Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISIUNEA LUI MIHAIL

GA 194


CONFERINŢA a IV-a

Dornach, 28 noiembrie 1919

În completarea celor spuse în conferinţele din săptămâna trecută şi ca pregătire pentru aspectele pe care le vom dezvolta mâine şi poimâine, aş vrea să mai spun unele lucruri. Este vorba să vă amintesc în alt mod decât am făcut-o până acum unele lucruri, pentru a putea urmări mai departe tema de care am început să ne ocupăm.

Dacă dorim să ne lămurim cu privire la modul cum s-a desfăşurat evoluţia Pământului, putem face cel mai bine acest lucru prin permanenta raportare a evenimentelor examinate la această evoluţie. Prin această ordonare pătrunde o anumită structurare în toate domeniile în care omul se află în evoluţie prin faptul că toată omenirea evoluează. Centrul de greutate este, după cum ştiţi, Misteriul de pe Golgota, datorită căruia tot restul evoluţiei Pământului îşi capătă sensul, adevăratul său conţinut interior.

Dacă ne întoarcem la evoluţia omenirii occidentale care a primit impulsul Misteriului de pe Golgota ca pe o influenţă din Orient, trebuie să spunem: Cu aproximativ cinci secole înainte de producerea evenimentului a început, în cadrul culturii greceşti, pregătirea Misteriului de pe Golgota. Acest curent este inaugurat de Socrate, se continuă apoi în întreaga cultură greacă – de fapt acelaşi curent poate fi observat şi în domeniul artei – cu personalitatea proeminentă, puternică a lui Platon şi capătă un caracter, se poate spune, aparent mai savant, cu Aristotel.

Din diferite expuneri pe care le-am ţinut aţi putut reţine că evul mediu, şi anume perioada care a urmat lui Augustin, a ţinut seama de ideile reieşite din gândirea lui Aristotel, pentru a se înţelege tot ceea ce se referea la Misteriul de pe Golgota, pregătirea şi reverberaţia sa. Prin aceasta, gândirea greacă a devenit importantă şi pentru evoluţia creştină a Occidentului, până la sfârşitul evului mediu, încât a fost folosită pentru pătrunderea în conţinutul Misteriului de pe Golgota. Este bine dacă ne lămurim asupra a ceea ce s-a întâmplat, de fapt, în Grecia, în aceste ultime secole înainte de pătrunderea Misteriului de pe Golgota.

Ce s-a petrecut în gândirea, simţirea, actiunea omului grec este ultimul ecou al unei culturi originare a omenirii care nu mai este apreciată în prezent. Cu abordările noastre istorice, nu putem percepe aceste lucruri în adevărata lor lumina, căci ele nu ajung până la acele timpuri în care o cultură a Misteriilor, care se întindea peste Pământul civilizat de atunci, se infiltrase în întreaga voinţă şi simţire omenească. Trebuie să pătrundem retrospectiv până în mileniile în care istoria nu mai are acces, cu ajutorul metodelor expuse în cartea mea Ştiinţa ocultă în linii mari, pentru a vedea de ce natură era această cultură originară. Ea îşi avea izvorul în vechile Misterii la care aveau acces oameni selecţionaţi de mari personalităţi conducătoare, potriviţi pentru iniţierea nemijlocită. Prin astfel de iniţiaţi ajungea la ceilalţi oameni cunoaşterea pe care o obţinuseră prin Misterii. În fond, întreaga cultură veche nu poate fi înţeleasă dacă nu se are în vedere substratul culturii Misteriilor. La Eshil se vede încă foarte clar acest substrat al Misteriilor. În filosofia lui Platon el poate fi de asemenea resimţit. Dar revelaţiile asupra divinităţii obţinute de omenire prin Misterii s-au pierdut din punctul de vedere al istoriei. Ceea ce a devenit cultură şi poate fi dovedit istoric s-a păstrat în modul cel mai primitiv. Ce s-a întâmplat, de fapt, poate fi cel mai bine judecat prin lămurirea a ce a mai rămas în perioada de după Socrate din acea cultură primordială a Misteriilor, în care îşi are rădăcinile şi cultura greacă. A rămas un anumit fel de a gândi, un anumit fel al omului de a-şi reprezenta.

Se povesteşte cum a fundamentat Socrate dialectica, cum marele maestru a fost de fapt propovăduitor al gândirii, al acelei gândiri pe care apoi Aristotel a dezvoltat-o, dându-i un caracter ştiinţific. Dar ce a constituit un mod de gândire şi de reprezentare atât de specific grecesc sunt ultimele acorduri ale unei culturi a Misteriilor, care avea un conţinut foarte bogat. În concepţia generală a omului fuseseră preluate prin cunoaştere fapte spirituale care sunt cauze fundamentale pentru ordinea lumii noastre. Aceste conţinuturi mari, puternice s-au stins treptat. Dar modul de gândire pe care l-au dezvoltat elevii Misteriilor, modul de reprezentare, configuraţia gândirii au rămas şi au devenit istorice, mai întâi în gândirea greacă, apoi în gândirea evului mediu, în aceea a teologilor creştini, care de fapt şi-o însuşiseră în beneficiul teologiei lor. Scopul lor era ca prin educarea gândirii să înţeleagă cu ajutorul formelor de gândire, a ideilor şi noţiunilor, care erau continuarea gândirii greceşti, ceea ce a ajuns în lume prin Misteriul de pe Golgota. Filosofia evului mediu, aşa-numita scolastică, este în întregime o confluare a adevărurilor spirituale ale Misteriului de pe Golgota cu gândirea greacă. Elaborarea, prelucrarea pe calea gândirii a Misteriilor de pe Golgota a fost făcută cu unealta gândirii greceşti – dacă mă pot exprima astfel –, a dialecticii greceşti. De la pierderea conţinutului cunoaşterii obţinute în cadrul vechilor Misterii până la Misteriul de pe Golgota, de la apariţia a ce era exclusiv formal, exclusiv rod al gândirii vechilor Misterii trecuseră aproximativ patru secole şi jumătate. Astfel trebuie să ne reprezentăm cum cultura Misteriilor se extinde în lumea civilizată de atunci, într-o perioadă precreştină. Ea se dezvoltă ulterior în aşa fel încât nu mai rămâne în urma ei decât o spiritualizare, dialectica greacă, gândirea greacă. Apoi survine Misteriul de pe Golgota.

În Occident, acest eveniment este înţeles mai întâi cu ajutorul dialecticii greceşti. Cine vrea să se familiarizeze cu ştiinţa încă impregnată de teologie a secolelor X–XIV trebuie să-şi organizeze gândirea altfel decât este obişnuită s-o facă omenirea actuală plecând de la modul de reprezentare a ştiinţelor naturale. Cei care judecă în mod obişnuit scolastica nu pot s-o facă în mod corect, pentru că au fost educaţi în sensul ştiinţelor naturale, iar scolastica presupune un alt mod de educare a gândirii decât cea practicată la ora actuală.

În prezent, trăim într-o perioadă care urmează după patru secole de când un asemenea mod de gândire al ştiinţelor naturale a pus stăpânire pe omenire. Acest proces a început la mijlocul secolului al XIV-lea. Atunci în Occident oamenii au început să gândească precum Galilei, în parte şi Giordano Bruno. Acest lucru evoluează apoi până în vremea noastră. Aparent este aceeaşi logică folosită şi de greci, şi cu toate acestea este o logică cu totul diferită. Este o logică desprinsă din fenomenele naturale, aşa cum logica greacă era desprinsă din ceea ce vedeau în Misterii învăţăceii Misteriilor.

Să încercăm să înţelegem deosebirea dintre cele patru secole şi jumătate de dinaintea Misteriului de pe Golgota în aproape unica lume civilizată de atunci, cea greacă, şi cele patru secole şi jumătate în care omenirea a fost educată în spiritul ştiinţelor naturale. Cel mai bine vă pot reprezenta acest lucru pe un grafic (vezi fig. 8).

figura 8
plansa 6   Planşa 6
Fig. 8
[măreşte imaginea]

Imaginaţi-vă mai întâi cultura Misteriilor ca pe un fel de chimborazzo* al culturii spiritului – dintr-o perioadă foarte veche (alb). Această cultură a spiritului devine apoi în Grecia logica, până la Misteriul de pe Golgota (segmentul de curbă dintre prima şi a doua linie verticală – roşu). Aceasta se continuă apoi în evul mediu cu scolastica (a treia linie verticală). Aici (acolada superioară) avem de-a face cu perioada de stingere a vechii culturi a Misteriilor, care a durat patru secole şi jumătate. Începând din secolul al XV-lea îşi face apariţia un nou mod de reprezentare, pe care o putem numi galileică. Ne aflăm la o perioadă de timp aproximativ egală, de la punctul de plecare (vezi segmentul cuprins între inelul de la intersecţia curbei cu cea de a treia linie verticală), cu perioada scursă de la apariţia modului de gândire grec până la Misteriul de pe Golgota (a doua acoladă inferioară dinaintea celei de a doua linii verticale). Dar în timp ce linia curbă de sub acolada inferioară reprezintă o stingere, un amurg, în cazul liniei curbe dintre cea de a treia şi cea de a patra linie verticală avem de-a face cu un început de manifestare a ceva care trebuie să ia amploare, pe care trebuie să-l aducem la o anumită înălţime. Cultura greacă se afla la un sfârşit. Noi ne aflăm la un început.

* Chimborazzo, vulcan stins în Anzii sud-americani, 6 310 m.

Pentru o înţelegere deplină a acestei reprezentări grafice a unui sfârşit şi a unui început este necesar să abordăm evoluţia umanităţii dintr-un anumit punct de vedere.

V-am spus în mod repetat că nu întâmplător se încearcă în prezent acea autocunoaştere a umanităţii care să fie comunicată prin ştiinţa spiritului de orientare antroposofică. Marea majoritate a oamenilor se află în faţa unei posibilităţi de viitor extrem de semnificative. Este necesar să se ia foarte în serios faptul că omenirea istorică este un organism care evoluează continuu. Aşa cum maturitatea sexuală apare la organismul izolat şi mai târziu există şi alte transformări legate de epocile de dezvoltare, tot aşa şi în istorie au loc perioade de transformări ale umanităţii. În prezent, oamenii opun învăţăturii despre vieţile terestre repetate obiecţia că nu-şi amintesc de acest lucru, de vieţile lor anterioare.

Cine consideră că istoria evoluţiei umanităţii se desfăşoară asemănător cu cea a unui organism, aşa cum am făcut-o pe scurt ceva mai devreme, nu trebuie să se mire – dacă are în vedere cu adevărat această istorie a evoluţiei – că oamenii nu-şi amintesc de vieţile lor terestre anterioare. Căci vă întreb: Ce îşi aminteşte omul, de fapt, în mod obişnuit? Îşi aminteşte de lucrurile pe care le-a gândit deja. De lucrurile pe care nu le-a gândit el nu-şi aminteşte. Foarte multe din evenimentele unei zile rămân neobservate. Nu vă amintiţi de ele pentru că nu le-aţi gândit, deşi s-au petrecut poate în apropierea dumneavoastră. Nu vă puteţi aminti decât de lucrurile pe care le-aţi gândit.

În secolele şi mileniile trecute nu exista o cunoaştere obiectivă despre fiinţa umană. Din perioada gândirii greceşti există un fel de nostalgie după „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“, dar această sintagmă capătă un conţinut doar printr-o adecvată cunoaştere a spiritului. Abia când oamenii îşi pot cuprinde în gânduri sinea proprie – lucru pentru care omenirea s-a maturizat abia în timpul nostru – se pregăteşte facultatea de a-şi aminti pe care o vor avea în viaţa viitoare. Căci mai întâi trebuie să gândeşti asupra lucrului de care trebuie să-ţi aminteşti. Numai aceia care puteau cu adevărat să privească în mod obiectiv spre sinea proprie datorită iniţierii parcurse în timpuri mai vechi (care nu trebuia obţinută întotdeauna în cadrul Misteriilor), numai aceia, şi nu sunt deloc puţini, vor putea privi retrospectiv la vieţile lor pământene anterioare. Oamenii parcurg însă o transformare şi în evoluţia lor pur corporală. Aceste lucruri nu pot fi observate pe plan exterior, fiziologic, ci prin metodele ştiinţei spiritului. Constituţia corporală a omenirii actuale este deosebită de cea existentă acum două mii de ani, iar peste două mii de ani nu va fi ca în prezent. Am vorbit de mai multe ori despre acest lucru. Oamenii pătrund într-un timp viitor în care – exprimat în mod nepretenţios – creierele lor vor fi altfel alcătuite decât sunt în prezent. Creierul va avea posibilitatea amintirii retrospective a vieţilor pământene anterioare. Dar aceia care nu au avut grijă să se pregătească prin reflectarea asupra sinei proprii vor resimţi această capacitate ca pe ceva mecanic, ca pe un fel de nervozitate – pentru a folosi un termen actual –, ca pe o lipsă interioară. Ei nu vor şti ce le lipseşte, pentru că în timpul acesta omenirea se maturizează şi va putea vedea retrospectiv vieţile ei anterioare. Dacă nu a pregătit această retroviziune, nu va putea privi înapoi. Atunci această capacitate va fi resimţită ca o carenţă. Din această cauză, depinde de cunoaşterea corectă a forţelor de transformare actuale ale umanităţii ca oamenii să fie aduşi la autocunoaştere prin ştiinţa spiritului orientată antroposofic. Acum putem – şi vreau să fac astăzi acest lucru – să ne îndreptăm atenţia asupra vieţuirii deosebite care va fi accesibilă oamenilor prin conştientizarea vieţilor pământene anterioare.

În prezent, această simţire există la puţini oameni, dar totuşi există şi va deveni tot mai mult prezentă. Încă nu i se acordă o mare importanţă. Eu vreau să o descriu aşa cum va exista cândva. Omul care va trăi pe Pământ va spune: Prin faptul că vieţuiesc împreună cu ceilalţi oameni eu sunt educat în mod conştient sau inconştient pentru un anumit mod de gândire. Mie îmi vin anumite gânduri. Eu sunt născut şi educat într-un anumit fel de reprezentare. Dar în acelaşi timp privesc mediul înconjurător: gândirea mea, modul meu de a-mi reprezenta nu se adaptează bine ambianţei. Această nuanţă a simţirii este prezentă astăzi la unii oameni. Ei gândesc ca şi cum natura exterioară le-ar spune cu totul altceva, ca şi cum aceasta le-ar cere cu totul altceva. Acolo unde au apărut oameni care au resimţit discrepanţa între ce trebuie să gândească şi ce spune natura exterioară, ei au fost ridiculizaţi. Hegel este un exemplu clasic în această privinţă. El a exprimat anumite gânduri despre natură – nu toate ideile hegeliene sunt nesăbuite – şi le-a sistematizat. Apoi au venit filistinii şi au spus: Acestea sunt ideile tale despre natură. Dar urmăreşte cutare sau cutare fenomen şi vei constata că nu este aşa. Hegel a răspuns: Cu atât mai rău pentru natură.

Desigur, cele spuse mai sus par a fi un paradox şi totuşi în această simţire se află ceva fundamentat din punct de vedere subiectiv. Este foarte posibil să te laşi dus, fără nici un fel de prejudecăţi, de gândirea ta înnăscută şi să spui că, de fapt, natura ar trebui să se formeze cu totul altfel, dacă ar corespunde cu adevărat acestei gândiri. Apoi, după un anumit timp, ajungi să-ţi dai seama că trebuie să te adaptezi şi la ceea ce percepi sau constaţi în natură. Cei mai mulţi oameni nu observă că, o dată maturizati suficient pentru a asculta ce le transmite natura, au un suflet dublu, două adevăruri. Cei care observă un asemenea lucru pot suferi din această cauză, pentru că astfel în sufletul lor se produce o discrepanţă. Dar ce vă descriu acum, ce deţin în prezent puţini oameni, care totuşi există, chiar dacă adeseori ei nu văd aceasta, va deveni tot mai mult o dominantă. Oamenii vor spune din ce în ce mai frecvent: Prin felul în care sunt constituit sunt obligat să-mi fac o anumită imagine despre natură. Ea nu corespunde prea mult cu aceasta. Apoi mă integrez vieţii, şi în cursul timpului îmi însuşesc şi ce spune natura. Atunci trebuie să găsesc o cale de ieşire.

Sufletele noastre vor avea aceste sentimente duale când vor reveni pe Pământ. Atunci vor apărea idei şi simţiri interioare care îl vor face pe om să spună: Tu simţi, de fapt, cum ar trebui să fie lumea, dar ea este altfel constituită. Apoi va fi necesar să te integrezi acestei lumi, vei face cunoştinţă cu un al doilea fel de legitate şi va trebui să cauţi un echilibru.

Să presupunem că omul pătrunde în existenţa fizică prin naştere (vezi fig. 9). El aduce cu sine ceea ce în gândirea şi în trăirea sa sufletească este rezultatul vieţii sale anterioare.

figura 9
plansa 7   Planşa 7
Fig. 9 [măreşte imaginea]

În timpul în care nu era încă unit cu această viaţă pământeană, aceasta s-a schimbat într-un anume sens. El resimte o discrepanţă între gândirea ale cărei urmări le aduce cu sine din viaţa anterioară şi schimbările produse în ambianţa terestră în timpul absenţei sale de pe Pământ. Acum el se integrează în noua sa viaţă şi nu preia în totalitate în conştienţa sa ce îi transmite ambianţa. Se poate spune că percepe mediul înconjurător ca printr-un văl. El va prelucra acest lucru abia după moarte, după care îl aduce în propria sa viaţă viitoare. Omul se va afla întotdeauna într-o asemenea dualitate a vieţii sale sufleteşti. El va deveni conştient de faptul că aduce cu sine ceva care este nou, un lucru în care a pătruns, ca om fizic, prin naştere. Dar prin componenta sa fizică, omul preia din această lume ceva care nu pătrunde imediat şi în totalitate în sufletul său, ceva pe care-l va prelucra după moarte.

Omul actual ar trebui, de fapt, să se transpună într-un astfel de mod de a simţi viaţa. Căci numai pătrunzându-ne cu astfel de vieţuiri devenim conştienţi de forţele care pulsează prin existenţa noastră şi care altfel scapă neobservate. Noi suntem întreţesuţi cu acestea. Dacă nu încercăm să le pătrundem cu conştienţa, ele rămân în subconştient şi ne îmbolnăvesc sufleteşte. Omul va percepe din ce în ce mai mult discrepanţa dintre ce îi rămâne din viaţa anterioară şi ce se pregăteşte în cursul vieţii actuale pentru viaţa următoare. Şi pentru că el va percepe tot mai mult această dualitate, va avea nevoie de o adevărată mijlocire interioară. O întrebare va deveni tot mai arzătoare: Cum ajunge omul la această mijlocire interioară? La aceasta nu putem găsi un răspuns decât dacă reflectăm la cele ce urmează:

Noi, oamenii, în existenţa de toate zilele, suntem pe deplin apţi pentru viaţa de reprezentare numai în intrevalul de la trezire la adormire. Viaţa de reprezentare înseamnă stare de veghe totală. Nu suntem complet treji, chiar dacă suntem în stare de veghe, cu privire la viaţa noastră afectivă. Sentimentele, chiar dacă reprezentările şi gândurile noastre sunt perfect treze, nu au în cadrul conştienţei o altă treaptă de existenţă decât visele. Cel care poate cerceta în acest domeniu, ştie prin vedere directă că, în conştienţa noastră, sentimentele nu sunt mai vii, însă închipuirea prin care ne-am reprezentat sentimentele face ca lucrurile să pară altfel. Dar viaţa afectivă, ca atare, urcă din străfunduri în aşa fel încât ce tălăzuieşte în sus este ca o visare. Iar voinţa, în viaţa propriu-zisă, înseamnă ceva care doarme în noi, chiar dacă altminteri suntem treji. Noi suntem adormiti în ce priveşte voinţa. În felul acesta, purtăm în noi aceste trei stări de conştienţă chiar şi în stare de veghe. În timpul zilei circulăm treji, în viaţa de reprezentare, ne înşelăm, crezând că am fi treji şi în voinţa noastră, pentru că avem reprezentări legate de ce înfăptuieşte această voinţa. Dar nu urcă în conştienţa noastră ce vieţuieşte voinţa, ci numai imaginea reprezentării. Noi visăm sentimentele noastre, petrecem în somn profund actele noastre de voinţă. Dar atunci când atragem prin cunoaşterea imaginativă ceea ce visează altminteri în sentimente, şi-l aducem la stadiul de cunoaştere completă, clară a lumii, atunci observăm că nu numai în reprezentările şi gândurile noastre există înţelepciune – dacă putem folosi această denumire; tehnic putem s-o numim astfel, chiar dacă la mulţi oameni există neînţelepciune. Înţelepciune există în gânduri, există însă şi în sentimentele noastre şi, de asemenea, şi în viaţa noastră.

Viaţa de reprezentare

deplin trează

înţelepciune
Sentimente

visare

înţelepciune
Voinţă

somn profund

înţelepciune

Cu privire la existenţa actuală nu putem vorbi cu claritate decât despre viaţa noastră de reprezentare. Despre ce vieţuieşte în existenţa afectivă omenirea, în general, are alte idei decât despre viaţa de vis şi totuşi în aceasta există înţelepciune.

Cel care aplică în ceea ce priveşte sufletul său, cu seriozitate, exerciţiile descrise în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, poate să facă cunoştinţă cu o tălăzuire sufletească interioară care are într-o anumită măsură caracterul unui vis; pentru cei mai mulţi oameni nu are decât caracterul unui vis, şi nu are o regularitate mai mare decât visarea obişnuită. De fapt, în această trăire interioară nu domneşte o logică unitară – uneori este o logică grotescă şi cele mai diferite rămăşiţe de gânduri se grupează laolaltă, se succed ca un vis, alteori domină o logică uimitoare. Dar cel care aplică chiar şi în mică măsură propriului suflet ce este descris în cartea mea poate recunoaşte, ca o primă experienţă interioară, foarte primitivă, că în aceste trăiri se petrece totuşi ceva. Când omul se afundă în această tălăzuire a viselor treze, de fapt, se ridică la suprafaţă o realitate nouă, opusă realităţii obişnuite a vieţii exterioare. El poate observa relativ repede că în acest întreg există şi înţelepciune, dar o înţelepciune pe care nu o poate cuprinde, şi nu se simte suficient de matur pentru a o introduce integral în conştienţă. Astfel, omul observă că înţelepciunea nu străbate numai stratul superior al conştienţei sale, de care este pătruns în viaţa de zi obişnuită, în stare de veghe, ci că dedesubt se află un alt strat al conştienţei sale, care-i apare lipsită de logică numai pentru că aşa o numeşte el, pentru că încă nu-i poate cuprinde toată înţelepciunea. Când ţi-ai însuşit pe deplin cunoaşterea imaginativă, aceste vise treze încetează de a fi atât de groteşti cum apar în viaţa obişnuită, ele se umplu cu o înţelepciune care nu face decât să indice un alt conţinut al realităţii, o altă lume decât cea a simţurilor pe care o controlăm cu înţelepciunea obisnuită.

În viaţa obişnuită, în conştienţa noastră cea de toate zilele din acest strat subiacent străbate nu numai lumea sentimentelor; dintr-un strat şi mai adânc apare la suprafaţă lumea voinţei, care este în întregime întreţesută cu înţelepciune. Numai că ea nu ajunge în conştienţa noastră obişnuită. Putem spune că suntem dominati de trei straturi de conştienţă. Prima este conştienţa de reprezentare în care vieţuim zilnic. A doua este conştienţa imaginaţiunilor. A treia este conştienţa inspirată, care însă rămâne la mare adâncime, acţionează în noi în mod corect, dar al cărei specific nu-l recunoaştem în viaţa obişnuită.

I      Conştienţa de reprezentare
II     Conştienţa imaginaţiunilor
III    Conştienţa inspirată

Dacă filosofia contemporană nu ar fi atât de obtuză – eu nu mă refer la cel care nu are nici o treabă cu filosofia, dar filosofii ar trebui să poată înţelege acest lucru, ceea ce nu se întâmplă –, ar trebui să sesizeze marea deosebire dintre adevărurile obţinute pe baza cercetării exterioare a naturii şi cele descoperite în ştiinţe, de pildă de matematică şi geometrie, cu ajutorul cărora se fac eforturi pentru a înţelege natura exterioară.

Se poate spune că în ceea ce priveşte adevărurile pe care omul şi le însuşeşte prin observaţie exterioară nu putem vorbi niciodată de o certitudine. Acest lucru a fost repetat de atâtea ori în istoria filosofiei, încât este de prisos să-l discutăm prea în detaliu. Kant şi Hume l-au spus foarte clar, susţinând chiar în mod bizar: Observăm că Soarele răsare, dar aceasta nu ne dă dreptul să afirmăm că Soarele va răsări şi mâine. Noi nu facem decât să conchidem, pe baza observaţiilor noastre, că până acum Soarele a răsărit mereu, deci că va răsări şi mâine. Aşa stau lucrurile în ce priveşte adevărurile pe care le extragem din observaţii. Nu la fel stau lucrurile cu adevărurile matematice. O dată ce le-am înţeles, ştim că ele sunt valabile pentru totdeauna. Cel care poate demonstra că pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor ştie că nimeni nu va putea desena niciodată un triunghi dreptunghi pentru care această teoremă să nu fie valabilă.

Cu adevărurile matematice lucrurile stau altfel decât cu adevărurile obţinute din observaţii exterioare. Acest lucru este cunoscut, dar mijloacele cercetării actuale nu permit să se întrevadă motivul real. Motivul îl constituie faptul că adevărurile matematice ies din profunzimi ale interiorului oamenilor, că ele îşi au obârşia în stratul inferior al conştienţei şi, fără ca omul să ştie, ele ţâşnesc în conştienţa superioară, unde el le vede în interior. Noi deţinem adevărurile matematice deoarece sălăşluim noi înşine matematic în lume. Umblăm, stăm etc., descriem linii. Prin acest comportament voluntar faţă de lumea exterioară obţinem intuirea interioară a matematicii. Matematica ia naştere în al treilea strat al conştienţei (vezi schema de la mai jos), şi ţâşneşte în sus.

Aşadar, avem reprezentări foarte clare privind cel puţin o parte a acestei conştienţe subiacente, chiar dacă în acest caz ea nu-şi are originea în conştienţa obişnuită. Reprezentările matematice, geometrice se ridică din acel nivel profund. Numai stratul intermediar are ceva din caracterul confuz al visului. Aici sus, unde are loc starea obişnuită de veghe de peste zi, în viaţa de reprezentare ne găsim din nou în domeniul clarului. Apoi mai este clar şi ce se ridică din cel de-al treilea strat al conştienţei. Ce se află între aceste straturi atinge, la majoritatea oamenilor, o stare asemănătoare cu o visare trează confuză. Este foarte important să ne lămurim asupra acestui lucru. O asemenea conştienţă întâlnim mai ales la greci. Ei au preluat această primă conştienţă ca o rămăşiţă a culturii Misteriilor. Este vorba de un element pur luciferic, pe care vi l-am descris nu de mult. Este vorba de cultura intelectualistă. În capul nostru ea este foarte clară. Este întrepătrunsă de înţelepciune, de o înţelepciune general valabilă. Dar în noi ea este un element luciferic. Iar ce se află aici, jos, şi este atât de îndrăgit de oamenii de ştiinţă actuali era apreciat de Kant, care a spus: Există în privinţa naturii numai atâta matematică câtă matematică se află în ea – acesta este un element pur ahrimanic care urcă prin fiinţa umană.

Nu este suficient să ştim despre ceva că este corect. Ştim că lucrurile pe care le înţelegem cu intelectul, prin intermediul capului, sunt corecte, dar acesta este un dar al elementului luciferic. Ştim, de asemenea, că matematica este corectă, dar această corectitudine a matematicii o datorăm lui Ahriman, care sălăşluieşte în noi.

Viaţa de reprezentare

veghe totală
înţelepciune
Sentimente

visare

înţelepciune
Voinţă

somn

înţelepciune


I

Conştienţa de reprezentare
luciferică
II

Conştienţa de imaginaţiuni

III

Conştienţa inspirată
ahrimanică

Elementul cel mai nesigur se află la mijloc. Este vorba de vise, care tălăzuiesc aparent în mod ilogic.

Doresc să vă mai dau şi un alt indiciu pentru a înţelege întreaga importanţă a problemei. Pătrunderea matematică a lumii, prin Galilei, Giordano Bruno, îşi are originea din acest strat profund al conştienţei. Au trecut patru secole şi jumătate de când ne străduim să introducem acest element ahrimanic în gândirea şi simţirea noastră. În timp ce în gândirea greacă zona cea mai limpede a conştienţei a fost luminată de ecoul ultim al culturii Misteriilor, în straturile inferioare, cele mai profunde, ale conştiinţei noastre, găsim zorile a ce trebuie să-şi găsească împlinirea, care trebuie să urce la suprafaţă abia în viitor.

Viaţa sufletească umană este ca un braţ de balanţă care trebuie să caute mai întâi echilibrul între elementul luciferic şi cel ahrimanic (vezi fig. 10 și planșa 6 jos). Elementul luciferic se află în capul nostru, iar cel ahrimanic jos, în înţelepciunea care ne impregnează voinţa. Iar noi trebuie să căutăm echilibrul între aceste elemente, ceea ce nu pare deloc simplu.

figura 10
Fig. 10

Cum pătrunde înţelepciunea în această parte mediană a omului? Omul este controlat, în privinţa capului, de Lucifer, iar în privinţa înţelepciunii metabolismului, a înţelepciunii membrelor de Ahriman. Dar în ceea ce priveşte inima – căci ce este descris aici ca stare intermediară a conştienței este dependent de organizarea inimii noastre, cu ritmul ei (citiţi despre aceasta în cartea mea Enigmele sufletului), în aceeaşi măsură în care este legată intelectualitatea noastră de cap –, în această sferă trebuie să se instaureze de asemenea, treptat, o ordine tot atât de mare ca aceea care a intrat prin logica minţii în înţelepciunea capului, cum pătrunde prin matematică, geometrie, pe cale ahrimanică, în general prin observarea exterioară, raţională a naturii. Cum ajunge în această zonă mediană a fiinţei omeneşti logica interioară, înţelepciunea interioară, capacitatea de orientare? Prin impulsul hristic, prin ceea ce a trecut în cultura Pământului prin Misteriul de pe Golgota.

Există o anatomie a ştiinţei spiritului care ne arată ce este cultura capului, ce este cultura metabolismului şi ce este acea sferă aflată între primele două şi de ce are nevoie aceasta. Fiinţei umane îi este caracteristică întrepătrunderea cu impulsul hristic.

Aşadar putem spune: Să admitem în mod ipotetic, pentru o clipă, că Misteriul de pe Golgota nu ar fi intrat în evoluţia Pământului; şi în acest caz omul ar fi fost caracterizat de înţelepciunea capului. El ar deţine şi ce a urcat la suprafaţă începând cu secolul al XV-lea. Dar ar fi gol şi pustiu în ceea ce priveşte entitatea sa centrală, ar resimţi din ce în ce mai mult dezacordul dintre cele două sfere interioare amintite. El nu ar putea realiza starea de echilibru. Noi putem instaura starea de echilibru numai prin faptul că ne pătrundem cu impulsul hristic, care stabileşte echilibrul dintre elementele luciferice şi cele ahrimanice.

Prin aceasta putem conchide că în cele patru secole şi jumătate precreştine i-a fost hărăzit omului o anumită pregătire pentru Misteriul de pe Golgota, ultima prelungire a culturii Misteriilor, care s-a statornicit ca o amintire a acestei vechi culturi. Iar în timpurile mai noi, timp de patru secole şi jumătate fiinţa umană s-a pregătit pentru o nouă direcţie a spiritului, pentru un nou fel de cultură a Misteriilor. Dar pentru ca acestea să poată fi legate şi în evoluţia istorică a umanităţii trebuia ca Misteriul de pe Golgota să fie implicat în evoluţie. Contemplată din afară, evoluţia umană se desfăşoară în aşa fel încât Misteriul de pe Golgota este introdus în evoluţia umanităţii ca un fapt obiectiv. Interior însă, evoluţia umanitătii progresează astfel încât oamenii se maturizează până când, în secolul al XV-lea, primesc o nouă influenţă, pe care am considerat-o ca fiind a lui Ahriman, datorită căreia vor resimţi necesitatea unei posibilităţi de a construi o punte între cele două etape.

În felul acesta putem înţelege interior omul tripartit. Şi îl vom înţelege mai bine când vom face legătura dintre cele expuse astăzi şi un alt lucru, pe care l-am spus cu alte ocazii. Un grec din antichitate, cu ultimele sale reminiscenţe din vechea cultură a Misteriilor, nu ar fi putut fi ateu – în afara unor indivizi degeneraţi, dar nici la aceştia într-o măsură comparabilă cu timpurile noastre. Analizat în fond, ateismul este o creaţie mai nouă, cel puţin în formele sale radicale. Omul grec, care stăpânea dialectica, simţea încă în gândirea sa, chiar şi în gândirea lipsită de conţinut, acţiunea forţei divine.

Ştiind acest lucru, ne dăm seama pe ce se bazează contestarea totală a divinităţii. Prin metodele ştiinţei spiritului se poate stabili că ateii sunt oameni la care organic ceva nu este în ordine. Uneori acest lucru tine de relaţii structurale foarte fine. În realitate, ateismul este o boală, şi acest lucru trebuie să-l reţinem înainte de orice. Căci atunci când organismul nostru este deplin sănătos el nu poate interacţiona altfel, în diferitele sale angrenaje, decât în sensul în care resimţim propria noastră origine din lumea divină – ex deo nascimur.

Un alt caz este acela în care omul poate resimţi ce este dumnezeiesc, dar îi lipseşte cu desăvârşire posibilitatea de a-L simţi pe Hristos. În această privinţă nu se fac, în prezent, diferenţieri foarte fine. Oamenii se mulţumesc să dea atenţie cuvintelor. Dacă testezi conţinutul spiritual real al multor occidentali şi nu te orientezi după cuvinte – din ceea ce spun rezultă că ei cred în libertatea voinţei etc. –, se poate constata cum întreaga configuraţie a gândirii contrazice ce exprimă. Ei au fost obişnuiţi să vorbească despre Hristos, despre libertate etc. numai în legătură cu cultura. În realitate poţi spune că un mare număr de oameni care trăiesc printre noi sunt turci, deoarece conţinutul credinţei lor este fatalist, ca al mahomedanilor – chiar dacă acest fatalism este descris ca o necesitate a naturii. Mahomedanismul este mult mai răspândit decât se crede. Dacă în loc de a da atenţie cuvintelor se are în vedere conţinutul spiritual-sufletesc, atunci putem spune că mulţi creştini sunt de fapt turci. Şi astfel oamenii îşi spun creştini chiar dacă nu pot găsi trecerea de la Dumnezeul pe care-l simt la Hristos.

Este suficient să amintesc exemplul clasic al unui teolog modern, Adolf Harnack, care a scris Fiinţa creştinismului. Vă rog să faceţi următorul experiment: ştergeti peste tot unde întâlniţi în carte numele lui Hristos şi scrieţi numele lui Dumnezeu; aceasta nu va schimba cu nimic conţinutul cărţii. El vorbeşte despre Dumnezeu-tatăl în general, despre Dumnezeu-tatăl care se află la baza lumii create. Nu simte nevoia ca ce afirmă să se raporteze la Hristos. Acolo unde dovedeşte ceva, este vorba de un neadevăr fie interior, fie exterior, deoarece preia diferitele afirmaţii din Evanghelii; dar în modul în care le prelucrează nu găseşte nici un prilej de a le raporta la Hristos. Trebuie să găseşti posibilitatea de a nu-L concepe pe Hristos în aşa fel încât să-L identifici cu Dumnezeu-tatăl. Foarte mulţi teologi evanghelici mai noi nu pot face deosebirea dintre noţiunea de Dumnezeu şi aceea de Hristos. Una este să nu-L găseşti în viaţă pe Hristos şi alta să nu-L găseşti pe Dumnezeu-tatăl. Aici nu este vorba de a pune în vreun fel la îndoială divinitatea lui Hristos, ci de faptul că trebuie să facem deosebire clară între Dumnezeu-tatăl şi Dumnezeu-Hristos. Acest lucru se exprimă şi în viaţa sufletească a omului. A nu-L găsi pe Dumnezeu-tatăl este o boală; a nu-L găsi pe Hristos este o nenorocire. Căci omul este legat de Hristos, el depinde interior de Acesta. Dar el depinde de ceva care s-a desfăşurat ca eveniment istoric. De aceea trebuie să găsească aici, în lumea exterioară, o legătură cu Hristos. Dacă nu-L găseşte, este o nenorocire. Este o boală a nu-L găsi pe Dumnezeu-tatăl. Este o nenorocire să nu-L găseşti pe Dumnezeu-fiul, pe Hristos.

Dar ce înseamnă să nu-L găseşti pe Sfântul-Duh? Cine nu poate să-şi cunoască propria spiritualitate pentru a găsi legătura dintre aceasta şi spiritualitatea lumii are o spiritualitate slabă; a nu recunoaşte Duhul este o debilitate sufletească.

Vă rog să vă amintiţi de aceste trei carenţe ale structurii sufleteşti – vom putea continua apoi, mâine, aceste consideraţii –, de ce v-am spus astăzi despre cele trei stări de conştienţă şi că a fi ateu, a nu putea găsi pe Dumnezeu din care ne-am născut este o boală; a nu-L găsi pe Hristos este o nenorocire, a nu găsi Duhul este o debilitate mintală. În acelaşi fel se deosebesc şi căile omului spre Sfânta Treime. Şi va fi tot mai necesar pentru omenire să adâncească aceste probleme concrete ale vieţii sufleteşti, să nu rămână la abordări generale, confuze, nebuloase. În prezent, există o înclinatie cu totul specială pentru  asemenea nebulozităţi. Este o sarcină esenţială a timpului actual de a depăşi această stare şi de a păşi din nou în concretul vieţii sufleteşti.