Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUM ÎL POATE REGĂSI OMENIREA PE CHRISTOS?

GA 187


CONFERINŢA a V-a

Dornach, 28 decembrie 1918

În consideraţiile din aceste zile am vrut să vă clarific în primul rând că pentru acela care având concepţia spiritual-ştiinţifică priveşte cu mai multă precizie asupra evoluţiei omenirii, chiar şi a celei din perioada istorică – pentru că noi am luat în considerare în aceste zile esenţialmente timpurile istorice –, se dezvăluie faptul că întreaga stare sufletească, modul de înţelegere, concepţia despre lume, impulsurile de acţiune, tot ceea ce ţine de starea sufletească se transformă, se transformă în aşa fel încât nu se poate naşte nicio presimţire despre această transformare în ştiinţa exterioară, care lucrează în acest domeniu cu mijloace cu totul insuficiente. Am încercat ieri să arătăm cum tocmai ceea ce poate fi numit centru al vieţii sufleteşti omeneşti, conştienţa propriu-zisă a Eului, se prezintă în faţa unei considerări mai intime cu totul altfel în vremurile mai vechi decât în vremurile mai noi, în prezentul nostru. Şi eu am încercat să caracterizez această diferenţă prin aceea că am spus: pentru timpurile mai vechi, anume  pentru timpurile precreştine, avem de a face la om cu o conştienţă de sine care mai conţine în sine elemente reale, elemente ale realităţii, în timp ce în epoca noastră, care reprezintă esenţialmente dezvoltarea sufletului conştienţei, avem de a face în ceea ce numeşte omul în mod conştient Eul său doar cu o imagine oglindită a adevăratului Eu. Am indicat acest fapt în conferinţele publice [ Nota 1 ] prin aceea că am spus: În ziua de azi, omul, în special atunci când vrea să fie filosof, nu ajunge la adevăr, pentru că este îndrumat pe o cale greşită printr-o afirmaţie filosofică ce joacă astăzi un rol important şi care începe deja să devină fatală în considerarea lumii, prin afirmaţia: Cuget, deci exist. Această afirmaţie augustino-decartiană nu este adevărată, căci pentru omul actual este valabilă afirmaţia: Cuget, deci nu exist! Ceea  ce ajunge în primul rând în conştienţa omului actual este că în ceea ce reuneşte el în cuvântul „Eu”, sau „Eu sunt”, în ceea ce are el în conştienţă atunci când vrea să privească lăuntric, sufleteşte, asupra lui însuşi, el are doar o imagine oglindită, o imagine ce conţine în sine şi toate conceptele noastre, legate direct de Eu, conceptele care trebuie prelucrate de Eu. Astfel încât noi, ca oameni ai prezentului, nu mai purtăm în viaţa noastră sufletească ceva real – această realitate intervine în suflet doar; eu am indicat ieri prin ce intervine –, ci purtăm în noi imaginea oglindită a adevăratei noastre entităţi. Acest fapt se poate arăta numai dacă abordăm ştiinţa iniţiatică, dacă vom cuprinde cu privirea diferenţa dintre modul în care se putea pătrunde pe căile educării suprasensibile în lumea spirituală în vremurile vechi şi modul în care trebuie pătruns în vremea noastră, şi faptul că drumurile înspre lumile suprasensibile devin cu totul altele decât erau în vremurile vechi, pe măsură ce ne deplasăm din prezent în viitor. Asta am vrut să vă clarific ieri în primul rând.

Cu câtva timp în urmă am indicat faptul obiectiv [ Nota 2 ] care stă la baza acestei deveniri, l-am indicat prin aceea că în cadrul evoluţiei omenirii, atunci când oamenii îşi puneau întrebarea: ce impulsuri, ce forţe sunt active în devenirea Pământului? – puteau fi urmărite acele entităţi divin-spirituale – am putea la fel de bine alege denumirea şi din altă parte – pe care Biblia îi numeşte Creatori, Elohimi. Noi le numim Spirite ale formei. Dar eu am indicat din cele mai diverse puncte de vedere că aceste Spirite ale formei – dacă îmi este îngăduit să folosesc această expresie în ciuda faptului că sună cam trivial – şi-au jucat de fapt rolul, până la un anumit grad, în privinţa celor mai importante probleme ale omenirii, şi că alte entităţi preiau rolul de Creatori.

Cine poate avea suficientă simţire faţă de această faptă accesibilă cercetării suprasensibile, anume că întru câtva zeii veneraţi în vechime sau Dumnezeul au trebuit să fie înlocuiţi în conştienţa omenească prin alte impulsuri, acela va spune: ceva s-a petrecut precis în cadrul evoluţiei omenirii, chiar şi în perioada istorică. Desigur că o asemenea transformare lăuntrică a întregii conştienţe omeneşti cum este cea în care ne aflăm noi acum, şi care se va arăta tot mai mult, precis nu a existat în vremurile istorice. Dumneavoastră ştiţi că eu am o repulsie în a accepta această frază mult repetată: trăim într-o perioadă de tranziţie – căci eu v-am spus adesea că oricine poate spune oricând: Trăim într-o perioadă de tranziţie şi, dacă îi face plăcere, poate considera că tranziţia pe care o are în vedere este cea mai importantă din evoluţia lumii. Or eu nu am avut aşa ceva în intenţie atunci când am vorbit astfel. Orice timp este într-adevăr un timp de tranziţie, şi se pune doar problema ce anume tranzitează, ce anume este cuprins în transformare. Din alte puncte de vedere pot fi importante alte transformări, pentru viaţa sufletească lăuntrică a omului transformarea în sensul viitorului pe care am indicat-o aici ieri este cea mai importantă din timpurile istorice.

Acum vrem să o considerăm dintr-un alt punct de vedere decât am făcut-o ieri şi în zilele care au trecut. Dacă vom cuprinde mai exact cu privirea starea sufletească a vechiului elenism, a vechii perioade egiptene, caldeene, se arată că această stare sufletească în primul rând nu prezenta o asemenea dualitate ca starea sufletească a omului actual. Poate că s-ar putea spune mai bine: în ziua de azi se pregăteşte o dualitate în om, dar pregătirea este intensă şi se exprimă şi în exterior, în fapte obiective. Ceea ce mai înainte erau, ca să spunem aşa, mai mult forţe sufleteşti amestecate, ceea ce acţiona în sufletul omenesc mai mult ca unitate, s-a scindat, anume începând din secolul al XV-lea. Pentru observatorul atent al evoluţiei omenirii acest lucru este cu totul limpede. Viaţa de reprezentare şi cea de voinţă erau cu mult mai strâns legate în vremurile vechi decât în ziua de azi, şi ele se vor scinda tot mai mult. Iar viaţa de reprezentare, singura pe care o putem cuprinde cu conştienţa în ziua de azi – cu conştienţa obişnuită, nu cu cea clarvăzătoare –, este tocmai o imagine a realităţii; ea ne oferă o simplă imagine oglindită, iar în aceasta este conţinut, pentru început, şi ceea ce cuprinde omul din Eul său. Dimpotrivă, omul îşi trăieşte viaţa de voinţă ca în vis. Ceea ce pulsează de fapt în voinţă este pentru om la fel de inconştient, pe cât îi sunt de inconştiente faptele somnului. Dar aşa cum omul ştie că a dormit, deşi în timpul somnului nu ştie nimic despre sine, tot aşa ştie despre voinţă prin conştienţa sa obişnuită, deşi „doarme” tot ceea ce voieşte. Nu-i aşa, dacă aveţi pe undeva o suprafaţă albă care reflectă lumina, şi în cadrul ei pete negre, care nu o reflectă, vedeţi şi petele negre, deşi acolo nu este nimic din lumină. Tot aşa, dacă vă urmăriţi retrospectiv viaţa, nu veţi percepe numai că aţi fost treji, ci ştiţi şi că stările de somn se încadrează pe parcursul vieţii ca petele negre de pe suprafaţa albă. Cu toate acestea, este totuşi corect, ca dumneavoastră să nu ştiţi nimic despre dumneavoastră în somn, dar la privirea de ansamblu asupra întregii suprafeţe a conştienţei, aş spune, stările de somn se încadrează ca nişte pete negre. Omul se amăgeşte când crede că ştie altceva despre voinţa sa decât ştie despre somn. Omul are în conştienţă viaţa de reprezentare, şi în viaţa de reprezentări se intercalează pete negre: acestea sunt impulsurile volitive. Dar omul trăieşte impulsurile de voinţă la fel de puţin pe cât trăieşte stările de somn.

Numai că pentru vederea conştientă precreştină, întunericul voinţei nu era atât de adânc pe cât este în ziua de azi. Omul nu dormea atât de puternic în privinţa voinţei sale; acţiona voinţa instinctivă, luminată de viaţa de reprezentare. Datorită acestui fapt reprezentările nu erau simple imagini oglindite, cum sunt în ziua de azi. Astăzi ele sunt imagini oglindite. Astfel încât omul are, pe de o parte, viaţă de reprezentări, care de fapt este imagine oglindită a realităţii, şi un fel de stare de somn ce răzbate în viaţa conştientă: viaţa de voinţă.

Spuneam că ceea ce este conţinut în starea sufletească a omului, aşa cum am indicat eu, se exprimă şi în mod obiectiv. Să luăm două manifestări extreme care sunt, aş spune, ca doi poli. Restul vieţii omeneşti, în măsura în care aceasta este influenţată de starea sufletească, se prezintă asemănător acestor fenomene polare. Una dintre manifestările polare o constituie în ziua de azi acele concepţii care se formează, anume în aşa-numitele societăţi secrete ale populaţiei vorbitoare de limba engleză. Tot ceea ce au alte populaţii ale Pământului drept societăţi secrete francmasone sau altele asemănătoare, toate acestea depind de întemeierea originară a acestor societăţi în cadrul populaţiei vorbitoare de limbă engleză. Aceasta este o manifestare polară. Cealaltă manifestare polară este ceea ce se exprimă în aşa-numita Biserică creştină, în măsura în care această aşa-numită Biserică creştină are în ea elemente ritualice şi dogmatice. Acestea sunt cele două extreme, cele două manifestări polare. Dar şi alte fenomene sunt asemănătoare, ca de exemplu tot ceea ce numim ştiinţă modernă este asemănător concepţiilor societăţilor secrete ale populaţiei vorbitoare de limbă engleză. Numai că de asta omenirea este puţin conştientă, că ceea ce este ştiinţă modernă este considerată asemănător – eu nu spun influenţat, ci asemănător, căci lucrurile se dezvoltă din rădăcini diferite, şi copacii devin asemănători – concepţiilor ce trăiesc în societăţile secrete ale populaţiei vorbitoare de limbă engleză. Tot aşa este cu multe dintre concepţiile populare despre lume. În ziua de azi, mulţi dintre acei oameni care nu îşi îndreaptă gândirea în conformitate cu vreo concepţie ştiinţifică oarecare despre lume, au o strădanie asemănătoare. Dintre concepţiile ştiinţifice, doar filosofia, văzută lăuntric, este încă foarte dependentă de concepţia Bisericii catolice. Chiar împărţirea omului în trup şi suflet – eu am spus aceasta adesea –, pe care filosofii o consideră în ziua de azi ştiinţă lipsită de prejudecăţi, nu este altceva decât rezultatul celui de-al optulea conciliu ecumenic de la Constantinopole [ Nota 3 ], astfel încât „filosofia lipsită de prejudecăţi” nu este de fapt altceva decât execuţie a concluziilor unui conciliu. Pentru acela care nu vede lucrurile aşa cum sunt ele prezentate oamenilor de către universităţi, ci abordează într-adevăr faptele, filosofia nu este, tocmai în măsura în care configurează acest dualism dintre trup şi suflet, în măsura în care ea nu clădeşte pe împărţirea într-adevăr corespunzătoare realităţii a omului în trup, suflet şi spirit – spiritul a fost doar abolit de Biserica catolică la susmenţionatul conciliu – nimic altceva decât o superstiţie abstractă care se bazează pe acest conciliu, desigur, inconştient. Dumneavoastră puteţi găsi că aceste două manifestări polare sunt atenuate. Aşa cum în zona temperată frigul de la Polul Nord este atenuat, iar ceva mai la nord sau mai la sud de Ecuator clima ecuatorială este atenuată, iar în Australia Polul Sud este atenuat, tot aşa puteţi găsi atenuate aceste aspecte în ştiinţă, în concepţia populară despre lume. Dar dacă se au în vedere extremele, lucrurile se pot clarifica în mod deosebit. Concepţia societăţilor secrete ale populaţiei vorbitoare de limbă engleză ţine cont în mod deosebit – privind înspre ceea ce consideră ea că se află la baza întregului proces al lumii – de aşa-numitul Arhitect al lumilor, de marele Maestru constructor al lumilor. Aceste societăţi exprimă în mod concret prin tot felul de simboluri, prin tot felul de rituri de diferite tipuri, cum acţionează marii maeştri ai tuturor lumilor în cadrul proceselor Universului. Numai că nu se cunoaşte modul în care bântuie în continuare această concepţie în ştiinţa modernă. Însă ea bântuie în continuare. Aceasta este o concepţie care tinde întru totul să aibă în vedere simpla imagine a lumii, ceea ce este doar reflectare a unei realităţi.

Aveţi aşadar aici o extremă care ţine cont doar de reflectările realităţii care, în fond, dacă devine concepţie dogmatică despre lume, trăieşte cu totul în afara realităţii. De aceea se şi poate face atâta exces cu aceste lucruri; de aceea şi pot deveni rituri şi simboluri foarte serioase sau de-a dreptul impozante o mascaradă sau o simplă fanfaronadă. Avem de a face tocmai cu ceea ce este imagine oglindită a realităţii, care conţine imaginea oglindită a realităţii. Cealaltă extremă este ceea ce oferă Biserica. Aceasta se deosebeşte într-adevăr radical de ceea ce este nervul concepţiei despre lume al acestei concepţii a societăţilor secrete. Ceea ce oferă Biserica creştină ţine cont de celălalt pol: de polul volitiv, de acele impulsuri din om care pătrund în conştienţă doar ca somnul de noapte; aceasta ţine într-adevăr cont de o realitate, dar de o realitate care este dormită. De aici provine şi evoluţia proprie a acestor Biserici creştine. Evoluţia proprie a acestor Biserici creştine constă în aceea că ele au dizolvat treptat conceptele întru totul altfel structurate ale vechilor timpuri în aşa-numitul concept de credinţă. Şi acela care ştie cum se întorc adepţii ai aproape tuturor concepţiilor creştine mereu de la ştiinţă şi se îndreaptă spre credinţă, va simţi în acest concept al credinţei, în această reprezentare a credinţei ceva legat de somn. De aici năzuinţa de a nu lăsa să se lumineze cu o conştienţă limpede ceea ce vrea să intre în sufletele omeneşti din astfel de zone, în care se desfăşoară şi somnul. De aceea, în secolele vechi, ceea ce am caracterizat eu drept conţinut al vechii gnose a fost atenuat în dogmele total abstracte, care nu trebuie înţelese, ci acceptate. Iar în  protestantism, ştiinţa a fost atenuată până la simpla credinţă, până la o simplă considerare adevărată subiectivă a lucrurilor, care îşi vede specificul său deosebit în aceea de a clădi tocmai pe ceea ce nu poate fi dovedit, pe cele unde ştiinţa nu îşi poate spune cuvântul, ş.a.m.d. Aveţi aici cele două extreme, care s-au constituit în starea sufletească omenească, repartizate în privinţa realităţilor obiective.

Acum se poate pune întrebarea: Ce stă, de fapt, la baza acestei sciziuni a fiinţei volitive şi de reprezentare a omului, a celor doi poli, în viaţa de reprezentare, care a devenit doar imagine oglindită, şi viaţa volitivă, care a fost împinsă în jos, în regiuni inconştiente; ce stă de fapt la baza acesteia? La baza acesteia stă faptul că în devenirea omenirii răzbate la suprafaţă în evoluţia istorică a omenirii impulsul libertăţii. Vremurile mai vechi încă nu erau încă adecvate să dezvolte în cadrul omenirii adevăratul impuls al libertăţii.

Timpul în care trăim trebuie caracterizat pe de o parte aşa cum am făcut-o eu mai înainte: Spiritele Personalităţii iau locul Spiritelor formei. Din punct de vedere subiectiv, aceasta se desfăşoară simultan cu realitatea evolutivă exterioară obiectivă a răzbaterii la suprafaţă a impulsului libertăţii în sufletul oamenilor. Oricum s-ar desfăşura aceste evenimente în exterior, oricâte lucruri haotice se mai pot întâmpla, ceea ce răzbate deja în acest proces în prezent şi în viitorul apropiat, este că omul luptă să vieţuiască impulsul libertăţii tocmai în epoca sufletului conştienţei, înlăuntrul căreia trăim începând din secolul al XV-lea. Înţelegerea impulsului libertăţii este ceea ce este căutat de omenirea modernă, şi va fi căutat tot mai mult.

Dar această libertate poate răzbate la suprafaţă doar ca impuls din sufletul omenesc, dacă acest suflet omenesc are o posibilitate în acest sens. În vremurile vechi, libertatea nu era posibilă pe deplin din simplul motiv că înainte de epoca sufletului conştienţei acţiona în orice privinţă instinctivul din om. Atunci când omul poate prelua în conştienţa sa numai ceea ce ajunge la suprafaţă în conştienţa sa dintr-o realitate, dar o realitate conştientă instinctiv, el nu poate fi liber. Ştiinţele naturii mai iau şi astăzi în considerare nelibertatea, necesitatea lăuntrică, pentru că ele nu cunosc această realitate, că în conştienţa noastră, aşa cum se dezvoltă ea în ziua de azi, în conştienţa pe care ne-o putem forma tocmai prin ştiinţele naturii – conceptele natural-ştiinţifice prezintă această conştienţă reflectată chiar în cea mai mare măsură –, nu trăiesc impulsuri reale; acolo nu trăieşte nimic care să fie doar împins la suprafaţă de propria noastră realitate corporală sau sufletească, sau spirituală. În conştienţa noastră, în special atunci când noi putem configura în mod pur ceea ce eu am numit în Filosofia libertăţii a mea gândire pură, trăieşte în imaginea oglindită în orice caz realitatea, dar tocmai în imagine oglindită. De îndată ce vă situaţi într-o realitate, sunteţi constrânşi de această realitate, căci realitatea este ceva care, chiar dacă acţionează foarte slab asupra dumneavoastră, este un element al necesităţii, ea vă constrânge şi trebuie să o urmaţi. Dar atunci când acţionează o imagine oglindită asupra sufletului dumneavoastră, o imagine nu conţine nicio activitate şi nimic dintr-o forţă. O imagine oglindită este doar o simplă imagine, care nu se impune sufletului, care nu constrânge sufletul. În epoca în care conştienţa tinde să aibă imagini oglindite, în această epocă se poate constitui totodată impulsul libertăţii. Prin orice altceva, omul ar fi constrâns să facă ceva. Atunci când trăieşte în asemenea reprezentări conştiente care sunt imagini şi numai imagini, care doar reflectă o realitate, dar nu sunt realitatea, numai atunci realitatea nu îl poate constrânge. În această epocă el îşi poate forma impulsul libertăţii. Acesta este un fapt tainic, ce se află dincolo de viaţa prezentului. Faptul că oamenii au ajuns să fie materialişti în această epocă este legat de aceea că ei simt: în viaţa interioară pe care o privesc nu trăieşte nimic real, trăiesc doar simple imagini. Iar celelalte sunt, desigur, căutate doar în cadrul lumii sensibile. Este adevărat că în lăuntrul omenesc nu poate fi găsită nicio realitate, nici una spirituală şi nici una fizică, acolo pot fi găsite doar imagini. Nu a fost întotdeauna aşa, aşa este doar în epoca actuală. De aceea are epoca noastră tendinţa de a configura materialismul, pentru că a devenit un nonsens să spui: Gândesc, deci exist. – Ar trebui spus: Gândesc, deci nu exist! – Ceea ce înseamnă că gândurile mele sunt doar imagini. În măsura în care mă cuprind pe mine gândind, eu nu exist, ci sunt tocmai doar o imagine. Dar această existenţă de imagine este ceea ce îmi oferă posibilitatea dezvoltării libertăţii.

Acesta este din nou un fapt care se revelează aceluia ce urmăreşte, aş spune, anumite leitmotive în viaţă, deja în mod exterior, prin fenomene. Adevărul acestui fapt se prezintă în mod temeinic numai atunci când abordăm din nou ştiinţa iniţiatică, adevărata ştiinţă spirituală. Aici trebuie să aveţi în vedere realitatea că de fapt, în măsura în care oamenii sunt activi din punct de vedere cognitiv sau ştiinţific, în fond, ei trăiesc foarte intens din conceptele moştenite dintr-un timp mai îndepărtat.

Acest fapt se arată într-un mod deosebit de frapant la una dintre manifestările polare. Dacă veţi urmări cum s-au răspândit concepţiile societăţilor secrete ale populaţiei vorbitoare de limbă engleză în restul populaţiilor Pământului, veţi găsi că în cadrul acestor societăţi secrete se accentuează, cu o anumită preferinţă, vechiul. Cu cât se poate accentua mai mult în acest domeniu că un rit oarecare, o dogmă oarecare, sunt vechi, cu atât mai mult – vă rog să-mi iertaţi expresia trivială – îşi ling oamenii degetele cu voluptate. Şi atunci când cineva vrea să-i captiveze în mod deosebit pe oameni cu o astfel de societate secretă, el o anunţă ca fiind cel puţin rosicruciană sau chiar egipteană. Dar să fie vechi, trebuie să fie ceva vechi. Şi aş spune că aceasta  corespunde considerabil faptului că în aceste societăţi nu se cultivă, de fapt, ştiinţa elaborată în prezent. Desigur că şi acolo se cercetează câte ceva în mod direct, chiar dacă după regulile vechii ştiinţe antice. Dar împotriva a ceea ce se practică aici, împotriva ştiinţei spirituale, elaborată direct din impulsurile prezentului, împotriva acesteia oamenii se ridică cu toată puterea din această parte. Acolo este pur şi simplu tradiţie a acestor manifestări extreme. Dar cel care nu consideră pe negândite actualele ştiinţe ale naturii, ci le poate cuprinde lăuntric în privinţa modului lor de reprezentare, acela ştie că toate conceptele cu care lucrează ştiinţele naturii, ba chiar toate ideile – nu legile naturii în parte ci formele legilor naturii – dacă se face excepţie de goetheanism, care este un fenomen cu totul nou, restul uzual, trivial al ştiinţelor naturii constituie în fond concepte moştenite. Experimentele conţin noul, observaţiile conţin noul, conceptele nu sunt câtuşi de puţin noi, ele sunt moştenite. Dar dacă atragi atenţia uneia sau alteia din aceste direcţii asupra realităţii, atunci devin cumplit de furioase, devin de-a dreptul furibunde. Căci ele vor contesta această origine.

De unde provine de fapt această gândire modernă ce se crede iluminată? Ea nu este decât copilul unei vechi religii. Desigur că oamenii au respins reprezentările religioase: oamenii nu mai cred în Zeus, în Jahve – unii nu mai cred nici în Christos. Dar modul în care gândeau oamenii pe vremea când credeau în Zeus şi Jahve, în Ormuzd, în Osiris, acel mod al gândirii omeneşti a rămas. El este aplicat în ziua de azi asupra oxigenului, a hidrogenului, a electronilor, ionilor sau asupra oscilaţiilor hertziene – obiectul nu contează – : modul de gândire este acelaşi. Abia prin ştiinţa spirituală se poate folosi o nouă gândire faţă de lumea suprasensibilă şi faţă de lumea sensibilă. Şi un început elementar pentru ştiinţele naturii, după cum am menţionat adesea, l-a făcut Goethe cu morfologia sa, care este, de aceea, combătută de concepţiile învechite. Goethe a făcut un început şi cu fizica sa. Dar fertilitatea acestui început este încă puţin înţeleasă în ziua de azi.

Aşadar oamenii lucrează cu ceea ce a rămas. Şi acest lucru este, la urma-urmelor, de înţeles; căci într-o epocă în care conştienţa nu este umplută cu elemente ale realităţii, ci numai cu imagini oglindite, conştienţa însăşi nu poate ajunge la un conţinut deosebit dacă depinde numai de sine, în calitatea sa de conştienţă cotidiană obişnuită.

Şi, la rândul său, modul religios de reprezentare, cum a fost el dobândit? Este o reprezentare infantilă, să se creadă că vechii teologi – aşa cum procedează filosofii actuali cu reprezentările lor moştenite – ar fi născocit lucrurile din Vechiul Testament sau că noii teologi ar fi născocit lucrurile din Noul Testament. Acesta este un mod infantil de reprezentare. Ceea ce figurează în acest Vechi Testament şi Nou Testament şi în cărţile religioase ale diferitelor popoare se explică prin concepţii suprasensibile, dar tocmai vechi concepţii suprasensibile. Acestea au fost revelate de cunoaşterea suprasensibilă. Şi preluând expunerile din lumea suprasensibilă, au fost preluate şi formele de gândire, astfel încât bravul zoolog sau bravul clinician lucrează, fără să fie conştienţi de aceasta, cu formele de gândire, cu modurile de reprezentare pe care le-a elaborat în felul său vizionarul Vechiului Testament sau al Noului Testament. Şi din viziunile pe care le-a elaborat vizionarul, şi-a format el şi modul de reprezentare. Aceasta este ceva care îi supără, desigur, pe oamenii de astăzi, dacă li se spune: chiar dacă sunteţi zoologi sau psihologi, voi prelucraţi, desigur, un alt teren, dar operaţi cu formele de gândire ce provin din viziunile vechilor profeţi sau din viziunile evangheliştilor. Căci ceea ce a fost elaborat în decursul ultimelor patru secole de la apariţia copernicanismului şi a galileismului ca reprezentări adevărate, ba chiar ca forme de reprezentare, ca moduri de gândire anume, este încă prea puţin. Şi tocmai aceasta se foloseşte ca bază pentru ca prin ştiinţa spirituală orientată cu adevărat antroposofic să se poată regăsi căile cunoaşterii suprasensibile. De aceea am indicat eu accentuat deja la începutul anilor 80 în scrierile mele introductive la morfologia lui Goethe [ Nota 4 ] şi am lăsat să se tipărească scos în evidenţă, că eu trebuie să-l văd pe Goethe ca pe un Copernic [ Nota 5 ] şi un Kepler [ Nota 6 ] al lumii organice, pentru a indica acea cale ce duce tocmai în domeniile suprasensibile dar porneşte de pe un teren bun, creat în acest mod elementar. Aşadar modurile de reprezentare ce mai bântuie şi astăzi în capetele oamenilor provin din vechile concepţii vizionare adică din vechile concepţii atavice suprasensibile. În această întreagă evoluţie a conştienţei omeneşti sunt activi vechii creatori, Spiritele formei. Acestea se revelau conştienţei dezvoltate suprasensibil. Pentru aceia care se află în lăuntrul noii vieţi spirituale nu se mai revelează acum aceste spirite, ci Spiritele personalităţii.

Acum mă puteţi întreba: Care este diferenţa? Diferenţa se arată tocmai în cadrul ştiinţei iniţiatice. De aceea se raportează cercetătorul spiritual modern încă atât de străin la conştienţa generală, chiar şi la conştienţa ştiinţifică generală, pentru că această conştienţă ştiinţifică are prea puţine scântei în sine din galileism, copernicanism, goetheanism, iar aceasta în mod elementar, fiind în general încă dominată de modul de gândire al vechilor vizionari. Aceasta este particularitatea acestor Spirite ale formei, care au dat cândva vechile viziuni, anume că au vivifiat în oameni reprezentările active în vechile religii, şi care au fost active şi în creştinism până în ziua de azi. Aceasta este particularitatea, că, revelându-se, aceste Spirite ale formei, care au fost numite Creatori, s-au revelat mai întâi prin imaginaţiuni, imaginaţiuni care se nasc involuntar în om. Acesta a fost următorul mod de revelare al acestor Spirite ale formei. Şi din astfel de imaginaţiuni au luat naştere reprezentările tuturor religiilor vechi. Dumneavoastră ştiţi că imaginaţia este prima treaptă a cunoaşterii suprasensibile, că apoi urmează inspiraţia şi apoi vine intuiţia. Dar de la imaginaţie au pornit toţi aceia care au vrut să ajungă în sens vechi la cunoaşterea suprasensibilă, pentru că ei trebuiau să găsească drumul înspre aceste Spirite ale formei.

În ziua de azi se găseşte calea înspre Spiritele personalităţii. Aici se află însă o deosebire uriaşă. Căci aceste Spirite ale personalităţii nu oferă celui care vrea să răzbată până la ele imaginaţiuni, ci el trebuie să-şi elaboreze singur imaginaţiunile, el trebuie să vină în întâmpinarea Spiritelor personalităţii. Spiritelor formei nu trebuia să li se meargă în întâmpinare. Pe atunci, omul putea fi ceea ce se numeşte un om binecuvântat de Dumnezeu: atunci Spiritele formei îi dădeau imaginaţiunile lor în mod vizionar. Mulţi caută această cale şi în ziua de azi – pentru că este mai comodă –, dar în ziua de azi ea mai poate fi atinsă doar patologic. Omul a evoluat, şi ceea ce era în vremurile vechi psihologic, este astăzi patologic [ Nota 7 ]. Orice este vizionar şi ceea ce se bazează pe imaginaţiuni involuntare, este patologic în ziua de azi, şi îl împinge pe omul din ziua de azi sub nivelul său. Ceea ce se cere acum de la omul care vrea să răzbată la ştiinţa iniţiatică sau, propriu-zis, la concepţia iniţiatică, este ca el să-şi formeze imaginaţiunile absolut conştient, pentru că Spiritele personalităţii nu îi dau imaginaţiuni; el trebuie să le poarte pe acestea înspre ele. Dimpotrivă, în ziua de azi se mai întâmplă şi altceva. Dacă dumneavoastră vă formaţi imaginaţiuni valabile, dacă vă elaboraţi imaginaţiuni valabile, atunci vă întâlniţi pe calea dumneavoastră suprasensibilă cu Spiritele personalităţii şi simţiţi forţa pe care v-o adeveresc aceste imaginaţiuni, care vor să vi se obiectiveze.

În mod elementar, de regulă, calea spre cercetătorul spiritual este în ziua de azi astfel încât el încearcă să-şi dobândească imaginaţiunile din cele mai bune, cele mai capabile cunoştinţe ale ştiinţei moderne. De aceea am indicat mereu că ştiinţele moderne ale naturii constituie cea mai bună pregătire şi pentru cercetarea spirituală. Căci ele oferă posibilitatea urcării până la reprezentări imaginative rodnice, în special atunci când sunt practicate în sens goetheanist. Dar desigur că omul poate să-şi facă imagini pur fanteziste; se pot petici tot felul de lucruri la un loc, obţinând nişte imaginaţiuni arbitrare. Aceste imaginaţiuni pe care şi le face omul trebuie mai întâi verificate, prin aceea că cineva vine în întâmpinarea Spiritelor personalităţii cu inspiraţii şi intuiţii. Dar inspiraţii şi intuiţii se primesc deja de la Spiritele personalităţii. Se ştie cu cea mai mare precizie: Tu te afli în legătură cu acele spirite care se dezvăluie omenirii actuale din profunzimile spirituale străvechi, dar ele rămân nerodnice pentru tine dacă tu nu le aduci un limbaj. – Căci aceste Spirite îşi păstrează imaginaţiunile pentru sine. Spiritele formei pun imaginaţiunile în faţa omului cunoscător  spiritual, Spiritele personalităţii păstrează imaginaţiunile pentru sine, şi trebuie să te înţelegi cu ele aşa cum trebuie să te înţelegi şi cu omul, trebuind să-ţi faci gânduri pe care le are şi el, dar gândurile pe care le are el trebuie să treacă printr-o relaţie reciprocă de la el la alt om şi de la alt om la el. Tot aşa trebuie relaţionat printr-o relaţie liberă cu Spiritele personalităţii. Întreaga structură lăuntrică a vieţii spirituale se modifică. Acel element involuntar, care stătea la baza vechilor revelaţii, se revarsă într-un anumit impuls, trăit în activitatea liberă. Cel care nu vrea să plutească la suprafaţa proceselor lumii, ci vrea să admită ceea ce trebuie să se înfăptuiască într-adevăr, acela urmăreşte în ziua de azi aceste procese ale lumii în sensul că el devine conştient – probabil că, pentru început, prin ceea ce se află la suprafaţă – de faptul că vrea să se realizeze un nou plan cosmic, că, întru câtva, dincolo de procesele ce se pot urmări în mod exterior, vrea să se înfăptuiască ceva spiritual. Este ceea ce, aş spune, poate fi resimţit din procesele lumii, dar rămâne ca reprezentări foarte vage.

Tocmai în domeniul vieţii sociale poate avea cineva impresia că ceva vrea să se realizeze, vrea să se întâmple, dar, dacă vrei să înţelegi ceea ce vrea să se întâmple, trebuie să aduci în întâmpinarea acestui ceva care vrea să se înfăptuiască ceea ce îţi poţi elabora doar tu însuţi. Ceea ce v-am expus eu drept un tip – dar numai drept un tip, pentru că nu este program, ci realitate – de impulsuri sociale necesare [ Nota 8 ], a fost dobândit pe această cale. De aceea pot eu spune mereu: Nu este ceva născocit, şi nici ceva închipuit dintr-un ideal oarecare – sau din ceea ce se numeşte astăzi ideal –, ci este ceea ce vrea să se înfăptuiască şi se va şi înfăptui, numai că este cuprins în concepte. Dar omul nu îl poate cuprinde în concepte, dacă nu îşi elaborează mai întâi posibilitatea de a ajunge la imagini, care sunt apoi verificate, adeverite, consolidate de către Spiritele personalităţii care urzesc noul plan al Universului.  Această evoluţie a timpurilor recente necesită deja ca noi să putem admite să eliminăm tot ceea ce este învechit şi din ştiinţa curentă. Eliminarea a ceea ce este învechit şi familiarizarea noastră cu noile forme de gândire, pentru ca noi să nu ajungem în cadrul acestor noi forme de gândire la viziuni învechite, ci la imaginaţiuni clădite pe întreaga voinţă, imaginaţiuni pe care să le aducem apoi proceselor spirituale obiective ale lumii şi să le primim verificate de acestea. Aceasta este o diferenţă atât de radicală faţă de cunoaşterea suprasensibilă anterioară, încât nenumăraţi oameni care se sprijină pe cunoaşterea suprasensibilă anterioară se opun din toate puterile acestei transformări absolute a oricărei cunoaşteri suprasensibile. Căci de la oamenii care vor să cunoască suprasensibilul se cere ceva radical, originar şi elementar, ceva care să pătrundă până la izvoare şi care vrea şi trebuie să ţină cont de tot ceea ce este învechit – conştient sau inconştient. De aceea se acordă atât de puţină valoare în cadrul acelei ştiinţe spirituale ce se conferenţiază aici, asupra tuturor celor transmise prin tradiţie. Aceste tradiţii sunt, desigur, venerabile, dar noi ne aflăm la un punct de răspântie al evoluţiei omeneşti unde trebuie să recunoaştem temeinic, în privinţa acestor lucruri, că cele transmise s-au epuizat şi că trebuie dobândit Noul. De aceea în cadrul unei ştiinţe spirituale care ţine într-adevăr cont de raporturile actuale, nu poate fi vorba de vechea credinţă, şi nici nu poate fi vorba de îndreptarea înspre aşa-numitul Maestru arhitect al tuturor lumilor. Căci acestea două ţin doar de conştienţa obişnuită. Dacă se ajunge la acea conştienţă care este cucerită în afara trupului şi în afara parcursului vieţii, care se află într-adevăr în interiorul spiritualului, atunci voinţa şi reprezentarea se reunesc din nou într-o singură realitate. Iar ceea ce este doar arhitectură, adică numai formă, forme lipsite de viaţă, simboluri lipsite de viaţă, dobândeşte viaţă interioară. Iar ceea ce este simplă credinţă întunecată, devine ştiinţă, ştiinţă concretă care se transformă. Acestea două se unesc, împreună devin ceva viu. Este ceea ce trebuie trăit de omenire. Vechile simboluri, vechile rituri trebuie resimţite ca învechite, întregul mod vechi de gândire trebuie resimţit ca învechit. Căci ceea ce constituie aici forme încremenite, trebuie să primească viaţă.

Gândiţi-vă numai cât se mai lucrează în ziua de azi cu concepte învechite! Desigur că în anumite domenii se mai pot realiza lucruri utile cu acestea. Dar omenirea ar ajunge la încremenire, la paralizare, la uscare, dacă ceea ce este învechit nu ar face loc la altceva, care are viaţă interioară. Nu se poate lucra în continuare cu simbolurile simplei arhitecturi a Universului în formă încremenită, în simbolurile transmise, în dogmele transmise, ci, ceea ce urmează să-l aducă pe om laolaltă cu lumea trebuie să devină ceva nemijlocit viu.

Nici la începutul evoluţiei creştine, de exemplu, nu a fost aşa cu creştinismul încât ceva viu să se afle la baza lui. Eu am atras atenţia adesea că tocmai primii oameni care au descris creştinismul lucrau din vechea ştiinţă egipteano-caldeeană. Nici măcar datele nu sunt, desigur, stabilite istoric. De exemplu datele care stabilesc sărbătorile sunt calculate astrologic, anul naşterii şi anul morţii lui Christos Iisus sunt calculate astrologic, întreaga Apocalipsă se bazează pe astrologie. În vremurile vechi, aceasta era vie, dar în ziua de azi este moartă, este desigur un simplu calcul. Ea va redeveni vie abia atunci când lucrurile vor fi din nou înţelese în mod viu, atunci când, de exemplu, anul naşterii lui Christos Iisus nu se va mai calcula din stele, ci atunci când el va fi văzut cu acea privire care poate fi cucerită în ziua de azi în modul descris. Atunci lucrurile se vivifiază. Viaţă nu este în ziua de azi, dacă se calculează când se află o stea în opoziţie sau în conjuncţie cu o alta, ci atunci când se trăieşte viu ce sunt aceste opoziţii, când acest lucru este cuprins lăuntric şi nu prin matematică exterioară. Cu aceasta nu obiectez nimic deosebit împotriva acestei matematici exterioare. Desigur că ea poate răspândi lumină asupra unor lucruri şi întuneric asupra altora, dar ea nu este ceea ce se află într-adevăr conţinut în sânul celor necesare pentru omenire în ziua de azi. Lucrurile nu se pot propaga în modul cel vechi; ele nu ar da decât ceva uscat, care să paralizeze evoluţia omenirii. Desigur că la judecarea unor asemenea lucruri, la omul actual contribuie întotdeauna faptul că prin însuşirea acestui mod de reprezentare nu este nevoie ca omul să fie el însuşi cunoscător suprasenzorial – raţiunea omenească sănătoasă face întru totul posibilă cunoaşterea ştiinţei spirituale –, însă acest fel de gândire nu poate fi dobândit decât într-un mod incomod, în timp de omul îşi poate însuşi foarte comod vechile tradiţii, vechile metode şi desigur că poate crede şi mai comod în dogmele bisericeşti.

Acum însă avem acest fapt, pe care l-am tratat adesea din cele mai diferite puncte de vedere: această schimbare care se îndeplineşte în starea sufletească omenească înseamnă, pe de o parte, sustragerea revelaţiei Spiritelor personalităţii; lăuntric înseamnă desprinderea impulsului libertăţii din adâncurile sufletului, ceea ce se oglindeşte în tot ce se impune acum omului drept marile cerinţe ale omenirii. Înţelegem cerinţele sociale numai dacă putem cuprinde cu privirea această dezvoltare a stării sufleteşti omeneşti. Amintiţi-vă o remarcă pe care am făcut-o ieri: că oamenii încep – cel mult, spuneam – în ziua de azi să-şi simtă adevăratul Eu prin aceea că vin în atingere cu alţi oameni. Omul din vechime cunoştea (conţinutul lui) „Cunoaşte-te pe tine însuţi” în lumea exterioară. Pentru cunoaşterea suprasensibilă este altfel, dar în lumea exterioară, în lumea în care trăim între naştere şi moarte cu conştienţa obişnuită, omul vechilor timpuri avea ceva real atunci când voia să vorbească despre Eul său. Omul contemporan nu mai are decât imaginea oglindită a adevăratului Eu, el are o iradiere din adevăratul său Eu atunci când ajunge în atingere cu alţi oameni; celălalt om, legat karmic sau în alt mod cu el, îi oferă de fapt ceva real. Dacă am vrea să exprimăm radical acest lucru –  este o caracteristică a oamenilor timpului actual –: Noi suntem lăuntric goi în privinţa realităţii Eului nostru. Suntem cu toţii lăuntric goi şi ar trebui să recunoaştem acest fapt. Dacă facem o privire retrospectivă asupra vieţii într-adevăr onestă şi sinceră, vom găsi cu cât sunt mai importante influenţele pe care le-au avut ceilalţi oameni asupra noastră decât ceea ce, aparent, am cucerit noi înşine. Omul actual dobândeşte extrem de puţin el însuşi, dacă nu dobândeşte cunoaştere din izvoare suprasensibile. Pe căile exterioare – pentru aceasta el nu are nevoie să fie clarvăzător – omul este constrâns la socializare în ziua de azi pentru că el, de fapt, nu este real decât în celălalt, în raportul cu celălalt. Şi acest aspect se va intensifica atât de mult înspre cea de-a şasea epocă postatlanteană, care îşi are impulsurile embrionare actuale tocmai în Rusia, încât atunci va fi valabil ca axiomă: Nu este posibilă fericirea niciunui om individual fără fericirea tuturor, aşa cum un organ individual al omului nu poate funcţiona fără ca întregul să funcţioneze. Acest aspect va fi privit mai târziu ca axiomă pur şi simplu din realitatea conştienţei. Nu vom ajunge prea curând acolo – aşadar vă puteţi linişti, puteţi considera încă vreme îndelungată fericirea dumneavoastră personală ca pe ceva care este posibil, chiar dacă această fericire personală este întemeiată pe atâta nefericire –, dar aceasta este direcţia, direcţia curentului în care va evolua omenirea. Este pur şi simplu ca şi cum în ziua de azi, dacă omul a răcit, trebuie să tuşească. Şi aşa cum acest fapt este neplăcut, tot aşa vor fi trezite stări sufleteşti neplăcute peste câteva milenii atunci când omul va voi să fie fericit ca om individual în lume, fără ca şi ceilalţi să fie fericiţi. Această organizare până în amănunt a omenirii este conţinută în evoluţia omenirii şi ea face gălăgie în ziua de azi în cerinţele sociale. Aceasta este calea pe care o parcurge starea sufletească omenească.

În timpurile mai vechi omul putea privi în sine însuşi, putea găsi ceva real şi în viaţa pe care o trăia între naştere şi moarte. În ziua de azi, de fapt materialismul nu este ceva nejustificat pentru această viaţă dintre naştere şi moarte, căci în cadrul celor care sunt urmărite în om între naştere şi moarte cu conştienţa obişnuită avem de a face numai cu realităţi materiale. La baza acestora stau realităţile spirituale, dar eu am spus ieri: aceste realităţi spirituale stagnează la scurtă vreme după naştere şi lasă ca viaţa omului să decurgă material până la moartea sa, când suprasensibilul răzbate din nou la suprafaţă în el. Nu este o simplă şarlatanie faptul că actuala cercetare a naturii este materialistă, ci este o ţinere de cont instinctivă de ceea ce este „dat” în ziua de azi, de fapt, în om. Numai că nu se vede dincolo de viaţa dintre naştere şi moarte. De îndată ce se vede dincolo de ea, desigur că cercetarea naturii se încheie.

Omul trebuie să se cufunde o dată în viaţa pur materială, pentru ca să-şi poată cuceri spiritualul independent de această viaţă materială. Şi astfel, pentru înţelegerea a ceea ce pulsează în cele mai imperioase cerinţe ale timpului nostru, este necesar să privim această schimbare a raporturilor sufleteşti umane. Nu o putem observa dacă nu vrem să o observăm prin ştiinţa iniţiatică.