Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUM ÎL POATE REGĂSI OMENIREA PE CHRISTOS?

GA 187


CONFERINŢA a VII-a

Dornach, 31 decembrie 1918

Corespunde întru totul unei necesităţi elementare a fiecărui suflet omenesc să-şi îndrepte, în ziua în care încheie anul, gândurile asupra aspectului trecător al vremelnicului. Şi omul priveşte, pornind de la această necesitate elementară, verificând, cercetând, recunoscându-se pe sine, înapoi, la ceea ce s-a apropiat de sufletul său în anul scurs, ca viaţă exterioară a sa. El priveşte înapoi şi la progresul pe care l-a făcut în viaţă, la roadele experienţelor care au rezultat pentru el prin viaţă. Dacă se face o asemenea retrospectivă, atunci, din această retrospectivă va cădea un fel de lumină asupra acelui sentiment care face ca viaţa omenească să ne apară mai mult sau mai puţin valoroasă, mai mult sau mai puţin problematică sau mai mult sau mai puţin satisfăcătoare. Noi nu suntem niciodată în măsură să ne considerăm viaţa doar aşa cum o ducem noi ca individualităţi umane separate. Ne simţim constrânşi să ne considerăm viaţa în legătură cu întregul lumii şi cu întregul om. Dacă practicăm cu seriozitate o concepţie spiritual-ştiinţifică despre lume, atunci se va impune sufletului nostru în special necesitatea de a ne considera raportul nostru cu lumea mereu şi mereu la acest punct de răspântie al anului, la încheierea unui an şi începutul celuilalt an.

Dar dacă această considerare are loc acum, în acest interval temporal în care atât de multe au trecut prin faţa sufletului nostru, în care în faţa sufletelor noastre a stat în primul rând ceea ce a parcurs omenirea în ultimii patru ani şi jumătate, şi dacă, în calitatea noastră de oameni de ştiinţă spirituală luăm în considerare relaţia noastră cu lumea şi cu omenirea pe fundalul incomparabilelor evenimente mondiale din ultimii ani, atunci tocmai retrospectiva acestui an face excepţie într-un mod absolut deosebit.

Episodic, aş spune că, acordaţi pe tot ceea ce tocmai am abordat eu acum, ieşind din cadrul nostru obişnuit, pot fi preluate de dumneavoastră acele gânduri pe care aş dori să vi le expun astăzi. Aspectul trecător, schimbarea timpului şi evenimentele acestui timp, aşa cum se apropie ele de sufletul omenesc, acestea stau în această clipă în faţa privirii noastre spirituale. Dar ca oameni de ştiinţă spirituală noi nu vom uita faptul că, dacă vom privi la timpul scurs, la experienţele pe care le-am făcut în acest timp scurs, se vor manifesta şi anumite dificultăţi ale examinării. Dificultăţi de apreciere a lumii sunt în primul rând cele care se apropie de acea fire care se dăruieşte cu seriozitate şi cu toată demnitatea gândurilor spiritual-ştiinţifice.

Dumneavoastră cunoaşteţi cu toţii acel fenomen caracteristic ce îi afectează pe oamenii care nu au călătorit suficient de des cu trenul. Aceştia privesc afară pe fereastră şi li se pare că întregul peisaj s-ar mişca, de parcă întregul peisaj ar veni în întâmpinarea lor. Ei nu simt că ei înşişi se află în mişcare în tren, ci atribuie mişcarea peisajului prin care trec cu trenul. Abia treptat, prin obişnuinţele vieţii, se pierde această iluzie şi se stabileşte ceea ce este corect şi pentru privirea obişnuită care li se oferă atunci când privesc pe fereastră. În fond, faţă de ceea ce impulsionează lumea ne aflăm mereu în situaţia în care se află un astfel de om în tren, numai că într-un mod ceva mai complicat. Acest om se amăgeşte în privinţa repaosului şi a mişcării celor ce se află afară, în peisaj. Omul trece în grabă prin evenimentele lumii, prin aceea că este încadrat în corporalitatea sa fizic-eterică, ce îi este dată ca un vehicul, atunci când păşeşte din ţinuturile spirituale în existenţa fizică dintre naştere şi moarte. Prin instrumentele acestui vehicul fizic, în care se grăbeşte el pe parcursul vieţii sale fizice, el examinează lumea. Şi în această examinare a lumii, majoritatea lucrurilor îi apar într-un mod iluzoriu. Astfel încât putem într-adevăr îndrăzni să facem următoarea comparaţie. Noi vedem lumea la fel de fals ca acela care, neobişnuit cu mersul cu trenul, vede peisajul de afară despre care crede în mod greşit că acesta trece în goană pe lângă el. Şi corectarea acestei concepţii iluzorii despre lume căreia i se dăruiesc oamenii nu este la fel de uşoară ca aceea a privirii pe fereastra trenului.

Un astfel de gând poate veni în sufletele dumneavoastră de Ajunul Anului Nou tocmai al acestui an, în decursul căruia am avut de relatat despre reprezentările curente faţă de lume. Dumneavoastră ştiţi cum v-am vorbit despre experienţele pe care le-am face dacă am parcurge conştient viaţa, aşa cum o parcurgem inconştient din copilărie până la o vârstă înaintată. Eu v-am spus cum omul abia la o anumită vârstă devine matur să ştie din sine însuşi una sau alta. Cu privire la aceste diferite stări de maturizare a vieţii, omul trebuie să se dăruiască unor iluzii, din motivele pe care tocmai le-am indicat acum.

Există două tipuri de iluzii cărora le suntem supuşi în viaţă, înainte de toate, iluzii care se cufundă chiar în simţirea noastră atunci când facem în Ajunul Anului Nou o privire retrospectivă asupra anului scurs sau o privire anticipativă asupra anului care urmează; două iluzii care provin din faptul că noi nu avem nicio presimţire în conştienţa obişnuită, despre faptul cum ne situăm noi faţă de lumea exterioară în privinţa anumitor raporturi. Această lume exterioară nu este numai o sumă de lucruri ordonate spaţial, ci această lume exterioară este un parcurs de evenimente. Dumneavoastră observaţi prin simţurile dumneavoastră evenimentele exterioare ce se desfăşoară în jurul dumneavoastră, în măsura în care aceste evenimente sunt fenomene ale naturii. Dumneavoastră examinaţi tot aşa şi fenomenele naturii din regnul uman. Lumea se află în devenire, lumea este cuprinsă în procese. În mod obişnuit, oamenii nu se gândesc la asta, totuşi aşa este! Aceste procese se desfăşoară cu o anumită viteză. Orice se desfăşoară cu o anumită viteză. Apoi puteţi privi dinspre aceste procese la ceea ce se desfăşoară în dumneavoastră înşivă. Dumneavoastră ştiţi că în dumneavoastră se desfăşoară procese conştiente şi procese inconştiente. Dumneavoastră nu vă situaţi faţă de lume numai ca fiinţă spaţială încheiată, ci vă situaţi faţă de lume în aşa fel încât sunteţi înăuntrul unui proces continuu, în faţa unei deveniri continui, în procese continue, şi acestea se desfăşoară din nou cu o anumită viteză.

Să considerăm acum propria noastră viteză cu care parcurgem lumea, în raport cu viteza pe care o au evenimentele naturii. Ştiinţa exterioară a omului nu dă atenţie faptului că există o deosebire uriaşă între propria noastră viteză, cu care mergem prin lume, şi viteza evenimentelor naturii. Dacă acea parte a vieţii noastre care este legată de observarea senzorială a lumii exterioare şi care îşi extrage experienţele din observarea sensibilă a lumii exterioare, dacă această parte a conţinutului vieţii noastre, pe care îl datorăm simţurilor, în privinţa devenirii sale, în privinţa curgerii sale, o comparăm cu fenomenele naturii exterioare, asupra cărora sunt îndreptate aceste simţuri, atunci constatăm că noi mergem cu mult mai încet prin curentul timpului decât evenimentele naturii. Este important să avem acest lucru în vedere. Evenimentele naturii se desfăşoară relativ repede; noi mergem încet. Dumneavoastră ştiţi că atunci când am ţinut aici, în vecinătate, la Liestal, conferința Viaţa omenească din punctul de vedere al ştiinţei spirituale [ Nota 1 ], eu am indicat aceste diferenţe. Noi, oamenii, avem nevoie din momentul în care ne-am născut şi până la schimbarea dentiţiei, pentru formarea trupului nostru fizic, de şapte ani, apoi, din nou, pentru formarea trupului nostru eteric, de alţi şapte ani. Dacă vom compara cu noi înşine regnul vegetal, pe care îl putem considera reprezentativ în această privinţă, de exemplu relativ la trupul nostru eteric, ne spunem: Regnul vegetal, aşa cum este el la plantele anuale, străbate în decursul unui singur an întreaga evoluţie pe care o poate parcurge el în trupul eteric. Noi avem nevoie de şapte ani pentru ceea ce parcurge o plantă anuală într-un an. Ceea ce înseamnă: Natura de afară, în măsura în care se revelează în lumea vegetală, se grăbeşte de şapte ori mai mult ca noi. Şi multe sunt supuse aceleiaşi legităţi ca ceea ce se dezvăluie în lumea vegetală, anume totul, în măsura în care este supus lumii eterice.

Ajungeţi să realizaţi ce importanţă are acest fapt dacă reflectaţi cum stau lucrurile, de exemplu, atunci când sunteţi într-un tren care se deplasează încet, pe lângă un alt tren care merge în aceeaşi direcţie, dar mai repede. Viteza acestui tren nu vi se va părea la fel de mare atunci când dumneavoastră înşivă mergeţi mai încet, decât atunci când staţi pe loc; sau atunci când nu mergeţi cu un tren foarte lent, ci cu unul care să meargă ceva mai repede, însă totuşi mai încet decât trenul accelerat, atunci vi se va părea că acceleratul merge mai încet. Dar dacă mergeţi la fel de repede ca şi acceleratul, veţi rămâne mereu alături de accelerat. Vedeţi că modul în care percepeţi celălalt tren se modifică în funcţie de faptul că dumneavoastră înşivă vă deplasaţi cu o anumită viteză.

Acum, viteza despre care vorbim aici, viteza cu care lăsăm să se desfăşoare propria noastră viaţă eterică, conţine cu mult mai mult decât simplele relaţii spaţiale; ea conţine întreaga noastră judecată, întreaga noastră simţire, întreaga noastră stare faţă de lumea de afară. Omul de ştiinţă spirituală care vrea să cerceteze acest lucru spune: Cum ar fi, de fapt, dacă noi, oamenii, am fi altfel organizaţi, dacă, de exemplu, am fi organizaţi în aşa fel încât de la schimbarea dentiţiei până la pubertate am avea nevoie doar de un an, adică am avea exact aceeaşi viteză cu ceea ce este supus afară, în natură, trupului eteric, aşadar dacă pe parcursul primului an de viaţă am primi a doua dentiţie iar după desfăşurarea celui de-al doilea an am fi ajuns atât de departe, pe cât suntem la pubertate, la vârsta de paisprezece-cincisprezece ani? Atunci am fi încadraţi întru totul cu întreg parcursul vieţii noastre în parcursul fenomenelor naturii, în măsura în care acestea sunt supuse trupului eteric. Atunci nici nu ne-am putea diferenţia de natură. Căci noi ne diferenţiem de ea esenţialmente prin aceea că avem o altă viteză de mers înainte prin curentul timpului. Am avea în plus părerea, în mod absolut firesc, că aparţinem naturii. Şi înainte de toate trebuie spus: Dacă am fi interconectaţi în acest mod în aceeaşi viteză ca evenimentele exterioare ale naturii, nu ne-am putea niciodată îmbolnăvi pornind din interior. Căci orice boală care poate apărea la om din interior provine în întregime din aceea că noi avem viteze diferite faţă de viteza evenimentelor naturii exterioare, în măsura în care acestea sunt supuse trupului eteric. Aşadar cu totul altfel ar fi viaţa noastră omenească dacă nu ne-am deosebi de lumea exterioară prin aceea că trăim de şapte ori mai lent decât trăieşte natura exterioară.

Astfel, în Ajunul Anului Nou noi privim înapoi asupra unui an şi nu ne gândim că, de fapt, în acest an am ieşit cu propria noastră trăire din viaţa Universului. De aceasta devenim conştienţi abia după ce vom fi organizat în mod repetat într-adevăr în mod serios – după ce vom fi dobândit un anumit parcurs solid al vieţii – asemenea consideraţii de Anul Nou. Oamenii care pot decide în această privinţă îmi vor da dreptate în cazul în care privirea retrospectivă a devenit obişnuită pentru ei, că deja din experienţa exterioară, absolut obişnuită, de viaţă, dacă de exemplu am ajuns la vârsta de cincizeci de ani şi am cultivat mereu asemenea priviri retrospective, trebuie să ne spunem: De fapt, noi suntem aşa încât nu am extras niciodată din parcursul unui an ceea ce poate fi extras. Noi lăsăm de fapt nefolosită experienţa pe care am putea-o face, care ne-ar îmbogăţi. Învăţăm de şapte ori mai puţin decât am putea învăţa de la natură dacă ne parcurgem propria viaţă de şapte ori mai încet decât natura. Şi de fapt – aşa ne spunem când am ajuns la vârsta de cincizeci de ani – dacă ai fi folosit fiecare an în aşa fel încât să fi absorbit din acel an ceea ce a vrut să îţi dea anul, atunci ai fi avut nevoie să ai doar şapte sau opt ani, sau cel mult zece sau doisprezece ani, şi ai fi absorbit în aceşti zece sau doisprezece ani tot ceea ce ai absorbit abia după decenii.

Dar mai are loc şi altceva. Noi nu am putea niciodată ajunge la concepţia că lumea este materială, dacă ne-am deplasa cu aceeaşi viteză ca şi ea. Prin aceea că nu ne mişcăm cu aceeaşi viteză, lumea de afară, care merge mai repede, ne apare substanţială, materială iar propria noastră viaţă ne apare ca sufletesc-spirituală. Diferenţa apare datorită vitezelor diferite ale vieţii. Dacă noi ne-am mişca cu aceeaşi viteză ca natura exterioară, nu ar fi nicio deosebire între spiritual-sufletescul nostru şi cursul naturii exterioare, noi ne-am socoti ca făcând parte din natura exterioară, şi am simţi totul ca fiind spiritual-sufletesc şi având aceeaşi importanţă cu noi. Atunci am fi, aşadar, cu totul altfel conectaţi în lume. Faptul că avem propria noastră viteză, care este cu mult mai lentă decât viteza lumii, ne amăgeşte atunci când, de Ajunul Anului Nou, privim asupra anului scurs. Căci noi privim înapoi, dar multe aspecte ne scapă din această privire retrospectivă, aspecte care nu ne-ar scăpa dacă am avea aceeaşi viteză cu lumea. Aceasta ar trebui să străbată, din motive spiritual-ştiinţifice, oarecum ca un ton fundamental, acea dispoziţie lăuntrică ce se cuvine într-o asemenea privire retrospectivă omului care se dedică ştiinţei spirituale. Aceasta ar trebui să ne spună că noi, ca oameni, ar trebui să căutăm alt acces la lume decât acela pe care îl putem avea din parcursul exterior al vieţii, care ne transpune aşadar în iluzie.

Aceasta este una dintre iluzii. În măsura în care ne situăm faţă de lume cu simţurile noastre, noi mergem mut mai lent prin lume decât natura exterioară. Dar mai există încă o iluzie, şi aceasta ne întâmpină atunci când cumpănim tot ceea ce ne înflăcărează gândirea, ne înaripează gândirea în măsura în care această gândire urcă din propriul nostru lăuntru, dacă luăm în considerare reflectarea gânditoare ce depinde de voinţa noastră. Lumea sensibilă exterioară nu ne oferă după voia noastră ceea ce ne poate da, ci noi trebuie să păşim mai întâi în faţa lucrurilor. Evenimentele ne întâmpină. Şi este altceva decât atunci când noi ne formăm conceptele, ideile care licăresc din propria noastră voinţă. Acestea au, din nou, o altă viteză. Dacă cuprindem cu privirea acea viaţă sufletească ce este într-adevăr o viaţă de gândire, dar este legată de voinţa noastră, de poftele noastre, de dorinţele noastre, atunci aici se află din nou o altă viteză decât viteza lumii pe care noi, ca oameni, o străbatem între naştere şi moarte. Şi aici, dacă cercetăm lucrurile spiritual-ştiinţific, se arată aspectul curios: cu gândurile noastre, în măsura în care acestea depind de voinţa noastră, noi ne mişcăm cu mult mai repede decât cursul exterior al lumii.

Aşadar gândiţi-vă că prin tot ceea ce depinde de simţurile noastre noi ne mişcăm cu mult mai lent, prin tot ceea ce este legat de gândirea noastră ne mişcăm cu mult mai repede decât cursul exterior al vieţii. Cu gândurile noastre, în măsura în care acestea sunt dominate de voinţa noastră, de dorurile noastre, de dorinţele noastre, ne deplasăm cu mult mai repede decât cursul exterior al vieţii. De fapt, cu gândurile noastre, în măsura în care acestea sunt dominate de voinţa noastră, de dorurile noastre, de dorinţele noastre, ne mişcăm atât de repede încât putem avea sentimentul, chiar inconştient – pe care îl are fiecare – că de fapt anul este prea lung. Pentru interpretarea noastră senzorială este de şapte ori mai scurt. Pentru interpretarea noastră cognitivă, în măsură în care gândurile depind de dorinţele şi de dorurile noastre, omul are inconştient, în adâncurile sale, sentimentul: anul este prea lung. El ar vrea ca anul să fie mai scurt, pentru că este convins că poate forma într-un timp cu mult mai scurt gândurile pe care le formează din propriile sale dorinţe şi din propria sa voinţă. În adâncurile sufletului fiecărui om se află ceva pe care el nu îl aduce în conştienţă, dar care acţionează în întreaga simţire, în întreaga dispoziţie sufletească, care nuanţează tot ceea ce avem în viaţa noastră interioară subiectivă. Este ceva care ne spune: Nouă ne-ar ajunge anul în privinţa gândurilor pe care le formăm, dacă am avea numai duminici şi nu am avea deloc zilele săptămânii. Căci în privinţa acestui tip de gânduri omul trăieşte în aşa fel încât de fapt nu vrea să trăiască decât duminicile. Despre zilele săptămânii el gândeşte, chiar dacă nu aduce aceasta în conştienţă: că acestea nu fac decât să îl reţină; că acestea se încadrează în viaţă doar ca ceva de care, de fapt, nu are nevoie pentru a înainta cu gândurile sale. În privinţa gândurilor care depind de voinţa noastră, de dorurile şi dorinţele noastre terminăm repede, ne mişcăm repede. Acesta este unul din motivele egoismului nostru. Şi acesta este unul dintre motivele pentru care suntem atât de încăpăţânaţi în privinţa gândurilor noastre.

Dacă nu aţi fi organizaţi aşa cum am caracterizat eu acum, dacă aţi urma cu gândurile dumneavoastră într-adevăr cursul exterior al lumii, dacă aici dumneavoastră nu v-aţi mişca cu mult mai repede, de şapte ori mai repede decât cursul exterior al vieţii, dacă nu aţi lua în considerare doar duminicile, atunci aţi fi acordaţi sufleteşte faţă de lume în aşa fel încât părerea dumneavoastră nu ar fi niciodată mai importantă decât părerea altcuiva. Aţi putea accepta întotdeauna uşor părerea altcuiva. Dar gândiţi-vă că pe aceasta se bazează o mare parte a fiinţei noastre omeneşti, că noi susţinem întotdeauna că părerea noastră este, totuşi, cea mai valoroasă. Noi gândim, măcar dintr-un punct de vedere: Celălalt nu are niciodată dreptate, sau cel puţin are dreptate doar atunci când ne simţim împuterniciţi să îi dăm dreptate.

Dar noi, ca oameni, suntem fiinţe remarcabil de scindate. Pe de o parte ne mişcăm cu mult mai încet decât cursul exterior al vieţii în măsura în care suntem oameni ai simţurilor; în gânduri ne mişcăm cu mult mai repede decât cursul exterior al lumii, în măsura în care suntem oameni volitivi. Aceasta ne întunecă privirea atunci când privim în lumea exterioară. Noi nu ştim, pentru că atunci ne dedăm întotdeauna iluziei că am fost eliminaţi din natură, şi prin aceasta avem posibilitatea de a ne îmbolnăvi şi de a dobândi datorită acestui fapt reprezentări materialiste despre lume. Aceste reprezentări sunt incorecte, aşa cum este incorectă reprezentarea că peisajul de afară se deplasează în direcţia contrară deplasării trenului, şi aceste reprezentări materialiste există doar pentru că noi ne mişcăm de şapte ori mai lent decât lumea. Şi noi nutrim dorinţa tainică: Dacă ar fi mereu numai duminică! – pentru că, vorbind comparativ, zilele săptămânii ne apar de fapt inutile în privinţa a ceea ce voim noi să reprezentăm din lume, pur exterior din dorinţele noastre, din voinţa noastră. Această dorinţă tainică se află în orice om. Constituţia sufletească a omului nu a fost întotdeauna caracterizată atât de potrivit ca în cele ce urmează. Bismarck [ Nota 2 ] a spus cândva despre acel împărat [ Nota 3 ], care a fost ultimul din familia Hohenzollern, nişte cuvinte remarcabile. Atunci când şi-a exprimat reflecţiile în privinţa a ceea ce va veni asupra Germaniei datorită acestui împărat, el a spus: Acest om vrea să trăiască ca şi cum în fiecare zi ar fi ziua lui de naştere; dinspre partea noastră e o bucurie, când a trecut ziua lui de naştere, deoarece el îşi încetează dorinţele şi toate tulburările pe care le semnifică ziua de naştere; însă el vrea să fie în fiecare zi ziua lui de naştere! Acestea au fost cuvintele pe care le-a rostit cândva, plin de griji, Bismarck, la începutul anilor 90 ai secolului al XIX-lea pentru caracterizarea împăratului. Acum, ziua de naştere evidenţiază egoismul omenesc atât de puternic, încât el o diferenţiază foarte limpede de celelalte zile; omul nu-şi doreşte chiar să fie mereu ziua lui de naştere, dar dintr-un anumit punct de vedere îşi doreşte să fie mereu duminică, căci astfel ar şti suficient. Şi multe din dispoziţia noastră sufletească lăuntrică, şi care se maschează într-un cu totul alt mod, se bazează pe aceea că de fapt nouă ne plac doar duminicile.

Iluziile care provin de la aceste lucruri au fost corectate în vremurile mai vechi ale evoluţiei lumii în modurile cele mai variate prin clarvederea atavică. În epoca noastră ele sunt cel mai puţin corectate. Dar ceea ce le corectează şi ar trebui să vină, şi pe care vă rog să-l preluaţi în ziua de azi în sufletele dumneavoastră ca pe un fel de impuls social, este că, dacă ne adâncim în ştiinţa spirituală, aşa cum este ea avută aici în vedere, astfel încât să nu o preluăm ca pe o teorie, ci în acel mod viu, despre care eu am vorbit adesea, am avea atunci în această ştiinţă spirituală posibilitatea de a corecta lăuntric, în mod corespunzător sufletului, iluziile care provin din aceste două surse de greşeli. Ştiinţa spirituală – să ne clarificăm aceasta în special la răspântia anului – este ceva care, pe de o parte, ne îngăduie să trăim afară în lume în conformitate cu realitatea ceea ce nu trăim în mod realist, deoarece mergem prea încet prin lume. Într-adevăr totul depinde de modul în care ne raportăm noi înşine la lucruri. Gândiţi-vă o dată câte nu depind de modul în care ne raportăm noi înşine la lume! Pentru a ne clarifica astfel de lucruri trebuie uneori să ne aducem în faţa sufletelor gânduri ipotetice, imposibile. Gândiţi-vă că fizicianul vă spune: Anumite sunete, C (do), D (re), E (mi) ale unei anumite octave au atâtea şi atâtea oscilaţii, ceea ce înseamnă că aerul execută atâtea şi atâtea oscilaţii. Dumneavoastră nu percepeţi nimic din oscilaţii, dumneavoastră percepeţi sunetul. Dar gândiţi-vă că dacă aţi fi organizaţi în aşa fel – este desigur un gând imposibil, dar pe baza lui ne putem clarifica ceva –, astfel încât să percepeţi fiecare oscilaţie individuală a aerului, atunci nu aţi putea auzi sunetele. Viteza pe care o are viaţa dumneavoastră depinde exclusiv de modul în care percepeţi ceva. Lumea arată aşa cum trebuie să arate în funcţie de viteza pe care o avem noi înşine faţă de lume. Dar ştiinţa spirituală ne atrage atenţia asupra acelei realităţi care există, făcând abstracţie de relaţia noastră cu lumea.

În ştiinţa spirituală se spune că Pământul nostru s-a format treptat, parcurgând la început o perioadă Saturn, apoi Soare, Lună, ajungând apoi la acest stadiu de Pământ. Dar desigur că toate se mai află încă aici. În existenţa pe care o trăim noi acum ca existenţă a Pământului îşi pregătesc alte lumi existenţa lor de Saturn, alte lumi îşi pregătesc existenţa lor de Soare. Aceasta poate fi observată spiritual-ştiinţific. Existenţa de Saturn mai există şi acum aici. Noi ştim numai că Pământul nostru a depăşit acest stadiu; alte lumi se află abia în acest stadiu al lui Saturn. Aici se poate observa cum se prelungeşte el. Dar faptul de a putea observa acest stadiu de Saturn depinde de aceea de a ne modifica  mai întâi viteza cu care urmărim evenimentele, pentru că altfel nu-l putem vedea. Aşadar ştiinţa spirituală ne aduce într-o anumită privinţă convieţuirea cu adevărata realitate, cu ceea ce se desfăşoară într-adevăr în lume. Şi dacă preluăm în mod viu această ştiinţă spirituală, despre care eu am vorbit ca fiind revelaţia Spiritelor personalităţii, care intervin din nou în calitate de creatori, dacă noi nu o considerăm ca simplă operă umană pentru timpul nostru, ci, după cum am spus, ca fiind revelată din înălţimi cereşti, dacă preluăm în noi în mod viu impulsurile acestei ştiinţe spirituale, atunci ele ne duc – ceea ce este atât de necesar pentru vremea noastră – dincolo de iluziile date de diferența viezei noastre față de a lumii, atunci ele ne reunesc cu lumea, în aşa fel încât noi putem corecta măcar în simţirea noastră câte ceva cu privire la lume.

Şi atunci se prezintă pentru noi şi consecinţa acestor strădanii spiritual-ştiinţifice. Eu am indicat chiar în cursul acestui an câteva consecinţe ale acestor strădanii. Astăzi, în retrospectiva de Ajun de An Nou, aş dori să vă indic doar ceea ce am spus deja, dintr-un alt punct de vedere: Ştiinţa spirituală, preluată în mod viu, îl menţine pe om într-un anumit mod tânăr, nu îl lasă să îmbătrânească aşa cum îmbătrâneşte de altfel. Aceasta este una din consecinţele ştiinţei spirituale şi pentru timpul actual, ea constă în aceea ca noi să putem fi într-adevăr în stare, chiar dacă suntem la o vârstă de-a dreptul matură, să putem învăţa ceva, aşa cum am învăţat când eram copii. Dacă am ajuns la vârsta de cincizeci de ani, de obicei, din punctul de vedere al conştienţei obişnuite ne simţim destul de bătrâni. Întrebaţi-i numai pe contemporanii dumneavoastră dacă au  mare tendinţă ca la cincizeci de ani să mai înveţe multe! Şi chiar dacă spun că da, verificaţi dacă o şi fac, dacă o fac în realitate. Faptul de a prelua în mod viu concepte şi idei spiritual-ştiinţifice îi poate transpune pe oameni într-adevăr în posibilitatea de a învăţa şi în anii maturi aşa cum au învăţat cândva, pe când erau copii, chiar şi lucruri pe care nu le-am învăţat în calitate de copii, să preia cumva în sine un mereu alt om. Ea aduce oamenii în situaţia de a se simţi sufleteşte mereu tineri, dar nu pur şi simplu abstract, aşa cum se face adesea, ci în aşa fel încât să poată într-adevăr învăţa ceva, în mod asemănător celui care învăţau când aveau opt sau nouă ani. În felul acesta se compensează într-un anumit mod ceea ce este provocat în om datorită vitezei diferite de a lumii. Datorită acestui fapt noi suntem, desigur, maturi la o anumită vârstă, dar sufletul nostru nu ne lasă să fim bătrâni, sufletul nostru ne determină într-un anumit sens să fim copii, să ne comportăm faţă de lume ca nişte copii. Atunci, dacă am ajuns la vârsta de cincizeci de ani, ne spunem: Prin aceea că ai trăit mai lent decât cursul lumii exterioare, tu ai preluat în tine numai ceea ce ai fi preluat în şapte sau zece ani, dacă ai fi trăit la fel de repede ca şi cursul exterior al lumii. Dar dacă omul a rămas proaspăt, atunci păstrează şi posibilitatea de a se comporta în aşa fel cum s-ar comporta dacă ar fi vieţuit numai şapte, opt, nouă, zece ani. Aceasta este o compensare deplină: anume că şi viteza mai mare, acele gânduri arbitrare, acele dorinţe de duminică pe care vi le-am caracterizat, sunt oprimate într-un anumit mod, omul îşi creează şi posibilitatea de a nu voi să aibă numai duminici, ci să folosească exhaustiv şi zilele săptămânii pentru învăţat, să facă din întreaga viaţă o şcoală.

Desigur că eu vă expun acum un fel de ideal strict spiritual-ştiinţific. Dar probabil că unii dintre dumneavoastră au simţit deja Ajunul Anului Nou din ultimii patru ani mai grav decât pe cele precedente. Dar cel care priveşte ceva mai adânc în evenimentele lumii, va considera Ajunul Anului Nou din acest an ca fiind cea mai gravă, şi în comparaţie cu zilele de Ajun de An Nou din cei patru ani scurşi. Ea ne solicită deja să privim adânc în ceea ce se desfăşoară în lume, şi să unim acest gând cu ceea ce putem dobândi drept reprezentări în privinţa a ceea ce este necesar în lume în prezent şi în viitorul apropiat. Prin ştiinţa spirituală noi trebuie oarecum să ne trezim faţă de evenimentele lumii, noi trebuie să devenim oameni treji, care veghează. O privire fugară îi poate învăţa astăzi pe oameni cât de mult este răspândit somnul. Comparaţi numai viaţa de azi cu viaţa epocilor anterioare, atunci veţi observa cât s-a schimbat viaţa tinerilor şi a celor în vârstă. Cum acţionează asupra tineretului, preponderent în ziua de azi, timpul materialist? Atât de proaspete, de luminoase, de vii cum erau idealurile tineretului în epocile anterioare, nu mai sunt astăzi. Tineretul a devenit pretenţios. Tinerii nu prea vor să folosească în dispoziţia lor sufletească ceea ce le oferă tinereţea pentru a privi spre viaţa viitoare, pentru a-şi zugrăvi în depărtare idealuri luminoase şi de a avea o viaţă înălţată de la aceste idealuri; ei vor să consume deja din tinereţe ceea ce au ca viaţă. Dar aceasta necesită o vârstă care nu poate prelua ceea ce ar fi trebuit preluat tocmai cu timpul. Tineretul nostru îşi consumă forţele, iar cei de vârsta noastră lasă comorile vieţii să zacă pe drum. Tineretul nostru nu mai speră suficient; cei de vârsta noastră sunt esenţialmente resemnaţi. Tinerii noştri nu se mai îndreaptă spre bătrâni, pentru a-i întreba: Se adeveresc visele de tinereţe care, desigur, izvorăsc din inima mea? Cei de vârsta noastră abia dacă ar fi în măsură să spună: Da, se împlinesc. Cei de vârsta noastră spun adesea mai mult sau mai puţin astfel: Şi eu am visat asta, dar, din păcate, visele de tinereţe nu se împlinesc. – Oamenii devin deziluzionaţi prin viaţă.

De toate aceste lucruri este legată nefericirea timpului nostru. De toate aceste lucruri se leagă, totuşi, ceea ce zguduie adânc omenirea de astăzi. Însă apoi, dacă dumneavoastră veţi privi asupra acestor lucruri, atunci vă veţi putea înscrie adânc în suflet şi necesitatea impulsurilor spiritual-ştiinţifice. Căci în aceste zile de schimbare a anului trebuie să te întrebi, dacă vrei să fii treaz: Cum se prezintă, de fapt, acest timp? Ce poate fi în viitor? Ce poate rezulta din ceea ce a ieşit până în ziua de azi din confuziile ultimilor ani, pentru omenirea civilizată? – Dacă îţi pui aceste întrebări în calitate de om treaz, se naşte  considerabil altă întrebare, o întrebare foarte adânc legată de toate speranţele noastre posibile pentru viitorul omenirii. Astfel de speranţe, sau, aş putea spune, astfel de griji, au apărut unora adesea în ultimii ani, în special atunci când oamenii îşi îndreptau privirile asupra acelor fiinţe omeneşti care au astăzi patru, cinci, şase, şapte, opt ani. Noi, cei mai în vârstă, avem o anumită experienţă, care poate influenţa dispoziţia noastră sufletească în privinţa a ceea ce vine. Noi avem câte ceva în urma noastră, care ne-a adus chiar bucurie, pe care nu o pot avea cei care au astăzi cinci, şase, opt, nouă ani. Dar nimic nu este absolut în lume, nici măcar atunci când faci privirea retrospectivă în Ajunul Anului Nou. Tot ceea ce ne apare atunci ni se pare iluzoriu, pentru că, pe de o parte, noi mergem prea încet, pe de altă parte, prea repede faţă de cursul lumii. Nimic nu este absolut, totul este relativ. Şi apare în faţa noastră întrebarea, care nu este pur teoretică, ci este o întrebare reală, după cum veţi vedea imediat: Cum poate de fapt să arate sufletul unui om care nu s-a apropiat de reprezentările ştiinţei spirituale, atunci când acest om îşi pune întrebări despre viitorul omenirii? Oamenii pot dormi, ceea ce înseamnă să nu fie oneşti faţă de progresul omenirii, chiar dacă sunt inconştient neoneşti. Dar ei pot și să fie treji, şi ar trebui să fie treji. Atunci poate apărea această întrebare, în special relativ la constituţia generală a omenirii din timpul nostru: Cum apare viitorul oamenilor în sufletele omeneşti, atunci când aceste suflete omeneşti nu sunt în măsură să se apropie de ştiinţa spirituală? Numai că astfel de oameni sunt foarte numeroşi în prezent în această lume. Nu îi am în vedere numai pe materialiştii uscaţi, vanitoşi, ci îi am în vedere pe nenumăraţii oameni care există în ziua de azi, care au o anumită teamă faţă de adevăratul spiritual şi care, totuşi, în felul lor, ar vrea să fie idealişti. Sunt idealişti abstracţi, care vorbesc de tot felul de lucruri frumoase, despre: Iubiţi-vă duşmanii –, vorbesc despre frumoasele reforme sociale, dar nu pot ajunge la o înţelegere concretă a lumii. Din slăbiciune, ei sunt idealişti, dar nu văzători spirituali. Ei nu vor să vadă spiritul, ei se ţin departe de spirit.

Această întrebare aş dori să o pun acum, ca întrebare de la răspântia anului: Dacă există un astfel de om onest care crede că trăieşte pentru spirit, care crede şi că este convins prin credinţa sa de urzirea şi fiinţarea spiritului în lume, dar care nu are curajul să treacă la acel spiritual concret, la acea realitate spirituală care vrea să se reveleze oamenilor în ziua de azi prin ştiinţa spirituală, dacă într-un astfel de om se conturează în mod onest ansamblul lumii actuale sau numai o parte a ei, ce fel de imagine ia naştere? Eu nu vreau să vă dau o descriere abstractă, eu aş vrea să vă ofer o descriere care trece actualmente prin ziarele răspândite în lumea întreagă şi care provin de la un om, pe care eu l-am menţionat şi într-un alt context, de la un om care se ţine departe de adevărata intrare în ştiinţa spirituală din motive pe care le-am dezbătut acum, de la un om care crede că poate dobândi idei sociale  fără ştiinţa spirituală, care crede că poate vorbi despre progresul omenirii şi entitatea omenească fără să vrea să intre în ştiinţa spirituală, dar un om care este onest din acest punct de vedere al său. Eu am menţionat adesea numele lui Walther Rathenau [ Nota 4 ], am menţionat câteva puncte hotărât slabe ale lui; dar dumneavoastră vă amintiţi că eu am menţionat cândva şi «Critica timpului» a sa, recunoscând ceea ce este valoros în ea. Acesta este un tip de om, şi anume unul dintre cele mai bune tipuri de oameni din vremea noastră care sunt idealişti, care au şi credinţa că un spiritual urzeşte şi trăieşte în lume, dar care nu pot găsi spiritualul concret, acel spiritual, singurul care poate aduce mântuire în toate aceste daune care cutremură acum lumea. De aceea este util să ne întrebăm ce îşi spune un astfel de om care stă departe de ştiinţa spirituală, dar este onest, care examinează din locul său cursul actual al lumii. Căci răspunsul este întotdeauna plin de învăţătură. De aceea aş dori să las să apară şi aici, în faţa sufletelor noastre – deoarece probabil nu le-aţi citit cu toţii –, acele cuvinte pe care le-a adresat zilele acestea Walther Rathenau către întreaga lume [ Nota 5 ]. El spune:

„Un german se adresează tuturor naţiunilor. Cu ce drept? Cu dreptul aceluia care a vestit războiul care a urmat, care i-a prevăzut sfârşitul, care a recunoscut catastrofa, care s-a împotrivit ironiei, batjocurii şi îndoielii şi i-a sfătuit timp de patru ani pe deţinătorii puterii în direcţia concilierii. Cu dreptul aceluia care a purtat ani de-a rândul în sine presentimentul prăbuşirii adânci şi care ştie că prăbuşirea este mai profundă decât o presimt oamenii, prieteni şi duşmani. Cu dreptul aceluia care nu a trecut niciodată sub tăcere pentru poporul său nici măcar o nedreptate şi căruia îi este îngăduit să intervină acum pentru drepturile poporului său.

Poporul german este nevinovat. Nevinovat a comis el nedreptatea. Nevinovat a slujit, dintr-o veche dependenţă copilărească, stăpânului său şi posesorilor puterii. El nu a ştiut că aceşti domni şi deţinători ai puterii, aparent neschimbaţi, s-au schimbat lăuntric. El nu a ştiut nimic despre propria responsabilitate a popoarelor. El nu a cunoscut nici o revoluţie. El a îndurat militarismul şi feudalismul, s-a lăsat condus şi organizat. El s-a lăsat ucis şi a ucis, atunci când i s-a poruncit. El a crezut ceea ce i-au spus conducătorii săi înnăscuţi. Nevinovat a înfăptuit nedreptatea de a crede.

Nedreptatea noastră va apăsa greu asupra noastră. Nevinovăţia noastră va fi recunoscută de Puterile care privesc în inimi.”

Vedeţi aşadar că el este un om ce indică asupra a ceea ce arată iudaismul şi creştinismul, asupra Providenţei, care este însă cuprinsă în forme abstracte.

„Germania se aseamănă cu acele ţinuturi artificial roditoare, care înverzesc atâta timp cât le irigă o reţea de canale. Dacă se frânge însă un singur stăvilar, moare întreaga viaţă, ţara se usucă până la a deveni deşert.

Avem hrană pentru jumătate din oamenii noştri. Cealaltă jumătate trebuie să presteze pentru alte popoare servicii plătite, să cumpere materii prime şi să vândă mărfuri. Prin munca cea mai extremă de care este capabil un popor, am economisit cinci-şase milioane pe an. Acestea au fost folosite la construirea de unelte şi ateliere, la crearea de căi ferate şi porturi, la practicarea de cercetări. Aceasta ne-a dat posibilitatea să rămânem capabili de muncă şi să ne înmulţim în mod firesc. Ni se iau coloniile, Alsacia şi Lorena, minereurile şi vapoarele, şi devenim o ţară nevoiaşă, lipsită de putere. Fie şi aşa, treacă-meargă, şi strămoşii noştri au fost săraci şi lipsiţi de putere şi au slujit mai bine decât noi spiritului Pământului. Ni se limitează schimburile de bunuri, ni se ia, după cum suntem ameninţaţi, împotriva spiritului stipulărilor lui Wilson, de trei ori sau de patru ori daunele belgiene şi cele din Franţa de nord, care se ridică la circa douăzeci de miliarde: ce se întâmplă? Economia noastră va deveni nerentabilă. Muncim ca să trăim mizerabil, fără să facem economii. Nu putem întreţine nimic, înnoi nimic, extinde nimic. Ţara, clădirile sale, străzile, instituţiile decad, se prăpădesc. Tehnica devine retrogradă, cercetarea încetează. Avem de ales: lipsă de fertilitate, exodul sau pustiul cel mai adânc.

Este distrugerea.

Noi nu vom acuza prea mult, ne vom lua destinul asupra noastră şi vom merge în tăcere la nimicire. Cei mai buni dintre noi nu vor emigra şi nu se vor sinucide, ci vor împărtăşi soarta fraţilor lor. Cei mai mulţi încă nu îşi cunosc soarta, nu ştiu că ei şi copiii lor sunt jertfiţi. Nici popoarele Pământului încă nu ştiu că este vorba de viaţa unui popor. Probabil că nu o ştiu nici măcar aceia cu care am luptat. Unii zic: dreptate. Alţii zic: răsplată. Există şi unii care spun: răzbunare. Ştiţi dumneavoastră că ceea ce ei numesc dreptate, răsplată, răzbunare, este crimă?

Noi, cei care ne împlinim destinul, muţi, dar nu orbi, să ne mai ridicăm o dată vocile, astfel încât lumea să ne audă şi să ne plângem. Popoarelor Pământului, celor neutre, şi celor care ne-au fost prietene, statelor libere de dincolo de mare, tinerelor formaţiuni statale, nou formate, naţiunilor duşmanilor noştri de până acum, popoarelor care există şi celor care vor veni după noi, cu o profundă durere solemnă, în melancolia despărţirii şi în acuzaţie înflăcărată, invocăm aceste cuvinte în sufletele lor:

Vom fi nimiciţi. Trupul şi spiritul viu al Germaniei vor fi ucise. Milioane de germani vor fi împinşi în mizerie şi la moarte, în de-patriere, sclavie şi disperare. Unul dintre cele mai spirituale popoare de pe cuprinsul Pământului se stinge. Mamele sale, copiii săi, cei nenăscuţi ai săi sunt atinşi de moarte.”

Acestea nu sunt spuse la modul pasional, ci sunt calculate, calculate cu raţiunea cea mai rece. Sunt afirmate de cineva care, deşi este materialist, poate calcula cu o raţiune rece adevăratele raporturi, cineva care nu se dăruie iluziilor, ci mărturiseşte onest adevărul, tocmai din punctul său de vedere materialist. Acestea rezultate afirmate sunt obţinute prin calcul, nu constituie ceva care poate fi contrazis prin câteva cuvinte sau sentimente provenite din simpatie sau antipatie, ci sunt calculate prin raţiunea rece de către un om care a putut spune decenii de-a rândul: va veni aceasta – şi care a avut şi curajul să afirme lucrurile în timpul războiului.

În acest caz, a făcut-o fără scop; eu am inserat mereu în conferinţele mele de la Berlin şi din alte locuri ale Germaniei, ceea ce tocmai spusese Rathenau în această direcţie.

„Vom fi nimiciţi, ştiind şi văzând, de către oameni care ştiu şi văd ce fac. Nu ca popoarele confuze ale Antichităţii, care erau conduse în exil şi sclavie fără să o presimtă şi abrutizate, nu de către slujitorii fanatici ai idolilor, care să creadă că îl divinizează pe Moloch. Vom fi nimiciţi de popoare fraterne de sânge european, care îl mărturisesc pe Dumnezeu şi pe Christos, a căror viaţă şi constituţie se bazează pe moralitate, care invocă omenia, cavalerismul şi civilizaţia, care jelesc sângele omenesc vărsat, care vestesc pacea, dreptatea şi alianţa popoarelor, care poartă răspunderea faţă de destinul sferei Pământului.

Vai aceluia şi sufletului său, care îndrăzneşte să numească tribunalul pentru criminalitate dreptate a sângelui, să-l numească dreptate. Aveţi curajul de a o exprima, numiţi-o pe nume: se numeşte răzbunare.

Dar vă întreb pe voi, oameni spirituali din toate popoarele, preoţi ai tuturor confesiunilor, savanţi învăţaţi, oameni de stat şi artişti; pe voi vă întreb, muncitori, proletari, cetăţeni ai tuturor naţiunilor; te întreb pe tine, venerabile Părinte şi cel mai înalt domn al Bisericii catolice, pe tine te întreb în numele lui Dumnezeu:

Este îngăduit ca, de dragul răzbunării, un popor al acestui Pământ să fie nimicit de popoarele sale fraterne, chiar dacă acesta ar fi cel din urmă şi cel mai mizer dintre toate popoarele? Este îngăduit ca un popor viu de oameni europeni spirituali să fie răpit din existenţa sa spirituală şi corporală, condamnat la muncă silnică, eliminat din cercul celor vii?

Dacă se petrece această monstruozitate, faţă de care cel mai înspăimântător război nu a fost decât un preludiu, măcar să ştie lumea ce se întâmplă, să ştie ce este pe cale să facă. Ca nimănui să nu-i fie îngăduit vreodată să spună: noi nu am ştiut-o, noi nu am vrut-o. Ci ei să rostească în faţa chipului lui Dumnezeu şi în faţa răspunderii veşniciei, liniştit şi rece: Noi o ştim. Şi noi o vrem.”

Şi el, Rathenau, vrea ca omenirea să se trezească, să vadă.

„Miliarde! Cincizeci, o sută, două sute de miliarde – ce este aceasta? E vorba aşadar de bani?

Banii, bogăţia şi sărăcia unui om înseamnă puţin. Fiecare dintre noi va fi sărac cu bucurie şi mândrie, dacă ţara va fi salvată. Totuşi, în limbajul trist al gândirii noastre economice nu avem o altă expresie pentru forţa vie a unui popor, decât conceptul sărăcăcios al miliardelor. Noi nu măsurăm forţa vieţii unui om după cele patru mii de grame de sânge pe care le are în sine, noi nu putem măsura forţa vieţii unui popor altfel decât în funcţie de cele două-trei sute de miliarde pe care le posedă. Pierderea averii nu înseamnă aici numai sărăcie şi mizerie, ci sclavie, şi anume dublă pentru un popor care trebuie să cumpere jumătate din cele necesare subzistenţei sale. Acum nu mai este sclavia arbitrară, personală, crudă sau blândă a antichităţii, ci munca forţată anonimă, sistematică, ştiinţifică, de la popor la popor. În conceptul abstract al celor o sută de miliarde nu se află numai bani şi bunăstare, ci sânge şi libertate. Cerinţa nu este cea a comerciantului: plăteşte-mi banii, ci este somaţia lui Schylock: dă-mi sângele trupului tău. Nu este bursă, ci, după mutilarea corpului statal prin cedarea pământului şi a puterii, este viaţa. Cine va păşi peste douăzeci de ani în Germania…”

Iar ceea ce vine acum este din nou calcul, făcut cu o raţiune rece. Şi el nu este rostit aşa cum observă alţi oameni, adesea dormind, evenimentele lumii!

„Cine va păşi peste douăzeci de ani în Germania, pe care a cunoscut-o drept una dintre ţările cele mai înfloritoare ale Pământului, se va scufunda de ruşine şi durere. Marile oraşe ale Antichităţii, Babilon, Ninive, Teba, au fost construite din lut moale; natura le-a făcut să se distrugă, şi a netezit pământul şi colinele. Oraşele germane nu vor fi ca nişte ruine, ci ca nişte blocuri de piatră pe jumătate moarte, locuite încă, parţial, de oameni nevoiaşi. Câteva cartiere vor fi locuite, dar orice strălucire şi orice veselie vor fi pierit. Tovarăşi obosiţi se deplasează pe pavajul putrezit, speluncile sunt luminate. Şoselele sunt strivite, pădurile tăiate, pe câmpuri încolţeşte o recoltă sărăcăcioasă. Porturile, căile ferate, canalele prăpădite şi peste tot se află, triste avertizări, clădiri deteriorate din timpurile măreţe. De jur-împrejur înfloresc mai intens, vechi şi noi ţări în strălucirea şi viaţa tehnicilor noi şi a forţei, hrănite de sângele ţării moarte, slujită de fiii săi alungaţi. Un popor pe care Dumnezeu l-a creat pentru viaţă, care în ziua de azi mai este încă tânăr şi puternic, trăieşte şi este mort.

Există francezi care spun: Acest popor să moară. Noi nu vrem să mai avem niciodată un vecin puternic. Există englezi care spun: Acest popor să moară. Noi nu vrem să mai avem niciodată un rival continental. Există americani, care spun: acest popor să moară. Noi nu vrem să mai avem niciodată un concurent în privinţa economiei. Sunt aceşti oameni adevăraţii reprezentaţi ai naţiunilor lor? Niciodată. Toate naţiunile puternice vor nega vocile celor temători şi invidioşi. Sunt cei însetaţi de răzbunare adevăraţii reprezentanţi ai naţiunilor lor? Niciodată. Această pasionalitate înspăimântătoare nu este de durată la oamenii morali.

Şi, cu toate acestea, dacă cei temători, cei invidioşi şi cei însetaţi de răzbunare dobândesc victoria într-un singur ceas, în ceasul deciziei, şi îi antrenează cu sine pe cei trei mari bărbaţi de stat, destinul s-a împlinit.

Atunci, din bolta Europei se fărâmiţează piatra cândva cea mai puternică, atunci graniţele Asiei ajung până la Rin, iar Balcanii până la Marea de Nord. Atunci, în faţa porţilor civilizaţiilor occidentale se va afla o hoardă de oameni disperaţi, un spirit economic ne-european care ameninţă naţiunile asigurate nu prin arme, ci cu molipsirea.

Niciodată nu poate lua naştere din nedreptate, dreptate şi fericire.

Noi ispăşim nedreptatea dependenţei şi neautonomiei sale, cu care Germania s-a încărcat fără de vină, aşa cum nu a fost niciodată ispăşită o nedreptate. Dar atunci când naţiunile occidentale ucid lent Germania dintr-o reflectare liniştită şi rece, din precauţie, interes sau sentiment de răzbunare şi numesc această faptă dreptate, prin aceea că vestesc popoarelor o nouă viaţă, o pace veşnică de conciliere şi o uniune interstatală, atunci dreptatea nu va mai fi niciodată ceea ce este, şi omenirea nu va mai redeveni niciodată bucuroasă, în ciuda tuturor triumfurilor. O greutate de plumb va zăcea pe planetă, iar neamurile viitoare vor fi născute cu o anumită conştiinţă, care nu mai este liberă. Lanţul vinei, care mai poate fi întrerupt acum, va fi neîntrerupt în viitor, şi va înconjura la nesfârşit trupul Pământului. Vrajba şi discordia epocilor viitoare vor fi mai amare şi mai scindate decât înainte deoarece sunt îmbibate de sentimentul nedreptăţii comune. Niciodată nu a mai apăsat o asemenea putere şi o asemenea răspundere pe fruntea unui triumvirat. Dacă istoria omenirii, care a voit ca un singur ceas să decidă, prin hotărârea a trei bărbaţi, asupra unor secole întregi pe Pământ şi asupra unei omeniri de milioane de oameni, atunci, dacă a voit aşa, atunci trebuie pusă o singură întrebare de mărturie naţiunilor civilizate victorioase şi religioase.

Această întrebare este: omenie sau forţă, conciliere sau răzbunare, libertate sau supunere?

Oameni ai tuturor popoarelor, reflectaţi asupra ei! Acest ceas nu decide numai în privinţa noastră, a germanilor, ci în privinţa noastră şi a voastră, a noastră a tuturor.

Dacă veţi decide împotriva noastră, noi ne vom purta destinul şi ne vom îndrepta spre nimicirea pământească. Voi nu veţi auzi acuzaţiile noastre. Cu toate acestea, ele vor fi auzite acolo unde nu a răsunat încă niciodată neauzită vreo plângere din pieptul omenesc.”

Eu v-am expus dumneavoastră aceste consideraţii provenite din calculul raţional cel mai lucid, într-adevăr nu dintr-o judecată şovinistă, dar care constituie o judecată a gândirii materialiste, eu v-am expus această judecată deja din motivul că noi trăim în mijlocul unei lumi în care oamenii nu au tendinţa să gândească cumva că lucrurile sunt serioase. Aşa cum nenumăraţi oameni vor sărbători astăzi Ajunul Anului Nou, aşa cum nu l-au sărbătorit numai în ultimii patru ani, ci aşa cum l-au sărbătorit înainte de aceste evenimente catastrofale! Şi nenumăraţi oameni vor simţi o prejudiciere a sufletelor lor lipsite de griji, dacă li se atrage numai atenţia asupra faptului că este în joc aşa ceva. Ah, atât de rău nu va fi – chiar dacă oamenii nu rostesc această frază, înlăuntrul lor simt aşa, căci altfel s-ar raporta altfel la judecarea timpului.

Câţi oameni există care recunosc ceea ce a trebuit să spunem mereu în aceşti ani, în care s-a auzit atât de des: Dacă este iarăşi pace, atunci va fi ca mai înainte, atunci va fi precis aşa şi aşa – ş.a.m.d. –, câţi oameni există care să fi devenit conştienţi de cele care au trebuit să fie spuse despre imposibilitatea unei astfel de stări, cum e cea pe care şi-o imaginează oamenii?

Este vorba de o situaţie rezultată din calcul. În orice caz, lucrurile se prezintă altfel, în funcţie de faptul că sunt calculate cu un spirit materialist sau dacă se ia legătura cu ceea ce poate rezulta din impulsurile spiritual-ştiinţifice. Considerate exterior, lucrurile rămân corecte. Nu există nicio perspectivă de a nu se face cu bună ştiinţă ceea ce Walther Rathenau vrea să devieze în ultima clipă, apelând la conştiinţa oamenilor. Da, acest apel la conştiinţă!... Putem pune doar puncte, puncte… Lucrurile nu vor fi deturnate! Din punct de vedere exterior, lucrurile se vor înfăptui aşa. Nu există decât o posibilitate, dacă privim la ceea ce a fost aranjat de trecut – aranjat într-adevăr nu de un popor sau altul, aranjat de întreaga omenire civilizată a Pământului – există numai o posibilitate: să privim ca într-o mare contemplare cosmică de Ajun de An Nou la cele pe care le-a trăit omenirea până în prezent şi apoi să devenim conştienţi că într-un anumit sens omenirea era matură să ajungă la un sfârşit şi că a păşit în ceea ce vor să aducă noile Spirite ale personalităţii din înălţimile cereşti pe Pământ. Dar aici se întâlnesc înţelegerea şi voinţa. Ceea ce vor să reveleze Spiritele personalităţii ca noi creatori va putea veni în lume numai dacă va găsi în inimile omeneşti şi în sufletele omeneşti, în firile omeneşti un teren rodnic, dacă oamenii vor găsi drumul către impulsurile spiritual-ştiinţifice. Ceea ce spune un spirit materialist lucid despre impulsurile materiale care pot acţiona aici, se potriveşte deja. Trebuiau ascultate o dată din partea unui spirit lucid astfel de lucruri, care vorbesc în ziua de azi dintr-un punct de vedere mai frivol decât cel a lui Walther Rathenau, despre ceea ce va deveni din timpul nostru! Pe când oamenii erau în deplin entuziasm şi visătorie, în cazul în care priveau doar puţin înspre viitor – obicei de care s-au dezobişnuit temeinic acum, sau cel puţin o parte a omenirii – se putea auzi că din acest război ar rezulta un nou idealism, o nouă religiozitate. Oh, eu am auzit aceasta adesea! Şi în special profesori, şi chiar profesori de teologie au scris mereu acest lucru: nici nu trebuie să mergeţi prea departe: dacă nu e chiar duminică, în zece minute puteţi ajunge la aceşti profesori de teologie, care au vestit şi ei asemenea înţelepciune profetică. Acum oamenii vorbesc deja altfel. Cei care au ajuns la înălţime spun: Acum va veni o vreme de ateism sănătos, omenirea va fi vindecată de jocurile religioase pe care le-au practicat în special poeţii şi literaţii în ultima vreme. – Astfel de judecăţi apar deja la suprafaţă. Aceste judecăţi pot fi găsite la aceia care ar trebui să asculte puţin ceea ce le spune un om care poate calcula lucid cum se configurează realitatea.

Faţă de aceasta se poate spune doar: Dacă acţionează numai impulsurile materialiste exterioare în lume şi în capetele oamenilor şi în inimile oamenilor, atunci aşa va fi! Atunci într-adevăr nu numai Germania, Ţările centrale şi Rusia vor fi împrejmuite cu un lanţ cumplit de sclavie, ci întreg Pământul civilizat va fi împrejmuit treptat cu un lanţ cumplit de sclavie, şi nu va mai fi niciodată bucurie. Căci prin ceea ce vine numai din vechime, a ajuns lumea la un sfârşit! Noul nu vine de acolo. Noul trebuie să vină din lumea spirituală. Dar el nu vine dacă omul nu vrea să se apropie de el, dacă omul nu vrea să-l primească în liberă voinţă. Salvare poate veni numai dacă se găsesc suflete omeneşti care să meargă în întâmpinarea spiritului, care vrea să se reveleze în mod nou prin Spiritele personalităţii, care vor să devină din simple Spirite ale timpului, Creatori. Nu există o altă cale de ieşire. Onest poţi fi doar în două feluri: fie vorbeşti ca Walther Rathenau, fie indici necesitatea înclinării spre lumea spirituală.

Aceasta din urmă va fi obiectul consideraţiilor noastre de Anul Nou.

Consideraţiile de Ajun de Anul Nou trebuie să fie, pentru orice om treaz, astfel încât el să nu treacă în mod confortabil în noul an; ele trebuie să creeze în el o dispoziţie lăuntrică gravă, ele trebuie să-i aducă înaintea ochilor ceea ce se află în pântecele timpului, dacă în acest pântece al timpului nu se naşte copilul spiritului. Să încercăm o dată, de azi până mâine, să ne acordăm grav în sufletele noastre! Nu mi-a fost îngăduit să închei astăzi altfel decât cu indicaţia gravă, pe care nu am vrut să o dau eu însumi în această privinţă. Am vrut să atrag atenţia cum se prezintă această considerare de Ajun de An Nou în sufletul unui om care este onest, care priveşte lumea, dar găseşte că au valoare doar puterile materiale. Aşa trebuie ea să arate în capetele, în inimile, în firile, în sufletele – dacă sunt oneste – ale celor care nu vor să devină spirituali; ceilalţi, care sunt şi ei materialişti, nu sunt oneşti, şi ei dorm, pentru ca să nu fie nevoie să-şi mărturisească lipsa de onestitate.

Aceasta este perspectiva trecutului, aceasta este dispoziţia de Ajun de An Nou!

Mâine vrem să vedem cum poate fi simţită din contemplarea lumii spirituale perspectiva viitorului, dispoziţia de Anul Nou.