Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUM ÎL POATE REGĂSI OMENIREA PE CHRISTOS?

GA 187


CONFERINŢA a VI-a

Dornach, 29 decembrie 1918

S-ar putea crea reprezentarea că procesele despre care se relatează atunci când se vorbeşte de iniţiere ar fi oarecum aduse în amintire prin această iniţiere. Această reprezentare nu ar fi corectă, în special pentru timpul nostru. Ceea ce poate fi descris ca proces al iniţierii, în special în timpul nostru, se desfăşoară în interior – sau în raportul interiorului cu lumea – la marea majoritate a oamenilor prezentului; numai că noi nu ştim nimic despre aceasta, pentru că se desfăşoară inconştient. Iar atunci când se vorbeşte despre iniţiere omul devine atent asupra faptului că dobândeşte o conştienţă în legătură cu ceea ce se desfăşoară inconştient în om. Aşadar diferenţa dintre cunoscător şi necunoscător constă tocmai în cunoaşterea proceselor pe care le trăiesc în prezent ca de la sine oamenii, chiar dacă inconştient, sau cel puţin marea majoritate a oamenilor. De aceea, vorbind despre astfel de lucruri, vorbim în fond despre ceva care îl solicită mai mult sau mai puţin pe orice om, anume din prezent.

Eu am spus: Tocmai din descrierea acestor procese, adică din descrierea celor pe care le percepe omul atunci când urmăreşte cunoscând aceste procese prin ştiinţa iniţiatică, se recunoaşte ce transformări a parcurs omul în decursul evoluţiei sale, chiar şi din perioada istorică. Iar noi am indicat câteva din aceste transformări, în special în privinţa evoluţiei creştinismului. În viaţa cotidiană exterioară se remarcă din această evoluţie oarecum numai răsfrângerea exterioară care, în fond, este atât de puţin înţeleasă de omul care vrea cu adevărat să înţeleagă, care dezvoltă în sine impulsurile unei înţelegeri.

Abordaţi o dată, pentru a o actualiza, această răsfrângere exterioară din evoluţia conceptului de Christos de-a lungul ultimelor aproape două milenii, de la Misteriul de pe Golgota încoace: Dacă vreţi să mergeţi mai adânc cu voinţa de a înţelege, veţi găsi unele lucruri de neînţeles, şi unele unde va trebui să vă implicaţi temeinic cu întrebările dacă nu vreţi să rămâneţi superficiali sau să acceptaţi orbeşte vreo dogmă. Urmăriţi – ceea ce se poate şti, de fapt, şi din istoria exterioară – că la intrarea impulsului lui Christos în lume mai exista un anumit rest puternic luminând al gnosei şi că în primele secole s-a încercat să se înţeleagă impulsul lui Christos şi trecerea prin Misteriul de pe Golgota cu ajutorul conceptelor dobândite prin gnosă. Acolo se spunea mult în aceste concepte, care se refereau la cu totul altceva decât conceptele ce se pot dobândi în ziua de azi din lumea exterioară, acolo se spuneau multe despre cum a evoluat Universul, cum s-a situat Christos în această evoluţie a Universului, cum a ajuns El să coboare la oameni, cum a ajuns El la unirea sa cu entitatea umană. Acolo se spunea câte ceva şi despre întoarcerea lui Christos în lumea spirituală, care este lumea spirituală a Pământului. Pe scurt, erau reprezentări luminoase, care luminau până departe,  cuprinzătoare, moştenire a înţelepciunii primordiale a omenirii, în care se cuprinsese ceea ce voiau să spună gnosticii despre Misteriul de pe Golgota. Biserica s-a îngrijit temeinic în primele secole ca reprezentările vechii gnose să se piardă, cu excepţia câtorva resturi sărăcăcioase care nu spun prea mult. Şi eu v-am indicat că în ziua de azi, acolo unde se poate, oamenii chiar se străduiesc să declare eretică o concepţie despre lume devenită incomodă prin aceea că afirmă că aceasta ar voi să reîncălzească vechea gnosă, crezând prin aceasta că au spus ceva cumplit de rău.

Apoi a apărut în locul acestei înţelegeri a Misteriului de pe Golgota o alta, care ţinea cont de conceptele omeneşti primitive,  şi care devin tot mai primitive, care ţinea cont de faptul că oamenii nu mai pot vivifia în ei nimic din reprezentările gnostice cuprinzătoare şi care luminau până departe. Şi eu vă spuneam că a rămas acel rest care formează începutul Evangheliei lui Ioan; acesta nu este, de fapt, nimic mai mult decât o indicaţie a faptului că fiinţa lui Christos are ceva de a face cu Logosul perceptibil suprasensibil, cu Cuvântul lumilor, că Christos ca atare este Creatorul a tot ceea ce îl înconjoară pe om, a tot ce trăieşte omul. Dar în rest nu a mai rămas altceva decât povestirile din Evanghelii care, în orice caz, dacă sunt pătrunse cu mijloacele ştiinţei spirituale, conţin multe elemente gnostice, dar ele nu au fost interpretate gnostic. De fapt, ele au fost tăinuite credincioşilor în primele secole, fiind rezervate doar preoţimii. Dar din ele a fost preluată un fel de concepţie despre lume care înţelegea Misteriul de pe Golgota în sine, care ţinea cont de reprezentările ce deveneau din ce în ce mai abstracte ale aşa-numitei lumi cultivate, şi tindeau prea puţin spre spiritual. Aş spune că oamenii voiau concepte tot mai simple, pentru priceperea cărora nu trebuiau să se străduiască prea mult. De aici şi acea cale particulară pe care a parcurs-o explicarea Evangheliilor. În timp ce în primele secole oamenii mai erau întru totul conştienţi că Evangheliile trebuie explicate din adâncurile spirituale, ulterior s-a încercat să se priceapă Evangheliile doar ca pe nişte simple povestiri ale vieţii pământeşti ale acelei Fiinţe despre care nu se voia să se mai afirme nimic altceva în privinţa contextului său cosmic – cel puţin prin cunoaştere omenească – decât începutul Evangheliei lui Ioan şi câteva abstracţiuni cum ar fi dogma Trinităţii, şi altele asemănătoare. Acestea au fost „decojite” în formă abstractă din vechile reprezentări gnostice, care au fost însă dezbrăcate de impulsurile lor gnostice şi date credincioşilor sub formă de dogme. Dar interpretările Evangheliilor au devenit tot mai primitive. Ele urmau să devină tot mai mult o simplă povestire despre o fiinţă despre a cărei entitate oamenilor nu le mai păsa prea mult din puncte de vedere suprasensibile înalte, despre acea fiinţă care a trăit aici, pe Pământ, şi care era numită Christos Iisus.

Apoi a intervenit tot mai mult necesitatea de a face accesibile Evangheliile şi publicului, şi în felul acesta a apărut protestantismul. La început, acesta s-a mai ţinut încă strâns de Evanghelii. Şi atâta timp cât a mai existat o legătură, o legătură de cunoaştere cu Evanghelia lui Ioan, s-a mai putut găsi într-o anumită privinţă un fel de legătură care uneşte sufletele individuale cu înălţimile cosmice unde omul trebuie totuşi să privească, dacă vrea să vorbească despre adevăratul Christos.

Dar se poate spune că s-a pierdut tot mai mult nu numai înţelegerea, ci şi înclinaţia spre Evanghelia lui Ioan. Consecinţa a fost că noul protestantism, creştinismul gânditor, a pierdut adevărata legătură cu impulsul lui Christos, cu acea entitate care a trăit în trupul lui Iisus. Conceptul de Christos a dispărut tot mai mult prin aceea că interpretarea a fost mai întâi limitată la destinul pământesc, povestit omeneşte, al lui Christos Iisus. A dispărut pe deplin posibilitatea ca oamenii să mai aibă conceptul de Christos, pentru că ei au adus lucrurile tot mai mult pe făgaşul materialist: a mai rămas Iisus cel omenesc. Şi aşa au fost Evangheliile tot mai mult considerate drept o simplă descriere a vieţii omeneşti a lui Iisus. Şi de această descriere s-a legat într-o formă foarte abstractă credinţa în nemurire, în entitatea divină, ş.a.m.d. – eu am vorbit ieri despre conceptul de credinţă. Nu e nicio minune că, treptat, oamenii au ştiut să spună tot mai puţine atunci când era abordată reprezentarea lui Christos Iisus. S-a considerat oarecum pe de o parte conceptul de Christos, pe de altă parte, acela de Iisus, ca sinonime, drept ceva având aceeaşi semnificaţie. Şi care a fost consecinţa, consecinţa care nu se putea să nu intervină? Consecinţa a fost că, în final, această descriere a simplei vieţi pământeşti a unui Iisus, din care dispăruse conştienţa legăturii cu Christos, că această descriere a pierdut chiar şi fiinţa lui Iisus, şi, în general, orice legătură cu începuturile creştinismului. Căci pe măsură ce se mai recurgea la Evangheliile doar materiale, la nimic altceva decât aceste Evanghelii materiale, s-a ajuns chiar la aşa-numita criticare a Evangheliilor. Iar aceasta nu a putut duce la alt rezultat decât că realitatea Misteriului de pe Golgota şi a tot ceea ce este legat de el nu se pot dovedi din punct de vedere istoric, deoarece Evangheliile nu sunt documente istorice. În final s-a pierdut chiar legătura cu însuşi Iisus. Aşa cum se gândeşte în ştiinţa contemporană despre dovezi, nu s-au putut aduce dovezi. Şi pentru că oamenii au vrut să rămână la ştiinţa modernă, chiar dacă erau sau sunt teologi, s-a pierdut treptat şi conceptul de Iisus, deoarece  nu există documente care să-i ateste istoric existenţa.

Harnack [ Nota 1 ], care este un teolog creştin, chiar unul dătător de ton în prezent, a spus: Tot ceea ce se poate scrie din punct de vedere istoric despre Iisus, în afara Evangheliilor, care nu sunt documente istorice, încape pe o foaie in-cvarto. Dar ceea ce poate fi scris pe o foaie de hârtie in-cvarto, atitudinea lui Iosif ş.a.m.d., nu rezistă în faţa ştiinţei moderne de cercetare a istoriei, astfel încât de fapt nu mai rămâne nimic pentru a dovedi punctul de pornire al creştinismului. Aceasta este, pentru aceia care au urmărit evoluţia creştinismului cu gândirea modernă, ceva ce nu putea decât să vină; este calea ce a dus în fine omenirea departe de Christos Iisus, chiar şi de Iisus, şi care arată clar tocmai necesitatea de a căuta o altă cale, o cale a cunoaşterii suprasensibile, în modul în care se poate tinde doar prin viaţa spirituală modernă. Doar am trăit în timpul nostru ciudatul fapt grotesc că unii pastori creştini, în orice caz protestanţi, şi-au văzut sarcina în a nega Misteriul de pe Golgota ca faptă istorică în general şi de a reduce naşterea creştinismului la anumite reprezentări care s-au format din situaţia socială generală a omenirii timpului cu care începe cronologia noastră. Astfel, preotul Kalthoff [ Nota 2 ] din Bremen, în ciuda faptului că era preot creştin, a predicat în aşa fel încât la baza concepţiei sale despre lume, a interpretării vieţii nu se afla nici un Christos istoric. El era de părere că s-ar fi format doar o reprezentare despre o asemenea statură în capetele oamenilor, din premisele care se aflau pe atunci – în timpul în care începe cronologia noastră – în capetele oamenilor. Preoţii creştini fără credinţă într-un adevărat Christos Iisus sunt rezultatul necesar al criticii moderne a Evangheliilor. Nici nu se putea să fie altfel, pentru că aceasta depinde de toate impulsurile evolutive despre care v-am vorbit în aceste zile, în special ieri.

Trebuie reţinut că drumul înspre Christos Iisus trebuie să devină în timpul nostru unul suprasensibil, că el nu poate fi parcurs decât de acea ştiinţă care caută ea însăşi metode suprasensibile, dar ţine cont de conştiinţa ştiinţifică a concepţiei moderne despre natură.

Va fi mereu bine, pentru acest mod modern de găsire a unei căi suprasensibile şi către Christos, să-şi clarifice cum s-au desfăşurat, cum s-au derulat până în zilele noastre transformările ştiinţei iniţiatice. Şi din acest motiv aş dori să mai indic încă o dată ceea ce am indicat aici, în acest loc, cu câtva timp în urmă, numai că dintr-un alt punct de vedere.  Noi ştim că în privinţa acestor lucruri trebuie înţeleasă marea schimbare, pe care istoria exterioară o trece sub tăcere, care s-a desfăşurat în evoluţia contemporană către secolul al XV-lea şi chiar în secolul al XV-lea. Însă ea s-a pregătit deja mai înainte. Noi ştim că această schimbare constituie pentru noi apariţia celei de-a cincea perioade de cultură postatlanteene, care o înlocuieşte pe cea de-a patra, perioada de cultură greco-latină.

Or a devenit o problemă chiar şi pentru ştiinţa exterioară, în orice caz numai pentru unii învăţaţi mai înţelegători, cum se explică ceea ce se numeşte de obicei perioada Renaşterii – dar cu aceasta lucrurile nu sunt caracterizate decât extrem de superficial –, aşadar ceea ce s-a desfăşurat începând din secolele al XII-lea, al XIII-lea, al XIV-lea şi până în secolul al XV-lea cu o forţă elementară în lumea cultă. Un impuls ciudat, un dor ciudat – învăţaţii au exprimat deja acest lucru – trăia în oameni şi nu putea fi explicat prin motive exterioare. Se vede că în oameni se agită şi freamătă ceva elementar şi îi aduce la o anumită stare sufletească.

Acum, este interesant şi important să ne aducem următoarele înaintea ochilor: în secolele al XII-lea, al XIII-lea, al XIV-lea mai avem de a face cu perioada greco-latină ce se încheie. Apoi vine schimbarea. Aşadar în acest loc trebuie să se arate ceva deosebit. Iar ceea ce a stabilit pe cale de informaţii ştiinţa exterioară este tocmai ceea ce se arată aici. Ştiinţa exterioară a luat mai puţin în considerare această schimbare, dar ea a luat foarte mult în considerare stingerea treptată a acelei stări sufleteşti care a fost caracteristică pentru cea de a patra epocă de cultură postatlanteană, şi şi-a pus diferite probleme-enigme în privinţa acestei stingeri din secolele al XII-lea, al XIII-lea, al XIV-lea. În timpul Renaşterii, a cărei descriere obişnuită rămâne cantonată de obicei la amănunte exterioare, în starea sufletească a omenirii europene, dacă se priveşte mai amănunţit, se desfăşoară ceva extraordinar de important. Este aşa încât se simte: Ceva trebuie să se stingă. Omul trăieşte în sufletul său anumite lucruri pe care, după un timp, trebuie să le trăiască din nou, altfel. Omul trebuie oarecum să se grăbească – dacă e să ţină pasul cu evoluţia – să mai trăiască aceste lucruri, pentru că mai târziu, după schimbare, omenirea nu le va mai putea trăi. Este ceea ce am indicat la începutul consideraţiunilor de azi. Ceea ce se desfăşoară în inconştient, ceea ce, dacă este recunoscut, este proces de iniţiere, este ceva care, după cum am spus, se desfăşoară la marea majoritate a oamenilor. Unii ajung prin urmarea lui „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” să aducă într-adevăr aceste lucruri în conştienţa lor. Este o mare deosebire între acest proces şi ceea ce s-a desfăşurat în cea de-a patra epocă postatlanteană ca viaţă misterială în sufletele omeneşti, o mai mare deosebire decât faţă de ceea ce s-a desfăşurat, de exemplu, în cea de-a treia epocă de cultură postatlanteană. Eu v-am caracterizat întru câtva cu câteva zile în urmă ceea ce s-a desfăşurat în cea de-a treia epocă postatlanteană, prin acea că omul trecea prin Poarta omului, apoi prin cel de-al doilea grad, apoi prin Poarta morţii, ş.a.m.d., până devenea un Christofor. Şi aşa cum v-am descris eu aceste lucruri, aşa se desfăşurau ele în inconştient şi puteau fi ridicate prin iniţiere în conştienţă la marea majoritate a oamenilor celei de-a treia perioade de cultură postatlanteene. Dar întregul proces era deja modificat la oamenii celei de-a patra perioade de cultură postatlanteene. Ele nu erau chiar atât de modificate în prima treime a acestei epoci a patra de cultură postatlanteană, care a precedat Misteriul de pe Golgota – în 747 î.Ch. începe cea de-a patra perioadă de cultură postatlanteană, Misteriul de pe Golgota încheie oarecum prima treime. Şi apoi începe un timp în care Misteriul de pe Golgota avusese deja loc, în care intervine o modificare considerabilă şi pentru ceea ce se desfăşoară în subconştientul omului şi poate deveni apoi conştient prin ştiinţa iniţiatică. Aproximativ până la Misteriul de pe Golgota – făcând abstracţie de câteva excepţii – se poate spune că drumul necesar pentru a ajunge la iniţiere era acela ca omul să fie ales de unul dintre înţelepţii preoţi aparţinători misteriilor, care alegea dintr-o anumită cunoaştere oamenii pe care-i putea sorti pentru iniţiere, pentru parcurgerea gradelor. Această necesitate a dispărut treptat după ce s-a desfăşurat Misteriul de pe Golgota, deşi iniţierea, orientată înspre vechile misterii, era organizată conform noilor raporturi. Astfel de misterii au existat întotdeauna, misterii care au trecut apoi în recentele societăţi secrete unde se imită, numai că mai mult în simboluri abstracte, vechile ceremonii de iniţiere şi procese de iniţiere, care nu mai pătrund până în om, în timp ce adevărata iniţiere este tot mai puţin atinsă în astfel de societăţi secrete, deoarece oamenii nu răzbat până la trăirea celor ce se desfăşoară simbolic sub ochii lor. Dar au avut loc, într-o măsură tot mai mare, iniţieri – şi, în mod caracteristic, tocmai la sfârşitul celei de-a patra epoci de cultură postatlanteene –, iniţieri care, aş spune, au fost conduse de însăşi lumea spirituală, aşadar în care respectivul nu era ales de preotul iniţiator, ci unde alegerea era făcută chiar de lumea spirituală însăşi. Din punct de vedere exterior lucrurile apar ca şi cum ar fi fost o auto-iniţiere, deoarece conducătorul ei este un spirit şi nu un om; un om este şi el spirit, dar dumneavoastră ştiţi ce am eu în vedere. În special spre sfârşitul celei de-a patra perioade de cultură postatlanteene a fost intens cazul ca iniţierile să aibă loc sub o asemenea conducere spirituală directă. Şi eu am indicat deja, după cum am spus, cu câtva timp în urmă, că trebuie înţeleasă drept o adevărată iniţiere cea pe care a aflat-o într-un astfel de mod învăţătorul şi maestrul lui Dante [ Nota 3 ], Brunetto Latini [ Nota 4 ].

Povestit în mod exterior, ceea ce descrie Brunetto Latini ca pe ceva deosebit de important, apare ca un fel de nuvelă, în orice caz o nuvelă cu caracter legendar. Brunetto Latini vrea să-şi descrie iniţierea. El o descrie oarecum în modul următor, şi din acest mod veţi recunoaşte cum au acţionat apoi trăirile iniţierii lui Brunetto asupra întregii compoziţii şi configurări fanteziste a celui mai mare poem al lui Dante, «Divina Commedia». Brunetto Latini, care era trimis diplomatic al oraşului său natal, Florenţa, la regele Castiliei, povesteşte că a trebuit să facă o călătorie, înapoi de la postul său de trimis diplomatic, şi cum, atunci când era deja în apropierea oraşului său natal, Florenţa, a aflat că partidul său velf, fusese învins şi că, aşadar, tot ceea ce l-a legat cu Florenţa era acum subminat, că în legătură cu relaţiile exterioare el nu-şi mai simţea, dintr-o dată, pământul sub picioare. Atunci când auzi descrise astfel de lucruri de către un om din epoca lui Dante, nu trebuie să te gândeşti la relaţiile actuale, la interpretările actuale. Căci, nu-i aşa, dacă cineva află, în ziua de azi, în Elveţia, că, de exemplu, oraşul Köln, de care el a depins vreme îndelungată, a ajuns într-o cu totul altă structură a lumii, că este condus dintr-o cu totul altă parte, acel om nu se simte, ca om actual, ca şi cum i s-ar fi sustras pământul de sub picioare, cel puţin lăuntric nu se simte aşa. Dar reprezentările pentru acel timp nu trebuie luate din această stare sufletească. Pentru un om ca Brunetto Latini aceasta a fost ca un fel de prăbuşire a lumii. În privinţa încadrării sale în lume era dependent de relaţiile din oraşul său natal. Or acestea dispăruseră, şi asta a aflat el apropiindu-se de oraşul său natal Florenţa: că lumea în care lucrase el, pur şi simplu nu mai exista. Acum el povesteşte mai departe, după ce a atras atenţia asupra acestei circumstanţe, asupra acestui fapt, cum a fost condus într-o pădure, cum din acea pădure a fost îndrumat prin conducere spirituală pe un munte înconjurat de întreaga creaţie, în măsura în care aceasta îi era cunoscută.

Recunoaştem imediat ce anume vrea să indice Brunetto Latini. El a fost condus prin viaţă în aşa fel încât într-un anumit moment în faţa sufletului său a intervenit un eveniment atât de cutremurător, încât spiritual-sufletescul s-a eliberat de corporalul-fizic, încât el a ieşit din trupul său fizic. El a vieţuit spiritualul. Aveţi aici intervenţia unui conducător spiritual, care îl conduce în lumea spirituală pe acest om, în conformitate cu karma sa, în clipa în care el este atât de frapat, atât de zguduit spiritual, încât această zguduire poate separa spiritual-sufletescul său de corporalul-fizic. Acum Brunetto Latini descrie cum se întinde creaţia în jurul muntelui, cum îi apare pe munte o statură feminină uriaşă, la ale cărei cuvinte această creaţie din jurul muntelui se schimbă şi se transformă, preluând alte forme. Şi aşa cum vorbeşte Brunetto Latini, recunoaştem că el vorbeşte despre această statură feminină aşa cum se vorbea în vechile iniţieri misteriale despre Proserpina [ Nota 5 ]. Numai că reprezentarea Proserpinei a parcurs o transformare din vechea perioadă greacă până la încheierea epocii greco-latine. Brunetto Latini nu o descrie pe Proserpina aşa cum o descriu vechii poeţi greci; el o  descrie aşa cum trăia ea în sufletele omeneşti la încheierea epocii greco-latine. Şi cu toate acestea: ceea ce auzea vechiul egiptean când se familiariza cu descrierea lui Isis prin iniţiere, ceea ce auzea grecul când se familiariza cu descrierea Persefonei prin iniţiere, poate fi comparat cu ceea ce povesteşte Brunetto Latini despre această statură feminină, la porunca şi cuvintele căreia se transformau făpturile creaţiei. Şi veţi găsi mari asemănări. Cel care consideră lucrurile doar superficial, va spune: De fapt, e acelaşi lucru, ceea ce spune Brunetto Latini despre statura sa feminină cu ceea ce spuneau cei vechi despre Proserpina. – Nu e acelaşi lucru, căci dacă priveşti mai amănunţit, observi: la vechii greci, atunci când vorbeau despre Proserpina, sau la egipteni, atunci când vorbeau despre Isis, era mai mult vorba de descrierea a ceea ce trăieşte în tot ce se odihneşte, în tot ceea ce durează, se menţine, ceea ce străbate tot ceea ce durează. La Brunetto Latini se pune problema de a descrie cum un anumit impuls de forţă – impulsul lui Isis, impulsul Proserpinei, ca impuls al „Naturii”, aşa se numeşte statura la Brunetto Latini – străbate totul, dar pune totul în mişcare, transformându-l continuu. Aceasta este marea deosebire.

Dar cu aceasta lui i se dă impulsul – prin aceea că priveşte cum se transformă totul, prin aceea că priveşte această creaţie care se transformă la poruncile zeiţei Natura – să exercite acum în modul nou cunoaşterea de sine. El nu o exercită, desigur, aşa cum o descriu misticii comozi în ziua de azi, ci o exercită în amănunte concrete. Brunetto Latini descrie cum priveşte el lumea simţurilor omeneşti acum, după ce a privit această creaţie care se transformă. El învaţă să cunoască treptat omul din afară. Este o diferenţă dacă omul priveşte şi descrie lumea exterioară, pe care o percep pur şi simplu simţurile în conştienţa obişnuită, sau dacă descrie ce se petrece în simţuri, aşadar deja înlăuntrul omului. Căci prin conştienţa obişnuită nu se ajunge înlăuntrul simţurilor: atunci nu s-ar vedea lumea. Căci atunci când priveşti simţurile în interior, nu poţi descrie lumea exterioară; atunci nu vezi lumea exterioară.

Acordând lucrurile la timpul prezent – vom vorbi imediat despre aceasta – eu am încercat să las să acţioneze această contemplare a lăuntrului omului, atunci când se află în regiunea simţurilor, la pictarea marii cupole [ Nota 6 ] de aici din clădire. Aceasta vă va da oarecum o reprezentare a ceea ce este avut în vedere cu acest „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, în măsura în care omul se află în regiunea simţurilor. Veţi percepe, de exemplu, limpede, când veţi contempla marea cupolă, cum am încercat să reţinem lăuntrul ochiului, microcosmosul care se revelează înlăuntrul ochiului pe de o parte, pe partea din vest. Nu ceea ce vede ochiul, nici partea fizică a ochiului, ci ceea ce este trăit lăuntric atunci când eşti înlăuntrul ochiului cu vederea spirituală, ceea ce se poate, desigur, numai atunci când te-ai separat în sens obişnuit de folosirea ochilor ca instrumente ale percepţiei senzoriale exterioare, aşadar dacă priveşti lăuntrul ochiului aşa cum priveşti în rest exteriorul cu ochii.

Brunetto Latini nu a vieţuit lucrurile aşa cum a trebuit să le expunem astăzi, ci întru câtva altfel – el atrage pe scurt atenţia asupra acestui fapt. Apoi, el pătrunde în continuare din afară înăuntru, în omenesc; el ajunge atunci la cele patru temperamente. Acolo nu învaţă să cunoască numai cum este omul în interiorul regiunii simţurilor, ci cum este el, în măsura în care interacţionează impulsurile, melancolic, coleric, flegmatic, sanguin, cum se diferenţiază oamenii în afară prin aceea că unul dintre aceste patru impulsuri dobândeşte supremaţia. Prin regiunea simţurilor, se ajunge mai departe în interiorul omenesc, la regiunea temperamentelor. Deosebirea între observarea regiunii simţurilor şi observarea temperamentelor este că dacă se observă regiunile simţurilor, regiunile individuale ale simţurilor se diferenţiază foarte puternic una de cealaltă. La temperamente se coboară deja mai adânc în omenesc; acolo se dezvăluie deja mai mult din natura universală a omului.

Aş spune că am încercat să reţinem măcar un element component al acestei contemplări, doar un singur element, cu orientare în anumite direcţii, dar acordat din nou la contemplarea actuală, la pictarea micii cupole [ Nota 7 ].

Aşa trebuie să răzbată omul, în acest mod. Dumneavoastră vedeţi că Brunetto Latini îşi descrie iniţierea pe porţiuni. La baza ei se află o conducere spirituală. Apoi el ajunge deja într-o regiune în care omul nu se mai poate diferenţia bine de lumea exterioară. Atunci când omul îşi observă regiunea simţurilor şi regiunea temperamentelor, el se mai poate diferenţia încă foarte bine de lumea exterioară, dar apoi el ajunge într-o regiune în care se mai poate diferenţia doar puţin de aceasta, în care, ca să spunem aşa fiinţa sa confluează cu lumea exterioară: el ajunge în regiunea celor patru elemente. Acolo omul îşi trăieşte urzirea în cadrul Pământului, Apei, Focului şi Aerului, aşa cum trăieşte el împreună cu acestea în Univers. El nu se mai deosebeşte prea mult în privinţa subiectivităţii sale de obiectivitatea exterioară. El mai vieţuieşte puternic cel mult diferenţa faţă de pământesc, dar în privinţa elementului apos, fluid, se simte deja înotând, într-un fel, împreună cu totul. Mai există numai o deosebire între subiectiv şi obiectiv, dar atunci când se observă temperamentele, ea este cu mult mai slabă decât la organele solide de simţ, la care se ştie: ele trăiesc numai în om, înlăuntrul lumii fizice, ele nu trăiesc şi în afară.

Apoi el descrie cum ajunge mai departe, în regiunea planetelor, cum trece prin regiunea planetelor şi cum apoi, după ce a trecut prin regiunea planetelor, rătăceşte pe ocean, atingând în ocean locul pe care cei mai diverşi mistici îl numesc Coloanele lui Hercule. Apoi el trece dincolo de coloanele lui Hercule şi este pregătit – după ce acest „Cunoaşte-te pe tine însuţi” l-a mânat până la coloanele lui Hercule – să preia o cunoaştere despre lumea suprasensibilă. Coloanele lui Hercule sunt pentru mistic – în special pentru misticii timpului despre care vorbesc eu acum – acea trăire prin care omul iese şi mai puternic din sine însuşi decât este cazul la cele patru  elemente sau la planete, şi păşeşte în lumea spirituală exterioară, care se arată în entităţile sale concrete abia pe cea de-a treia treaptă de iniţiere. Dar păşeşte în ea ca într-un ocean care se întinde, ca într-o spiritualitate generală, la acel grad întâi pe care îl descrie Brunetto Latini aici. El descrie apoi în continuare cum – ceea ce trebuia să se întâmple, pentru că ajunsese atât de departe – cum are parte de o ispitire puternică. El descrie foarte obiectiv această ispitire. El descrie că este transpus în necesitatea de a-şi forma noi reprezentări despre Bine şi Rău, tocmai pentru că se pierde ceea ce l-a luminat în privinţa Binelui şi Răului, atâta timp cât s-a aflat în lumea simţurilor. El descrie apoi cum dobândeşte într-adevăr aceste noi reprezentări despre Bine şi Rău, şi cum prin aceea că a parcurs toate acestea, a devenit oarecum un alt om, un participant la lumea spirituală. Se vede foarte exact din descrierea lui Brunetto Latini cum intră în lumea suprasensibilă cineva care este condus chiar de o entitate spirituală, în această vreme de sfârşit al epocii greco-latine.

schemă

Să reţinem această descriere, care a avut loc şi în exterior, în evoluţia omenirii, acel efect atât de rodnic încât l-a stimulat pe Dante, discipolul lui Brunetto Latini, să scrie «Divina Commedia». Dacă reţinem că aceasta a fost o iniţiere tipică, reprezentativă, pe care a descris-o acest Brunetto Latini, că el descrie într-adevăr ceea ce se desfăşoară în subconştientul omului tocmai în acel timp şi ceea ce poate fi dobândit, cunoscut printr-o asemenea iniţiere adevărată, avem dinaintea noastră tocmai ceea ce se află drept stare sufletească în cea de-a patra epocă postatlanteană pe cale de a se stinge.

Acum ne poate interesa deja ca fiind importantă întrebarea: Cum s-a schimbat aceasta în ultima vreme? Nu-i aşa, au trecut câteva secole de la ceea ce am descris. Cum s-a modificat în ultima perioadă scurtă de timp ceea ce parcurge omul în subconştient şi care pătrunde la iniţiere în conştienţă? Desigur că pe măsură ce omul atinge trepte de iniţiere tot mai înalte, aş spune, cu atât mai mult dispare pentru privirea sa spirituală ceea ce intră chiar foarte mult în considerare la primele trepte. Dar la primele trepte omul trebuie să privească într-adevăr înspre ceea ce este de fapt cel mai important. Căci aceste prime trepte reprezintă tocmai ceea ce se desfăşoară realmente în marea majoritate a sufletelor omeneşti, chiar dacă oamenii nu o ştiu, chiar dacă ei nu catadicsesc să ridice la cunoaştere prin ştiinţa spirituală, sau chiar prin iniţiere, ceea ce se desfăşoară de fapt mereu inconştient în adâncurile lor. Aici este foarte important să se aibă în vedere următorul exemplu. Eu am spus: Brunetto Latini descrie cum este el condus de zeiţa Natura. Apoi el păşeşte prin anumite trepte: simţurile, temperamentele, elementele, planetele, oceanul, unde, aşadar, se află deja în afară, unde păşeşte la graniţa omenescului, la coloanele lui Hercule în ceea ce se extinde în afară, unde nu mai intră în considerare nici măcar ceea ce era cazul la elemente, astfel încât el nu poate face diferenţa unde anume s-a pierdut pe sine însuşi şi pluteşte în marea existenţei.

Aceste coloane ale lui Hercule joacă apoi un mare rol în simbolistică drept Coloanele lui Joachim şi Boas [ Nota 8 ], unde este de remarcat că aceste coloane nu mai pot fi înălţate în mod corect în actualele societăţi secrete, şi nici nu ar mai trebui înălţate, pentru că această înălţare corectă se arată abia la iniţierea vieţuită corect lăuntric. În afară de aceasta, ele nu pot fi  în spaţiu aşa cum se arată ele înălţate în realitate, atunci când omul îşi părăseşte trupul.

Cu aceasta aveţi oarecum, dacă îmi este îngăduit să mă folosesc de această expresie searbădă, schema celor trăite la răspântia dintre secolele al XII-lea şi al XIII-lea, trăite şi de un astfel de om care şi-a parcurs iniţierea, ca învăţătorul lui Dante, Brunetto Latini. Aceasta poate fi comparată cu ceea ce se petrece în ziua de azi în străfundurile sufletului omenesc. O diferenţă foarte mare nu există. Dar dacă în ziua de azi omul ar voi să păşească la această primă treaptă de iniţiere direct sub conducerea acestei staturi feminine uriaşe ce există şi în ziua de azi, zeiţa Natura, în faţa Creaţiei pe care i-o arată ea, abia atunci începe, în Creaţie, calea suprasensibilă pentru el.

Dacă omul ar voi să păşească în ziua de azi în faţa simţurilor, sau să pătrundă în ele, el s-ar expune pericolului de a fi considerabil în întuneric în cadrul regiunii simţurilor. El ar trebui să zăbovească oarecum fără iluminarea obişnuită în regiunea simţurilor şi atunci să nu poată diferenţia nimic obişnuit în această regiune a simţurilor. Anume în ziua de azi este necesar ca înaintea acestei regiuni a simţurilor să mai fie parcursă şi o altă trăire. Abia parcurgerea acestei alte trăiri îl pregăteşte pe om în mod corect să poată pătrunde în această regiune a simţurilor. Şi eu v-am expus dumneavoastră deja ieri această trăire. Este pur şi simplu posibilitatea de a vedea spiritual-idealul ca realitate exterioară în metamorfoza formelor. Aşadar înainte ca omul să vrea să pătrundă în regiunea simţurilor, el trebuie să se străduiască să urmărească metamorfoza formelor în lumea exterioară. Goethe a oferit doar elementele, dar metoda poate fi găsită deja la el. Eu am spus deja: Ceea ce a găsit Goethe pentru plante, pentru scheletul animal, se prezintă configurat în metamorfoză mai departe în aşa fel încât capul nostru indică viaţa pământească anterioară, organismul extremităţilor noastre indică viaţa ulterioară. Aşadar faptul de a fi transpus în posibilitatea de a nu aborda lumea ca pe o configurare încheiată, statică, ci de a vedea în înfăţişarea ce se oferă nemijlocit indicaţia înspre o altă înfăţişare, transpunerea în această posibilitate, este deja o treaptă premergătoare necesară a iniţierii prezente.

Găsiţi descrise puncte de sprijin relative la această concepţie în modul în care poate fi absolvită cel mai corect de către omul actual chiar la începutul cărţii mele Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?. Aceasta se obţine deja dacă se urmează în mod corect indicaţiile acestei cărţi, anume că atunci când întâlniţi un om, din capul său ţâşneşte ca un fel de reprezentare a încarnării sale trecute. Nu puteţi proceda altfel decât să-i resimţiţi capul drept ceva configurat din încarnarea trecută. Dacă mergeţi în urma lui şi vedeţi cum pune picioarele pe pământ, cum îşi leagănă braţele, sau dacă staţi în faţa lui şi îi observaţi restul gesturilor făcute cu braţele şi mâinile, atunci dobândiţi un sentiment cum va fi el configurat în următoarea sa încarnare cu înfăţişarea sa. De aceea am spus eu adesea în conferinţele publice, pe măsură ce am indicat aceasta deja cu mulţi ani în urmă: în privinţa vieţilor pământeşti anterioare nu este deloc rău faptul că materialismul a trebuit să se apere întru totul împotriva lor. Dacă s-ar fi înţeles chiar şi numai puţin din forma omenească, atunci vieţile pământeşti repetate nu ar fi câtuşi de puţin ceva împotriva cărora să trebuiască materialismul să se împotrivească, pentru că ele sunt evidente. Şi dacă, de exemplu, dumneavoastră nu sunteţi frenologi formaţi de manuale, ci prin înţelegerea vieţuită, atunci prin craniu dumneavoastră cercetaţi de fapt configurarea încarnării trecute, este evident încarnarea trecută! Aşadar trebuie să extindem, desigur, această metamorfoză a înfăţişării, această concepere a metamorfozelor vieţii până în această regiune. Trebuie să ne însuşim oarecum – eu am vorbit despre această însuşire din puncte de vedere sociale – un interes atât de puternic pentru om, încât din craniul său să ne sară continuu în faţă ceva din simţirea încarnării sale anterioare, deoarece craniul este omul transformat, într-o anumită privinţă, din încarnarea anterioară, anume în privinţa fizionomică şi a configurării formaţiei capului. Dobândim astfel o concepţie care nu rămâne la înfăţişarea individuală, ci trece de la o înfăţişare la alta, care cuprinde cu privirea transformarea înfăţişărilor.

Eu am încercat să evoc simţirea unei astfel de transformări a formelor, prin aceea că am căutat să reţin această transformare a formelor în arhitectura sculpturilor noastre în lemn, la trecerea de la un capitel la altul şi capitelurile următoare, la configurarea exterioară a arhitravelor, unde totul este clădit pe acest principiu al metamorfozei. Astfel încât acela care va vedea succesiunea coloanelor noastre împreună cu cele ce aparţin de ele, în acest Goetheanum al nostru, va dobândi o reprezentare a modului în care omul trebuie să se raporteze la lumea exterioară cu mobilitatea stării sale sufleteşti. Dacă omul vrea să absolve această treaptă premergătoare, care este necesară pentru omul actual – şi va mai fi necesară încă vreme îndelungată pentru omul viitorului –, şi se adaptează la înţelegerea lăuntrică a modului în care provine cea de a doua coloană cu soclu, capitel şi arhitravă din cea dintâi, cea de-a treia din cea de-a doua, ş.a.m.d., atunci el găseşte în această adevărată înţelegere un punct de sprijin pentru a pătrunde în conformitate cu posibilităţile actuale în interiorul regiunii simţurilor. Astfel, în partea de jos a regiunii coloanelor a fost reţinut ceva care se află deja în legătură cu actualul principiu de iniţiere. Şi, mai departe, în regiunea cupolelor veţi găsi altceva care este legat de actualul principiu de iniţiere; aici lucrurile sunt întru câtva modificate.

Aşadar în epoca lui Brunetto Latini omul mai putea fi încă cruţat de ceea ce putem numi aici metamorfozele vieţii (vezi schema de mai jos), din care se ajunge apoi în regiunea simţurilor. Dacă am vrea să ne actualizăm schematic lucrurile, am putea spune: În epoca lui Brunetto Latini se mai putea – dacă luăm ochiul ca reprezentant – pătrunde direct în ochi şi resimţi ochiul ca prima regiune. În ziua de azi trebuie considerat mai întâi ceea ce îl învăluie pe om. În acest ceva care îl învăluie pe om, care se păstrează în exterior, în faţa regiunii simţurilor, aici se reliefează metamorfozele vieţii, în faţa simţurilor. Şi acest ceva trebuie străbătut conştient.

Şi în ziua de azi se trece prin regiunea simţurilor, a temperamentelor, a elementelor, a planetelor. Apoi este însă necesar, înainte ca omul să treacă prin coloanele lui Hercule, în oceanul liber al spiritualităţii, să se petreacă din nou o intercalare. Aşadar aici (vezi schema de mai jos) se depune ceva, aici are loc o intercalare. Pe timpul lui Brunetto Latini ea nu trebuia încă să fie trăită. Această intercalare nu se lasă uşor descrisă, deoarece aceste lucruri fac, desigur, parte din regiunile intime şi subtile ale trăirii omeneşti. Dar probabil că putem totuşi oferi o descriere în modul următor, tocmai prin aceea că-l indicăm pe Brunetto Latini. Ca prim semn al conducerii sale de o entitate spirituală, Brunetto Latini a vieţuit ceea ce i s-a comunicat, anume că oraşul său natal este subminat pentru el. Acesta este un eveniment care a intervenit în omul Brunetto Latini care, totuşi, prin conţinutul său faptic, era încă exterior, a intervenit din lumea exterioară. Acest eveniment, care l-a zguduit atât de puternic încât a ieşit cu spiritual-sufletescul său din corporalitate, a fost descris de el drept ceva care a intrat în viaţa sa, care s-a desfăşurat în viaţa sa. Se poate spune că acest eveniment nu este descris de el conştient, ci ca pe ceva care i se întâmpla ca un eveniment al destinului.

Un asemenea eveniment, sau, de fapt, unul asemănător – veţi găsi indicaţia în acest sens într-un pasaj al cărţii mele Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? – trebuie să parcurgă în ziua de astăzi cel care urmează să fie iniţiat într-un mod absolut conştient. Dar la el trebuie să fie trăire interioară, care să nu fie ca la Brunetto Latini în legătură cu lumea exterioară, ci pe care o parcurge lăuntric: ceva care acţionează lăuntric asupra omului, transformându-l puternic. Asemenea trăiri există deja în viaţa marii majorităţi a oamenilor, numai că oamenii abia dacă le dau suficientă atenţie. Cine îşi cuprinde viaţa cu privirea va putea vedea deja că în viaţă intervin evenimente – dacă îmi este îngăduit să spun aşa, deşi sună trivial – de prim rang, şi în special un eveniment de prim rang. Încercaţi să priviţi măcar o dată nu atât la importanţa exterioară, cât la cea a transformării lăuntrice pe care o produce în om un asemenea eveniment din viaţă. Atunci veţi deveni atenţi la ceea ce trebuie să fiţi de-a dreptul atenţi: deveniţi atenţi la faptul că tocmai astfel de evenimente nu sunt considerate suficient de profund în viaţa oamenilor. Ele ar putea fi considerate în viaţă infinit mai profund, adică într-un mod cutremurător, remarcabil, decât se petrece în ziua de azi. Unele lucruri pot fi resimţite mai profund în viaţă printr-o anumită interioritate general-umană, dar comparativ cu ceea ce poate fi trăit ca evenimente de prim rang, nu se va putea trece de o anumită superficialitate dacă se rămâne numai la omenescul obişnuit. Căci astfel de evenimente cum am eu în vedere nu se lasă de fapt recunoscute în conştienţa obişnuită în deplina lor importanţă. Mai întâi trebuie parcurse celelalte trepte. Apoi se arată că dacă omul a parcurs metamorfozele vieţii, regiunea simţurilor, a temperamentelor, a planetelor şi a ajuns aici (vezi schema de mai jos), că tocmai o asemenea trăire poate fi observată într-o nouă înfăţişare şi că acum, dacă omul a devenit un om puternic transformat, el pătrunde în adâncurile sale propriu-zise prin aceea că s-a cunoscut pe sine ca aparţinând nu numai acestui Pământ, ci şi lumilor cereşti, regiunii planetare. Abia apoi poate recunoaşte omul importanţa unor asemenea trăiri de prim-rang. Abia atunci îi devine limpede  ce poate însemna o asemenea trăire pentru el şi pentru Univers. Şi dacă omul trece prin acestea, trebuie să ajungă la cel mai important eveniment al vieţii sale.

Şi dacă omul ajunge aici înainte de a păşi în vastul ocean al spiritualităţii, nu se poate, în măsura în care nu este un egoist foarte mare şi mai cunoaşte şi altceva în lumea asta mare decât pe sine însuşi, să nu devină atent asupra acestui eveniment, în timp ce parcurge treptele anterioare. Înainte ca omul să păşească în oceanul spiritualităţii, acest eveniment păşeşte cu toată intensitatea în faţa sufletului său. Dar el se intercalează. Iar acest eveniment înseamnă extraordinar de mult în acest loc al trăirii interioare. El înseamnă că de fapt abia acum poate omul ieşi din sine însuşi în oceanul nesfârşit al spiritualităţii; el înseamnă că prin această trăire s-a dobândit un anumit centru de greutate. Aş spune: dacă omul ar vrea să navigheze pe oceanul spiritualităţii pur şi simplu după ce s-a recunoscut drept cetăţean al lumii planetare, atunci ar ajunge într-o mare de valuri, nu s-ar simţi nicăieri sigur, ar fi zvârlit încoace şi încolo de toate trăirile spirituale posibile, nu ar avea un centru de greutate lăuntric. Acest centru de greutate lăuntric trebuie găsit deja prin aceea că omul trăieşte cu adevărat profund lăuntric un asemenea eveniment de prim rang, care, de regulă, nu se va desfăşura niciodată în regiunea egoismului, ci va avea o importanţă general-umană, şi se va vieţui profund lăuntric şi pe sine în el. În ziua de azi se poate spune, exprimând absolut exact starea de fapt: la coloanele lui Hercule trebuie, înainte ca omul să treacă de aceste coloane ale lui Hercule, ca cea mai importantă trăire să apară înaintea lui, să devină trăirea cea mai aprofundată a sa. Atunci omul simte în acest loc al trăirii sale o aprofundare absolut deosebită a fiinţei sale. Atunci lui i se întâmplă ceva despre care se poate spune că poartă lumea obiectivă în interiorul său. I se întâmplă omului ceva, dacă ajunge până aici – având însuşirile pe care tocmai le-am descris – şi trece prin coloanele lui Hercule, ceva care poate fi descris în felul următor: Dacă omul recade, desigur, din nou, cu o ocazie sau alta, în ceea ce se desfăşoară în lumea conştienţei sale obişnuite, chiar dacă are aceste trăiri, dacă el nu poate menţine la fiecare pas al vieţii sale oarecum această dispoziţie sufletească ce se creează aici, totuşi, dacă această dispoziţie sufletească a fost parcursă o dată, vor exista mereu momente şi vor exista momente care se repetă mereu, legate de această dispoziţie sufletească. Pentru că nu ar fi deloc bine dacă omul ar ieşi total din această dispoziţie sufletească după ce a vieţuit-o. Ce anume am în vedere cu această dispoziţie sufletească se poate caracteriza în modul următor.

La astfel de lucruri trebuie spus întotdeauna – cu mâna pe inimă, dragii mei prieteni –: pentru conştienţa obişnuită rămâne totuşi , chiar dacă omul este atât de altruist, ca cel mai important pentru el, cel puţin relativ cel mai important din ceea ce se petrece înlăuntrul pielii sale. Totuşi, mai important este, de regulă, pentru conştienţa obişnuită, ceea ce se petrece înlăuntrul pielii, decât ceea ce se petrece în afara ei. Dar aceasta este tocmai o dispoziţie sufletească ce trebuie produsă tocmai aici, la păşirea în ocean, pentru ca ea să poată fi menţinută măcar în momentele importante ale vieţii: că pentru om pot exista lucruri exterioare care nu îl solicită deloc din punct de vedere subiectiv, dar pe care le trăieşte la fel de puternic ca pe acele lucruri care îl solicită subiectiv. În ziua de azi omul are din belşug posibilitatea să se pregătească bine, dacă o vrea, pentru această dispoziţie sufletească, ce va fi vieţuită la momentul descris. Căci dacă el nu admite o cunoaştere subiectivă a naturii sau altele asemănătoare, ci o adevărată cunoaştere a naturii, anume atunci când omul încearcă să pornească de la o astfel de cunoaştere a naturii, se produce deja mult din această dispoziţie, dar ea trebuie educată pe acea treaptă în modul în care l-am descris eu. Apoi, dacă omul poate avea această dispoziţie, dacă el poate afla cel mai important eveniment al vieţii sale, dacă îl poate afla aprofundat, atunci primeşte, cel puţin în multe momente ale vieţii această dispoziţie de obiectivitate pe care am descris-o, în care exteriorul poate fi la fel de important pentru el ca şi interiorul. Mulţi oameni afirmă una sau alta; dar acestea nu sunt adevărate, ei se amăgesc în privinţa lucrurilor. Dar cu aceasta omul a atins un centru de greutate, aş spune, poate mai bine, o direcţie, o busolă, prin care el are posibilitatea să navigheze cu adevărat pe oceanul vieţii spirituale. Aici (vezi schema de mai jos) trebuie să intervină, aşadar, ceea ce se poate numi înarmarea cu instrumentul direcţiei. Omul păşeşte aşadar între coloanele lui Hercule şi este dotat cu instrumentul orientării, cu busola. Abia apoi, adică după ce a trăit mai multe, omul modern poate naviga în afară, în spiritualitate.

schemă

Vedeţi din exemplele pe care vi le-am descris acum referitoare la iniţierea lui Brunetto Latini şi transformarea acestei iniţieri până în zilele noastre – şi aceasta va mai fi valabilă încă vreme îndelungată – că natura omenească poate fi descrisă ca fiind în transformare chiar şi în intervale temporale mai scurte, dacă încercăm să o descriem cu ştiinţa iniţiatică. Pe toate acestea, care se descriu astfel, le poartă omul cu adevărat în sine. Aceasta caracterizează transformarea pe care o parcurge dispoziţia sufletească omenească în decursul secolelor. Numai că în mod obişnuit oamenii nu devin atenţi la aceste lucruri şi ele se exprimă tocmai în viaţa exterioară şi în reflexul lor. În epoca lui Brunetto Latini, al cărui discipol a fost Dante, omul era creştin aşa cum era Dante. Pe atunci, prin sufletul omenesc mai trecea încă întreaga lume cerească, prin aceea că omul se simţea într-adevăr creştin. În epoca noastră s-a dat aceast imbold înapoi, noi ne mişcăm doar puţin în afară, astfel încât să parcurgem o regiune în faţa simţurilor, înainte să ieșim în afară din nou, pentru ca acum să nu intrăm în acelaşi mod în regiunea cu care noi deja dinainte am făcut cunoștință din afară, ci, ca înainte de a ne desprinde mai departe de trup, să păşim în ea schimbați, orientându-ne cu un nou instrument. În epoca noastră aceasta așa s-a preschimbat la exterior într-un ecou palid, încât oamenii care gândesc cel mai mult, care se înarmează tocmai cu conştiinţa ştiinţifică a timpului nostru, care însă nu are această busolă – într-adevăr nu o au – l-au pierdut pe Christos Iisus. Nu se poate dovedi mai mult cu mijloacele care sunt numite în ziua de azi ştiinţifice, şi religia însăşi, religia creştină a căzut pradă materialismului. Ea şi tinde foarte puternic spre materialism. Unul dintre cele mai puternice exemple ale tinderii spre materialism în cadrul catolicismului a fost stabilirea dogmei infailibilităţii [ Nota 9 ], o măsură pur materialistă. Eu am vorbit deja despre aceasta cu câtva timp în urmă.

Acum aţi putea spune: Şi cu toate acestea, dacă privim înlăuntrul omului, se arată acest imbold! – Omul se află cu fiinţa sa întru câtva în afara regiunii simţurilor; în schimb are un fel de cavitate, unde cel mai important eveniment al întregii sale vieţi dobândeşte – inconştient – influenţă asupra întregului său organism, astfel încât el poate trăi apoi aşa cum am descris. Căci aceasta are deja influenţă asupra omului, chiar dacă el nu ştie nimic despre aceasta, dar aceasta se poate manifesta în cele mai diferite moduri, dacă se desfăşoară în inconştient. Unul devine, poate la şapte ani de când a parcurs acest eveniment cel mai important, un individ insuportabil, sau face tot felul de lucruri scandaloase, un altul se îndrăgosteşte – nu trebuie să o facă imediat, îndrăgostirea însăşi poate reprezenta acest eveniment cel mai important –, un al treilea face pietre la bilă, ş.a.m.d. Când evenimentul rămâne în inconştient, lucrurile se pot manifesta în existenţa omenească în modurile cele mai diferite. Aşa arată înlăuntrul omului ceea ce pătrunde în conştienţa sa aşa cum am descris. În exteriorul omului lucrurile se prezintă astfel că, printre multe altele – eu am menţionat un singur aspect – omul îl pierde pe Christos Iisus.

Aici puteţi spune: Ceea ce se prezintă înlăuntrul omului, din trupul său, până la un anumit grad ca acest reflux are aşadar un rezultat aparent puţin îmbucurător! – Dar acesta este numai aparent. Orice are în lume două aspecte. Aproximativ pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi chiar şi în ultima sa treime a existat materialismul teoretic: grasul Vogt din Geneva, Moleschott sau Ludwig Büchner [ Nota 10 ], cu toţii au fost materialişti teoreticieni. Clifford [ Nota 11 ] s-a exprimat că orice creier secretă gânduri aşa cum secretă ficatul fierea, aşadar Clifford vedea un proces pur material în formarea gândurilor: aşa cum vine bila din ficat, tot aşa vin gândurile din creier. Această epocă materialistă privea doar la materie, dar oamenii gândeau, totuşi, asupra materiei, şi puteau privi două aspecte: În această epocă se pot citi cărţile lui Clifford, Ludwig Büchner, din partea mea şi ale lui Auguste Comte [ Nota 12 ], ale grasului Vogt din Geneva, ş.a.m.d.; apoi omul, dacă dezvolta încă simpatie şi antipatie la o astfel de lectură, se poate supăra cumplit că oamenii văd în dezvoltarea gândurilor doar o secreţie a creierului. Cineva poate simţi amărăciune la aceasta. Păi frumos! Dacă omul nu este materialist, poate face asta. Dar lucrurile pot fi privite şi altfel. Se poate spune: Ceea ce au spus Clifford, Auguste Compte, Vogt din Geneva despre lume, eu le văd drept aiureli, acestea nu mă interesează pe mine. Dar eu vreau să privesc acum eu însumi la ceea ce se petrece în gândirea propriu-zisă a lui Vogt, a lui Clifford, a lui Auguste Comte. Acest mod de a gândi, că gândurile sunt doar secretate din creier ca bila de ficat, este drept că este aiureală, şi eu nu mă voi orienta după ceea ce spune Vogt, ci după felul cum gândeşte.

Dacă puteţi face aceasta, se dovedeşte ceva ciudat. Atunci se dovedeşte că modul de a gândi pe care l-au dezvoltat oamenii este germenul unei spiritualităţi foarte vaste. În substanţa lor proprie, gândurile sunt – deoarece ele sunt numai imagini oglindite, cum v-am spus alaltăieri – atât de cumplit de subţiri, ele sunt mai subţiri decât subţiri, pentru că sunt doar imagini, sunt atât de subţiri încât trebuie ca omul să folosească o spiritualitate uriaşă pentru a mai gândi de fapt, pentru a împiedica gândurile să se scufunde şi să fie cuprinse de aspectul pur material al existenţei. Ele şi sunt astăzi foarte frecvent cuprinse de aspectul material al existenţei, se scufundă, iar eu sunt de-a dreptul convins că majoritatea oamenilor care încă gândesc materialist în ziua de azi, dacă nu ar fi fost instruiți în şcoală şi n-ar fi tocit la universităţi pentru a-şi lua examenele, dacă nu ar fi absorbit materialismul, pentru că profesorul l-a pretins ca fiind concepţia corectă despre lume, și-ar fi cruțat gândirea, care trebuie folosită în concepţia materialistă despre lume! Cel mai mult le-ar place să nu gândească! Majoritatea lor ar prefera să meargă pe terenurile de duel studențesc sau la întrunirile cu chefuri ale asociaţiilor studenţeşti, decât să-şi aducă gândirea la activitate; sau repetă ce au spus alţii. Dacă aţi face o dată încercarea, la toţi indivizii care, în calitatea lor de membri ai societăţilor moniste, cum se numesc în ziua de azi într-un mod ceva mai nobil materialiştii, merg prin lume ţinând discursuri lungi, să studiaţi „înțelepciunea”, care se referă pur şi simplu la materie, dacă aţi studia ce anume au gândit, aţi găsi înspăimântător de puţin! Ei repetă, în majoritatea cazurilor, ce au spus alţii. De fapt, materialismul nu a fost fondat decât de câteva autorităţi; ceilalţi repetă ce au spus aceştia. Şi asta deoarece, pentru a nutri gândurile natural-ştiinţifice moderne, este de fapt nevoie de o puternică încordare a spiritului! Această încordare este o încordare spirituală, care realmente nu este secretată de creier precum bila de ficat. Acesta este un efort spiritual, o bună pregătire pentru a urca tocmai la spiritual. Să fi gândit onest materialist, dar să fi gândit onest tu însuţi, este o bună pregătire pentru pătrunderea în lumea spirituală.

Eu am exprimat cândva aceasta într-o conferinţă de la Berlin, prin aceea că am spus: Cine doar citește cărţile lui Haeckel [ Nota 13 ], va recunoaşte uşor, desigur, în Haeckel – dacă nu cuprinde cu privirea unele lucruri care se pot, totuşi, remarca printre rânduri – un materialist autentic pur. Dar tocmai atunci când vorbeşti cu Haeckel observi că întreaga sa gândire, în măsura în care este materialistă, preia această înfăţişare doar datorită prejudecăţilor timpului, dar ea tinde deja – aşa cum este el acum, acest Haeckel – spre spiritual. De aceea spuneam eu într-o conferinţă de la Berlin [ Nota 14 ]: Îl cunoaştem pe Haeckel în mod corect atunci când ne este limpede că el are teoretic oarecum acest suflet materialist, dar că el are şi un alt suflet, care tinde spre spiritual. – Pentru noi pot spune: care se va naşte absolut precis în următoarea încarnare cu o puternică spiritualitate. Stenograful care era pe atunci angajat oficial de noi, un adevărat stenograf profesionist, a scris că eu aş fi spus că în ciuda materialismului său, Haeckel ar avea un suflet spiritist.

Aşadar aceasta voiam să indic, anume că putem combate, fără îndoială, ceea ce apare aici ca mod de gândire materialist, că el  poate fi combătut dar nu cu suficientă acuitate, căci în combatere se află tocmai continuarea dezvoltării spre spiritual, înlăuntru se află forţa spiritualităţii. Iar sufletele care au ajuns în ziua de azi prin influenţa teologiei exterioare la un concept de Christos întru totul exterior sau de-a dreptul mincinos, îşi dezvoltă pe căi spirituale capacităţile care le duc la a căuta acest concept de Christos în viitor. Aceasta nu trebuie să fie o invitaţie spre comoditate, omul nu trebuie să spună ceva de genul: Na, atunci concepţia spirituală va veni şi ea, căci grasul Vogt, Clifford ş.a.m.d. au pregătit-o doar bine! – Aici trebuie să conlucreze faptul ca acela care ştie ce întuneric înseamnă materialismul, să lupte împotriva materialismului! Pentru că forţa care acţionează în aceste lupte este necesară pentru ca să se formeze în materialiştii teoreticieni predispoziţia la spiritualitate.

Dar dumneavoastră vedeţi cât de complicate sunt lucrurile, cum ele prezintă diferite aspecte. Apoi, dacă încercăm să pătrundem în adâncurile Universului prin ştiinţa iniţiatică, abia atunci ajungem la o cunoaştere aprofundată a omului, atunci pătrundem la ceea ce acţionează în adâncurile naturii omeneşti.