-a trăit înainte de această viaţă fizică în lumea spirituală. Dar filosofii actuali nu ştiu ce să facă cu această cunoaştere platonică din amintire. Aceasta ar fi  ceva ce Platon a produs-o prin fantezie – în timp ce Platon tocmai că mai ştia că sufletul grec era predispus, dar mai avea numai ultimele resturi ale acestei predispoziţii, de a dezvolta în sine ceva care fusese vieţuit înainte de naştere, în lumea spirituală. Cine percepe între naştere şi moarte în trupul fizic şi prelucrează percepţia cu actuala raţiune, nu poate lega nici un sens raţional de observaţiile care nu au fost făcute în trupul fizic între naştere şi moarte, ci au fost făcute între moarte şi o nouă naştere, care au fost trăite înainte ca omul să se nască. Atunci oamenii s-au aflat într-o lume în care puteau vorbi despre Jaldabaoth, care se răzvrăteşte din orgoliu, pe care îl admonestează mama lui, şi care îşi cheamă cei şase colaboratori. Acesta este pentru omul aflat între moarte şi o nouă naştere un asemenea adevăr, cum sunt pentru omul de aici, exilat în trup, plantele, animalele, mineralele şi ceilalţi oameni din lume, despre care el vorbeşte. Iar gnosa conţinea ceea ce fusese adus la naştere în lumea fizică. Şi într-o anumită măsură, oamenilor le-a fost posibil până în epoca egipteano-caldeeană, aşadar până în secolul al VIII-lea al cronologiei precreştine, să aducă multe din perioada vieţuită între moarte şi o nouă naştere. Ceea ce a fost adus atunci şi a fost înveşmântat în concepte, în idei, este gnosa. Aceasta s-a continuat în epoca greco-latină, unde lucrurile nu mai erau percepute direct, unde ele mai existau ca bun moştenit în idei, unde numai spiritele alese cunoşteau originea lor, ca Platon, şi într-o mai mică măsură şi Aristotel [ Nota 10 ]. Şi Socrate [ Nota 11 ] a ştiut aceasta, şi în realitate Socrate a ispăşit această cunoaştere cu moartea. Acolo trebuie căutată originea gnosei.

Dar cum este, de fapt, cu această a patra epocă postatlanteană, cea greco-latină? Vedeţi dumneavoastră, doar în mod sărăcăcios se mai putea aduce cu sine în viaţă amintirea timpului prenatal. Totuşi, omul mai aducea cu sine, şi anume în perioada greacă încă evident, ceva din cele pe care le trăia înainte de naştere. Oamenii sunt în ziua de azi extrem de mândri de forţa gândirii lor, dar de fapt ei pot înţelege foarte puţin cu această forţă a gândirii. Anume actuala forţă a gândirii este un obiect de care omul nu poate fi deosebit de mândru, pentru că înţelege foarte puţin cu ajutorul ei. Forţa gândirii pe care au dezvoltat-o, de exemplu, grecii, era de altă natură. Aceasta a fost aşa încât trecând prin naştere, imaginile trăirilor dinainte de naştere se pierdeau întru câtva; dar mai rămânea acea forţă a gândirii pe care omul o folosea înainte de naştere pentru a lega de aceste imagini un sens raţional. Aceasta este particularitatea gândirii greceşti, anume că ea era cu totul diferită de aşa-numita noastră gândire obişnuită. Căci această gândire greacă este ceva ce poate fi învăţat la prelucrarea imaginaţiunilor pe care le-a avut omul înainte de naştere. Despre imaginaţiunile de dinainte de naştere omul îşi amintea puţin, dar esenţialul, care rămânea, era perspicacitatea întrebuinţată înainte de naştere pentru a se descurca în lumea în privinţa căreia îşi făcea imaginaţiuni. Şi aceasta este tocmai evoluţia celei de-a patra epoci postatlanteene care, după cum ştiţi, s-a prelungit până în secolul al XV-lea d.Ch., şi tocmai acesta este esenţialul, că această forţă de gândire scade. Şi acum, în această a cincea epocă trebuie să o dezvoltăm din nou din cultura noastră pământească. Noi trebuie să o dezvoltăm treptat, lent, din concepţia despre lume natural-ştiinţifică. Noi suntem astăzi la începutul acesteia. În timpul celei de-a patra epoci postatlanteene, aşadar din 747 î.Ch. şi până în 1413 – în acest interval are loc Misteriul de pe Golgota –, are loc o scădere progresivă a forţei gândirii. Abia după aceea începe să crească încet forţa gândirii, şi va ajunge din nou, până în mileniul al III-lea, la o înălţime onorabilă. De forţa actuală de gândire, omenirea nu trebuie să fie prea mândră. Aşadar forţa gândirii scade. Forţa de gândire moştenită, care, în orice caz, era încă relativ dezvoltată, mai avea încă gândurile cu care se ordonau şi se pătrundeau imaginile gnostice. Ea nu mai avea imagini de aceeaşi precizie ca, de exemplu, la egipteni sau babilonieni,  dar mai avea încă forţa gândirii; aceasta a scăzut ulterior treptat. Aceasta este particularitatea conlucrării din primele secole creştine.

Intervine Misteriul de pe Golgota, se naşte creştinismul. Forţa gândirii care scădea, care în Orient mai era încă foarte vie, dar ajungea şi până în Grecia, încearcă să înţeleagă acest eveniment. Romanii au avut puţină înţelegere pentru el. Această forţă a gândirii a încercat însă să înţeleagă întru câtva evenimentul de pe Golgota din punctul de vedere al gândirii de dinainte de naştere, din punctul de vedere al gândirii situată în lumea spirituală. Dar acum intervine ceva particular: această gândire gnostică se află acum în faţa Misteriului de pe Golgota. Priviţi învăţăturile gnostice despre Misteriul de pe Golgota, acele învăţături care sunt atât de oribile pentru actualii teologi, anume pentru teologii creştini: acolo se spune mult din vechile învăţături atavice, sau din asemenea învăţături care sunt impregnate tocmai cu această forţă a gândirii, se spun lucruri măreţe şi covârşitoare despre Christos, care astăzi sunt  eretice, îngrozitor de eretice. Această capacitate a forţei de gândire gnostice scade lent şi treptat. O mai vedem la Manes [ Nota 12 ] în secolul al III-lea, şi o vedem trecând la catari – oameni întru totul eretici în sensul catolic –: acolo se află o înţelegere mare, măreaţă, grandioasă, a Misteriului de pe Golgota. Aceasta se restrânge într-un mod remarcabil în primele secole, şi oamenii se limitează la a folosi pe cât de puţină perspicacitate a gândirii a fost posibilă, în privinţa Misteriului de pe Golgota şi a înţelegerii sale. Şi aceste două lucruri se află în luptă: pe de o parte învăţătura gnostică, voind să înţeleagă Misteriul de pe Golgota cu o gândire puternic spirituală, şi apoi, pe de altă parte, învăţătura care ţine cont de ceea ce urmează să vină, de forţa gândirii ce nu mai există, de gândirea imprecisă – de aceea pe cât posibil de abstractă, dând pe cât posibil de puţin pentru înţelegerea Misteriului de pe Golgota. Taina de pe Golgota, ca taină cosmică, este redusă la cele câteva fraze care constituie începutul Evangheliei lui Ioan: despre Logos şi păşirea sa în lume şi destinul său în lume – concepte pe cât posibil de puţine, pentru că urmează să se ţină cont de descreşterea forţei gândirii.  Şi aşa vedem cum se stinge interpretarea gnostică despre creştinism, cum apare o altă interpretare a creştinismului, care vrea să afirme pe cât posibil de puţine concepte. Dar, desigur, că una trece în cealaltă. Concepte cum ar fi dogma trinităţii sau alte dogme sunt preluate din concepţiile gnostice şi abstractizate, aduse în învelişuri conceptuale. Dar viul propriu-zis este faptul că se află în luptă o interpretare gnostică infinit de genială a Misteriului de pe Golgota şi o alta, care lucrează cu pe cât de puţine concepte este posibil, care ia în considerare cum vor fi oamenii până în secolul al XV-lea şi că vechea forţă pătrunzătoare a gândirii moştenită va apune tot mai mult, şi trebuie redobândită în mod primitiv din observarea obiectelor naturii în cadrul ştiinţelor naturii. O puteţi studia de la o etapă la alta, o puteţi studia chiar şi într-o luptă sufletească lăuntrică, dacă priviţi la Augustin [ Nota 13 ], care în tinereţea sa este familiarizat cu maniheismul gnostic, pe care însă nu îl poate digera, şi se îndreaptă apoi spre aşa-numita simplitate formând concepte primitive. Iar conceptele devin tot mai primitive. Numai că la Augustin apare prima auroră a ceea ce trebuie din nou cucerit: cunoaşterea pornind de la om, de la omul concret. În vechile vremuri gnostice s-a încercat să se pornească de la lume şi să se meargă înspre om. De acum înainte trebuie pornit de la om şi prin cunoaşterea omului trebuie redobândită cunoaşterea lumii. Pe viitor trebuie mers de la om la Cosmos; în vremurile vechi s-a mers de la Cosmos la om. Eu am expus aici aceasta cu câtva timp în urmă, am încercat să aduc această primă rază a dimineţii în oameni. O găsiţi, de exemplu, în mărturiile lui Augustin, dar acolo este încă întru totul haotică. Principalul, despre care este vorba, este că omenirea se dovedeşte tot mai incapabilă să preia ceea ce iradiază din lumile spirituale, ceea ce a existat la cei vechi în forma unei înţelepciuni imaginative, ceea ce a acţionat în gnosă, din care a rămas acea forţă de gândire pătrunzătoare care a mai existat încă la greci. Astfel încât în înţelepciunea greacă mai acţionează multe, chiar dacă înlănţuite în concepte abstracte, în aşa fel încât oamenii mai aveau întru câtva ideile care pot de fapt să înţeleagă ceva despre lumea spirituală. Apoi aceasta încetează, oamenii nu mai pot înţelege nimic din lumea spirituală prin ideile care tocmai se sting.

Este remarcabil în elenism faptul că omul actual poate avea cu multă uşurinţă faţă de ideile greceşti sentimentul: ele sunt de fapt aplicabile la cu totul altceva decât la ce sunt aplicate. Grecii mai aveau încă ideile, dar nu mai aveau imaginaţiunile. În special la Aristotel este acest lucru infinit de frapant. Este foarte ciudat: dumneavoastră ştiţi că există biblioteci întregi despre Aristotel. Totul la Aristotel este interpretat aşa sau aşa, oamenii se ceartă dacă Aristotel a acceptat o viaţă pământeană repetată sau preexistenţa. Toate acestea provin din faptul că spusele sale au fost interpretate într-un fel sau altul, deoarece Aristotel a lucrat cu un sistem de concepte care este aplicabil unei lumi suprasensibile, dar nu mai avea nicio contemplare a acesteia. Platon mai avea încă multă înţelegere pentru aceasta, şi de aceea îşi poate elabora mai mult sistemul de concepte în acest sens; dar Aristotel este deja preocupat de conceptele abstracte, şi de aceea el nu mai poate privi asupra celor la care se referă formele gândurilor pe care le constituie. Aceasta este particularitatea, că în primele secole se află în luptă o interpretare a Misteriului de pe Golgota care iluminează acest Misteriu de pe Golgota cu lumina lumii suprasensibile, şi că apoi se constituie necesitatea, care devine fanatism, de a o respinge. Nu toată lumea străvede aceste lucruri, doar unii. Cei care le-au străvăzut nu le-au tratat în mod onest. Fanatism a devenit interpretarea primitivă a Misteriului de pe Golgota, acea interpretare care a urmărit cu încrâncenare să folosească doar puţine concepte.

Vedem astfel că din concepţia creştină despre lume, şi în general din concepţia despre lume, este întru câtva tot mai mult eliminată gândirea suprasensibilă, care se stinge, care încetează. Aş spune că putem urmări de la un secol la altul cum în faţa oamenilor se află Misteriul de pe Golgota ca ceva infinit de important, care intervine în evoluţia Pământului, dar că oamenilor le dispare posibilitatea de a înţelege prin vreun fel de sistem de concepte acest Misteriu de pe Golgota, sau, în general, de a înţelege cosmic lumea. Priviţi lucrarea din secolul al IX-lea, «Despre diviziunea naturii» de Scotus Eriugena [ Nota 14 ]. Acolo există multe imagini, chiar dacă ele sunt abstractizate, aceste imagini ale devenirii lumii. Scotus Eriugena enumeră deja patru etape ale devenirii lumii, dar folosind peste tot concepte insuficiente. Se vede că el nu este în stare să încordeze reţeaua conceptelor sale şi să facă inteligibil, plauzibil, ceea ce vrea el de fapt să rezume. Aş spune că peste tot se rup firele conceptelor. Este foarte interesant cum această tendinţă se accentuează de la un secol la altul, şi în final intervine o stare de minim în ţeserea firelor conceptuale în secolul al XV-lea. Acolo începe din nou o ascensiune, dar care se împotmoleşte în aspectele cele mai elementare. Acest lucru este interesant. Pe de o parte este Misteriul de pe Golgota, pe care oamenii îl au de fapt, înspre care se îndreaptă, pe care îl explică: dar el nu este înţeles. Treptat îşi face loc sentimentul că el nu poate fi înţeles. Pe de altă parte, apare observarea naturii; ea se manifestă tocmai în epoca în care dispar conceptele. Observarea naturii păşeşte în viaţă, dar aici nu există concepte pentru a cuprinde şi formula într-adevăr fenomenele naturii care intervin în observarea vieţii.

Acesta este caracteristica acestei epoci de răspântie de la cea de-a patra la cea de-a cincea epocă postatlanteană, de la mijlocul Evului Mediu, anume că nici în observarea naturii ce germina, nici în adevărurile vindecătoare relevate nu existau suficiente concepte, nu se puteau aplica suficiente concepte. Priviţi cum era în acest caz scolastica ce acţiona pe atunci: pe de o parte ea are revelaţia religioasă, dar nu poate dobândi concepte din instruirea specifică timpului, pentru a prelucra această revelaţie religioasă. Această scolastică trebuie să aplice aristotelismul; acesta trebuie reînnoit. Oamenii se întorc la elenism, la Aristotel, pentru a avea aceste concepte, pentru a pătrunde cu ele revelaţiile religioase. Şi prin raţiunea greacă se prelucrează revelaţiile religioase, deoarece instruirea specifică timpului, dacă pot să mă folosesc de această expresie paradoxală, nu are nicio raţiune. Şi tocmai aceia care acţionează cu cea mai mare onestitate în acest timp, scolasticii, nu se servesc de raţiunea timpului, pentru că aceasta nu exista în acel timp, pentru că ea nu făcea parte din cultura timpului. Ei folosesc atât pentru explicarea naturii – acesta este esenţialul în secolele X, XI, XII, XIII, XIV, XV, că tocmai cei mai oneşti dintre scolastici folosesc spre explicarea naturii, ca şi pentru configurarea revelaţiilor religioase – vechi concepte aristotelice. Abia apoi apare, ca din adâncuri spirituale înceţoşate, o gândire de sine-stătătoare, care, la rândul ei, nu este încă prea dezvoltată în ziua de azi: gândirea copernicană, galileică, şi care trebuie să se formeze în continuare, pentru a se ridica din nou în regiunile suprasensibile.

Putem privi astfel în sufletul, întru câtva în Eul creştinismului, care nu a făcut decât să se învăluie cu sufletul iudaic, cu spiritul grec, cu trupul roman. Dar acest creştinism însuşi trebuia să ţină cont, în conformitate cu Eul său, de stingerea înţelegerii suprasensibile şi de aceea să lase oarecum să se atrofieze cuprinzătoarea înţelepciune gnostică, se poate spune, până la cele câteva fraze care constituie începutul Evangheliei lui Ioan. Căci în principal dezvoltarea creştinismului constă în victoria cuvintelor Evangheliei lui Ioan asupra gnosei. Apoi, desigur că totul a trecut în fanatism, şi gnosa a fost stârpită din rădăcină.

Şi acestea sunt lucruri care ţin de naşterea creştinismului. Este ceva care trebuie luat în considerare dacă omul vrea într-adevăr să preia în sine impulsul pentru conştienţa omenească ce trebuie se dezvolte din nou să, pentru noul gând de Crăciun. Noi trebuie să ajungem din nou la un tip de cunoaştere care să se refere la suprasensibil. Pentru aceasta trebuie să străvedem suprasensibilul care acţionează în fiinţa omenească, ca să-l putem extinde la Cosmos. Noi trebuie să dobândim antroposofia, înţelepciunea despre om, care poate produce din nou sentimentul cosmic.  Şi aceasta este calea. În vremurile vechi, omul putea cuprinde lumea cu privirea prin aceea că păşea în existenţă împreună cu amintirile trăirilor pe care le avusese înainte de naştere. Pentru el, această lume, ca o imagine a lumii spirituale, era un răspuns la întrebările pe care le adusese cu sine prin naştere în existenţă. Acum omul stă în faţa acestei lumi, nu aduce nimic cu sine, trebuie să lucreze cu nişte concepte primitive, la fel ca aceia care prelucrează întru câtva actuala concepţie despre natură. Dar el trebuie să se ridice din nou prin muncă, el trebuie să pornească acum de la om, pentru a urca de la om la Cosmos. În om trebuie născută cunoaşterea Cosmosului. Acesta face întru câtva parte din gândul de Crăciun, aşa cum trebuie el să se configureze în prezent pentru a putea deveni rodnic în viitor.