Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUM ÎL POATE REGĂSI OMENIREA PE CHRISTOS?

GA 187


CONFERINŢA a IV-a

Dornach, 27 decembrie 1918

Alaltăierieri am încercat să indicăm impulsurile din care s-a dezvoltat creştinismul. Am putut vedea cum Eul propriu-zis al creştinismului, partea centrală a creştinismului s-a incorporat oarecum – desigur că nu putem spune întru totul, dar comparativ se poate spune – în trei elemente: în vechiul suflet ebraic, în spiritul grec, în trupul roman. Acum, pentru a putea cultiva aplicarea, pentru a putea vorbi de aplicarea gândului creştin la prezentul nemijlocit, vrem să continuăm întru câtva, pentru început, această consideraţie, vrem să încercăm să mai dobândim astăzi câteva idei asupra acestui aspect lăuntric, central al creştinismului.

Dacă vrem să abordăm evoluţia creştinismului, nu putem proceda altfel – vedeţi deja aceasta din cartea mea Creştinismul ca fapt mistic –, decât arătând şi în ce măsură s-a dezvoltat creştinismul din instituţia misterială a timpurilor precreştine. În ziua de azi, în general nu e uşor să vorbeşti despre instituţia misteriilor din motivul că în mersul evolutiv al omenirii – şi această situaţie este condiţionată printr-o legitate necesară – tocmai a intervenit momentul, sau, mai bine spus, epoca în care, într-un anumit sens, ne aflăm, în care instituţia misteriilor s-a retras, în care ea nu mai poate juca acel rol pe care l-a jucat, de exemplu, pe vremea în care s-a dezvoltat creştinismul din această instituţie misterială, aşa cum s-a dezvoltat şi din altele. Faptul că pe vremea noastră instituţia misteriilor s-a retras îşi are bunele sale temeiuri, şi noi vom putea aborda aceste temeiuri tocmai sprijinind pe aceasta cele pe care le avem de discutat astăzi şi în zilele următoare, şi vom putea vedea şi în ce mod poate fi reîntemeiată această instituţie misterială.

Ceea ce îi împingea pe oameni în vremurile vechi – eu vorbesc pentru început despre timpurile precreştine, să zicem, pentru început, de perioada precreştină greacă şi egipteano-caldeeană – înspre instituţie misterială era circumstanţa că prin concepţia lor despre lume de atunci erau constrânşi să preia în sine convingerea că lumea care se extinde în jurul lor nu este nemijlocit lumea adevărată; că omul trebuie să caute mijloace şi căi ca să pătrundă ca om în lumea adevărată. Omul acelor timpuri avea sentimentul marcant al unui fapt care îi punea în faţa cunoaşterii o anumită enigmă. Acestor oameni le era cunoscut faptul că – oricât s-ar fi străduit să pătrundă esenţa lumii prin concepţiile exterioare – nu se poate pătrunde această esenţă a lumii prin concepţii exterioare. Pentru a ne aduce înaintea sufletelor întreaga pondere a acestei cunoaşteri din acele vechi timpuri, trebuie chiar să luăm în considerare că vorbim de timpuri în care cel mai mare număr de oameni mai avea încă o concepţie exterioară deplină în privinţa realităţilor spirituale elementare. Pentru aceşti oameni nu era aşa cum este pentru majoritatea oamenilor din ziua de azi, că percep numai impresiile simţurilor exterioare; ei percepeau, aceşti oameni, şi entităţile spirituale aflate aşa-zicând dincolo de fenomenele naturii. Ei percepeau şi efectele care nu se epuizau câtuşi de puţin în ceea ce noi numim astăzi procese ale naturii. Cu toate acestea, deşi aceşti oameni vorbeau despre revelarea spiritelor elementare în natură, ei erau profund convinşi că aceste concepţii despre lumea exterioară – oricât de clarvăzătoare ar fi ele – nu pot duce la adevărata esenţă a acestei lumi, că această adevărată esenţă a lumii trebuie căutată pe căi deosebite. Aceste căi deosebite au fost apoi  rezumate în concepţia greacă despre lume în cuvintele „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Dacă vom căuta semnificaţia propriu-zisă a acestor cuvinte „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, vom găsi cam următoarele. Vom găsi că puterea acestor cuvinte a provenit din înţelegerea că oricât de departe s-ar cuprinde lumea exterioară cu privirea, oricât de departe s-ar pătrunde în lumea exterioară, nu numai că nu se va găsi esenţa acestei lumi exterioare, dar nu se va găsi nici esenţa omului. Formulat pur şi simplu în cuvintele actualei concepţii despre natură, s-ar putea spune: Aceşti oameni erau convinşi că nicio concepţie despre natură nu poate să dea explicaţii despre fiinţa omului. Dimpotrivă, ei erau, pe de altă parte, convinşi că această fiinţă a omului este legată cu întreaga natură răspândită în lume, şi că aşadar dacă omul reuşeşte să pătrundă în propria sa fiinţă, ar fi în stare ca prin cunoaşterea propriei sale fiinţe să ştie ceva esenţial şi despre lumea exterioară. Ei erau convinşi că din lume nu se poate lămuri pentru început despre esenţa acestei lumi. Dar din esenţa omului, care este un element component al acestei lumi, dacă o pot cunoaşte, pot dobândi explicaţii despre esenţa lumii. De aceea: Cunoaşte-te pe tine însuţi, pentru a cunoaşte lumea. – întru câtva, acesta a fost impulsul. Şi acesta a fost impulsul care a stat, să zicem, la baza iniţierii egipteano-caldeene. Orice iniţiere se desfăşoară în trepte – ne-am obişnuit să le numim grade –, în trepte, în grade. Acum, prima treaptă, primul grad al iniţierii egipteano-caldeene este desemnat prin cuvintele: cel care urmează să fie iniţiat trebuie să treacă mai întâi prin „Poarta omului” [ Nota 1 ]. Aceasta era întru câtva prima treaptă: trecerea prin poarta omului. Asta înseamnă că omul însuşi trebuia să devină poartă a cunoaşterii. Omul urma să fie cunoscut, deoarece dacă prin această poartă de intrare în lume a omului se cunoaşte însăşi esenţa omului, se poate pătrunde şi în esenţa lumii pe calea ocolită a omului. De aceea, „Cunoaşte-te pe tine însuţi” are aceeaşi semnificaţie cu păşirea în esenţa lumii prin poarta omului.

Dar eu nu intenţionez să vă vorbesc acum în multe amănunte despre aceste diferite trepte ale iniţierii, ci aş dori să accentuez ceea ce este esenţial pentru înţelegerea creştinismului. De aceea, consideraţi ceea ce voi spune de acum încolo nu ca pe o expunere exhaustivă a esenţei gradelor de iniţiere, ci consideraţi-le ca fiind exprimate pentru a accentua anumite însuşiri caracteristice individuale ale acestor grade de iniţiere egipteano-caldeene care pot acţiona în mod deosebit pregătitor şi acţionează într-adevăr pregătitor în privinţa evoluţiei esenţei creştinismului.

Aşadar ceea ce trebuie să cunoască cel care urmează să fie iniţiat la Poarta omului, era însăşi fiinţa omului. Aceasta era ceva pe care nu o putea găsi – oricât de departe şi oricât de precis ar fi privit în jurul său – în ceea ce îi arăta lumea exterioară. Celor din misterii le era limpede faptul că în natura omenească rămăsese ceva din tainele existenţei, ceva care poate fi găsit prin mijloace omeneşti în această natură omenească, dar care nu poate fi găsit dacă omul îşi îndreaptă privirea asupra lumii exterioare. Oamenii erau convinşi de aceasta. Dacă omul îşi îndreaptă privirea asupra lumii exterioare, va găsi în orice caz pentru început entitatea fizică a naturii, răspândită în jurul omului. Numai că această entitate terestră a naturii este oarecum numai un fel de văl, un înveliş, în măsura în care o cunoaşte omul. Dar şi ceea ce au în ziua de azi de spus ştiinţele naturii despre această natură exterioară, aşa cum ni se oferă ea, este în esenţa sa în aşa fel, încât nu poate da deloc explicaţii despre sine însăşi. Apoi, omul îşi putea îndrepta privirea – şi în vremurile vechi aceasta se făcea cu mult mai intens decât se face în ziua de azi – în sus, în afara naturii exterioare pe care o zărea aici, pe Pământ, în jurul său, înspre lumea stelară. Acolo el vedea ceva despre care ştia bine în acele timpuri vechi – o cunoaştere care, faţă de lumea exterioară, s-a pierdut în ziua de azi – că omul se află în legătură cu acestea aşa cum se află în legătură aici pe Pământ cu regnul vegetal, cel animal şi cel mineral. Se ştia că, aşa cum omul s-a născut din regnurile naturii de pe Pământ, tot aşa s-a născut prin ceva care se află în sine, din Cosmosul extra-teluric, din Cosmosul extra-pământesc. În orice caz, ceea ce îl unea pe om cu acest Cosmos extra-teluric, extra-pământesc, se dezvăluia cunoaşterii atunci când omul trecea prin Poarta omului. Omul purta în sine oarecum resturile unui context din care el s-a desprins la trecerea de la natura lunară la natura Pământului. El purta în sine resturile legăturii sale cu Cosmosul extra-pământesc. Omul era, aşadar, condus la Poarta omului, acolo urma să-l cunoască pe omul însuşi. El învăţa să cunoască în sine ceea ce putea vedea doar în afară, anume lumea stelară.

El învăţa să cunoască în sine însuşi cum el, ca om propriu-zis, nu este numai încadrat într-un trup pământesc alcătuit din regnurile naturii pământeşti, ci el învăţa să cunoască şi că în întreaga sa fiinţă omenească s-a revărsat ceea ce porneşte din întreaga lume stelară extra-pământească. Am putea spune că omul descoperea prin cunoaşterea de sine, natura cerului înstelat. El învăţa să cunoască cum coborâse, treaptă cu treaptă, înainte de a ajunge pe Pământ şi de a fi încorporat într-un trup fizic. Şi el urma să urce din nou aceste trepte trecând prin Poarta omului – de obicei se expuneau opt asemenea trepte. – El urma ca în timpul iniţierii sale să păşească oarecum pe calea inversă a acelor trepte pe care coborâse până când s-a născut aici, într-un trup fizic.

O asemenea cunoaştere nu poate fi dobândită – vorbesc acum mereu despre cunoaşterea misterială precreştină – fără să fie cuprinsă întreaga fiinţă a omului. Pregătirea pe care trebuia să o parcurgă în acele timpuri candidatul la iniţiere, despre care omul actual nu-şi însuşeşte cu plăcere concepte – eu îmi aleg cuvintele în aşa fel încât ele să exprime pe cât posibil de exact realitatea –, pentru că el ar fi iritat de aceste concepte. În ziua de azi, omul ar dori pe cât posibil să parcurgă iniţierea ca pe ceva pe care îl ia ocazional cu sine pe calea vieţii sale, pe care îl absolvă aşa, întâmplător, printre altele. El ar vrea să se informeze – cum se spune în ziua de azi – în privinţa celor care duc la cunoaştere; în orice caz, omul actual nu ar dori să trăiască ceea ce trebuiau să trăiască acei oameni din vechime care căutau iniţierea. Omul nu doreşte cu drag să fie cuprins în toată entitatea sa omenească de pregătirea pentru cunoaştere, să devină un alt om. Dar aceşti oameni trebuiau să se decidă să devină alţi oameni. Descrierile pe care le găsiţi foarte frecvent despre această veche esenţă misterială vă dau doar o imagine neclară, căci aceste descrieri sunt de obicei astfel realizate încât omul dobândeşte reprezentarea că aceste vechi iniţieri treceau cumva pe lângă om printre altele, la fel ca aşa-numitele iniţieri ale francmasoneriei moderne. Dar nu este cazul. Chiar şi acolo unde în prezent sunt imitate vechile iniţieri, avem de a face cu tot felul de imitări a ceea ce a fost într-adevăr trăit în acele vechi timpuri, cu imitaţii care pot fi absolvite într-adevăr colateral, aşa cum îşi doreşte omul modern. Ceea ce era însă pentru omul din vechime pregătire considerabilă, era faptul că el trebuia să parcurgă acea stare sufletească lăuntrică ce poate fi desemnată într-un singur mod, anume spunând că omul trebuia condus în măsura cea mai intensă prin acea groază pe care o simte omul întotdeauna atunci când este condus într-adevăr în deplină conştienţă în faţa a ceva pe deplin necunoscut. Acesta era esenţialul vechilor iniţieri, anume că oamenii trebuiau să preia într-adevăr în ei în modul cel mai intens acest sentiment; ei se aflau în faţa a ceva înaintea căruia nu se puteau afla în viaţa exterioară.

Această stare sufletească nu poate fi dobândită prin niciuna din forţele sufleteşti cu care se mai lucrează şi astăzi în viaţa exterioară. Cu forţele sufleteşti pe care le manevrează cu drag omul în ziua de azi, cu acestea se poate mânca şi bea, cu acestea omul se poate deplasa din punct de vedere social, aşa cum se procedează în ziua de azi în clasele sociale obişnuite, cu acestea se poate practica birocraţia, comerţul, se poate deveni profesor, se pot practica ştiinţele naturii, se pot face toate acestea, dar cu toate aceste capacităţi nu se poate cunoaşte nimic real. Starea sufletească cu care oamenii voiau să cunoască în acele vechi timpuri – reţineţi faptul că eu vorbesc mereu în acel sens vechi – este esenţial alta. Ea nu trebuia să aibă nimic comun cu forţele sufleteşti folositoare în viaţa exterioară, care trebuiau, ca să spunem aşa, să fie preluate din cu totul alte regiuni ale omului. Aceste regiuni există mereu în om, dar omul are o teamă teribilă de a le manevra în vre-un fel oarecare. Şi tocmai pe deplin intenţionat era transpusă în activitate la candidaţii la iniţiere acea regiune pe care omul modern, chiar şi omul profan obişnuit din timpul acela o evita în sine însuşi, în care omul nu voieşte să se refugieze, în privinţa căreia îşi face cu drag iluzii şi despre care ar dori să nu audă nimic. De aceea este descrisă această etapă în mod exterior – dar care trebuie înţeles mai mult interior – ca stârnire a unui şir de stări de groază, care în orice caz trebuiau parcurse, deoarece din sufletul omenesc poate fi îndreptat înspre cunoaşterea intenţionată numai ceea ce se află în astfel de regiuni de care omul se teme în viaţa exterioară obişnuită. Abia din această dispoziţie sufletească ce trebuie parcursă în mod curajos, care era într-adevăr trăită, în care omul nu simţea în sufletul său decât groază faţă de ceva care era tocmai necunoscutul – căci el trebuia condus prin această teamă la cunoaştere –, abia din această stare sufletească era apoi condus în faţa a ceea ce tocmai am caracterizat drept coborârea omului prin regiunile cerului sau ale lumii spirituale, unde urma să fie condus din nou în sus pe cele opt trepte, urcare care, desigur, în ziua de azi este doar imitată, care nu poate fi decât imitată în conformitate cu uzanţele timpului nostru. Dar pe atunci omul era realmente introdus în această trăire.

Pentru noi este deosebit de importantă trăirea ce se instala în om atunci când era condus la această Poartă a omului: După ce omul înţelesese sensul situării sale în faţa Porţii omului, omul înceta să se considere – iertaţi-mi expresia – animalul pe două picioare, ca rezumat al celorlalte regnuri ale naturii de aici, de pe Pământ. El începea să se considere cetăţean al întregului Univers, începea să simtă că aparţine cerurilor care pot fi văzute, şi acelora care nu pot fi văzute. El începea să se simtă una cu întregul Cosmos, să se simtă într-adevăr ca microcosmos, nu ca un simplu mic Pământ, ci ca un mic Univers în sine. El îşi simţea legătura cu planetele şi stelele fixe, se simţea astfel născut din Univers. Se putea spune, oarecum, că el simţea că fiinţa sa nu se încheia în vârful degetelor de la mâini, în vârful urechilor, în vârful degetelor de la picioare, ci că fiinţa sa se continua dincolo de această corporalitate a sa luată de la Pământ, prin spaţiile infinite, şi prin aceste spaţii infinite, dincolo, în spiritualitate. Acesta era rezultatul.

Nu încercaţi să transformaţi acest rezultat prea mult într-un concept abstract, căci de la conceptele abstracte nu puteţi primi mult. Faptul de a afirma că omul este un microcosmos, un mic Univers, şi să ai numai gândul abstract în această privinţă nu înseamnă prea mult; aceasta este de fapt pură iluzie, pură amăgire. Căci la aceste vechi misterii se punea problema trăirii directe, nemijlocite. Cel care urma să fie iniţiat trăise cu adevărat la Poarta omului faptul că este înrudit cu Mercur, Marte, cu Soarele, cu Jupiter, cu Luna. El trăise cu adevărat că acele hieroglife care se află în spaţiul cosmic şi sunt parcurse de către Soare – aparent, aşa cum spunem noi în ziua de azi de la sine-înţeles –, că imaginile, constelaţiile cercului zodiacal au ceva de a face cu propria sa existenţă. Abia această cunoaştere concretă, care se baza pe trăire constituia ceea ce desemnez eu acum drept rezultat. Şi nu avem acelaşi lucru dacă transpunem în ziua de azi aceste lucruri în concepte abstracte. Dacă transpunem în ziua de azi vechile trăiri în concepte abstracte: această stea are această influenţă, cealaltă influenţa aceea, ş.a.m.d., acestea sunt numai concepte abstracte. În acele vechi timpuri era vorba de trăirea nemijlocită, de urcarea reală a diferitelor trepte prin care coborâse omul înainte de a se naşte. Abia atunci când omul avea această conştienţă vie, când ştia din propria sa trăire că este un microcosmos, abia atunci era considerat matur să parcurgă o a doua treaptă, să urce la următorul grad, care era pe atunci gradul propriu-zis al cunoaşterii de sine. Aici omul putea trăi ceea ce era el însuşi.  Aşadar ceea ce am caracterizat mai înainte drept esenţă, dar care este şi esenţa Universului, putea fi găsită de către omul acelor timpuri doar în om; dar pentru aceasta, dacă omul voia să găsească accesul în Univers, trebuia să treacă prin Poarta omului. În cadrul acestui al doilea grad, oarecum se punea în mişcare tot ceea ce fusese aflat la gradul întâi drept cunoaştere trăită. Despre această ajungere în mişcare este în ziua de azi şi mai dificil să se dea o reprezentare. În cadrul celui de-al doilea grad, omul nu învăţa să cunoască numai modul în care este repartizat el macrocosmosului, ci era încadrat în întreaga mişcare a macrocosmosului. El mergea oarecum cu Soarele prin zodiac, şi prin faptul că mergea cu Soarele prin zodiac învăţa să cunoască şi întreaga cale ce face vre-o impresie exterioară asupra omului. Atunci când se raportează la lumea exterioară cu capacitatea de cunoaştere obişnuită, omul cunoaşte numai începutul unui proces foarte amănunţit. Dumneavoastră vedeţi o culoare, vă formaţi reprezentarea acelei culori, menţineţi, probabil, această reprezentare în memorie, în amintire, dar nu mergeţi mai departe. Acestea sunt trei trepte. Dacă ar fi să le considerăm pe acestea ca pe ceva încheiat, este exact ca şi cum am voi să considerăm parcursul zilei, care are douăsprezece ore de Soare, doar timp de trei ore. Căci tot ceea ce preia omul ca imagine din afară, ceea ce el urmăreşte de fapt cel mult până la reprezentarea din memorie, parcurge în el, plecând de la reprezentarea din memorie, un alt proces, care trece prin alte nouă trepte. Omul însuşi devine ceva mobil, este străbătut lăuntric oarecum de o roată vie ce se roteşte, aşa cum Soarele îşi descrie traiectoria sa cerească – aparent, vorbind în conceptele actuale. Aşa învăţa omul să se cunoască pe sine însuşi. Dar el învăţa, totodată, să cunoască şi tainele marelui Univers. Dacă la primul grad învăţa cum se încadrează în lume, la gradul al doilea putea învăţa cum se mişcă el în cadrul Universului.

Fără aceste cunoştinţe drept cunoştinţe de viaţă nu se putea dobândi ceea ce trebuia să parcurgă la gradul al treilea, pe cea de a treia treaptă de iniţiere, orice candidat la iniţiere. Noi trăim tocmai într-o epocă în care pentru om este firesc să nege tot ceea ce este tripartit, dacă e să vorbesc în sensul misteriilor, să stingă definitiv tot ce este tripartit în conştienţa omenească. Căci omul, indiferent că o recunoaşte sau nu, vorbeşte  în ziua da azi, de fapt, despre întreaga lume, ca şi cum ar fi închisă în spaţiu şi timp. Veţi putea găsi chiar la oameni care reflectează mult, că ei găsesc întreaga lume ca fiind stabilită în spaţiu şi timp. Este suficient, de exemplu, să vă gândiţi că în răstimpul secolului al XIX-lea, în care materialismul, materialismul teoretic, şi-a atins înflorirea maximă, a fost conceput gândul nemuririi omului. Oameni foarte inteligenţi de la mijlocul şi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au accentuat mereu: Dacă sufletul omului îl părăseşte pe om prin moarte, s-ar putea ca în final să nu mai fie loc; lumea ar trebui să fie atât de plină de suflete, încât s-ar putea să nu mai fie loc pentru aceste suflete. Aceasta au spus-o oameni foarte inteligenţi [ Nota 2 ], pentru că ei au ţinut realmente cont că după moarte sufletul omului trebuie adăpostit undeva într-un mod ce poate fi caracterizat prin reprezentări spaţiale. Sau, un alt exemplu: A existat, şi trebuie că mai există încă, o Societate Teosofică, în care s-au învăţat diverse lucruri despre elementele componente superioare ale naturii omeneşti. Nu vreau să spun că şi luminaţii ei conducători au căzut în aceeaşi greşeală, dar o mare parte a adepţilor şi-a reprezentat trupul astral de-a dreptul spaţial: ca pe un nor, într-adevăr foarte subţire, dar totuşi ca pe un nor spaţial; şi aceşti adepţi au speculat mult ulterior în privinţa modului cum trebuie să-şi reprezinte faptul că atunci când omul doarme, şi acel nor iese în mod spaţial din el, cum se menţine el spaţial pe undeva. A fost foarte dificil să li se explice unui mare număr de adepţi că asemenea reprezentări spaţiale nu sunt adecvate spiritualului.

Şi tocmai pentru omul actual este extrem de dificil să-şi reprezinte că dintr-un anumit punct al căii de cunoaştere, omul nu ajunge numai la alte părţi ale spaţiului şi în alte timpuri, ci iese din timp şi din spaţiu, şi că abia atunci începe adevăratul suprasensibil, când nu părăseşte numai impresiile sensibile şi procesele temporale, ci însuşi spaţiul şi timpul, dacă intră în cu totul alte condiţii de existenţă decât în condiţiile existenţiale care cuprind spaţiul şi timpul. Şi poate că dacă eu vă spun acestea, dumneavoastră, dacă veţi reflecta asupra dumneavoastră înşivă, veţi avea în anumite circumstanţe dificultăţi în propriul dumneavoastră lăuntru, şi atunci veţi întreba: Cum să fac eu acum ca să ies cu reprezentările mele din spaţiu şi din timp? Şi totuşi, aceasta era esenţialmente adevărata cucerire a adevăratei parcurgeri a primelor două grade. Dacă în epoca materialismului ar mai fi existat o conştienţă limpede despre tainele celui de-al treilea grad, atunci nu ar fi avut o răspândire atât de mare ceea ce s-a răspândit ca teorie – acum nu vorbesc despre experimentul exterior, ci despre teoria care se află la bază – atât de grotescă precum spiritismul. Cine caută spirite, vrând să le aducă în spaţiu ca pe nişte corpuri subtile, acela nu are deloc habar că, procedând astfel, procedează într-un mod lipsit de spirit, adică el caută o lume care nu conţine spirite, ci tocmai altceva decât spirite. Dacă spiritismul ar avea vreo presimţire în privinţa faptului că, pentru a găsi spirite, trebuie să ieşi din timp şi spaţiu, atunci nu ar ajunge la această reprezentare grotescă, cum că trebuie făcute aranjamente spaţiale prin care spiritele să se vestească într-un mod oarecare, la fel cum se desfăşoară efectele spaţiale exterioare în procesul timpului.

Acum, pe scurt, tocmai aceasta trebuia dobândită prin primele două trepte, până la gradul trei: posibilitatea de a ieşi din timp şi spaţiu. Pregătirea în acest sens se făcea prin adevărata păşire prin Poarta omului şi apoi prin parcurgerea gradului doi.

Această treaptă a treia, acest al treilea grad era desemnat prin cuvintele ce se pot exprima în limba germană cam aşa: Candidatul la iniţiere trecea prin „Poarta morţii” [ Nota 3 ]. Ceea ce înseamnă că el se ştia acum într-adevăr ca aflându-se în afara spaţiului în care se desfăşoară viaţa omenească trupească între naştere şi moarte, şi în afara timpului în care se desfăşoară această viaţă omenească. El ştia să se mişte dincolo de timp şi de spaţiu, în ceea ce este durabil. El învăţa să cunoască ceea ce pătrunde deja în simţuri, după cum am accentuat eu adesea, dar prin cele cu care pătrunde în lumea sensibilă nu poate fi înţeles în cadrul acestei lumi sensibile, deoarece conţine deja spiritualul. El învăţa să se preocupe cu moartea, cu tot ceea ce este legat de moarte. Acesta era, în esenţă, conţinutul acestui grad al treilea. Oricum ar arăta riturile misteriale diferit structurate ale diferitelor popoare, oricum s-ar manifesta ele, peste tot s-a aflat la bază preocuparea cu moartea. Peste tot a trebuit luat punctul de pornire pentru cel de-al treilea grad în tot ce poate fi trăit – dacă îmi este îngăduit să folosesc această expresie paradoxală, pentru că nu am o alta mai bună – atunci când moartea, care altfel îl conduce pe om afară din trup, poate fi vieţuită deja înlăuntrul vieţii trupeşti. Aceasta era legată totodată de posibilitatea de a-l considera într-adevăr pe om, aşa cum este el între naştere şi moarte, drept ceva aflat în afara entităţii la care ajungea acum discipolul la gradul al treilea. Acum el ştia să unească un concept cu cuvintele: a fi în afara trupului, unde acest „în afară” nu trebuie conceput spaţial, ci supra-spaţial. Aşadar oamenii ştiau să unească cu aceasta un concept care putea fi vieţuit. Totodată era şi locul în care oamenii renunţau la credinţa în religia profană obişnuită, care era religia poporului lor. Aici, la Poarta morţii, oamenii renunţau la ideea: Tu te afli aici, pe Pământ, zeii tăi, sau Dumnezeul tău sunt undeva în afara ta. – Aici, omul se ştia una cu zeul; aici, omul nu se mai diferenţia de zeul său, aici se ştia unit pe deplin cu el. În esenţă, acest al treilea grad aducea omului nemurirea trăită. Nemurirea era trăită prin aceea că omul putea părăsi ceea ce era muritor în el, că se putea separa de ceea ce era muritor în el.  Dar să nu uităm întreaga cale datorită acestei trăiri. Întreaga cale consta în aceea că omul învăţase să se cunoască pe sine însuşi. Acum, omul nu mai era în sine însuşi, acum el se afla în lumea exterioară. El purta în lumea exterioară ceea ce cunoscuse prin pătrunderea în sine însuşi. Acesta este esenţialul acestei iniţieri precreştine, că omul intra în sine însuşi pentru a găsi în sine ceva pe care îl lua apoi cu sine în lumea exterioară şi care îi lumina corect în lumea exterioară, pe măsură ce se separa de sine însuşi, în aşa fel încât el se simţea apoi unit cu esenţa lumii exterioare. El intra în sine pentru a ieşi din sine. El intra în sine pentru că el putea găsi în sine ceva din esenţa lumii, pe care nu o putea găsi decât în sine, pe care nu ar fi putut-o găsi în afară, dar ceva pe care nu îl putea trăi cu adevărat decât afară. El trecea prin Poarta omului şi prin Poarta cunoaşterii de sine şi a morţii, pentru a păşi în acea lume care se află, în orice caz, în afara lui. Lumea obişnuită a naturii este tot în afara noastră. Dar omului îi era limpede că putea găsi ceea ce căuta numai dacă intra în sine însuşi.

Apoi, după ce omul parcursese cel de-al treilea grad, extraordinar de dificil, el era, desigur, matur pentru gradul al patrulea. Şi se poate spune: Pur şi simplu prin faptul că practicase un timp vieţuirea în gradul al treilea, era matur pentru gradul al patrulea într-un mod ce ar putea fi foarte greu afirmat de omul actual. Căci omul actual – acest aspect este, pur şi simplu, conţinut în specificul epocii – nu devine, de fapt, matur în cadrul celui de-al treilea grad. El nu iese uşor din reprezentările legate de spaţiu şi timp decât prin anumite reprezentări forţate, care trebuie însă căutate pe alte căi – despre aceasta voi vorbi în zilele următoare – decât cele care erau urmate în vremurile vechi. Prin ceea ce purta omul din sine în lumea din afară, el era ridicat la conştienţa acestui al patrulea grad, şi el devenea ceea ce a fost transpus în limbajul de mai târziu şi care ar putea fi tradus prin cuvintele: un „Christophor” [ Nota 4 ], un purtător al lui Christos. Acesta era, în fond, ţelul acestei iniţieri misteriale: faptul de a-l face pe om purtător al lui Christos. Desigur că numai câţiva aleşi deveneau astfel de purtători ai lui Christos. Ei puteau deveni purtători ai lui Christos numai prin aceea că ei căutau mai întâi în om ceea ce nu putea fi găsit în lumea exterioară, că mergeau apoi în lumea exterioară cu cele căutate în om şi se uneau apoi cu Dumnezeul lor. Ei deveneau în felul acesta purtători ai lui Christos. Ei ştiau că s-au reunit în structura Universului cu ceea ce – eu nu vorbesc acum în sens istoric, ci anticipativ – cu ceea ce este denumit în Evanghelia lui Ioan „Logosul” sau „Cuvântul”; ei se uniseră cu Cel din care s-au făcut toate lucrurile şi fără de care nu s-a făcut nimic din ceea ce s-a făcut. Astfel, taina lui Christos era oarecum separată de om în acele vremuri vechi printr-o prăpastie şi faptul ca omul să se transpună într-adevăr prin cunoaşterea de sine în situaţia de a ieşi din sine însuşi şi de a se uni cu Dumnezeul său, de a deveni un purtător al Dumnezeului său depindea capacitatea sa de a urca din această prăpastie.

Să presupunem acum în mod ipotetic, pentru a ne ajuta în aceste consideraţii, că Misteriul de pe Golgota nu s-ar fi petrecut pe Pământ, şi că evoluţia Pământului s-ar fi desfăşurat până în ziua de azi fără să se fi întâmplat Misteriul de pe Golgota. Numai făcând astfel de contra-ipoteze se poate cuprinde într-adevăr cu privirea importanţa unui astfel de fapt ca Misteriul de pe Golgota. Aşadar să presupunem că Misteriul de pe Golgota nu s-ar fi produs nici până în ziua de azi. Ce ar fi intervenit pentru ceea ce a fost observat în privinţa omului, prin misterii, în timpurile vechi?

Omul actual ar putea percepe ceea ce a fost sentenţa greacă apolinică, deviza greacă apolinică: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. El ar putea voi oarecum să trăiască aceste cuvinte: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, ar putea încerca, datorită faptului că s-au menţinut tradiţiile de parcurgere a aceloraşi căi de iniţiere, pe care le-a dat, să zicem, iniţierea regală egipteano-caldeeană, putea încerca aşadar să urce prin cele patru trepte aşa cum se urca în acea perioadă precreştină, pentru a deveni Christophor. Atunci omul ar fi făcut o experienţă absolut deosebită. Dacă urma această deviză „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, dacă încerca să pătrundă în sine trecând şi prin acele stări de groază care erau parcurse pe atunci, apoi, prin trăirea ulterioară a modificărilor, prin transpunerea ulterioară în mişcare a celor parcurse mai întâi în stare de repaus, el putea face experienţa că acum nu găseşte nimic, că nu găseşte în sine esenţa omului. Aceasta este deja foarte important! Desigur că deviza „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” este valabilă şi pentru omul actual, dar această cunoaştere de sine nu îl mai duce la cunoaşterea lumii. Ceea ce mai găsise omul în sine în vechea stare sufletească drept legat de esenţa lumii, ceea ce el nu putea găsi în lumea exterioară, ceea ce trebuia să caute pe calea cunoaşterii de sine pentru a avea cunoaşterea lumii, acel centru fiinţial omenesc lăuntric pe care îl putea lua apoi cu sine în lumea exterioară pentru a deveni Christophor, pe acela omul nu îl găseşte în sine în ziua de azi, acela nu mai este aici. Aceasta este important, să se aibă acest lucru în vedere! Oamenii cu conceptele lor absurde actuale, cultivate prin aşa-numita ştiinţă, sunt de părerea că: omul este om. Actualul englez, sau francez sau german este om, la fel cum era vechiul egiptean. Reculegându-se după regulile iniţierii, găsea în sine ceva pe care omul actual nu îl poate găsi în sine, deoarece a dispărut, deoarece nu mai este. Omului i-a scăpat, pentru om s-a pierdut ceea ce mai putea fi găsit în starea sufletească a grecului din perioada precreştină şi, parţial, post-creştină. Aceasta s-a pierdut, a dispărut din entitatea omenească. Organizaţia umană de astăzi este alta decât era în vremurile vechi.

Dacă exprimăm altfel lucrurile, putem spune: Omul îşi găsea totuși, chiar dacă confuz, chiar dacă nu în concepte pe deplin conştiente, în acele vremuri vechi, mergând în sine, Eul său. Aceasta nu contrazice faptul că se spune că Eul, într-un anumit sens, s-a născut abia prin creştinism. De aceea vă spun: Chiar dacă obscur, chiar dacă nu în concepte pe deplin conştiente, omul îşi găsea totuşi Eul. În calitate de conştienţă activă acesta s-a născut abia prin creştinism, dar omul îşi găsea Eul. Căci din acest Eu, din acest Eu adevărat, în omul de atunci rămânea ceva după ce se năştea. Veţi spune: N-ar trebui oare ca omul să-şi găsească şi astăzi Eul? – Nu, el nu îl găseşte și acum: adevăratul Eu stagnează atunci când ne naştem. Ceea ce noi trăim drept Eul nostru este doar o imagine a Eului. Este numai ceva ce Eul prenatal reflectă în noi. Noi trăim în fapt doar o imagine reflectată a Eului, trăim doar foarte indirect ceva din adevăratul Eu. Eul despre care vorbesc psihologii, este doar o imagine în oglindă; aceasta se raportează la adevăratul Eu, aşa cum imaginea dumneavoastră pe care o vedeți în oglindă se raportează la dumneavoastră înşivă. Dar acest Eu adevărat, care a putut fi găsit în perioada clarvederii atavice şi până în vremurile creştine, nu se află în ziua de azi în omul care priveşte la propria sa entitate – în măsura în care această entitate proprie este legată de trup. Omul trăieşte doar indirect ceva din Eul său atunci când ajunge în relaţie cu alţi oameni şi se desfăşoară karma.

Atunci când păşim în faţa unui om şi între noi şi celălalt om se desfăşoară ceva ce ţine de karma noastră, atunci apare în noi ceva din impulsul adevăratului nostru Eu. Dar ceea ce numim noi Eu în noi, ceea ce desemnăm cu acest cuvânt, este doar o imagine în oglindă. Şi tocmai prin aceasta se maturizează omul în timpul celei de-a cincea perioade de cultură postatlanteană, ca în cel de-al şaselea interval temporal să trăiască Eul într-o formă nouă, prin aceea că într-un fel de-a lungul celei de-a cincea epoci el trăieşte acest Eu doar ca imagine reflectată. Tocmai aceasta este caracteristica epocii sufletului conştienţei, că omul îşi primește Eul doar ca imagine în oglină, pentru ca el se adapteze la epoca Sinei spirituale şi să-şi configureze altfel Eul, să-l poată retrăi într-o formă nouă. Numai că îl va trăi altfel decât ar vrea astăzi cu drag să o facă! În ziua de azi, omul ar vrea mai degrabă să numească Eul său, pe care îl vieţuieşte doar ca imagine, orice altceva decât ceea ce i se va prezenta ca atare în viitoarea epocă, a şasea postatlanteană. Astfel de veleităţi mistice, pe care oamenii le mai au încă în ziua de azi: găsirea adevăratului Eu prin clocire înăuntru – pe care ei îl numesc chiar Eu divin! – asemenea veleităţi vor avea mai rar oamenii în viitor. Dar ei vor trebui să se obişnuiască să vadă acest Eu numai în lumea exterioară. Va interveni situaţia ciudată că orice alt om pe care îl întâlnim şi are ceva de a face cu noi, va avea mai mult de a face cu Eul nostru decât ceea ce este închis în pielea noastră. Astfel, omul se îndreaptă înspre acea epocă socială în care îşi va putea spune în viitor: Eul meu este la toţi aceia pe care îi întâlnesc acolo afară; cel mai puţin este aici, înăuntru. Trăind ca om fizic între naştere şi moarte eu îmi primesc Sinea din toate cele ce mă înconjoară, nu numai de la ceea ce este închis în pielea mea.

Aceasta, oricât de paradoxal ar părea, se pregăteşte indirect în ziua de azi prin aceea că oamenii învaţă puțin să simtă cum ei sunt de fapt îngrozitor de puţin în ceea ce ei numesc Eul lor, în această imagine oglindită. Eu am vorbit recent despre faptul că se poate ajunge la adevăr prin aceea că omul îşi aduce înainte ochilor biografia, dar obiectiv, şi se întreabă ce anume datorează unui om sau altuia, începând de la naşterea sa. Atunci el se va dizolva treptat în influenţele care vin de la ceilalţi; el se va găsi extraordinar de puţin în ceea ce are de considerat drept Eul său propriu-zis, care, după cum am spus, este numai o imagine reflectată. Formulând oarecum grotesc lucrurile, se poate spune: În acele timpuri în care s-a desfăşurat Misteriul de pe Golgota, omul a fost golit, a devenit gol. Aceasta este important, ca omul să înveţe să cunoască Misteriul de pe Golgota drept impuls, considerându-l în interacţiunea sa cu această golire a omului.

desen

Atunci când vorbeşte despre realitate, omului trebuie să-i fie limpede că locul pe care îl mai putea găsi înainte, să zicem, în epoca misteriilor regale egipteano-caldeene, trebuie să fie cumva umplut. Acesta mai era pe atunci încă întru câtva umplut de adevăratul Eu, care astăzi stagnează atunci când se naşte omul, sau cel puţin stagnează în primii ani ai copilăriri, mai apărând întru câtva în primii ani ai copilăriei. Şi acel loc a fost preluat de Impulsul lui Christos. Aici vedeţi adevăratul proces. Vă puteţi spune: aici se află [ Nota 5 ] (vezi desenul, stânga) oamenii înaintea Misteriului de pe Golgota, aici (în mijloc), Misteriul de pe Golgota, aici (în dreapta) oamenii după Misteriul de pe Golgota.

Oamenii dinaintea Misteriului de pe Golgota aveau ceva în sine care, după cum am spus, putea fi găsit prin iniţiere (roşu). Oamenii de după Misteriul de pe Golgota nu mai au acest ceva în sine (albastru), ei sunt întru câtva goliţi, iar Impulsul lui Christos se cufundă înăuntru (violet) şi ocupă locul liber. Aşadar Impulsul lui Christos nu trebuie înţeles ca o simplă învăţătură, ca teorie, ci trebuie cuprins în privinţa realităţii sale. Şi fiecare om care înţelege cu adevărat importanţa acestei cufundări în sensul vechii iniţieri misteriale, acela înţelege însemnătatea Misteriului de pe Golgota în adevărul său lăuntric. Căci în ziua de azi, fireşte că omul nu ar putea fi un Christophor, aşa cum era pe vremea vechii iniţieri regale egiptene; dar el devine un Christophor în orice circumstanţe, în măsura în care în spaţiul liber care se află în el, se cufundă Christos.

Aşadar în pierderea importanţei vechilor principii misteriale se arată marea importanţă a Misteriului lui Christos, despre care eu am spus – puteţi citi aceasta în cartea mea Creştinismul ca fapt mistic –: ceea ce fusese trăit mai înainte în adâncurile omului, ceea ce îl făcea pe om să devină un Christophor, a fost scos afară pe marele plan al istoriei lumii şi se îndeplineşte ca fapt exterior. Aceasta este realitatea. De aici veţi deduce însă că principiul de iniţiere însuşi din acele vechi timpuri a trebuit să afle o modificare, a trebuit să parcurgă o transformare, căci ceea ce au intenţionat vechile misterii ca trebuind să fie căutat în om nu mai poate fi găsit în ziua de azi.

De aceea nu e chiar spre bine ca ştiinţele naturii de azi să considere englezii, francezii, germanii actuali la fel cum i-ar considera pe vechii egipteni, dacă ar putea. Ele nu consideră câtuşi de puţin ceea ce este esenţial la om. La urma-urmelor, chiar aspectul exterior s-a schimbat întru câtva din acele vechi timpuri, dar ceea ce este esenţialul, care s-a modificat, trebuie descris în aşa fel cum am făcut-o noi astăzi. Din această descriere vedeţi însă totodată necesitatea ca principiul de iniţiere să se modifice. Căci ce trebuie să caute în ziua de azi omul dacă el vrea să urmeze numai vechiul „Cunoaşte-te pe tine însuţi” în vechiul sens? Ce ar dobândi el, dacă ar cunoaşte toate descrierile ceremoniilor de iniţiere şi proceselor de iniţiere din vechiul Egipt, şi le-ar aplica asupra sa? El nu ar mai găsi ceea ce a fost găsit în cadrul vechilor misterii. Şi el ar înfăptui în mod inconştient ceea ce devenea omul la gradul al patrulea, dar nu l-ar putea înţelege. Chiar dacă parcurge toate căile de iniţiere care duceau pe atunci până la Christophor, omul nu îl mai poate întâmpina cu înţelegerea pe Christos în acest mod. Omul din vechime o putea face, dacă era iniţiat: el devenea cu adevărat un Christophor. Aceasta a intervenit în decursul evoluţiei Pământului, anume că omul a pierdut posibilitatea de a căuta în sine acea entitate, care a devenit apoi lumina entităţii Universului. În ziua de azi omul găseşte în sine un spaţiu gol, dacă va căuta în acelaşi mod.

Dar în mersul lumii nu este lipsit de importanţă când se pierde ceva. În felul acesta, omul devine un altul. Omul se poartă pe sine ca om – dacă e să extind în continuare ceea ce tocmai am discutat – prin lume cu acel spaţiu gol. Dar aceasta conferă omului din nou capacităţi deosebite. Şi pe cât este de adevărat că anumite vechi capacităţi s-au pierdut, tot atât de adevărat este şi că tocmai prin pierderea acelor capacităţi au fost dobândite altele, noi, care pot fi din nou formate ca şi vechile capacităţi, în sensul vechi. Aceasta înseamnă, cu alte cuvinte: Calea care a fost parcursă prin Poarta omului până la Poarta morţii trebuie parcursă în ziua de azi în alt mod. Aceasta este legat de ceea ce am spus: Spiritele Personalităţii preiau un alt caracter. De acest nou caracter al Spiritelor Personalităţii este legată esenţialmente noua iniţiere.

Pentru început, s-a făcut oarecum o pauză în evoluţia omenirii în privinţa iniţierii. Anume, în secolul al XIX-lea omul era foarte departe de ea. Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea a revenit posibilitatea re-apropierii de adevărata iniţiere vie. Şi această iniţiere cu adevărat vie se pregăteşte acum, dar ea va decurge într-un cu totul alt mod decât a decurs cea din vechime, pe care eu v-am descris-o astăzi pentru a vă face o pregătire pentru o mai profundă înţelegere a creştinismului – dintr-un anumit punct de vedere. Ceea ce pe atunci era întru totul zadarnic: căutarea a ceva esenţial în lumea exterioară ce se extindea împrejur, devine posibil tocmai prin aceea că noi devenim atât de goi lăuntric. Şi aceasta va interveni tot mai mult şi este deja posibil într-o anumită măsură în ziua de azi, şi poate fi deja atins în ziua de azi pe căi de cunoaştere cum am descris în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?. Ceea ce este posibil să fie dobândit în ziua de azi este să se privească mai profund în această lume exterioară, într-un anumit fel cu aceleaşi capacităţi sufleteşti, dacă sunt corect folosite, cu care se priveşte în lumea exterioară. Ştiinţele naturii nu fac asta, ele vor să pătrundă numai până la legi, la aşa-numitele legi ale naturii. Aceste legi ale naturii sunt abstracţiuni. Şi dacă vă familiarizaţi puţin cu literatura curentă, în care conceptelor de ştiinţe ale naturii li se pune un fel de mică mantie filosofică – aş putea spune că li se pune şi un fel de pălărioară filosofică – atunci veţi vedea că aceşti oameni, care vorbesc în ziua de azi despre aceste lucruri, nu ştiu cum să gândească despre legăturile legilor naturii cu realitatea. Acolo se ajunge până la legile naturii, dar ele rămân concepte abstracte, idei abstracte. O personalitate ca Goethe încearcă să răzbată dincolo de legile naturii. Şi acesta este aspectul remarcabil al lui Goethe şi al goetheanismului, acest aspect, atât de puţin înţeles: că Goethe caută să răzbată dincolo de legile naturii, la configurarea naturii, la forme. De aceea a întemeiat el tocmai o morfologie în sens superior, o morfologie spirituală. El nu a încercat să reţină ceea ce oferă simţurile exterioare, ci ceea ce se formează, ceea ce nu ne dau simţurile exterioare, dar care se ascunde în forme. Astfel încât în ziua de azi putem vorbi într-adevăr de ceva paralel cu Poarta omului: putem vorbi despre „Poarta formelor naturii”. Aş spune că aurora dimineţii a fost deja dată, dar într-un mod întru câtva întunecat, atunci când din mistica haotică a Evului Mediu un om ca Jakob Böhme [ Nota 6 ] a vorbit despre cele şapte forme ale naturii, chiar dacă a făcut-o „pe limba lui”. Dar la Jakob Böhme lucrurile nu sunt foarte limpezi şi nici foarte cuprinzătoare. Dar cele la care trebuie să ajungă tot mai mult iniţierea modernă sunt aceste forme care se prezintă în cadrul formelor sensibile exterioare ca trecând dincolo de spaţial-temporal.

Eu am atras adesea atenţia asupra acelei celebre convorbiri dintre Goethe şi Schiller [ Nota 7 ], de când ieşeau amândoi de la o prelegere a cercetătorului naturii Batsch. Atunci Schiller i-a spus lui Goethe că modul în care Batsch consideră natura este foarte fragmentar. Or modul şi mai fragmentar în care îl practică actualii cercetători ai naturii încă nu exista pe atunci, dar Schiller îl simţea totuşi ca fiind foarte uscat. Iar Goethe spunea că se poate folosi foarte bine şi un alt mod de considerare a naturii. Şi el şi-a desenat metamorfoza sa a plantelor, planta primordială, prin câteva linii caracteristice. Atunci Schiller, care nu a putut-o înţelege, a spus: Aceasta nu este o experienţă – el se gândea că nu este ceva care să se afle în lumea exterioară –, aceasta este o idee – Schiller rămăsese la abstracţie. La aceasta, Goethe a răspuns: Dacă aceasta este o idee, atunci mi se pare drept să afirm că eu îmi văd ideile cu ochii. – El era de părere că pentru el aceasta nu era o idee, pe care să o alcătuiască doar lăuntric, ci pentru el ceea ce desenase exista, deşi nu îl putuse vedea aşa cum se văd culorile cu ochii. Aceasta este o adevărată configurare, o configurare suprasensibilă a simţurilor. Precis că Goethe nu a configurat aceasta prea mult. În consideraţiile pe care le-am prezentat, eu am spus: în continuarea directă a acestei metamorfoze goetheene a lumii vegetale şi a celei animale, pe care Goethe a configurat-o în mod elementar, se află adevărata întrepătrundere a vieţilor pământeşti repetate. Goethe consideră petala florală drept frunză vegetală transformată; el consideră oasele craniului drept oase ale vertebrelor transformate. A fost un început. Dacă îl continuăm în conformitate cu acelaşi mod de considerare, ajungem numai până la forme, dar tocmai până la Poarta formelor naturii, ajungem la înţelegerea imaginativă a acestor forme ale naturii. Şi atunci se ajunge să nu se vadă că numai oasele craniului sunt vertebre transformate, ci întregul craniu. Se ajunge la ideea că acest întreg cap omenesc este statură omenească transformată din viaţa anterioară, numai că gândită ca lipsită de cap. Ceea ce dumneavoastră purtaţi acum în afara capului, restul corpului, trece, desigur, în ceea ce priveşte materia, în Pământ, dar suprasensibilul formelor trece prin viaţa dintre moarte şi o nouă naştere şi devine cap în încarnarea următoare. Aici avem cea mai înaltă metamorfoză la om. Nu vă este îngăduit să apreciaţi lucrurile după aparenţă. Desigur că puteţi spune: Noi îl cufundăm pe om în Pământ sau îl incinerăm, cum să se transforme corpul său în cap? – Or, tocmai asta înseamnă să se ţină cont de aparenţă în sens actual. Dacă vreţi să cultivaţi această aparenţă va trebui să rămâneţi la aceia care atrag atenţia asupra acelui pasaj din Shakespeare [ Nota 8 ], unde Hamlet spune din disperare că undeva, într-un fir de praf oarecare, trebuie să existe praful omenesc pământean al lui Iulius Cezar; poate că într-un câine se află resturile rămase, atomii care l-au format, alcătuit cândva pe romanul Iulius Cezar.

Or aceşti oameni nu urmăresc drumul pe care îl ia, de exemplu, şi organismul fizic, indiferent dacă este pus în Pământ sau este ars. Acolo are deja loc această metamorfoză. Este aşa că numai capul dispare treptat, dispare de pe Pământ, căci el merge în Univers; însă ceea ce este trupul dumneavoastră în actuala încarnare, în afara capului, se transformă şi îl găsiţi drept cap – nu vă puteţi deloc sustrage acestui fapt – în următoarea dumneavoastră încarnare. La materie nu trebuie să vă gândiţi deloc. Nici acum nu aveţi aceeaşi materie pe care aţi purtat-o în dumneavoastră cu şapte ani în urmă. Este nevoie să vă gândiţi numai la forma care se transformă în sine. Este tot o primă treaptă, aşa cum Poarta omului în sens vechi era o primă treaptă: este treapta formelor. Şi în măsura în care omul a cuprins viu această Poartă a formelor, el poate intra pe „Poarta vieţii”, unde nu mai are de a face cu forme, ci cu trepte de viaţă, cu elemente ale vieţii. Aceasta ar corespunde celor pe care le-am caracterizat anterior la vechea iniţiere regală egipteană drept cel de-al doilea grad. Iar cel de-al treilea are aceeaşi semnificaţie cu trecerea prin Poarta morţii: este iniţierea în diferitele conştienţe. Omul cunoaşte între naştere şi moarte o singură conştienţă; însă aceasta este doar una din şapte. Dar de aceste diverse conştienţe trebuie ţinut cont dacă vrem să înţelegem lumea.

Gândiţi-vă numai că aveţi schiţa acestor trei lucruri succesive în cartea mea Ştiinţa ocultă în schiţă. Eu v-am dat-o pentru evoluţia Universului. Acolo aveţi diversele forme de conştienţă Saturn, Soare, Lună, Pământ ş.a.m.d., cele şapte forme de conştienţă. Omul trece pe fiecare din aceste trepte, dintre care una este cea a Pământului, printr-o conştienţă. El absolvă şapte stări de conştienţă, aşadar Saturn, Soare, ş.a.m.d., şapte trepte de viaţă, şi pe fiecare treaptă de viaţă şapte trepte de formă. Ceea ce noi descriem în treptele noastre de cultură drept treaptă protohindusă, protopersană, egipteano-caldeeană, greco-latină, epoca noastră actuală, sunt tot forme. Aici intrăm prin Poarta formelor. Aceasta corespunde Porţii omului, dacă vorbim despre aceste forme de cultură, şi noi ne putem forma din această lume a formelor reprezentări despre aceste culturi succesive. Sunt şapte asemenea culturi pe fiecare treaptă de viaţă. Dar atunci când vorbim despre treptele de viaţă, vorbim despre şapte trepte succesive, dintre care una este, de exemplu, epoca noastră postatlanteană, care conţine epoca protohindusă, protopersană ş.a.m.d., până la cea de-a şaptea. Noi ne aflăm acum pe cea de-a cincea treaptă de viaţă, care este o treaptă de viaţă, cea atlanteană este şi ea una, cea lemuriană este tot o treaptă de viaţă. Şi aceste şapte trepte de viaţă există pentru ca omul să poată dobândi conştienţa pe care o are în ziua de azi. Dar această conştienţă a fost dezvoltată din vechea conştienţă lunară, iar aceasta din vechea conştienţă solară. Din fiecare încorporare planetară omul preia o asemenea formă de conştienţă. Cea mai desăvârşită, pentru început, o va dobândi în timpul evoluţiei Vulcan.

Vedeţi aşadar că prin cele trei taine succesive ale gradelor omului se dobândeşte o privire de ansamblu asupra Cosmosului. Şi apoi el poate dobândi din această cunoaştere a lumii din nou cunoaşterea omului. Şi din această cunoaştere a lumii se dobândeşte posibilitatea de a întâmpina cu înţelegere Misteriul de pe Golgota.

Aş spune că noi am examinat abia astăzi câteva schiţe în vederea acestei înţelegeri. Dar am putut întotdeauna înţelege de ce, de exemplu, a intervenit Misteriul de pe Golgota în cea de-a patra formă de cultură postatlanteană din cea de-a cincea perioadă de viaţă, perioada de viaţă postatlanteană, de ce a survenit el pe Pământ. Dacă veţi citi ultimul ciclu (de conferinţe) de la Leipzig [ Nota 9 ], veţi vedea cum s-a pregătit pe acest Pământ acest Misteriu de pe Golgota. Dar tot ceea ce este necesar pentru înţelegerea acestui Misteriu de pe Golgota rezultă din principiile noii iniţieri. Astfel încât vechea iniţiere mergea esenţialmente de la cunoaşterea omului la cunoaşterea Universului, cea nouă de la cunoaşterea Universului înapoi, la cunoaşterea omului.

Dar aşa stau lucrurile caracterizate din punctul de vedere al iniţierii. Acolo, dumneavoastră vă aflaţi oarecum de o parte; de cealaltă parte vi se prezintă imaginea dumneavoastră oglindită. Pentru a dobândi această cunoaştere a lumii, dumneavoastră trebuie să porniţi tocmai de la noua cunoaştere a omului. Iar despre aceasta, eu am vorbit recent. Despre aceasta trebuie vorbit cu totul altfel pentru timpurile vechi şi pentru cele noi. Timpurile vechi ajungeau prin cunoaşterea lor omenească la un rezultat care era tocmai cunoaştere a Universului. Teoretic vorbind, s-ar putea spune: omul parcurgea un proces al vieţii, şi atunci când acesta se încheia, era cunoaştere a lumii; datorită acestui fapt el pornea în conştienţa sa de la cunoaşterea lumii şi putea conchide apoi din nou asupra omului. În ziua de azi, dacă porniţi de la această cunoaştere a lumii prin formă, viaţă şi conştienţă, ajungeţi tocmai în felul acesta – vedeţi în Ştiinţa ocultă – la cunoaşterea esenţială a omului. De fapt, dispare tot restul din cunoaşterea naturii: omul devine inteligibil. Şi la fel, omul devine de înţeles, după cum v-am arătat, ca fiinţă tripartită – ca fiinţă neuro-senzorială, ca fiinţă ritmică şi fiinţă metabolică – prin aceea că se dobândeşte această cunoaştere a Universului. Şi pornind de la om se poate trece din nou la cunoaşterea Universului.

Acestea nu sunt contradicţii. Veţi găsi astfel de aspecte la tot pasul, dacă vreţi să intraţi în lumea adevărului. Dacă vreţi o dogmatică, atunci nu puteţi merge după asemenea contradicţii, pentru că ele vă sunt incomode. Dacă vreţi o dogmatică, o puteţi găsi ici sau colo, dar această dogmatică nu vă va da niciodată înţelegerea realităţii, ci numai ceva pe care puteţi jura, dacă vreţi. Dacă vreţi să cunoaşteţi realitatea trebuie să vă fie limpede că această realitate trebuie expusă sub diferite aspecte. În conformitate cu viaţa, omul din vechime trebuia să meargă de la Univers la om, omul nou, de la om la Univers; în conformitate cu cunoaşterea, omul din vechime mergea de la om la lume; omul nou, de la lume la om. Aceasta este necesar. Or aceasta este din nou ceva incomod pentru omul modern, dar fiecare trebuie să obţină astăzi trecerea prin ceea ce este oscilare, prin acea nesiguranţă! Gândiţi-vă numai că la al doilea grad din iniţierea egipteană regală omul era adus la oscilare, la întoarcere. În ziua de azi, dacă omul se străduieşte cu adevărat să treacă dincolo de forme în viaţă, el trebuie să se lase transpus în acea posibilitate, în care îşi spune: Chiar dacă îngădui să mi se dea concepte atât de frumoase printr-o confesiune tradiţională sau alta, aceste concepte pot fi, toate, de-a dreptul frumoase, dar prin ele eu nu ajung totuşi la realitate, dacă nu-mi pot reprezenta şi conceptele opuse.

Eu v-am atras atenţia că însuşi Misteriul de pe Golgota face necesar să avem ambele concepte opuse, prin aceea că vă spuneţi: Este absolut sigur că a fost o faptă rea atunci când oamenii l-au ucis pe Dumnezeul încorporat într-un om. Dar este absolut sigur că această faptă a fost punctul de pornire al creştinismului. Căci dacă moartea de pe Golgota nu s-ar fi produs, creştinismul nu ar fi existat în realitatea sa. Acest aspect paradoxal al unei fapte suprasensibile poate fi exemplu pentru unele paradoxuri cu care va trebui să vă obişnuiţi, dacă vreţi să ajungeţi într-adevăr la înţelegerea lumii suprasensibile, căci fără aceasta nu se poate ajunge. Înainte era nevoie de groază, astăzi este necesară depăşirea acelei prăpăstii ce apare omului ca un stat în picioare fără să aibă nici un punct de sprijin în Univers. Dar trebuie trecut prin aceasta, pentru ca oamenii să nu mai jure pe concepte, ci conceptele să fie văzute drept ceva care aruncă lumină asupra lucrurilor din diferite părţi, ca imaginile obţinute de la un arbore iluminat din diferite părţi. Dogmaticul – cercetătorul naturii şi teologul – cred că pot cuprinde întreaga realitate cu oarecari dogme. Cel care se află în realitate ştie că orice afirmaţie de acest tip se poate compara cu o fotografie luată dintre-o parte, şi care redă un singur aspect al realităţii; că trebuie să avem cel puţin şi aspectul opus, pentru ca, prin privirea-împreună a celor două aspecte să ne apropiem de realitatea obiectului. Despre aceasta vom vorbi în continuare mâine.