Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISIUNEA LUI MIHAIL

GA 194


CONFERINŢA a V-a

Dornach, 29 noiembrie 1919

Omul poate obţine o conştienţă adevărată, care să-i cuprindă sufletul, numai prin faptul că preia legile cele mai importante, esenţiale ale evoluţiei umane. Noi trebuie să recunoaştem şi să aducem în viaţa noastră sufletească ce s-a întâmplat în cursul evoluţiei umane. Aceasta ar fi, într-un anumit sens, sarcina omului contemporan. Dar acum se pune problema să se acorde toată importanţa faptului că însăşi evoluţia umanităţii este asemănătoare evoluţiei fiinţei vii. Există o dezvoltare a întregului neam omenesc, aşa cum există o creştere legică a fiecărui individ uman. Şi cum prezentul este un timp în care anumite lucruri trebuie să urce în conştienţă şi cum omul a participat, în vieţile sale terestre succesive, la variatele modelări ale istoriei evoluţiei umanităţii, este necesar să ne dezvoltăm înţelegerea pentru diversitatea dispoziţiilor sufleteşti în diferitele etape ale evoluţiei. Ce numim azi istorie este, de fapt, o ficţiune acceptată din diferite motive, pentru că în această înşiruire abstractă de evenimente şi în căutarea cauzei şi efectului desfăşurărilor istorice nu se iau în considerare metamorfozele vieţii sufleteşti umane. Dacă am examina din acest punct de vedere diferite etape istorice, ne-am putea lămuri cât de plină de prejudecăţi este credinţa că aşa cum sunt dispuse astăzi sufletele omeneşti tot astfel au fost în toate timpurile care s-au succedat din vremea primelor documente istorice. Dar aceasta nu corespunde realităţii. Chiar şi oamenii cei mai simpli, mai primitivi ai secolelor al IX-lea şi al X-lea d.Hr. aveau o cu totul altă dispoziţie a sufletului decât cei care au trăit după mijlocul secolului al XV-lea. Acest lucru poate fi urmărit atât în degradările morale cât şi în aspiraţiile spre înălţimi ale neamului omenesc. Încercaţi să intraţi în posesia admirabilei lucrări a lui Dante despre Monarhie [6]. Dacă veţi citi o astfel de scriere, dar nu ca pe o curiozitate, ci cu un anumit simţ al detectării cultural-istorice, veţi observa lucruri care ar fi imposibil să fie exprimate de sufletul unui om contemporan. Mă voi referi la un singur exemplu.

Dante caută să ne convingă în această carte, care în intenţia sa trebuia să fie o tratare serioasă a bazei juridice şi politice a monarhiei, că romanii au constituit poporul cel mai important de pe Pămât. El spune că a fost un drept primordial al romanilor acela de a cuceri întreaga planetă, că această cucerire era un drept superior dreptului la independenţă a diferitelor popoare mici, că Dumnezeu a vrut ca romanii să domnească asupra popoarelor mici, spre binele lor. Pentru justificarea dreptului romanilor de a domni asupra lumii Dante aduce numeroase dovezi reieşite din spiritul timpului. Una din aceste dovezi este următoarea: romanii se trag din Enea. Acesta a fost căsătorit de trei ori. Mai întâi cu Creusa. Prin această căsătorie a dobândit dreptul de a stăpâni peste Asia, în calitate de fondator de neam. Apoi s-a căsătorit cu Didona, ceea ce i-a dat dreptul, ca strămoş al romanilor, de a stăpâni Africa. Apoi s-a unit eu Lavinia, obţinând dreptul – de fapt, pentru romani – de a stăpâni Europa. Herman Grimm, care a discutat o dată această problemă, face următoarea remarcă îndreptăţită: Ce noroc că nu fuseseră descoperite America şi Australia.

Această concluzie era pentru cel mai eminent spirit al timpului lui Dante ceva de la sine înţeles. O astfel de expunere avea pe atunci valoarea unei aprecieri juridice. Acum, vă rog să vă reprezentaţi că un jurist actual ar ajunge la o asemenea concluzie. Nu vă puteţi reprezenta aşa ceva. Tot atât de puţin vă puteţi reprezenta că un asemenea mod de gândire ar fi rezultatul dispoziţiei sufleteşti a unui contemporan al nostru.

De aici rezultă cum trebuie să privim transformările sufletului omenesc. Neînţelegerea acestor lucruri a dăinuit întru câtva până în timpurile actuale, dar în prezent acest lucru nu mai este posibil şi mai ales nu va mai fi posibil în viitor. Aceasta pentru că până în prezent, sau cel puţin până la revoluţia franceză (sfârşitul secolului al XVIII-lea), de când lucrurile s-au mai schimbat, deşi au continuat să existe rămăşiţe ale vechilor stări sufleteşti, omenirea avea anumite instincte, din care ea putea dezvolta o conştienţă care era suport al sufletului. Însă deoarece omenirea s-a aflat în continuă transformare, aceste instincte au dispărut, iar omul a trebuit să realizeze în mod conştient legătura cu întreaga umanitate. Aceasta este de fapt semnificaţia profundă a problemei sociale actuale. Ce se afirmă în diferite moduri în cadrul partidelor nu este decât o formulare superficială. Ce tălăzuieşte, de fapt, în străfundurile sufletelor oamenilor nu se exprimă prin astfel de formule. Din aceste străfunduri reiese că fiecare om ar trebui să realizeze în mod conştient relaţia cu întreaga omenire, adică să-şi însuşească un impuls social.

Acest lucru nu se poate realiza fără a analiza cu adevărat legea evoluţiei. Să facem din nou aceasta. Să luăm ca exemplu perioada dintre secolele IV şi XVI d.Hr. Vedem cum se răspândeşte creştinismul în Europa civilizată (despre aceasta am mai vorbit). În această perioadă se acordă multă atenţie înţelegerii tainelor de pe Golgota cu ajutorul reprezentărilor şi conceptelor umane transmise de cultura greacă. Începe apoi o altă etapă a evoluţiei. Ea se face simţită chiar ceva mai devreme, la mijlocul secolului al XV-lea, dar devine evidentă abia în secolul al XVI-lea. Atunci începe gândirea orientată spre ştiinţele naturii să cuprindă mai întâi omenirea superioară, continuând să se răspândească tot mai mult.

Să examinăm această gândire orientată spre ştiinţele naturii din perspectiva uneia din trăsăturile ei. Este vorba de faptul că un reprezentant tipic al acestei direcţii de gândire nu o scoate la capăt cu dilema: necesitate naturală–libertate umană. Gânditorul naturalist al vremurilor noi concepe omul ca pe un element al naturii, văzută ca un flux de cauze şi efecte strâns înlănţuite. Desigur, azi mulţi oameni ştiu că libertatea, trăirea libertăţii este un fapt al conştienţei umane. Ceea ce nu ne împiedică să rezolvăm problema atunci când ne integrăm în configuraţia specială a gândirii naturaliste. Dacă înţelegem entitatea umană aşa cum o cer ştiinţele naturale, nu putem face joncţiunea dintre această gândire şi gândirea asupra libertăţii omeneşti. Unii tratează simplu libertatea umană, sentimentul responsabilităţii umane. Am cunoscut un profesor de drept penal care îşi începea de fiecare dată prelegerile astfel: „Domnii mei, eu am sarcina de a vă expune dreptul penal. Începem aceasta prin acceptarea ca axiomă a faptului că ar exista libertate şi responsabilitate. Căci dacă acestea nu ar exista, nu ar putea exista nici dreptul penal. Există însă un drept penal, căci eu trebuie să-l predau. Aşadar, există şi libertate şi responsabilitate“. Această argumentaţie este simplistă şi ne arată cât de greu pot să explice în prezent oamenii care este legătura dintre necesitatea naturală şi libertate. Cu alte cuvinte, aceasta nu înseamnă altceva decât că omul a fost constrâns, datorită evoluţiei ultimelor secole, să gândească despre o omnipotenţă a necesităţii naturale. Ce este această omnipotenţă a necesităţii naturale?

Gânditorii actuali cred că actionează sau, mai mult, gândesc fără prejudecăţi, pur ştiinţific, atunci când afirmă că omul este alcătuit din trup şi suflet. Până la pretinsul mare filosof Wilhelm Wundt (de fapt, mare numai prin graţia editorului său, spun oamenii), a gândi liber de prejudecăţi însemna a distinge în om trupul şi sufletul, dacă sufletul mai este pus în vreun fel în valoare. Cu multă timiditate se face încercarea de a spune că omul este alcătuit din trup, suflet şi spirit. Filosofii care cred că omul este format din trup şi suflet nu ştiu, de fapt, că acest lucru este rezultatul unui proces istoric, care îşi are originea în al optulea Conciliu ecumenic de la Constantinopol, unde biserica catolică a negat spiritul, ridicând la rang de dogmă faptul că dreptcredinciosul creştin trebuie să considere componente ale omului trupul şi sufletul, şi că acesta din urmă are şi unele însuşiri spirituale. Este vorba de o poruncă bisericească. Filosofii nu ştiu că susţinând acest lucru ascultă numai de porunca bisericească, ei cred că fac ştiinţă lipsită de prejudecăţi.

Cam tot aşa stau lucrurile şi cu necesitatea naturală. Dacă analizăm în detaliu evoluţia spirituală a secolelor IV–XVI, ajungem la concluzia că din gândirea umană s-a cristalizat un concept foarte special despre Dumnezeu care culminează cu sintagma: Dumnezeu atotputernicul. Foarte puţini sunt cei ce ştiu că pentru omul dinaintea secolului al IV-lea d.Hr. nu ar fi avut nici un sens să vorbească despre Dumnezeu atotputernicul. Noi nu vehiculăm adevăruri ale catehismului; acolo se spune că Dumnezeu este atotputernic, atoateştiutor, preabun etc. Toate acestea sunt lucruri care nu au de-a face cu adevărul. Înainte de secolul al IV-lea, cei care ar fi înţeles aceste lucruri, care ar fi fost în mijlocul lor nu s-ar fi gândit să considere atotputernicia o calitate esenţială a fiinţei dumnezeieşti, deoarece mai exista postacţiunea conceptelor greceşti. Şi dacă era vorba de esenţa divină, nu s-ar fi spus Dumnezeu atotputernicul, ci Dumnezeu atotînţeleptul.

Înţelepciunea îi era atribuită ca o calitate fundamentală Fiinţei divine. Noţiunea de atotputernicie a pătruns treptat, începând din secolul al IV-lea, în ideea de Fiinţă divină. Aceasta continuă să evolueze. Este părăsită noţiunea de personalitate, iar predicatul este transferat pur şi simplu ordinii naturale, reprezentată din ce în ce mai mult într-un mod mecanic. Şi noţiunea mai nouă de necesitate a naturii, atotputernicie a naturii, nu este nimic altceva decât rezultatul noţiunii de Dumnezeu existentă între secolele IV şi XVI. Nu s-a făcut altceva decât au fost respinse calităţile ce ţin de personalitate şi a fost preluat în structura gândirii naturaliste ce s-a luat din noţiunea de Dumnezeu.

Adevăraţii oameni de ştiinţă, naturaliştii de azi, s-ar apăra desigur cu străşnicie dacă li s-ar spune aşa ceva. Aşa cum unii filosofi cred că gândesc în mod liber de prejudecăţi despre om, prezentându-l ca fiind alcătuit din trup şi suflet, când de fapt ei nu fac decât să aplice hotărârile celui de-al optulea Conciliu ecumenic de la Constantinopol, aşa cum aceşti filosofi sunt dependenţi de un curent istoric, toţi adepţii lui Haeckel, ai lui Darwin, până la fizicieni, cu ordinea lor naturală, sunt dependenţi de acea orientare teologică care s-a desăvârşit în perioada care se întinde de la Augustin până la Calvin [7]. Aceste lucruri trebuie văzute în fundamentul lor. Căci este o caracteristică a oricărui curent evolutiv faptul că el cuprinde o evoluţie, dar şi o involuţie sau devoluţie. Şi, în timp ce s-a încetăţenit sintagma „Dumnezeu atotputernicul“, în sferele subconştiente ale vieţii sufleteşti umane era prezent un curent inferior, care a devenit apoi curentul dominant, dătător de ton: necesitatea naturală (vezi fig. 11, culoarea roşie). Iar din secolul al XVI-lea există din nou un curent care se pregăteşte să devină dominant, chiar în vremea noastră (vezi fig. 11, culoarea albastră).

figura 11
Fig. 11
plansa 8   Planşa 8
[măreşte imaginea]

Caracteristica timpului lui Mihail este faptul că ce s-a pregătit sub forma unui curent inferior, al necesităţii naturale, va trebui să devină un curent superior. Dar trebuie înţeles spiritul interior al evoluţiei terestre, dacă vrem să ajungem la înţelegerea a ceea ce trebuie să vină.

V-am atras nu de mult atenţia asupra faptului că evoluţia omului se realizează într-o linie descendentă. Omenirea etapei Pământ şi însăşi evoluţia Pământului se află în decadenţă. V-am mai spus că, în prezent, acesta este deja un adevăr geologic, iar acei geologi care merită a fi luaţi în serios acceptă că scoarţa Pământului este deja atinsă de procese de decădere. Însăşi omenirea se află într-un proces de decădere prin acţiunea unor forţe care sunt, de fapt, terestre, sensibile. Şi procesul umanităţii trebuie să continue astfel, încât omenirea să preia impulsuri spirituale care acţionează împotriva decadenţei. Pentru aceasta, în omenire trebuie să pătrundă o viaţă spirituală conştientă. Este necesar să înţelegem că am depăşit deja punctul de vârf al evoluţiei terestre. Pentru ca evoluţia Pământului să poată continua trebuie să fie preluate elementele spirituale.

Acest lucru pare a fi o problemă abstractă, însă pentru cercetătorul spiritual lucrurile nu stau astfel. Ştiţi că evoluţia a ceea ce a devenit mai târziu Pământ o urmărim de-a lungul stadiilor Saturn, Soare, Lună şi apoi Pământ. În etapele amintite omul a parcurs o pregătire, un stadiu premergător. Abia pe Pământ s-a atins cu adevărat entitatea umană, omul integrându-şi Eul, şi în această entitate va urma cursul stadiilor de evoluţie următoare ale Pământului.

Ştim că pe aceeaşi treaptă de evoluţie pe care se află omul, în prezent, se aflau – chiar dacă în cu totul altă înfăţişare – în stadiul Saturn aşa-numitele Începătorii (Arhai), astăzi Spiritele personalităţii sau Spiritele timpului. În cărtile mele am spus că ce numim Arhai au parcurs stadiul de om în perioada Saturn, ce numim Arhangheli l-au parcurs în stadiul Soare, Îngerii au fost oameni în stadiul Lună. În stadiul Pământ, noi suntem oameni.

Desigur, ne-am dezvoltat într-un stadiu pregătitor. Dacă ne întoarcem la stadiul lunar, observăm că atunci au fost oameni Îngerii; nu cu înfăţişarea noastră, căci aici existau cu totul alte condiţii. Dar în afara Îngerilor, a oamenilor lunari, ne-am dezvoltat şi noi într-un stadiu premergător, foarte avansat, astfel încât eram deja luaţi în seamă de către îngeri; când evoluţia lunară era deja în declin, eram luaţi în seamă de către îngeri. Acelaşi lucru ni se întâmplă în perioada declinului evoluţiei pământene, când vin din urmă alte entltăţi. Aceste observaţii sunt un rezultat al cercetărilor făcute de ştiinţa spiritului, căruia trebuie să i se acorde toată atenţia; am remarcat, în stadiul evoluţiei pământene, fiinţe care pe Jupiter (stadiul următor al evolutiei terestre) vor îmbrăca alte forme, comparabile cu fiinţele omeneşti.

Noi vom fi altfel de fiinţe pe Jupiter. Dar aceşti oameni jupiterieni sunt deja prezenţi, cum eram noi pe Lună. Ei sunt invizibili exterior; dar nu de mult v-am spus ce înseamnă să fii vizibil exterior şi că şi omul este o fiinţă suprasensibilă. Din punct de vedere suprasensibil, aceste entităţi sunt chiar foarte prezente.

Subliniez încă o dată faptul că se fac remarcate anumite entităţi care trăiesc în jurul oamenilor. Acest lucru se întâmplă de la mijlocul secolului al XV-lea. Asemenea fiinţe au dezvoltat mai întâi impulsul unei forţe asemănătoare forţei voliţionale a omului, a acelei forţe pe care v-am descris-o ca existând în straturile profunde ale conştienţei. Aceste entităţi invizibile sunt înrudite cu ce rămâne necunoscut conştienţei obişnuite, dar ele se fac de pe acum simţite în evoluţia umanitătii actuale.

Pentru cel care ia în serios cercetarea spiritului, aceasta este o problemă de mare importanţă, care mi s-a înfăţişat cu mare forţă, aş spune chiar provocator – am exprimat atunci acest lucru sub diferite forme – unora dintre prietenii noştri – în 1914 când a izbucnit războiul catastrofal. Erai obligat atunci să-ţi pui întrebarea: Cum s-a dezlănţuit asupra omenirii europene un eveniment ale cărui urmări sunt practic de necomparat cu evenimentele istorice anterioare. Pentru cei care ştiu însă că în chestiunile hotărâtoare în Europa au fost implicaţi în anul 1914 cel mult 30–40 de oameni şi care cunosc dispoziţia sufletească în care se aflau majoritatea acestora, trebuie să spunem că cei mai mulţi dintre aceşti oameni, oricât ar suna de ciudat, în prezent, acest lucru, aveau o conştienţă tulburată, întunecată. În ultimii ani, mai cu seamă, s-a discutat mult despre ce poate rezulta dintr-o conştienţă tulburată. În anul 1914, tocmai dintr-o întunecare a minţii, la sfârşitul lui iulie şi începutul lunii august au fost luate deciziile cele mai importante, de asemenea, şi de-a lungul anului, până în prezent. Dacă cercetăm aceste lucruri cu ajutorul ştiinţei spiritului, putem spune că stările de conştienţă întunecată au fost porţile prin care forţe ale unor entităţi au pus stăpânire pe conştienţa oamenilor şi au acţionat prin propria lor stare de conştienţă. Dar ce fel de entităţi sunt aceste fiinţe care au luat conducerea şi care sunt fiinţe încă subumane? Aceasta este o întrebare pe care trebuie să ne-o punem cu toată seriozitatea.

Noi ne-am întrebat care este originea inteligenţei umane, comportamentul inteligent al omului care, simplu vorbind, are ca unealtă proprie capul său. Şi am constatat că această structură inteligentă a sufletului nostru îşi are originea în fapta lui Mihail, Arhanghelul, reprezentată simbolic ca o cădere, aruncarea balaurului. Este de fapt un simbol foarte comun. Căci dacă-ţi reprezinţi corect lucrurile trebuie să înţelegi că fiinţa Mihail şi balaurul sunt, de fapt, tot ce intră în aşa-numita noastră raţiune, în inteligenţa noastră. Mihail nu prăvăleşte cetele potrivnice lui într-un abis, ci în capetele umane (vezi fig. 12). Aici, acest impuls luciferic trăieşte în continuare. Am apreciat că inteligenţa umană este un impuls luciferic. Putem spune, aşadar, că, privind în urmă la devenirea Pământului, găsim fapta mihailică de care se leagă luminarea omului cu ajutorul raţiunii.

figura 12
figura 13
Fig. 12
Fig. 13


plansa 9   Planşa 9
[măreşte imaginea]

Entităţile subumane care conţin un impuls care corespunde în foarte mare măsură forţei de voinţă umană se ridică din adâncuri, în timp ce forţele sau cetele prăvălite de Mihail vin din sfere superioare. Şi în timp ce acestea au luat în stâpânire capacitatea de reprezentare umană, primele pun stăpânire pe forţa de voinţă umană, se unesc cu aceasta şi sunt generate de domeniul lui Ahriman (vezi fig. 13).

Prin intermediul acestor stări de conştienţă întunecate au acţionat influenţe ahrimanice. Atât timp cât aceste forţe nu vor fi considerate forţe existente obiectiv în lume, ca şi ceea ce se numeşte azi magnetism, electricitate etc., nu se va putea înţelege acea natură care cuprinde, potrivit poeziei lui Goethe, imnul său în proză [8] şi omul. Căci natura pe care şi-o reprezintă cercetarea actuală nu cuprinde în ea omul, ci numai învelişul fizic al acestuia.

Noi trebuie să constatăm apariţia în cadrul evoluţiei omului a entităţii care reprezintă o înălţare a forţelor ahrimanice, aşa cum la începutul existenţei Pământului a avut loc căderea esenţei luciferice; aceste fiinţe realizează o influenţare a forţei umane de voinţă, aşa cum cele luciferice realizau o influenţare a puterii de reprezentare. Trebuie să ne fie clar că aceste fiinţe îşi vor face apariţia şi să ne bazăm pe o concepţie despre natură care cuprinde la început numai omul. Regnul animal va fi implicat abia mai târziu în evoluţia Pământului; asupra animalelor aceste entităţi nu au încă nici o influenţă. Dacă nu vom acorda atenţie acestor fiinţe nu vom putea înţelege umanitatea. Iar aceste fiinţe care sunt, se poate spune, împinse de la spate – căci în spatele lor se află esenţa ahrimanică de la care ele obţin forţa voluntară, forţele de orientare etc. – sunt, în sine, entităţi subumane. Ele sunt însă stăpânite de spirite ahrimanice superioare şi prin acest fapt posedă ceva care depăşeşte cu mult natura şi entitatea lor proprie. Datorită unei asemenea situaţii, chiar dacă-l subjugă pe om, ele acţionează mult mai puternic decât cel slab, dacă acesta nu se fortifică cu ajutorul spiritului. Aşa cum cetele luciferice prăvălite de Mihail au acţionat pentru iluminarea omului, pentru elaborarea raţiunii umane, tot astfel celelalte cete de care am vorbit se ocupă de impregnarea voinţei umane. Şi ce vor ele? Ele scormonesc în stratul cel mai profund al conştienţei, unde omul doarme în prezent, chiar şi atunci când se află în stare de veghe. El nu observă cum ele pătrund în fiinţa sufletului său, şi în fiinţa trupului său. Aici atrag cu forţele lor tot ce a rămas luciferic, ce nu a fost încă pătruns cu impulsul hristic. Este ceea ce ele pot atinge, pot lua în stăpânire.

Aceste lucruri sunt actuale! Am vorbit despre un fenomen care este important într-un sens cultural-istoric superior şi despre care scriu tot felul de oameni, începând cu Theobald Bethmann până la Jagow; Clemenceau şi Wilson vor scrie şi ei. Este cât se poate de interesant pentru un om care gândeşte în spiritul timpului său să urmărească modul în care scriu oameni ca Tirpitz şi Ludendorff [9]. Prin conţinut, ei sunt foarte departe unul de celălalt, căci nu se puteau suferi şi aveau păreri cu totul diferite. Dar nu dorim să vorbim aici despre părerile lor, ci despre configuraţia lor spirituală. Cărţile sunt concepute în germana actuală, dar sunt scrise în aşa fel – trebuie să ai înţelegere pentru aceste lucruri, altfel transpui o astfel de carte pe care scrie anul 1919 în prezent – încât te întrebi: De fapt, ce fel de formare a gândirii este aceasta? Mi-am pus cu toată seriozitatea această întrebare când am cercetat două volume ale lui Tirpitz şi Ludendorff. Privite din exterior ele sunt scrise în germană, dar de fapt reprezintă numai o traducere, căci gândurile aparţin epocii împăratilor romani. Exact acelaşi mod de gândire pe care-l întâlnim la Caesar.

Tocmai când ai obţinut o înţelegere a metamorfozei omenirii ca cea pe care am descris-o, observi cât de rămase în urmă sunt astfel de suflete, căci ele nu au parcurs metamorfoza. Cărţile lui Triptiz şi ale lui Ludendorff nu tratează decât ocazional evenimente actuale; ele ar putea vorbi tot atât de bine despre campaniile lui Caesar. Acest lucru poate fi dovedit de cel care deţine metoda corespunzătoare unei astfel de demonstraţii. Cu alte cuvinte, creştinismul a trecut pe lângă aceşti oameni, ei nu au nimic creştinesc. Desigur, în cuvinte da – poate că în tinereţe s-au rugat în biserici creştine, poate, nu ştiu, despre Tirpitz nu cred, şi nici despre Ludendorff, nu cunosc prea multe, dar nici acest fapt n-ar spune mare lucru –, dar adevăratul impuls hristic ei nu-l au în inimă, în suflet. Au rămas pe o treaptă de evoluţie timpurie a umanităţii. Spiritele despre care am vorbit se pot apropia , de acest fel de configuratie a reprezentărilor, pe acestea le pot atrage, le pot lua în stăpânire. Prin aceasta ele urmăresc să-şi întemeieze stăpânirea. Astfel, intră însă în joc un element străin, un element al lumii spirituale care acum este pus în valoare în hotărârile acestor oameni. În cazul lui Ludendorff un asemenea lucru poate fi pus în evidenţă direct, deşi în prezent nu se practică încă o psihopatologie istorică – aceasta se va face într-un viitor nu prea îndepărtat. La 6 august a avut loc cucerirea localităţii Lüttich. Pe una din străzile oraşului s-a adunat întregul corp de armată, avându-l în mijlocul lui pe Ludendorff, pe atunci purtând gradul de colonel. Lui i-a revenit toată puterea de decizie. În urma hotărârii sale rapide s-au desfăşurat lucrurile. Prin aceasta însă s-a pierdut normalitatea stării sale de conştienţă şi el a ajuns la starea caesareică a vieţii sufleteşti, la care se adaugă întunecarea stării de conştientă, ceea ce constituie o poartă pentru lumea ahrimanică.

Timpul ne pune, în prezent, asemenea probleme. Ca oameni, nu ne mai este îngăduit să trecem pe lângă ele. Desigur, nu este un lucru simplu, căci a devenit comod să gândeşti altfel despre oameni, adică să nu gândeşti deloc, să nu te apropii de ei. Şi nici nu este lipsit de pericole să spui adevărul despre aceste lucruri, în prezent, când mulţi indivizi care aparţin umanităţii nu iubesc adevărul. Facem abstracţie de faptul că un sentimentalism greşit înţeles ar putea găsi că din punct de vedere sufletesc aceste lucruri sunt înfiorătoare.

Dar ce va rezulta dintr-o astfel de concepţie este o cunoaştere fundamentală a necesităţii impulsului hristic. Trebuie să cunoşti toate locurile unde nu se găseşte impulsul hristic. Căci, aşa cum am arătat ieri, şi în stratul median al conştienţei trebuie să-şi găsească locul – impulsul hristic: Când impulsul hristic se află în stratul median al conştienţei, când omul s-a pătruns cu adevărat de creştinism forţele ahrimanice nu pot trece prin stratul median, în sus, şi nu pot trage în jos, cu forţele lor spirituale, forţele intelectuale. La aceasta se rezumă totul.

Este imperios necesar să se recunoască în prezent că o importanţă de acelaşi rang cu unele influenţe care îşi au rădăcinile numai în lumea umană o au influenţele care ne vin de la unele fiinţe extra-umane, subumane, asupra cărora acţionează însă alte fiinţe. Acum opt zile am analizat influenţa mihailică, arătând cât de necesară este ea. Căci dacă este adevărat că prin puterea mihailică a avut loc influenţarea luciferică a fiinţei umane tot atât de adevărat este faptul că, în prezent, se produce un eveniment polar faţă de primul, ascensiunea anumitor entităţi ahrimanice. Iar omul va fi capabil să facă faţă acestor forţe în ascensiune numai prin continuarea activităţii lui Mihail. În prezent, este foarte periculos şi din punct de vedere fiziologic să te agăţi de necesitatea naturală, de acel tip de fatalism care se exprimă în necesitatea naturală. Căci educaţia şcolară şi educaţia primită prin experienţa vieţii slăbesc capul uman, prin reprezentările care se bazează numai pe necesitatea naturală, pe atotputernicia acesteia; oamenii devin atât de pasivi cu privire la conştienţa lor, încât alte forţe pot pătrunde în această conştienţă, eliminând acea forţă care este necesară când impulsul hristic, în forma lui actuală, vrea să pătrundă în structura sufletului omenesc.

Sunt, într-o măsură oarecare, obligat să vă vorbesc despre pătrunderea înăuntrul omului a anumitor entităţi ahrimanice de care trebuie să ţinem seama, lucru asupra căruia vom reveni mâine şi care este deja cunoscut de multi oameni. Dar ei interpretează greşit acest eveniment din cauză că nu ştiu sau nu vor să ştie nimic despre adevărata treime Hristos-Lucifer-Ahriman, ci îi asociază şi îi confundă pe Lucifer şi Ahriman. Acest lucru împiedică diferenţierea lor, nu mai poate fi recunoscut caracterul acestor entităţi ahrimanice care sunt acum în ascensiune. Numai prin caracterizarea minuţioasă a ceea ce este ahrimanic şi cunoaşterea opoziţiei faţă de ce este luciferic putem şti de ce natură sunt influenţele suprasensibile care acum arată ca o replică a prăvălirii balaurului prin acţiunea lui Mihail. Este ca o ridicare din profunzimi ahrimanice a anumitor entităţi. În om se găsesc puncte vulnerabile faţă de aceste fiinţe, atunci când oamenii se lasă pradă unor impulsuri instinctive necontrolate şi nu se străduie să se lămurească cu privire la impulsurile care acţionează în interiorul lor.

Există acum chiar o metodă, am putea spune şi o antimetodă, pentru învăluirea a ceea ce este instinctiv, care constă în suprapunerea unor noţiuni, aşa încât nu se poate judeca în mod corect despre ce este vorba. Gândiţi-vă la chemarea la luptă a proletariatului vremurilor noi. Dincolo de această chemare la luptă se află cereri foarte justificate ale omenirii. Dar nu se face apel la aceste cereri în primul rând. Pentru prima oară se apelează la ele în ideea noastră de tripartiţie. Se face apel la cu totul altceva: Proletari din toate ţările, uniţi-vă! Ce înseamnă aceasta? Cultivaţi acel antisentiment împotriva celorlalte clase care vă este propriu vouă, proletarilor, cultivaţi ceva asemănător urii, ca indivizi izolaţi, şi uniţi-vă, adică iubiţi-vă, uniţi – sentimentele voastre de ură, urmăriţi dragostea pentru o clasă, căutaţi din ură dragostea tovarăşilor aparţinând unei clase. Iubiţi-vă din ură sau în baza urii. Aveţi aici două noţiuni polare, opuse. Aceasta face concepţia omului atât de nebuloasă, încât sunt reprimate instinctele şi nu mai ştii cu ce ai de-a face de fapt. Este un fel de antimetodă de învăluire, prin gândirea umană actuală, a unei vieţi instinctive, ceea ce oferă puncte de atac deosebit de vulnerabile pentru entităţile ahrimanice descrise.