Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISIUNEA LUI MIHAIL

GA 194


CONFERINŢA a II-a

Dornach, 22 noiembrie 1919

V-am vorbit ieri despre acea rătăcire care s-a instalat în viaţa noastră spirituală în vremurile mai noi şi care nu este încă observată în mod corect decât de puţini oameni. Aţi putut să intuiţi din discuţiile purtate că, tocmai atrăgând atenţia asupra acestei erori, ne aflăm într-un punct foarte important al abordărilor făcute de pe poziţia ştiinţei spiritului. Va fi deosebit de important, pentru dezvoltarea utilă a vieţii spirituale a omenirii, să ajungem la o claritate desăvârşită în această privinţă. Am făcut referire la producţii ale culturii care au luat naştere din gândirea populară generală a ultimelor veacuri, cum sunt Paradisul pierdut al lui Milton şi Mesia de Klopstock. V-am atras însă atenţia că tocmai în asemenea producţii artistice se poate observa, cu privire la spiritualul general al creaţiilor culturale proeminente, care sunt pericolele pentru viaţa sufletească umană dacă nu se pătrunde dincolo de ele pentru a se vedea cât de imposibil îi este omului să poată ajunge la o noţiune adevărată despre Dumnezeu şi prin aceasta şi despre Hristos, atunci când îşi reprezintă că structura Cosmosului, inclusiv spiritualitatea acestuia, ar putea fi cuprinsă cu ajutorul simbolului unei dualităţi. Tocmai prin faptul că s-a acordat atenţie numai dualităţii, pe de o parte Binele, pe de alta Răul, s-a căzut în eroarea de a atribui Răului ceea ce a trebuit să denumim ca fiind lucifericul şi ahrimanicul. Numai că nu s-a recunoscut că au fost reunite laolaltă două elemente cosmice. Prin aceasta s-a ajuns de fapt la împingerea elementelor luciferice în cealaltă parte, aceea a Binelui, cu alte cuvinte, se credea că este slăvită dumnezeirea, că este recunoscută dumnezeirea, că se vorbeşte de numele divine, dar că în toate acestea se introduce elementul luciferic. Datorită acestui fapt este atât de greu să se ajungă astăzi la o noţiune corectă a divinităţii şi a impulsului hristic în evoluţia umanităţii şi a Cosmosului. Ca urmare a culturii multor secole în care s-a recunoscut acest dualism, am fost obişnuiţi să vorbim pe de o parte despre sufletesc, pe de altă parte despre trupesc sau corporal. Şi am pierdut legătura dintre acele reprezentări care ne mijlocesc spiritual-sufletescul şi acele reprezentări care ne mijlocesc corporalitatea. Când vorbim în prezent – aşa cum face mai ales psihologia de şcoală – despre gândire, voinţă, stare afectivă, mentalitate, de-abia spunem altceva decât cuvinte goale. Nu ajungem nicidecum la reprezentări pline de conţinut ale acestui element sufletesc. Pe de altă parte, vorbim despre ceva material despiritualizat, despre ceva material lipsit de suflet şi punem accentul pe acest material lipsit de suflet, exterior, dur, pietrificat fără a putea construi o punte de la acesta la domeniul sufletesc.

Spiritualitatea ne-a fost scindată în două elemente: ce există pretutindeni şi ce este corporal, fiind de asemenea ceva spiritual. Cu teorii nu se ajunge la realizarea unor punţi între corporalitate şi spiritualitate. Întrucât nu se poate realiza un asemenea lucru, în primul rând, întreaga noastră gândire ştiinţifică a acceptat acest caracter conflictual între corporal şi spiritual sau sufletesc. Am spune că, pe de o parte, în acesta se întâlnesc diferitele mărturisiri de credinţă care indică o spiritualitate, fără a fi în situaţia de a prezenta modul în care intervine în corporalitate, pe de altă parte însă, o ştiinţă fără suflet, o concepţie despre natură fără suflet, cercetează corporalitatea astfel încât este incapabilă să întrezărească în vreun fel spiritual-sufletescul care acţionează în asemenea fenomene corporale. Cine supervizează din acest punct de vedere concepţia ştiinţelor naturii aşa cum s-a dezvoltat în cursul secolului al XIX-lea până în cel de al XX-lea va trebui să-şi spună: Tot ce întâlnim aici apare ca o consecinţă a faptelor mai sus-amintite. Înainte de orice, trebuie însă să punem alături adevărul pe care îl putem desprinde deja din diferitele premise pe care le-am discutat până acum, înainte de a recunoaşte deplin rătăcirea care acoperă în prezent adevărul. Se vorbeşte acum despre om ca despre o unitate omogenă, indiferent că este vorba despre partea sufletească sau despre cea corporală. Se vorbeşte despre sufletesc ca despre o entitate unitară, se vorbeşte despre ce este corporal ca despre o entitate unitară. Cu toate acestea, aţi văzut din expunerile noastre că în fiinţa umană există înainte de toate o mare opoziţie între tot ce este formaţiune a capului şi tot ce fiinţa umană poartă cu sine în afara capului – ceea ce nu vom mai detalia acum, deşi se poate merge şi mai departe cu împărţirea, dar deocamdată vom trata acest „rest“ ca pe ceva unitar (vezi partea dreaptă a desenului din fig. 3). Se ridică problema evoluţiei omului. Aceasta trebuie pusă cu totul altfel în ceea ce priveşte formarea capului decât cu privire la restul trupului.

figura 3
plansa 3   Planşa 3
Fig. 3
[măreşte imaginea]

Dacă cercetăm formarea capului uman numai din punct de vedere corporal, în măsura în care capul conţine ansamblul structural care slujeşte perceperii sensibile, gândirii sau reprezentării, trebuie să privim mult în urmă în evoluţia cosmică a omului şi trebuie să spunem: Ceea ce în prezent îşi găseşte expresia în formaţiunea capului uman s-a dezvoltat şi s-a transformat încetul cu încetul. S-a dezvoltat în cursul etapelor vechiului Saturn, a vechiului Soare şi a vechii Luni şi şi-a continuat evoluţia în perioada Pământului actual. Nu la fel stau lucrurile cu restul corporalităţii omului. Ar fi cu totul eronat să se caute o istorie unitară a evoluţiei pentru întregul om. Evoluţia capului ne trimite înapoi la etapele planetare ale Pământului nostru: lunară, solară, saturniană. Ceea ce, în final, şi-a găsit finalitatea în capul uman şi-a început evoluţia cu foarte mult timp în urmă. Dacă-i adăugăm acestuia tot restul care aparţine omului, nu trebuie să ne întoarcem la vechiul Saturn, ci trebuie să spunem: Dacă este vorba de celelalte părţi ale corpului uman, în afara capului, trebuie să privim înapoi, cel mult până în perioada vechii Luni, dacă este vorba de torace (vezi linia de separare verticală din desen – fig. 3), în timp ce membrele s-au adăugat abia în timpul Pământului actual.

Înţelegem în mod corect omul, dacă spunem următoarele nu numai cu titlu de comparaţie: Vă puteţi uşor reprezenta în mod ipotetic că omul ar primi ca anexe unele membre noi, prin anumite relaţii organice, din Cosmos, prin anumite situaţii de adaptare legate cu unele condiţii interioare de creştere. În acest caz nu aţi urmări retrospectiv întreaga siluetă umană până la evoluţia anterioară, ci aţi spune: În măsura în care a evoluat, omul trebuie să fie văzut retrospectiv; dar cutare sau cutare membru i-a fost adăugat abia într-un anumit moment precis al evoluţiei. Faptul că nu suntem tentaţi să gândim astfel cu privire la cap şi la restul corpului derivă din aceea că, având în vedere numai dimensiunile spaţiale, restul corpului este mai mare decât capul. Adevărul este că apariţia capului are cea mai mare vechime, iar restul formaţiunii umane reprezintă numai adaosuri ulterioare. Dacă se vorbeşte despre o legătură a omului cu lumea animală în privinţa evoluţiei, se poate spune că ceea ce se găseşte în capul uman se raportează la o formaţiune animală timpurie. Capul uman este formă animală foarte mult transformată.

Exterior, omul a avut o formaţiune animală, chiar dacă în raporturi fizice cu totul diferite, când nici nu existau animale. Animalele au apărut mai târziu în comparaţie cu omul. Ce a avut în om formă animală a devenit în prezent cap uman, iar ce este anexat capului, alcătuind restul organismului, a fost adăugat o dată cu dezvoltarea animalelor şi nu are nimic de-a face, în consecinţă, cu o adevărată descendenţă animală. Astfel încât, de fapt, trebuie să spunem: Partea aparent cea mai nobilă a omului, capul său, ne trimite spre animalitate; însuşi omul a avut mai de mult o formă animală. Ceea ce însă purtăm cu noi am obţinut o dată cu evoluţia animalelor, ca un fel de anexă a capului, în cursul evoluţiei cosmice.

Acum, într-un anumit sens, capul a devenit organul nostru de gândire. Dacă ne putem exprima astfel, organul nostru de gândire a devenit tocmai ceea ce are origine animală. Privind în prezent un cap uman, poate că din punct de vedere anatomic nu veţi recunoaşte în el o trimitere la lumea animală. Dacă ştiţi să interpretaţi, privindu-l mai atent, veţi recunoaşte în formele capului organele transformate ale animalităţii.

Având în vedere toate acestea, trebuie să menţionăm totodată că metamorfozarea prin care din animalitate a putut rezulta capul uman s-a datorat unei evoluţii orientate în sens invers. Ceea ce în stadii timpurii ale evoluţiei a fost plin de viaţă, se află în cap deja pe cale de a muri, într-o evoluţie orientată în sens invers. O dată am spus: Dacă noi, ca oameni, am fi numai cap, de fapt nu am putea trăi niciodată, ci ar trebui să murim continuu, pentru că structura organică a capului uman, datorită înseşi forţelor capului, nu este un proces al vieţii, ci un proces al morţii. Ce există în cap este revitalizat continuu de restul organismului. Faptul că şi capul participă la viaţa generală a organismului el o datorează vieţii restului organismului. Dacă ar fi lăsat în seama acelor forţe pentru care este organizat, adică a forţelor de percepţie sensibilă şi a forţelor de reprezentare, capul ar muri continuu. Capul are tendinţa de a muri continuu, el trebuie continuu revitalizat. Atunci când gândim, când percepem prin simţuri, în capul nostru şi mai cu seamă în sistemul nostru nervos şi în legăturile acestuia cu organele noastre de simţ nu are loc un proces vital ascendent adecvat creşterii sau unei activităţi similare, căci în acest caz nu am putea decât să dormim, să fim cufundati într-un somn profund şi nu am putea niciodată gândi cu claritate. Numai prin faptul că moartea umblă mereu prin capul nostru, că aici are loc o continuă dezvoltare regresivă se produc gândirea şi percepţia sensibilă.

Cei care vor să explice gândirea şi percepţia sensibilă în mod materialist prin acţiuni ale creierului nu ştiu ce procese se desfăşoară în cap, ci cred că aici au loc procese care pot fi comparate cu creşterea organică sau ceva asemănător. Or, ceea ce se întâmplă în paralel cu percepţia sensibilă şi cu reprezentarea sunt procese de moarte, de uzură, de distrugere. Ceea ce este organic, material trebuie să fie mai întâi destrămat, distrus; atunci se poate ridica gândirea deasupra procesului organic de distrugere.

În prezent, aceste lucruri sunt concepute de omenire în asa fel încât se încearcă explicarea naturii lor în mod exterior. Omul gândeşte, percepe prin simţuri, dar despre ce se întâmplă în paralel în organismul său nu ştie nimic, aceste lucruri rămân în inconştientul său. Numai prin procesele descrise de mine în cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? (în l. română a apărut cu titlul Treptele iniţierii – nota trad.) se poate ajunge treptat la o astfel de cunoaştere care nu trăieşte numai în ceea ce, aproape numai cu valoarea sa fonetică, se numeşte suflet: în percepţia senzorială şi în gândire. Printr-o dezvoltare pe care sufletul o parcurge în acest mod, acesta poate să se dăruiască concomitent gândirii, percepţiei senzoriale, dar şi proceselor care se petrec în creier. Aici nu este perceput ceea ce în mod obişnuit este un proces de creştere, ci un proces de descompunere care trebuie continuu reechilibrat de restul organismului.

Acesta este fenomenul însoţitor tragic al unei adevărate cunoasteri a activităţii capului nostru. Omul clarvăzător nu se poate bucura în viziunile sale de eventuala înflorire a proceselor organice ale capului, atunci când acesta gândeşte, când percepe prin simţuri, ci trebuie să facă cunoştinţă cu un proces distructiv. Trebuie să facă cunoştinţă cu faptul că cel care are înclinaţii spre materialism acceptă că în capul uman se desfăşoară procese care sunt excluse atunci când omul gândeşte sau percepe în mod sensibil. Materialistul trebuie să accepte tocmai ce este contrar realităţii.

Avem de-a face, aşadar, în cazul capului uman, de fapt, cu o evoluţie din animalitate, dar în prezent deja cu o involuţie, cu un proces de distrugere. Într-o evoluţie ascendentă se află restul organismului nostru. Despre acest resort al organismului nu trebuie să credem că nu ar avea o participare la spiritual-sufletesc şi la trăirea acestuia în om. Permanent, nu numai sângele este trimis spre cap din restul organismului, ci în sânge apar continuu şi acele formaţiuni de gânduri spiritual-sufleteşti din care este ţesută lumea, din care este ţesut şi organismul nostru. Aceste formaţiuni de gânduri spiritual-sufleteşti omul actual încă nu le percepe în starea sa normală, dar a sosit timpul în care el trebuie să perceapă ce urcă din propria sa fiinţă ca formaţiuni de gânduri. Ştiti că noi nu dormim numai în perioada de la adormire până la trezire, cu o parte a fiinţei noastre dormim toată ziua. De fapt, suntem treji în ce priveşte gândirea, reprezentarea şi percepţia senzorială. Noi visăm în privinţa vieţii sentimentelor noastre şi suntem total adormiţi în viaţa noastră voliţională. Căci despre ce vrem cunoaştem numai gândurile, ideile nu şi procesul voinţei. Ce face propriu-zis voinţa, aceasta se petrece tot atât de inconştient pentru conştienţa noastră ca şi viaţa de somn de la adormire până la trezire. Dar dacă punem întrebarea: Pe ce căi poate ajunge la om ce ştim despre ceea ce este cu adevărat dumnezeiesc? atunci nu putem indica calea care trece prin cap, a percepţiei senzoriale şi a gândirii, ci numai calea care trece prin restul organismului. Marea, copleşitoarea enigmă este că omul şi-a dezvoltat capul parcurgând o lungă serie evolutivă, că apoi s-a adăugat acestuia ceea ce este restul organismului său, că acum a început deja o involuţie a capului, dar că ceea ce omul poate resimţi ca fiind partea dumnezeiască din el trebuie să-i vorbească prin restul organismului şi nu prin cap. Important este să ne fie foarte clar că prin cap i-au vorbit omului mai întâi entităţile luciferice. Şi putem spune: Capului uman a fost creat ca un adaos restul organismului, pentru ca omului să-i poată vorbi zeii săi. La punctul de plecare biblic nu scrie că Dumnezeu i-a trimis omului o rază de lumină şi el a devenit un suflet viu, ci că Dumnezeu i-a insuflat omului suflare de viaţă şi a devenit fiinţă vie. Se recunoaşte în mod corect că impulsul dumnezeiesc i-a fost transmis omului printr-o activitate care nu aparţine capului.

Devine astfel inteligibil şi faptul că acest impuls dumnezeiesc putea ajunge la om, mai întâi, printr-un fel de clarviziune inconştientă sau cel puţin printr-o înţelegere a ceea ce a fost dat prin clarviziune inconştientă. Dacă luaţi în considerare Vechiul Testament, va trebui să înţelegeţi că el este rezultatul unei clarviziuni inconştiente. De acest lucru erau conştienţi şi aceia care au colaborat la întocmirea Vechiului Testament. Nu vă pot descrie azi, acum, modul cum a luat naştere Vechiul Testament, dar vreau să vă atrag atenţia asupra faptului că găsim pretutindeni la învăţătorii vechiului popor iudeu conştienţa că Dumnezeul lor le-a vorbit nu prin mijlocirea directă a percepţiilor senzoriale, nu prin gândirea obişnuită, aşadar nu prin ceea ce mijloceşte capul, ci prin intermediul viselor. Prin vise nu se înţelegeau visele obişnuite, ci vise saturate de adevăr. Asa le-a vorbit Dumnezeu în momente clarvăzătoare, ca atunci când s-a adresat lui Moise din tufa care ardea şi altele asemănătoare. Iar dacă întrebau pe iniţiaţii acelor timpuri vechi cum îşi reprezentau faptul că ajung la ei chemările divine, ei spuneau: Ne vorbeşte Domnul, al cărui nume este inexprimabil, dar ne vorbeşte prin chipul său. Iar chipul Dumnezeului lor ei îl numeau Mihail, acea forţă spirituală pe care o socotim ca aparţinând ierarhiei arhanghelilor. Ei îşi simţeau Dumnezeul lor ca pe cel ce rămâne necunoscut dincolo de apariţii chiar şi în viziunile clarvăzătorilor. Dacă însă clarvăzătorul, prin structura interioară a sufletului său, se ridica până la Dumnezeu, lui îi vorbea Mihail. Dar acest Mihail vorbea numai atunci când oamenii se puteau transpune într-o altă stare decât cea de conştienţă obişnuită, o stare de o anumită clarviziune, prin care intra în conştienţa sa ceea ce altminteri creează şi trăieşte în om, în stare inconştientă, fie de la adormire la trezire, fie prin voinţa care rămâne continuu inconştientă, care de fapt doarme şi ea chiar şi atunci când suntem în stare de veghe.

În felul acesta, în vechea ştiinţă ocultă ebraică manifestarea lui Iehova se numea revelaţia nopţii şi era resimţită ca o acţiune a sa prin manifestarea lui Mihail. Pe de o parte se urmărea ce putea ea oferi omului prin percepţia sensibilă şi prin gândirea raţională umană şi se putea spune: Pe această cale ajunge la om o cunoaştere care mai întâi nu-L conţine pe Dumnezeu. Dacă însă omul iese din această stare de conştienţă, urcând la o alta, atunci îi grăieşte chipul lui Dumnezeu, Mihail, şi îi revelează tainele propriu-zise care sunt legate de fiinţa umană, îi revelează ce îi construieşte o punte între om şi acele forţe care nu pot fi conştientizate în lumea exterioară a simturilor, care nu ar putea fi gândite cu raţiunea legată de creier.

Aşadar, trebuie să spunem: În timpurile precreştine, oamenii trăiau în aşa fel încât puteau privi, pe de o parte, spre cunoaşterea dată de simţuri – aceasta era un fir conducător pentru treburile pământeşti – şi, pe de altă parte, spre acea cunoaştere pe care ar avea-o omul (dar nu a avut-o) numai pentru conştienţa obişnuită, dacă această conştienţă ar rămâne trează în timpul somnului, între adormire şi trezire. Omul se află în preajma unor entităţi spirituale – asta se ştie – atunci când este treaz. Aceste entităţi spirituale nu sunt entităţile care l-au creat – aşa se spunea în Vechiul Testament la vremea când el a fost zămislit –, sunt entităţi luciferice. Entităţile care, raportate la omenire, erau resimţite ca fiind divin-creatoare, acționau asupra fiinţelor umane de la adormire până la trezire sau asupra acelor părţi ale ființei umane care dorm şi în timpul stării de veghe. Cârmuitorul nopţii, aşa era numit Dumnezeul Iahve în timpul când a luat naştere Vechiul Testament, şi slujitorul cârmuitorului nopţii, aşa era numit chipul lui Iahve, Mihail. Şi atunci când se făceau referiri la inspiraţiile profetice prin care se înţelegea mai mult decât cele ce puteau veni din lumea simţurilor gândul se îndrepta spre Mihail.

Ce stare de conştienţă se află în spatele tuturor acestor lucruri? Dincolo de toate acestea se află conştienţa izvorâtă din acea sferă a fiinţării în care există forţele care-l includ şi pe Iahve, în timp ce capul uman este înconjurat de entităţi luciferice. Este o taină purtată prin toate templele vechi, cu care oamenii se aflau în adevăr foarte aproape de realitate, faptul că prin emergenţa capului din organism omul s-a întors spre entităţile luciferice. Se ştia într-o oarecare măsură că în timp ce capul se ridică deasupra organismului uman Lucifer iese din acest organism. Acea forţă care a condus capul uman din animalitate spre forma sa actuală este o forţă luciferică. Iar acea forţă pe care omul trebuie s-o resimtă ca fiind dumnezeiască este necesar să radieze înspre capul uman din starea nocturnă a restului organismului. Aşa stăteau lucrurile în ceea ce priveşte nivelul de cunoştinţe posibile pentru omul din timpurile premergătoare creştinismului.

Apoi, în evoluţia Pământului a survenit Misteriul de pe Golgota şi noi ştim că acesta înseamnă unirea unei fiinţe divine cu evoluţia umană pământeană prin trupul lui Iisus din Nazaret, o asemenea unire încât prin moartea pe Golgota această entitate pe care o numim Hristos s-a unit cu entitatea umană pământeană. Ce s-a întâmplat datorită acestui eveniment în evoluţia Pământului? Evoluţia Pământului şi-a căpătat, de fapt, sensul abia prin acest eveniment. Pământul nu şi-ar afla sensul, dacă omul ar evolua la suprafaţa lui, ar sta aici cu simţurile sale şi cu raţiunea sa legată de cap, care au în primul rând o origine luciferică, ar percepe lumea exterioară, lumina cosmică a Soarelui şi a stelelor, dar ar trebui să se menţină în stare de somn pentru a percepe ce este dumnezeiesc. Pământul nu şi-ar mai căpăta niciodată sensul, întrucât omul treaz aparţine Pământului. Omul care doarme nu este conştient de legătura sa cu existenţa pămâneană. Prin faptul că entitatea lui Hristos a sălăşluit într-un trup omenesc care a trecut prin moarte, în evoluţia Pământului s-a produs un fel de zguduire. În această evoluţie a Pământului totul a căpătat un sens. Mai întâi s-a creat posibilitatea ca omul să devină treptat capabil să-şi recunoască forţele divine creatoare şi în timpul zilei, în timpul stării de veghe, adică în starea sa de conştienţă obişnuită. În această privinţă încă mai domină astăzi rătăcirea deoarece timpul scurs de la Misteriul de pe Golgota încă nu a ajuns la punctul de a-l conduce pe om până acolo încât să poată privi şi în starea de veghe în acea lume în care puteau privi profeţii Vechiului Testament, lume pe care ei o resimţeau ca fiind străbătută de revelaţiile cârmuitorului nopţii, Iahve, şi ale chipului său, Mihail. Era necesar un timp de trecere. Dar o dată cu secolul al XIX-lea – întreaga înţelepciune orientală subliniază, dar din cu totul alt punct de vedere, importanţa acestei treceri a secolului al XIX-lea – a sosit timpul în care oamenii trebuie să recunoască că s-a împlinit ceva ce fusese o facultate latentă. Acum, ei pot spune: Această facultate este matură şi omul poate vedea prin revelaţia de zi ceea ce mai de mult nu era revelat decât de către Mihail, prin revelaţia de noapte.

Acestei perioade trebuia însă să-i mai preceadă o mare rătăcire, într-un anumit sens o noapte a cunoaşterii. Am spus în repetate rânduri că nu sunt de acord cu cei care afirmă că timpul nostru este o epocă de tranziţie. Dar nu vreau să ne oprim la determinanţi abstracţi atât de formali, căci important este să se explice în ce constă tranziţia unui timp anume. Tranziţia timpului nostru constă în aceea că oamenii trebuie să înţeleagă că prin cunoaşterea diurnă trebuie să vină ceea ce era numai cunoaştere nocturnă. Cu alte cuvinte, Mihail, cel care mijlocea revelaţia nocturnă, trebuie să devină în timpul nostru mijlocitorul revelaţiei diurne. Din Spirit al nopţii el trebuie să devină Spirit al zilei. Pentru el, Misteriul de pe Golgota înseamnă metamorfoza din Spirit al nopţii într-un Spirit al zilei.

Dar acestei cunoaşteri, care ar fi trebuit să-şi croiască o cale printre oameni mult mai repede decât ne închipuim i-a precedat o rătăcire şi mai mare, cea mai mare rătăcire care a fost posibilă în evoluţia omului, în ciuda faptului că încă şi în prezent ea este privită în numeroase cercuri ca fiind un adevăr deosebit de important şi esenţial. Omenirii mai noi i s-a învăluit originea capului uman, i s-a întunecat cu totul legătura dintre originea capului uman şi spiritualitatea luciferică legată de aceasta. Omul a fost considerat o unitate chiar şi din punct de vedere corporal. În ceea ce priveşte originea lui, s-a spus că ar avea ca punct de pornire animalitatea, în timp ce în realitate numai ce este luciferic în om descinde din animalitate. Însă acea parte din el prin care i-au vorbit anterior, din starea de somn, creatorii săi divini a luat naştere abia după ce alături de el apăruseră şi animalele – ca anexă a capului uman. Se vorbeşte despre descendenţa omului din animalitate. Este ca un fel de pedeapsă a cunoaşterii care a pătruns în omenire; folosesc cuvântul „pedeapsă“ într-un sens cumva reinterpretat.

De unde ar putea proveni această tendinţă a omului de a-şi imagina că descinde din animalitate, în timp ce procesul real este cel pe care l-am expus mai înainte. Ce i-a inspirat omului ideea că ar proveni din animalitate?

În timpul scurs între Misteriul de pe Golgota şi zilele noastre şi care într-un anumit sens a fost o pregătire pentru înţelegerea acestui eveniment, timp în care vechea înţelepciune păgână care tindea şi ea la cuprinderea creştinismului a regresat şi când nu era încă deplin maturizată noua cunoaştere a Spiritului, treptat, a pătruns ca un hoţ în evoluţia umanităţii elementul ahrimanic. Şi întrucât elementul luciferic nu era recunoscut în capul uman, nu putea fi recunoscut nici elementul ahrimanic cu care lupta divinitatea în restul organismului. În felul acesta a apărut povestea pur ahrimanică după care omul ar descinde din seria animală.

Versiunea originii animale a omului este o infiltrare pur ahrimanică. Rătăcirea care constă în a considera că omul descinde din seria animală este urmarea întunecării acelei înţelepciuni care ne atrage atenţia asupra formaţiei luciferice care este capul uman. Incapacitatea de a putea pătrunde în mod corect în problema originii luciferice a capului uman a făcut ca nici restul să nu mai fie văzut în mod corespunzător. În felul acesta s-a strecurat în conştienţa umană părerea că omul este înrudit în totalitatea fiinţei sale cu animalitatea. Aşa s-a infiltrat în concepţia despre fiinţa umană ceea ce, în fond, a încetăţenit în evoluţia civilizaţiei o întreagă concepţie despre lume; capul uman a fost ridicat la rangul părţii celei mai nobile, restul i-a fost opus aşa cum se opune Binele şi Răul în lume, Cerul şi Iadul: a apărut o dualitate în locul treimii. În realitate, ar fi trebuit să se stie că omul datorează mai întâi înţelepciunii cosmice luciferice ceea ce realizează în lume cu ajutorul capului său, şi că aceasta trebuie impregnată abia treptat cu alte elemente.

Acea forţă spirituală care a acţionat, introducând forţa luciferică în formaţiunea capului uman – după ce evoluţia umanităţii parcursese etapele Saturn, Soare şi Lună – este Mihail. „Şi el a împins spiritele potrivnice lui pe Pământ“ înseamnă: prin această prăbuşire a spiritelor luciferice opuse lui Mihail omul a fost mai întâi impregnat cu înţelepciunea sa, cu ceea ce încolţeşte şi lăstăreşte din capul omului.

Aşadar, Mihail este cel care a trimis omului pe oponenţii săi, pentru ca prin preluarea acestui element potrivnic, luciferic, omul să poată obţine gândirea sa raţională. Abia apoi a intervenit în evoluţia umanitătii Misteriul de pe Golgota. Entitatea Hristos a trecut prin moartea lui Iisus din Nazaret. Entitatea Hristos s-a legat de evolutia umanităţii.

Timpul necesar pregătirii s-a scurs. Însuşi Mihail a participat în lumile suprasensibile la consecinţele Misteriului de pe Golgota. Mihail are o poziţie cu totul specială în cadrul evoluţiei umanităţii, începând din ultima treime a secolului al XIX-lea. Primul lucru care trebuie să se producă prin cunoaşterea corespunzătoare a acestei poziţii a omului faţă de Mihail trebuie să fie pătrunderea tainelor cu privire la capul uman şi la restul organismului uman.

Esenţial este ca omului să-i devină clar faptul că, deoarece nu au înţeles adevărata origine a capului uman, nu puteau decât să cadă într-o rătăcire cu privire la originea întregului organism uman. Pentru că nu au vrut să-şi reprezinte că formarea luciferică a avut loc mai întâi la nivelul capului, oamenii au căzut pradă iluziei că ce este legat de capul uman trebuie atribuit aceleiaşi origini ca şi restul organismului. Aceste taine omul trebuie să le întrevadă. Omenirea trebuie să ajungă la cunoaşterea faptului că ar avea ceva de îmbunătăţit în ceea ce priveşte propria-i fiinţă dinspre interior, prin cuprinderea unor noi taine dumnezeieşti, lucrând asupra a tot ce îi poate da înţelegerea originii capului, înţelepciunea umană. În primul rând trebuie corectată eroarea marii rătăciri a interpretării materialiste a evoluţiei, constând din acceptarea originii animale a omului.

Singura cale pentru a ajunge la posibilitatea de a nu vedea în om, pe de o parte, ceva pur spiritual-sufletesc care îşi are doar sălaşul într-un trup, iar, pe de altă parte, ceva corporal lipsit de suflet, este aceea de a vedea spiritualul concret care lucrează într-un mod luciferic la formarea capului omului şi spiritualul – divin – concret care lucrează la constituirea întregului organism uman, dar care primeşte un inamic în organizaţia care se află în afara capului, în natura ahrimanică.

Folosindu-ne de imaginaţiuni, ne putem referi retrospectiv la modul cum a fost încorporat omului elementul luciferic prin impulsul mihailic; prin ceea ce a devenit Mihail, omului trebuie să i se ia din nou elementul ahrimanic. În faţa ştiinţei noastre exterioare, omul se înfătişează, în prezent, conştienţei noastre, ca şi cum adevărul ar fi cel pe care-l cunoaştem prin anatomie, fiziologie etc., sau ceea ce ne oferă observarea senzorială a omului. Trebuie să devenim apţi să privim omul în aşa fel încât să vedem în fiecare din fibrele sale spiritualul, fiinţa spiritual-concretă, împreună cu ceea ce este corporal. Trebuie să fim conştienţi de faptul că în omul viu sângele care curge nu este cel pe care îl vedem atunci când îl lăsăm să picure, ci este spiritualizat într-un mod special. Trebuie să facem cunoştinţă cu spiritul care pulsează prin sânge, cu spiritul care pulsează în sistemul nervos, tocmai atunci când acesta se găseşte într-o fază de moarte. Trebuie să putem vedea elementul spiritual în toate manifestările vitale luate separat.

Mihail este spiritul puterii. Prin pătrunderea în evoluţia umanitătii, el trebuie să confere aptitudinea nu de a avea de o parte spiritualitatea abstractă, iar de cealaltă parte materialitatea pe care o pipăim, o ciocănim, o secţionăm şi despre care nu avem habar că, în fond, nu este decât tot o manifestare a spiritualităţii. Mihail trebuie să ne pătrundă, ca acea forţă puternică aptă să străvadă dincolo de material, prin faptul că vede în ceea ce este material tot spiritualitate, că în material este perceput pretutindeni Spiritul. Am făcut trimitere la o treaptă veche a conştienţei umanităţii, când aminteam ce spunea evanghelistul: În acel timp de demult Cuvântul trăia într-un mod spiritual, dar Cuvântul s-a făcut carne şi a locuit printre noi. Cuvântul s-a unit cu carnea şi revelaţia mihailică a precedat acest eveniment. Toate acestea sunt procese ale conştienţei umane. Trebuie să înceapă procesul invers, care constă în aceea că sintagmei evanghelistului trebuie să-i adăugăm o alta. În conştienţa noastră trebuie să se instaleze forţa de a vedea cum preia omul ceea ce s-a unit din lumile spirituale cu Pământul, prin impulsul hristic, şi care trebuie să se unească cu omenirea pentru ca aceasta să nu dispară o dată cu Pământul. Trebuie văzut cum omul preia spiritualul nu numai în capul său, ci în întregul său, cum se pătrunde în totalitate de spiritual. Este o acţiune la care nu poate ajuta decât impulsul hristic. La această lucrare trebuie să ajute şi interpretarea impulsului hristic prin impulsul mihailic. Atunci, la cuvintele evanghelistului se va putea adăuga: Şi trebuie să vină timpul când carnea să redevină Cuvânt şi să se obişnuiască a sălăşlui în împărăţia Cuvântului.

În finalul Evangheliei stă scris că unele lucruri au fost lăsate deoparte, ceea ce nu înseamnă că este vorba de adaosul făcut de un redactor ulterior. Prin această afirmaţie se face aluzie la ceea ce se poate dezvălui omenirii numai pas cu pas. Înţelege greşit Evangheliile cel care consideră că acestea trebuie să rămână aşa cum sunt şi că este interzis să te atingi de ele. Evangheliile trebuie să fie tălmăcite potrivit expresiei lui Iisus Hristos: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul timpului Pământului. Aceasta înseamnă: Eu nu m-am revelat numai în zilele în care au fost scrise Evangheliile, Eu voi vorbi prin Spiritul Meu diurn, Mihail, ori de câte ori veţi căuta calea spre mine. Vă va fi îngăduit să adăugaţi Evangheliilor, prin revelaţia continuă a lui Hristos, ceea ce, de fapt, nu putea fi ştiut din Evanghelia primului mileniu, dar poate fi cunoscut din Evanghelia celui de al doilea mileniu, la care se vor putea adăuga lucruri noi în mileniile următoare. Căci oricât de adevărat este ce scrie în Evanghelie: La început a fost Cuvântul şi Cuvântul s-a făcut carne şi a sălăşltut printre noi, tot atât de adevărat este şi faptul că trebuie să adăugăm revelaţia: Şi carnea umană trebuie să fie respiritualizată, pentru a deveni aptă să sălăşluiască în împărăţia Cuvântului, astfel încât să vadă tainele dumnezeieşti. Transformarea Cuvântului în carne este prima manifestare a lui Mihail, respiritualizarea cărnii trebuie să fie a doua manifestare a lui Mihail.