Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISIUNEA LUI MIHAIL

GA 194


CONFERINŢA a III-a

Dornach, 23 noiembrie 1919

Alaltăieri am vorbit despre felul în care trăim, ca membri ai umanităţii, mai întâi într-o sferă pe care o putem numi cea de a patra etapă a evoluţiei noastre. Ştim că evoluţia Pământului s-a desfăşurat astfel încât ceea ce este etapa terestră actuală s-a conturat treptat din evoluţia Saturn, din care a rezultat evoluţia solară, din aceasta evoluţia lunară, iar din aceasta cea terestră. Dacă ne aţintim atenţia asupra acestor patru etape succesive ale planetei Pământ, căreia îi aparţine bineînţeles umanitatea, ne este îngăduit să privim spre om în măsura în care acesta este o fiinţă a capului uman. Trebuie însă să ne fie limpede şi faptul că, vorbind astfel, ceea ce numim cap uman este expresia simbolică a tot ce aparţine percepţiei sensibile, inteligenţei şi a tot ce trece prin percepţia sensibilă şi prin inteligenţa umană în viaţa socială. Trebuie să cuprindem, de asemenea, şi tot ce parcurge omul în dezvoltarea sa datorită faptului că este o fiinţă care percepe prin simţuri şi faptului că este o fiinţă inteligentă. Astfel, când spun, „omul ca fiinţă a capului său“ aceasta exprimă simbolic tot ce am amintit.

Vorbim cu inima uşoară despre faptul că ne aflăm ca fiinţe umane fizice în atmosfera care ne înconjoară. Trebuie să recunoaştem şi că această atmosferă ne aparţine. Căci, nu-i aşa, aerul care se află acum în noi era cu puţin timp în urmă în afara noastră. Nici nu putem fi imaginaţi ca existând în afara atmosferei. Dar, ca oameni moderni, ne-am obişnuit să credem că lucrurile ar fi stat mai de mult tot astfel – ceea ce nu este cazul – şi că despre aer şi altele asemănătoare nu putem vorbi decât în sens modern. În prezent, ni se pare ciudat să vorbim despre faptul că, aşa cum existăm în atmosfera înconjurătoare, ne mişcăm într-o sferă care conţine întru câtva condiţiile care ne fac să fim fiinţe dotate cu perceptie sensibilă, fiinţe inteligente care avem tot ce, exprimat simbolic în sensul amintit, ne permite să desemnăm omul ca pe o fiinţă a capului. Dar am spus că aceasta este numai una din sferele în care existăm. În realitate, noi trăim în mai multe sfere şi vrem să facem acum un pas mai departe într-o sferă umană cuprinzând toate aspectele rezultate din faptul că Pământul nostru a parcurs trei stadii de dezvoltare anterioare şi a putut trece în cel de al patrulea. Toate acestea se materializează prin această suprafaţă circulară, în care trăim ca în cea de a patra sferă evolutivă. În afară de aceasta noi mai trăim şi într-o altă sferă evolutivă, aparţinând entităţilor spirituale, care sunt creatorii noştri, la fel cum cea de a patra sferă evolutivă ne aparţine nouă. Să facem, pentru început, abstractie de noi, oamenii, şi să privim spre acele fiinţe pe care le-am numit în seria Ierarhiilor superioare nouă, Spirite ale formei, Spirite ale oricărei fiinţe creatoare de forme. În acest caz, trebuie să spunem că sfera pe care o atribuim Spiritelor dumnezeieşti creatoare o vom atinge ca oameni abia după ce Pământul va fi parcurs cele trei stadii ale evoluţiei sale, pe care le găsiţi descrise în cartea mea Ştiinţa ocultă în linii mari ca stadiile Jupiter, Venus şi Vulcan, ajungând astfel la cel de al optulea stadiu. Aşadar, acolo unde ne vom afla ca oameni după evoluţia pe Vulcan există aceste Spirite creatoare. Este sfera lor, care le apartine, aşa cum ne aparţine nouă sfera a patra. Dar cele două sfere trebuie să ni le imaginăm ca întrepătrunzându-se. (Depăşind prima suprafaţă circulară – roşie –, apare o a doua, mai mare – portocalie; vezi fig. 4.) Dacă desemnez această a doua sferă ca fiind a opta, atunci noi nu trăim numai în sfera a patra, ci şi în a opta, în care vieţuiesc împreună cu noi creatorii dumnezeieşti.

figura 4
plansa 4   Planşa 4
Fig. 4
[măreşte imaginea]

Dacă vă direcţionaţi atenţia asupra sferei a opta, veţi vedea că în ea trăiesc nu numai Spiritele creatoare dumnezeieşti, ci şi entităţile ahrimanice. Astfel, prin faptul că vieţuim în ambianţa sferei a opta, noi trăim laolaltă cu Spiritele resimţite ca forţele noastre dumnezeieşti, dar şi cu entităţile ahrimanice. În sfera a patra trăiesc împreună cu noi Spiritele luciferice. Astfel stau lucrurile cu repartiţia acestor entităţi spirituale, în lumea cărora putem să pătrundem acum, dacă înţelegem ce se leagă, din noi înşine, cu ambianţele corespunzătoare acestor sfere.

Vederii ştiinţei spiritului i se revelează mai întâi faptul că, deoarece trăim în cea de a patra sferă a evoluţiei noastre, suntem, aşa cum am spus, fiinţe care percep şi sunt inteligente. Dar nu ne este îngăduit să uităm că tocmai în această inteligenţă – termen prin care desemnăm concomitent percepţia sensibilă şi inteligentă – se infiltrează forţa luciferică. Această forţă luciferică este, de fapt, intim legată cu tipul special de inteligenţă pe care omul actual o consideră ca fiind în esenţă inteligenţa sa proprie, care i se cuvine, cu care el lucrează de preferinţă. Şi totuşi această inteligenţă i-a fost împărtăşită omului numai datorită faptului că acea entitate superioară despre care am vorbit ca fiind entitatea Mihail a împins în jos, în sfera omului, în cea de a patra sferă, spiritele luciferice. Prin aceasta în om a pătruns impulsul inteligent.

Puteţi înţelege ce înseamnă acest impuls inteligent dacă vă fixaţi atenţia asupra elementului impersonal al inteligenţei umane actuale. Noi oamenii avem diferite interese. Ne întâlnim cu interesele noastre personale şi suntem individualizaţi tocmai prin ele. Dar în faţa inteligenţei această individualizare se opreşte. Cu privire la inteligenţă, la logică, toţi oamenii dispun de aceeaşi aptitudine şi ne bazăm pe această calitate identică. Noi nu am dispune de aceste legi generale ale raţionării corecte dacă nu s-ar fi exercitat, prin mijlocirea lui Mihail, o influenţă luciferică asupra omenirii. Ne întelegem unii cu alţii datorită faptului că avem o aceeaşi inteligenţă, iar această inteligenţă comună provine din spiritualitatea luciferică. Spiritualitatea luciferică a luat naştere prin faptul că Mihail a impregnat, ca să spunem aşa, oamenii cu entitatea luciferică. Aceste influenţe luciferice au continuat să se modeleze în evoluţia istorică a omului. Pe lângă acestea, în om s-au mai dezvoltat şi alte aspecte. În prezent încă mai este resimţită în cercuri largi această spiritualitate luciferică, pe care o numim inteligenţă, ca fiind caracteristică omului.

Pentru a face lucrurile mai limpezi, trebuie să vă îndreptaţi privirile sufleteşti asupra unui alt aspect, care poate reuni oamenii de pe tot globul, dacă va cuprinde întregul Pământ. Este impulsul hristic. Impulsul hristic este altceva decât impulsul inteligenţei. Cel de-al doilea are un element de constrângere. Nu se poate face din inteligenţa omenirii o problemă personală. Un lucru care se decide cu ajutorul inteligenţei nu se abordează, într-un mod personal, fără a vă exclude din viaţa socială ca alienat. Pe de altă parte însă nu puteţi obţine o relaţie cu impulsul hristic care să nu fie personală. Nimeni nu poate să se amestece în relaţia în care un altul vrea să se transpună faţă de Hristos. În definitiv, este o problemă personală. Prin faptul că Hristos a trecut prin Misteriul de pe Golgota şi s-a legat cu evoluţia Pământului, oricât de mulţi oameni şi-ar însuşi impulsul hristic, făcându-l să devină un impuls personal, el se va uniformiza de la sine. Aceasta înseamnă că oamenii vor fi reuniţi prin ceea ce face fiecare pe cont propriu în mod liber, nu constrâns prin inteligenţă, ci prin aceea că tocmai prin impulsul hristic relaţia cu Hristos se formează în aşa fel încât, în fiecare caz în parte, este aceeaşi. Aceasta este deosebirea dintre impulsul inteligenţei şi impulsul hristic. Acesta din urmă poate fi identic în toată umanitatea şi este totuşi, pentru fiecare om în parte, o problemă personală. Inteligenţa nu este o problemă personală.

În ce a coborât impulsul hristic? Putem răspunde cu ajutorul unor precizări pe care le-am făcut deja. Ştim că dezvoltarea capului uman este involutivă, o dezvoltare care se orientează invers. Cu privire la cap, omul este, într-o anumită măsură, într-un proces muribund continuu. Astfel încât putem să ne referim la faptul cosmic: Mihail a împins în jos, în împărăţia omului, cetele luciferice. Ele au primit ca sălaş capul uman, dar aflat într-o stare muribundă continuă.

Cetele luciferice au început să anihileze tendinţa spre moarte a capului uman. În acest punct întâlnim o taină a naturii umane de mult cunoscută, dar aproape complet ascunsă omenirii mai noi. Dacă ne aţintim atenţia asupra evoluţiei umane dumnezeieşti, omul poartă în capul său un proces de moarte, o continuă anihilare. Dar paralel cu această moarte continuă se petrece şi o intuire a vieţii din partea lui Lucifer. În mod permanent, Lucifer vrea să facă din capul nostru un loc tot atât de viu cum este şi restul organismului. Prin aceasta, el ar vrea ca evoluţia umanităţii să devină un fel de rebeliune faţă de orientarea sa divină, dacă ar reuşi să vitalizeze efectiv capul aşa cum este vitalizat restul organismului uman.

Dar chiar acestui lucru trebuie să i se opună direcţia divină a evoluţiei umane. Căci omul trebuie să rămână legat de evoluţia Pământului pentru a putea evolua o dată cu stadiile Jupiter, Venus şi Vulcan. Omul nu ar continua această cale care îi este predestinată, ci, dacă Lucifer şi-ar atinge scopul, ar fi încorporat unui Cosmos care ar fi cu totul inteligent.

Fiziologic vorbind, Lucifer este permanent activ în noi, determinând transmiterea din restul organismului nostru a acelor forţe ale vieţii care vor să impregneze capul omului. Vorbind din punct de vedere sufletesc, Lucifer vrea să dea un conţinut substanţial conţinutului inteligenţei noastre, care nu cuprinde decât idei şi imagini. Lucifer are tendinţa – ceea ce am afirmat referindu-mă mai înainte la fizic spun acum cu privire la sufletesc – ca atunci când noi obţinem în spirit o imagine, ceva care ar putea fi o formă artistică, el să-i dea un conţinut substanţial adevărat, aşadar să umple conţinuturile noastre ideatice, conţinutul reprezentărilor noastre cu realitate pământeană obişnuită. Prin aceasta, el ar face ca noi să pierdem ca oameni cealaltă realitate şi să ne refugiem într-o realitate de idei care ar deveni o realitate şi nu simple gânduri. Este permanent legată cu fiinţa umană această tendinţă de a transforma fanteziile noastre în realităţi şi se fac cele mai mari eforturi imaginabile pentru ca fanteziile umane să poată deveni realităţi.

Însă tot ce se manifestă în omenire drept cauze interne de boală este legat de această tendinţă luciferică. Depistarea lucrării lui Lucifer, a împingerii forţelor vitale în forţele de moarte ale capului uman, reprezintă în realitate diagnosticul tuturor bolilor interne. Dezvoltarea medicinii în sensul ştiinţelor naturii trebuie să tindă, în final, la construirea cunoaşterii pe acest element luciferic. O asemenea înţelegere aparţine tendinţelor caracteristice influenţei lui Mihail, care irumpe în dezvoltarea noastră omenească.

Influenţa ahrimanică este exact opusă. Ea se face simţită acţionând din cea de a opta sferă, unde se formează restul organismului nostru – excluzând capul –, care este plin de vitalitate, alcătuit în vederea generării de vitalitate. Aici acţionează forţele ahrimanice. Acestea se străduiesc, în sens invers, să trimită vitalităţii restului organismului forţele de moarte care, potrivit evoluţiei dumnezeieşti, apartin capului. Pe această cale ocolită obţinem forţele morţii mijlocite de Ahriman din sfera a opta. Acest lucru este exprimat în sens fizic.

Vorbind din punct de vedere sufletesc, ar trebui să mă exprim astfel: Tot ce există în această a opta sferă acţionează asupra voinţei umane, nu asupra inteligenţei. Dar la baza voinţei umane se află dorinţa; în voinţă se găseşte întotdeauna ceva care ţine de dorinţă. Ahriman încearcă să introducă în natura doritoare, aflată la baza voinţei, elementul personal al omului. Şi întrucât în natura doritoare este ascuns elementul personal al omului, activitatea noastră voliţională este o amprentă a mersului nostru în întâmpinarea morţii. În loc să ne lăsăm pătrunşi de idealurile divine, în dorinţele noastre şi pe această cale şi în voinţa noastră apare ceva personal.

Astfel ne aflăm în starea de echilibru între elementul luciferic şi cel ahrimanic. Elementul luciferic-ahrimatic ne transmite boală şi moarte în lumea fizică, în timp ce în domeniul sufletesc ne dezvoltă tot ce este înşelător, prin faptul că privim ca realitate ceea ce nu aparţine decât lumii gândurilor, a reprezentărilor, a fanteziei. Prin raportare la elementul spiritual, pe această cale pătrunde în fiinţa umană lăcomia egoismului.

Vedem legată de natura umană această dualitate Lucifer-Ahriman şi v-am explicat cum se înşeală omenirea civilizată, modernă, cu privire la această dualitate, luând ca exemple Paradisul pierdut al lui Milton, Mesia lui Kolpstock şi Faustul lui Gcethe. Acum am ajuns la un punct al evoluţiei noastre pământene care poate fi caracterizat prin faptul că am depăşit cu puţin mijlocul acestei evoluţii. Lucrurile stau astfel (vezi fig. 5): evoluţia pământeană a avut mai întâi o fază ascendentă, a atins un punct maxim şi a devenit apoi descendentă.

figura 5
plansa 5   Planşa 5
Fig. 5
[măreşte imaginea]

Din anumite motive, pe care nu trebuie să le analizăm astăzi, a existat un nivel staţionar până în epoca greco-latină, până în secolul al XV-lea. Începând de atunci evoluţia omenirii pământene a devenit cu adevărat descendentă.

Evoluţia terestră, fizică, este descendentă de mai mult timp. Încă din vremea care a premers ultima noastră glaciaţiune, aşadar înainte de începutul catastrofei atlanteene, a început evoluţia descendentă a Pământului din punct de vedere fizic. Acesta este un lucru pe care nu trebuie să-l spună antroposofia oamenilor, ci este deja cunoscut de geologie [4] că, în timp ce păşim peste bulgării de sol, în multe locuri de pe Pământ există o scoarţă terestră aflată deja în degradare. Este suficient să urmăriţi în cele mai bune cărţi de geologie descrierea evoluţiei scoarţei terestre şi veţi putea constata, ca un rezultat al fizicii, că Pământul se află pe partea descendentă a evoluţiei sale. Dar şi ceea ce fiinţează în noi oamenii se află în involuţie. Nu mai putem conta pe faptul că din evoluţia corporală ar mai apărea pentru noi vreun nou avânt. Învăţăm să privim omul pentru a observa direcţiile pe care le urmează în procesul evoluţiei sale actuale terestre spre formele următoare ale acestei dezvoltări a Pământului. Trebuie să învăţăm să privim spre omul viitor. Acesta este modul de gândire mihailic pe care doresc să îl prezint mai detaliat.figura 6

Când vă aflaţi faţă în faţă cu semenul dumneavoastră, vă opuneţi lui, de fapt, cu o stare de conştienţă complet materialistă. Chiar dacă nu exprimaţi acest lucru cu glas tare şi nici chiar în gând, în forul cel mai intim al conştienţei gândiţi: Acesta este un om din carne şi sânge, este un om alcătuit din substanţe terestre. Acelaşi lucru îl spuneţi şi în legătură cu animalele şi plantele. Dar ce îşi spun în mod reciproc omul, animalul şi planta se referă, în mod îndreptăţit, numai la mineral. Să luăm exemplul extrem, omul. Să-l considerăm mai întâi aşa cum apare în înfătişarea sa exterioară, îndreptându-ne atenţia asupra siluetei sale (vezi fig. 6 și planșa 5 dreapta): ce este el ca formă exterioară noi nu vedem în realitate, cu capacitatea noastră de percepţie fizică, deoarece este alcătuită mai mult de 90% din lichid, din apă. Iar cu ajutorul ochilor fizici percepem ce umple silueta, forma sa, ca substanţă minerală. Vedem ce acumulează omul în sine din lumea minerală exterioară, dar pe cel care realizează acest lucru nu-l vedem. Vă exprimaţi corect numai dacă spuneti: Ceea ce se află în faţa mea sunt particulele materiale pe care silueta spirituală a omului le acumulează în sine, este ceea ce face ca invizibilul din faţa mea să devină vizibil. figura 7

Omul este invizibil, cu adevărat invizibil. Dumneavoastră, toţi cei care vă aflaţ aşezaţi aici sunteţi invizibili pentru simţurile fizice. Numai că sunt de faţă multe siluete care au acumulat, printr-o anumită forţă de atracţie interioară, particule materiale (vezi fig. 7 și planșa 5 stânga jos): Aceste particule materiale le vedem. Nu vedem decât ceea ce este mineral. Adevăraţii oameni sunt invizibili, sunt suprasensibili. A spune aşa ceva, în deplină conştienţă, în fiecare clipă a vieţii treze, reprezintă modul de gândire mihailic. Aceasta înseamnă să nu mai privim omul ca fiind identic cu un conglomerat de particule minerale, pe care el nu face decât să-l înglobeze într-o anumită ordine. Animalele şi plantele fac acelaşi lucru, numai mineralele nu o fac. A fi conştienţi de faptul că ne mişcăm printre oameni invizibili – aceasta înseamnă a gândi mihailic.

Vorbim despre entităţi ahrimanice şi luciferice, vorbim despre entităţile Ierarhiei îngerilor, arhanghelilor şi începătoriilor (= arheilor) etc. Acestea sunt entităţi invizibile. Învăţăm să le cunoaştem prin acţiunile lor. Am discutat despre multe dintre aceste acţiuni, chiar zilele trecute. Le cunoaştem prin ceea ce fac ele. Oare cu oamenii lucrurile stau altfel? Învăţăm să cunoaştem omul, care este invizibil în lumea fizică, prin felul cum ordonează şi depune particulele minerale într-o formă umană. Aceasta este însă numai una din activităţile fiinţei umane. Faptul că trebuie să ne clarificăm într-un alt mod activităţile lui Ahriman şi Lucifer, acţiunile îngerilor, arhanghelilor şi arheilor nu înseamnă decât să cunoaştem aceste entităţi pe altă cale. Dar prin faptul că aceste entităţi sunt suprasensibile, dacă abordăm problema naturii fiinţei umane numai cu raţiunea, ele nu se deosebesc de noi.

Vedeţi deci că a gândi mihailic înseamnă a recunoaşte că din punct de vedere al fiinţei nu ne deosebim deloc de entităţile suprasensibile. Omenirea se putea descurca în lipsa acestei conştientizări pe vremea când mineralele îi mai ofereau ceva. Dar de când lumea minerală se află în involuţie omul este constrâns să se deschidă spre o concepţie spirituală despre sine însuşi şi despre lume. Faptul că ne putem găsi forţa interioară, că nu suntem nevoiţi să umblăm prin lume cu conştienţa că omul ar reprezenta această acumulare de particule materiale, ci că este o fiinţă suprasensibilă, că aceste particule materiale nu fac decât să ne dezvăluie omul cu un gest al lumii minerale exterioare: aici este un om, forţa de a dezvolta o asemenea stare de conştienţă o poate avea omul într-o măsură mai mare din decada a opta a secolului al XIX-lea. Numai datorită influenţelor ahrimanice, aşa cum le-am caracterizat acum opt zile, omul stopează această conştientizare, nu vrea s-o dezvolte. În viaţa omului lucrurile se leagă între ele, şi aşa cum ne învârtim în jurul prejudecăţii că omul ar fi o fiinţă sensibilă, tot aşa ne mişcăm şi printre alte idei eronate. Vorbim despre evoluţie şi ne gândim că aceasta înaintează parcurgând etapele succesiv, de la sine. Dumneavoastră ştiti că nu a fost posibil să fie modelată artistic o asemenea evoluţie în procesul construirii fiinţei noastre. Când am dat formă capitelurilor a trebuit să prezint într-o evoluţie progresivă primul, al doilea şi al treilea capitel; cel de al patrulea ocupă mijlocul, al cincilea se află în involuţie, al şaselea este mai simplu, iar al şaptelea este din nou cel mai simplu*. A trebuit să adaug evoluţiei ascendente evoluţia descendentă, involuţia.

* Este vorba de capitelurile care încununau cele şapte coloane ce susţineau bolta uneia dintre sălile primei clădiri a Goetheanumului. (Nota trad.)

Noi avem cu adevărat acest lucru în capul nostru. În timp ce restul organismului parcurge încă evoluţia ascendentă, capul nostru se află deja în involuţie. Cine crede că evoluţia înseamnă numai urcuş, se îndepărtează de realitate; aşa a făcut Haeckel sub influenţa unei idei preconcepute: mai întâi fiinţe simple, apoi evoluţie, fiinţe mai complicate, şi aşa mai departe, la nesfârşit, tot mai complicate, tot mai desăvârsite. Aceasta este o absurditate. Orice evoluţie ajunge şi la drumul de întoarcere. Orice ascensiune este urmată de un coborâş, are în sine predispoziţia de coborâre. Una din erorile cele mai problematice ale omenirii constă în faptul că a pierdut conştienţa legăturii dintre evoluție şi devoluţie (involuţie), dintre dezvoltare şi devenirea inversă (regresivă). Căci acolo unde există dezvoltare ascendentă trebuie să existe şi predispoziţia la dezvoltarea regresivă. În momentul în care o evoluţie ascendentă începe să devină regresivă, dezvoltarea fizică se transformă în dezvoltare spirituală. Căci de îndată ce fizicul începe să devină regresiv există loc pentru o evoluţie spirituală. În capul nostru este loc pentru o evoluţie spirituală datorită prezenţei unei involuţii fizice concomitente. Totuşi, nu vom înţelege fiinţa umană, şi o dată cu ea nici restul lumii, înainte de a ajunge în situaţia de a vedea lucrurile în lumina corespunzătoare, adică de a stabili cu adevărat o anumită legătură între inteligenţa noastră şi evoluţia lui Lucifer, aşa cum am expus-o anterior. Atunci vom valoriza aceste lucruri în mod corect şi vom şti că inteligenţa noastră are cu adevărat nevoie de o influenţă pentru a putea conduce omul spre scopul său. Lucifer trebuie împiedicat, prin principiul Hristos, de a face din om un rebel faţă de calea sa dumnezeiască predestinată.

Am spus deja că lucrurile se leagă între ele. Omul este înclinat în prezent ca, sub influenţa aceleiaşi prejudecăţi care a asociat forţelor divine unele calităţi luciferice, să vadă, de exemplu, în mod unilateral, în prezentarea frumosului un ideal. Desigur, frumosul poate fi prezentat ca atare. Dar trebuie să fii conştient că dacă în calitate de oameni ne-am dărui numai frumosului am cultiva acele forţe care conduc la elementul luciferic. Căci după cum în lumea reală nu întâlnim evoluţia unilaterală ascendentă izolată, deoarece ea implică şi involuţia, tot aşa nu găsim nici frumosul izolat. Frumosul luat izolat, folosit de Lucifer pentru a-i captiva pe oameni, pentru a-i înşela, ar elibera omenirea de evoluţia pământeană şi ea nu ar mai fi legată de evoluţia Pământului. În realitate, ca şi în cazul angrenajului dintre evoluţie şi involuţie, avem de-a face cu o luptă dârză între frumos şi urât. Dacă vrem să înţelegem cu adevărat arta, nu trebuie să uităm că actul artistic, în străfundurile sale cele mai ascunse, trebuie să dezvăluie încleştarea frumosului cu urâtul, să fie o manifestare a luptei lor. Căci numai prin simplul fapt al perceperii stării de echilibru dintre frumos şi urât ne aflăm în interiorul realităţii, nu privind unilateral o realitate care nu ne aparţine, dar care este ascunsă printre noi, realitatea luciferică şi cea ahrimanică. Este necesar ca ideile acestea să se instaleze în evoluţia culturală umană. În Grecia – ştiţi cu cât entuziasm am vorbit de pe această poziţie despre cultura greacă –, oamenii se puteau dedica în mod unilateral frumuseţii, căci omenirea nu fusese încă cuprinsă de involuţia pământeană, cel putin nu de către poporul grec. De atunci, omul nu-şi mai poate oferi luxul de a cultiva frumosul pur; aceasta ar însemna fugă din realitate. El trebuie să ia atitudine în faţa luptei reale dintre frumos şi urât, trebuie să poată simţi să intre în rezonanţă, să vieţuiască disonanţele în lupta cu consonanţele.

Prin aceasta în evoluţia umanităţii pătrunde forţa, din care rezultă şi posibilitatea de a avea o structură a conştienţei care ne ridică cu adevărat deasupra iluziei că omul ar fi alcătuit din substanţe puse unele peste altele, din particule materiale pe care el doar le-a atras în sine. În prezent, s-ar putea spune că omul nu poartă în sine caracteristica naturii minerale, natura fizică exterioară. Mineralul exterior este greu. Dar ce ne dă, de exemplu, capacitatea de a dezvolta elemente sufleteşti – nu spun inteligenţa – nu este legat de gravitaţie, ci de opusul gravitaţiei, ceea ce se numeşte forţa ascensională a lichidului. V-am prezentat, cu alte prilejuri, cum pluteşte creierul nostru în lichidul cefalorahidian. Dacă nu ar pluti în acest lichid, micile vase de sânge din creier ar fi închise prin apăsare. Pe când Arhimede se afla o dată în baie, a descoperit că a devenit mai uşor şi a fost atât de bucuros încât a emis celebrul său strigăt: Evrika! Acest lucru l-aţi învăţat la fizică. Aşadar, sufleteşte nu trăim prin ceea ce ne trage în jos, ci prin ceea ce ne trage în sus. Noi existăm sufleteşte nu datorită faptului că este greu creierul, ci prin aceea că, plutind în lichidul cefalorahidian, el devine mai uşor. Noi vieţuim prin ceea ce ne trage, îndepărtându-ne de Pământ. Acest lucru poate fi spus chiar şi în sens fizic.

Ceea ce am dorit să subliniez în aceste trei prime conferinţe este faptul că, faţă de viaţa modernă, este necesar să avem o concepţie despre suflet care să ne facă conştienţi, în fiecare moment al stării de veghe, de realitatea suprasensibilă din ambianţa imediată, şi care să nu cadă pradă iluziei conform căreia omul este o realitate pentru că îl vezi, iar spiritele nu sunt realităţi pentru că nu se văd. În realitate, nici omul nu se vede. Iluzia constă tocmai în credinţa că omul poate fi văzut. Noi nu ne deosebim de entităţile Ierarhiilor superioare. Sarcina omenirii moderne este aceea de a învăţa să sesizeze similitudinea dintre fiinţele aparţinând Ierarhiilor superioare şi noi înşine, ba chiar şi animale şi plante.

Vorbim despre faptul că prin Misteriul de pe Golgota impulsul hristic a pătruns în evoluţia Pământului, mai întâi în aceea a umanităţii, şi că este legat în prezent de aceasta. Lumea spune că nu-l vede. Ea nu poate să-l vadă atât timp cât se înşeală chiar şi asupra omului, atât timp cât percepe cu totul altceva decât este omul cu adevărat. În clipa în care aceasta nu este o teorie, ci adevăr resimţit în mod viu de suflet, care ne face apţi să vedem în om ceva suprasensibil, în acea clipă noi ne educăm facultatea de a percepe impulsul hristic, de a putea spune din propria noastră convingere: Nu-l căutaţi în gesturi exterioare, el este pretutindeni printre noi. Dar omenirea ar trebui să dezvolte şi modestia şi smerenia de a putea crede că autoeducarea unei asemenea stări de conştienţă care vede în om de la început o fiinţă suprasensibilă ascunde ceva adevărat. Dacă afirmi acest lucru numai teoretic, nu obţii nimic. Abia dacă nu crezi, dacă priveşti ca pe o absurditate, conform cu datele simţurilor, că ceea ce te întâmpină este omul adevărat, abia atunci te afli în dispoziţia sufletească la care mă refer de fapt.

Dacă v-aţi afla pe un şantier de construcţii pentru a aduna cât se poate de multe lucruri diverse care se află aici, dacă le-aţi putea mânui în aşa fel încât un trecător să nu vadă nimic din dumneavoastră, ci numai bucăţi de lemn, cioburi de cărămizi etc., el nu ar spune că această adunătură de fragmente dispuse într-o anumită formă ar fi omul. Nu faceti altceva nici cu materiile minerale pe care le prezenţaii semenilor, dispuse într-o anumită ordine în trupul dumneavoastră. Totuşi, pentru că văd cu ochii fizici aceste materii minerale, ei spun că acestea ar fi omul. În realitate, este numai manifestarea exterioară care indică omul adevărat.

În vremurile precreştine, mesagerii lui Dumnezeu coborau pe Pământ sub formă vizibilă şi se manifestau faţă de oameni, se făceau înţeleşi de aceştia. Cel mai mare mesager divin coborât pe Pământ, Hristos, este în acelaşi timp cel care s-a putut manifesta, fără concursul omului, în cel mai mare eveniment de pe Terra. În prezent, trăim în timpul revelaţiei lui Mihail. Şi ea există aici, ca şi celelalte revelaţii. Dar ea nu se mai impune omului, pentru că acesta a pornit pe calea evoluţiei libertăţii sale. Trebuie să ieşim în întâmpinarea revelaţiei mihailice, trebuie să ne pregătim astfel încât el să ne trimită forţele cele mai puternice, pentru ca noi să fim conştienţi de suprasensibilul din ambianţa noastră terestră, nemijlocită. Nu interpretaţi greşit ce ar primi oamenii prezentului şi ai viitorului prin această revelaţie mihailică, dacă s-ar apropia de ea prin libertate. Nu ignoraţi că oamenii se străduiesc, în prezent, să rezolve problema socială din rămăşiţele stărilor vechi de conştienţă. Tot ce s-a putut explica din stările de conştienţă vechi s-a clarificat. Pământul se află pe panta coborâtoare a evoluţiei sale. Prin reflectarea asupra a ceea ce a venit din timpurile vechi nu se pot rezolva imperativele care apar în prezent. Ele nu pot fi soluţionate decât de o omenire cu o nouă structură sufletească. Sarcina noastră este aceea de a acţiona în vederea apariţiei acestei noi dispoziţii sufleteşfi. Ca într-un coşmar înfiorător care apasă asupra sufletelor noastre, vedem în prezent că oamenii nu pot ieşi din reprezentările care au fost cultivate timp de milenii. Vedem cum rezultatele acestor reprezentări milenare se desfăşoară aproape automat; ele au fost golite de conţinut şi nu mai reprezintă decât învelişuri de cuvinte. Se vorbeşte pretutindeni despre idealuri umane. În aceste idealuri nu există nimic, sunt numai sunete articulate, căci omenirea are nevoie de o altă structură a sufletului. S-a auzit cândva un strigăt în omenire, pe care-l traducem astfel: Schimbaţi sensul, căci s-a apropiat timpul! Oamenii de atunci mai puteau schimba sensul structurilor sufleteşti vechi. În prezent, această posibilitate s-a epuizat; pentru a putea împlini acum ce s-a cerut atunci, trebuie să ai o altă predispoziţie sufletească. Mihail a mijlocit oamenilor revelaţia lui Iehova, influenţa lui Iehova. Începând cu sfârşitul deceniului al şaptelea al secolului trecut, el este preocupat de transmiterea impulsului hristic în adevăratul sens al cuvântului, dacă îi venim în întâmpinare. Şi mergem în întâmpinarea lui dacă împlinim două condiţii.

Cu privire la propria noastră predispoziţie sufletească putem să spunem: Trebuie să ne întoarcem de la o anumită rătăcire. Nu aş dori să vă încarc prea mult memoria cu abstracţiuni, cu concepţii filosofice despre lume, dar pentru că este un simptom al noii evoluţii umane trebuie totuşi să vă atrag atenţia asupra faptului că în zorii vremurilor noi a trăit un filosof ca Descartes (Cartesius). El mai ştia câte ceva despre spiritualitate, de exemplu faptul că aceasta se desfăşoară prin intermediul sistemului nervos în curs de dispariţie. El a rostit dictonul: Gândesc, deci exist! Acest lucru nu este conform cu realitatea. Noi nu existăm datorită faptului că gândim, căci gândirea este numai imaginea adevărului. Nu am avea de-a face cu gândirea dacă ne-am afla în plină realitate, dacă gândirea nu ar fi o simplă reflectare. Trebuie să devenim conştienţi de caracterul de oglindire a lumii reprezentărilor noastre, de caracterul de oglindire al lumii gândurilor noastre. În clipa în care am conştientizat aceasta, vom apela la alt izvor al adevărului aflat în noi. Despre acesta vrea să ne vorbească Mihail. Aceasta înseamnă că trebuie să recunoaştem lumea gândurilor noastre sub aspectul său de reflectare; numai atunci vom acţiona împotriva evoluţiei luciferice. Căci aceasta are tot interesul să ne prezinte aparenţa înşelătoare a reflectării, ca şi cum în gândirea noastră ar exista substanţă. Dar în reflectare nu există substanţă, ci numai imagine. Vom obţine substanţă din altceva, din straturile mai adânci ale conştienţei noastre. Acesta este unul din aspecte. Trebuie să conştientizăm faptul că gândurile noastre ne fac slabi; atunci vom apela la puterea lui Mihail, care este Spiritul care ne arată ce este mai tare în noi decât gândul, în timp ce prin civilizaţia noastră mai nouă am învăţat să privim numai gândul, ceea ce ne-a făcut slabi, pentru că am apreciat gândul însuşi ca fiind ceva real. Chiar dacă ne întoarcem de la inteligenţa abstractă pură, o facem numai aparent; noi ne aflăm sub impactul puternic al inteligenţei oamenilor moderni şi nu trimitem în straturile mai adânci ale fiinţei noastre, în înseşi gândurile noastre, ceea ce ele ar trebui să cuprindă.

Al doilea aspect constă în faptul că aducem în dorinţele noastre şi o dată cu aceasta şi în voinţa noastră ceea ce rezultă dintr-o realitate pe care trebuie să o considerăm a fi suprasensibilă. Am menţionat în repetate rânduri că faptul de a nu fi luat în serios caracterul suprasensibil al Misteriului de pe Golgota a avut consecinţe nefaste. V-am atras atenţia asupra unei concepţii, ca cea a teologului liberal Adolf Harnack [5]. Există numeroşi astfel de teologi liberali care recunosc că nu există o atestare prin documente istorice a realităţii Misteriului de pe Golgota. Desigur, nu este cu putinţă să dovedeşti existenţa lui Iisus Hristos în acelasi mod cu existenţa lui Cezar sau a lui Napoleon. De ce? Pentru că prin Misteriul de pe Golgota trebuia făcut cunoscut un eveniment la care omenirea era necesar să aibă un acces suprasensibil; nu trebuia să aibă un acces sensibil. Pentru ca omenirea să înveţe a se ridica prin Misteriul de pe Golgota la nivelul suprasensibil, era necesar să nu existe nici o dovadă istorică exterior sensibilă.

Aceasta ne îndrumă spre două probleme cărora trebuie să le facem faţă. În primul rând să recunoaştem suprasensibilul în lumea sensibilă nemijlocită, aşadar în lumea oamenilor, animalelor şi a plantelor; aceasta este calea lui Mihail. Şi, consecinţa acestui fapt: să găsim impulsul hristic în această lume pe care o recunoaştem ca fiind suprasensibilă.

În timp ce descriu aceste lucruri, eu vă dezvălui concomitent cele mai profunde impulsuri ale problemei sociale. Cu aceste abstracţiuni nu poţi uni oamenii de pe întregul Pământ. Dar spiritele care introduc oamenii în suprasensibil şi despre care am vorbit în aceste zile îi vor uni pe oameni.

Omenirea se îndreaptă spre înfruntarea unor lupte grele. Şi împotriva acestor lupte, la al căror început abia ne aflăm, după cum am amintit în repetate rânduri, şi care conduc impulsurile evoluţiei Pământului ad absurdum, nu vor exista remedii politice, economice sau spirituale preluate din farmacia vechii evoluţii istorice. În vremurile străvechi îşi au originea fermenţii care au adus Europa la începutul abisului ei, care vor opune Asia şi America, care vor pregăti un război pe întregul Pământ. Împotriva acestui drum absurd al evoluţiei umane nu poate acţiona decât ceea ce conduce oamenii pe drumul spre spiritualitate: calea lui Mihail, care-şi găseşte continuarea în calea lui Hristos.