Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISIUNEA LUI MIHAIL

GA 194


CONFERINŢA a VI-a

Dornach, 30 noiembrie 1919

Aţi văzut din expunerile făcute în ultimele zile că pentru deplina înţelegere a entităţii umane este necesar să pătrundem în structura articulată a omului, recunoscând, în primul rând, deosebirea care există între organizarea capului şi restul organismului omului. De fapt, noi împărţim şi restul organismului în două, astfel încât rezultă o tripartiţie, dar pentru înţelegerea impulsurilor cărora le avem de făcut faţă în prezent şi în viitorul apropiat în ceea ce priveşte evoluţia omului este importantă prima împărţire.

Când vorbim în mod antroposofic despre om, spunând omul-cap, restul organismului omului, atunci organizarea capului şi aceea a restului organismului reprezintă mai mult imagini create de natură pentru sufletescul, spiritualul a cărui expresie sau revelaţie sunt. Omul se află prins în evoluţia umanităţii într-un mod care poate fi înţeles numai dacă observăm deosebirea dintre integrarea capului şi a restului organismului său. Ceea ce este legat de organizarea capului şi se manifestă ca viaţă de reprezentare a omului prin intermediul capului ne conduce înapoi, la evoluţia postatlanteană a omului. Să ne limităm pentru început numai la această perioadă. Dacă ne concentrăm asupra timpului care a urmat marii catastrofe atlaneene, adică mileniile VI, VII, VIII î.Hr., ajungem, pentru regiunile care pot fi luate în considerare ca lume civilizată a acelor vremuri, la o dispoziţie sufletească a omenirii care de-abia poate fi comparată cu a noastră. Ce avea atunci omul în conştienţa sa, ce caracteriza concepţia sa despre lume este greu de comparat cu conceptia noastră bazată pe simţuri, cu concepţia noastră intelectuală asupra lumii. În cartea mea Ştiinţa ocultă în linii mari am numit acea cultură cultura protoindiană. Structura omului, care era legată atunci, în mod preferenţial, de cap, era în aşa măsură diferită de a noastră încât luarea în considerare a spaţiului şi a timpului, aşa cum ne este propriu nouă, nu constituia preocuparea acelei populaţii. Înţelegerea lumii ca întreg era mai mult o privire spre depărtările spaţiale nemăsurate şi spre legăturile dintre diferitele ei momente. În concepţia despre lume din acea epocă îndepărtată nu se vorbea despre spaţiu şi timp.

Abia în mileniile V–IV avem primele semne despre o concepţie care includea aceste concepte, şi anume în epoca protopersană. Mai exista însă atunci întreaga predispoziţie a vieţii sufleteşti care cu greu ar putea fi comparată cu ce este dispoziţia sufletească actuală a omului. În acele timpuri îndepărtate omul era înclinat să interpreteze lucrurile în asa fel încât să se realizeze armonizarea între ce este luminos şi ce este întunecat. Abstracţiunile în care trăim în prezent erau total străine acelei populaţii vechi a Pământului. Încă mai dăinuiau frânturi ale unei concepţii de ansamblu a Universului, o conştienţă a impregnării tuturor lucrurilor vizibile cu lumină şi a atenuărilor acesteia în diferitele grade de întunecare, în tentele mai întunecate. Tot astfel era privită şi ordinea morală a lumii. Un om binevoitor, bun, era resimţit ca fiind luminos, iar un om bănuitor, egoist ca fiind întunecat. În jurul omului apărea ca o aură ceea ce era individualitatea sa morală. Dacă ai fi vorbit unui om din acele vremuri protoiraniene despre ceea ce în prezent numim ordine naturală, el nu ar fi înţeles nimic. Nu exista o ordine naturală în sensul actual. Pentru omul protoiranian era prezentă lumea luminii şi a întunericului şi el distingea şi în lumea sunetelor nuanţe luminoase şi întunecate, umbroase. Întunecat şi luminos erau pentru el forţe spirituale şi totodată forţe ale naturii. Pentru el nu existau deosebiri între forţele spirituale şi cele ale naturii. Deosebirea pe care o facem în prezent între necesitatea naturală şi libertatea umană i-ar fi apărut o nebunie, căci pentru el nu exista această dualitate; totul era cuprins într-o unitate fizică-spirituală. Dacă ar fi să reprezint sub formă de imagine (semnificaţia va rezulta din cele ce urmează) conceptia protoiraniană asupra lumii, ar trebui să trasez o linie asemănătoare Şarpelui lumii, simbolul Cosmosului (vezi fig. 14).

figura 14
figura 15
figura 15
Fig. 14
Fig. 15
Fig. 16


plansa 10   Planşa 10
[măreşte imaginea]

În acea vreme, în legătură cu procesul respirator al omului se spunea: Când se scutură un copac, acesta este Dumnezeul de afară, iar când îmi mişc braţul, acesta este Dumnezeu dinăuntru. Când aspir aerul, îl prelucrez înăuntru şi îl elimin din nou; acesta este Dumnezeu de afară, care intră şi iese din nou. În felul acesta aceeaşi divinitate era resimţită în afară şi înăuntru, dar, într-un anumit punct, concomitent afară şi înăuntru. Se spunea: În timp ce sunt o fiinţă a respiraţiei, sunt o fiinţă a naturii şi în acelaşi timp eu însumi.

Dacă aş reprezenta concepţia despre lume a celei de a treia epoci culturale printr-o linie, aşa cum am reprezentat-o pe cea a epocii vechi persane (vezi fig. 15), aceasta ar reprezenta pe de o parte existenţa naturală, iar pe de alta, existenţa umană, ambele încrucişându-se într-un punct, în procesul respirator.

Lucrurile se schimbă în cea de a patra epocă culturală, cea greco-romană. Existenţa naturii şi cea umană apar acum în opoziţie, omul începe să se simtă în opoziţie cu natura. Iar dacă aş vrea să vă reprezint în mod figurativ acest lucru, ar rezulta desenul din fig. 16.

Pe de o parte omul resimte lumea exterioară, pe de altă parte lumea interioară, care nu se mai întâlnesc în punctul central.

Ce are omul în comun cu natura rămâne în afara conştienţei. Faptul că în cultura Yoga indiană se face încercarea de a reconştientiza acest lucru, reprezintă o întoarcere atavică la trepte anterioare de evoluţie a umanităţii, întrucât se urmăreşte aducerea în starea de conştienţă a procesului respirator, care în cea de a treia epocă culturală era starea prin care în mod natural te simţeai în interior şi în exterior. Această a patra epocă de cultură începe în secolul al VIII-lea î.Hr. Şi tot atunci au început acele exerciţii Yoga indiene târzii care căutau să readucă în mod atavic ce existase anterior în cultura indiană, dar care se pierduse.

Aşadar, această conştienţă a procesului respirator s-a pierdut. La întrebarea: De ce încerca cultura Yoga indiană s-o reactualizeze, ce urmărea ea să obţină prin aceasta? trebuie să răspundem că se urmărea înţelegerea lumii exterioare. În cea de a treia epocă culturală era cunoscut procesul respirator, ceea ce înseamnă că se înţelegea în interior ceva care aparţinea în acelaşi timp şi lumii exterioare.

Acest lucru trebuie obţinut, din nou, pe altă cale. Căci noi trăim încă sub postacţiunea acestei culturi – a patra epocă de cultură s-a terminat la mijlocul secolului al XV-lea –, care are în ceea ce priveşte dispoziţia sufletească umană un caracter binar. Prin formaţia capului avem o concepţie incompletă despre natură, iar prin organizarea restului organismului uman o cunoaştere incompletă despre noi înşine (vezi desenul din fig. 17). Este omis acel lucru în care am vedea în acelaşi timp un proces al lumii interioare şi un proces al lumii exterioare.

figura 17
Fig. 17

Acum trebuie din nou obţinut printr-un efort, de data asta însă în mod conştient, ce s-a pierdut. Aceasta înseamnă că este necesar să ajungem din nou la înţelegerea unui lucru aflat în interiorul omului care aparţine în acelaşi timp lumii exterioare şi lumii interioare, şi care se suprapune.

Aceasta trebuie să fie strădania celei de a cincea epoci post-atlanteene.

În studiul Viitorul social, am vorbit despre importanţa acestor lucruri pentru viaţa socială. Noi nu putem atinge acest scop prin întoarcerea spre cultura Yoga; aceasta reprezintă un stadiu depăşit, întrucât chiar procesul respirator a suferit transformări. Este o realitate pe care, în prezent, n-o putem verifica în clinică. Dar procesul respirator al omului s-a modificat încă în timpul celei de a treia epoci culturale postatlanteene. S-ar putea spune că în a treia epocă de cultură postatlanteană omul mai respira suflet, acum el respiră aer. Nu numai că reprezentările noastre au devenit materialiste, dar realitatea însăşi şi-a pierdut sufletul.

Vă rog să nu vedeţi în ce spun acum ceva lipsit de importanţă. Gândiţi-vă ce înseamnă faptul că realitatea în care trăieşte omenirea s-a transformat în aşa fel încât aerul respirat este altul decât cel respirat acum patru milenii. Nu numai conştienţa umanităţii s-a schimbat; în atmosfera Pământului era suflet. Aerul era suflet. Astăzi el nu mai este suflet, el este suflet în alt sens. Entităţile spirituale elementare despre care am vorbit ieri pătrund din nou în aer, le poţi respira, dacă faci excerciţii Yoga. Dar ce puteai obţine prin respiraţia normală acum trei milenii nu poate fi reconstituit pe cale artificială. Că acest lucru ar fi posibil este marea iluzie a orientalilor. Cele spuse acum de mine descriu întru totul o realitate. Acea însufleţire a aerului care aparţinea omului nu mai există. Din această cauză, fiinţele pe care le-aş numi fiinţe antimihailice, despre care am vorbit ieri, pot pătrunde în aer şi, prin aer, în om, ajungând pe această cale în omenire, aşa cum am spus ieri. Putem scăpa de ele numai dacă în locul exerciţiilor Yoga punem ce este adecvat pentru timpul nostru, şi noi trebuie să ne străduim în acest sens. Dar putem realiza aceasta numai dacă devenim conştienti de o relaţie mult mai subtilă a omului cu lumea exterioară, astfel încât în ce priveşte corpul nostru eteric să aibă loc ceva care să pătrundă tot mai mult în conştienţă, în mod asemănător cu procesul respirator. Aşa cum în procesul respirator inspirăm aer oxigenat şi expirăm dioxid de carbon inutilizabil, există un proces asemănător în toate percepţiile noastre senzoriale. Să admitem că priviţi o flacără. În acest caz se întâmplă ceva comparabil cu inspiraţia, numai că mult mai subtil. Închideţi apoi ochii – ceva asemănător puteţi face cu oricare organ de simţ – şi veţi avea imaginea retiniană persistentă a flăcării, care se şi modifică apoi treptat, aşa cum spune Goethe, se stinge. În acest proces al preluării impresiei luminoase şi a stingerii ei ulterioare, în afară de ce este pur fiziologic, este implicat corpul eteric al omului. Dar în acest proces există ceva extrem de important, elementul sufletesc care cu trei milenii în urmă era inspirat şi expirat. Şi noi trebuie să recunoaştem într-un mod asemănător procesul senzorial, aşa cum cu trei milenii în urmă era recunoscut procesul respirator.

Se poate spune că omul trăia cu trei milenii în urmă într-un fel de cultură nocturnă. Iehova se revela profeţilor prin visele din timpul nopţii. Noi însă trebuie să cultivăm subtilităţile relaţiilor cu lumea, în aşa fel încât în preluarea lumii în noi să nu avem numai percepţii senzoriale, ci şi aspectele spirituale. Este necesar să obtinem certitudinea că împreună cu fiecare rază luminoasă, cu fiecare sunet, cu orice senzaţie de căldură şi cu stingerea acestora intrăm în interrelaţii sufleteşti şi trebuie să devină pentru noi foarte importante. Şi putem să facem în aşa fel încât acest lucru să se înfăptuiască şi cu noi.

Misteriul de pe Golgota a survenit în cea de a patra epocă postatlanteană, care începe aproximativ în anul 747 î.Hr. şi se încheie cu anul 1413 d.Hr. În prima treime a acestui interval are loc Misteriul de pe Golgota. Oamenii au înţeles acest Misteriu prin intermediul ecourilor vechiului mod de gândire, a vechii culturi. Felul în care trebuie înţeles acest eveniment este cu totul nou; cel vechi este complet uzat, nu mai este adecvat. Numeroasele încercări de a da gândirii omeneşti capacitatea de a înţelege Misteriul de pe Golgota s-au dovedit a nu mai fi corespunzătoare pentru a-l atinge.

Toate lucrurile care sub aspect exterior se manifestă în mod material au şi partea lor spiritual-sufletească. Şi toate lucrurile care se manifestă sufletesc-spiritual au şi partea lor exterioară materială. Faptul că aerul Pământului şi-a pierdut caracteristica sufletească, astfel încât omul nu mai respiră aerul iniţial, a avut o influenţă spirituală importantă în evoluţia umanităţii. Prin faptul că o dată cu respiraţia omul primea în sine sufletul, el a căpătat conştienţa preexistenţei sufletescului, a existenţei sufletului înainte ca acesta să fi coborât în corpul fizic prin naştere sau prin concepţie. El însuşi era înrudit de la origine cu acest suflet, aşa cum este consemnat la începutul Vechiului Testament: „... şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie“ (Fac. 2, 7). În măsura în care procesul respirator a încetat de a mai fi însufleţit, omul a pierdut conştienţa preexistenţei sufletului. Şi chiar când a apărut Aristotel, în această a patra epocă postatlanteană nu mai exista nici o posibilitate de a întrezări prin puterea de înţelegere omenească preexistenţa sufletească.

Ne aflăm, din punct de vedere istoric, în faţa faptului că cel mai mare eveniment, evenimentul hristic, irumpe în evoluţia Pământului, dar omenirea trebuie să se maturizeze pentru a-l putea înţelege. Cu rămăşiţele vechii puteri de înţelegere, rezultate din cultura originară, noua cultură nu este încă în stare să recepteze Misteriul de pe Golgota. După aceea, această putere de cuprindere se pierde, iar dogmatica se îndepărtează din ce în ce mai mult de înţelegerea Misteriului de pe Golgota. Biserica interzice credinţa în preexistenţa sufletului nu pentru că aceasta ar fi incompatibilă cu Misteriul de pe Golgota, ci datorită faptului că prin pierderea caracterului sufletesc al aerului posibilitatea de cuprindere omenească a încetat să perceapă conştienţa sufletului ca forţă, conştientizarea preexistenţei. Preexistenţa dispare din tot ce a devenit conştienţă a capului. Când vom recăpăta conştienţa însufleţirii percepţiilor noastre senzoriale ne vom afla din nou într-un punct crucial şi vom putea cuprinde voinţa umană care urcă din cel de al treilea strat al conştienţei, aşa cum l-am prezentat zilele trecute. Atunci vom avea ceva totodată subiectiv şi obiectiv, aşa cum dorea cu atâta ardoare Goethe. Atunci vom avea din nou posibilitatea de a sesiza cât de ciudat este acest proces senzorial al omului în legătură cu lumea exterioară. Toate reprezentările actuale în această privinţă sunt grosolane, sugerând că lumea exterioară pur şi simplu acţionează asupra noastră, iar noi reacţionăm la aceasta. Adevărul este următorul: un proces sufletesc se desfăşoară din afară spre interior şi este sesizat prin procesul sufletesc interior, profund inconştient, astfel încât cele două procese se suprapun. Din afară pătrund în noi gândurile cosmice, dinăuntru acţionează în afară voinţa omenească. Iar în acest punct se încrucişează voinţa umană cu gândurile cosmice, aşa cum s-au încrucişat cândva în respiraţie obiectivul cu subiectivul. Trebuie să învăţăm să simţim cum acţionează voinţa prin ochii noştri şi cum se amestecă, în fapt, activitatea simţurilor cu pasivitatea, prin aceasta încrucişându-se gândurile cosmice cu voinţa umană. Această nouă voinţă Yoga trebuie s-o dezvoltăm noi. Prin aceasta ne este mijlocit din nou ceva asemănător cu ce era mijlocit omului cu trei milenii în urmă prin procesul respirator. Concepţia noastră trebuie să devină mai sufletească, mai spirituală.

La asemenea aspecte se referea concepţia despre lume a lui Goethe. El recunoştea fenomenul pur [10], pe care-l numea fenomenul originar, în care introducea numai ce acţionează asupra omului în lumea exterioară, fără să aibă în vedere gândul luciferic care vine din capul omului. Acest gând servea doar la asamblarea fenomenelor. Goethe nu căuta legea naturală, ci fenomenul primordial. Pentru el acest aspect era cel mai important. Dacă, pornind de la fenomenul pur, fenomenul originar (sau primordial), avem posibilitatea să resimţim şi desfăşurarea voinţei noastre în lumea exterioară, în acest caz ne vom ridica din nou la acel subiectiv-obiectiv care exista în vechiul învăţământ ebraic. Nu trebuie să vorbim numai despre opoziţia dintre material şi spiritual, ci trebuie să recunoaştem chiar în perceperea senzorială contopirea într-o unitate a ce este material cu ce este spiritual. Ce a fost acum trei milenii cultura Iehova va fi pentru noi ceea ce îşi face simtită prezenţa când nu mai percepem natura ca pe ceva material şi nici nu introducem în natură în mod fantezist ceva sufletesc, aşa cum face Gustav Theodor Fechner. Când vom învăţa să receptăm ce este sufletesc în natură o dată cu senzorialul vom putea vorbi de relaţia lui Hristos cu natura exterioară. Atunci, aceasta va fi asemănătoare cu un proces respirator.

Acum vom putea evidenţia, cu ajutorul raţiunii umane sănătoase, că la baza existenţei noastre sufleteşti se află preexistenţa. Trebuie să completăm reprezentarea pur egoistă a postexistenţei, care ia naştere din necesitatea noastră de a mai exista după moarte, cu conştienţa despre preexistenţa sufletescului, să ajungem la concepţia despre adevărata veşnicie a sufletului pe alte căi decât până acum. Această concepţie o putem numi cultura mihailică. Dacă avem conştienţa că, în fiecare sunet auzit, cu fiecare privire se revarsă în noi spiritualitate şi sufletesc şi că în acelaşi timp noi revărsăm în lume sufletesc, vom obţine conştienţa de care are nevoie omenirea pentru viitor.

Mă întorc la imaginea pe care v-am sugerat-o. Vedeţi o flacără. Închideţi ochii, aveţi o postimagine care se stinge. Acesta este un proces pur subiectiv? Fiziologul actual aşa spune. Dar nu este adevărat. În eternul cosmic este vorba de un proces obiectiv, cum este prezenţa dioxidului de carbon în aerul pe care-l expirati. Dacă imprimaţi eterului cosmic imaginea pe care o resimţiţi numai ca o postimagine care se stinge, acest lucru nu este pur subiectiv, ci un proces obiectiv. Aveţi posibilitatea de a observa cum ceva ce acţionează în interiorul dumneavoastră este totodată un proces cosmic dacă conştientizaţi următoarele: Privesc flacăra, închid ochii, las să se stingă imaginea – ea se stinge şi dacă tineţi ochii deschişi, dar atunci nu observaţi acest lucru; aceasta nu se petrece numai în mine, ci şi în lume. Putem da şi un alt exemplu. Dacă vă confruntaţi cu un om şi spuneţi: Acest om a spus cutare lucru, care poate fi adevărat sau nu, aceasta este o apreciere, o acţiune morală interioară. Şi ea se stinge ca şi flacăra. Este un proces cosmic obiectiv. Dacă gândiţi ceva pozitiv sau negativ despre omul de lângă dumneavoastră şi acest lucru este în eterul cosmic un fenomen obiectiv. Nu puteţi închide în interiorul dumneavoastră ce percepeţi sau judecaţi în legătură cu lumea. Chiar dacă pare a fi subiectiv, el este un fenomen cosmic obiectiv. Aşa cum în a treia epocă de evoluţie exista conştienţa faptului că procesul respirator este în acelaşi timp ceva care se petrece în om şi un proces obiectiv, omenirea va trebui să devină conştientă în viitor că elementul sufletesc de care am vorbit este un fenomen cosmic obiectiv.

Această metamorfoză a conştienţei impune ca în dispoziţia sufletească umană să-şi facă loc o forţă mai mare decât cea cu care omul este obişnuit în prezent. Acesta este aportul culturii mihailice: impregnarea Sinelui cu această conştienţă. Dacă considerăm că lumina reprezintă percepţia senzorială, trebuie să ne gândim că ea este însufleţită, precum era de la sine înţeles pentru omul mileniilor II şi III î.Hr. că aerul este însufleţit, pentru că aşa şi era. Nu mai trebuie să percepem lumina ca în perioada materialismului. De la Soare nu radiază numai acele vibraţii de care vorbeşte fizica şi conştienţa generală a umanitătii; aici străbate suflet prin spaţiul cosmic, pe aripile luminii. În timpul care a precedat epoca noastră, acelaşi lucru care acum ajunge la noi prin lumină atunci ajungea prin intermediul aerului. Privind lucrurile în mare, am putea spune că avem de-a face cu un proces sufletesc aerian şi cu un proces sufletesc luminos (vezi fig. 18).

proces sufletesc aerian
figura 18
proces sufletesc luminos 
plansa 11

Fig. 18

[măreşte imaginea]

Aceste lucruri le putem observa în evoluţia Pământului. Şi în mijloc se plasează, însemnând trecerea unuia în celălalt, Misteriul de pe Golgota. Nu este suficient pentru prezentul şi viitorul omenirii să se născocească abstracţiuni despre spiritualitate, să se cadă într-un panteism nebulos etc., ci trebuie să fie recunoscut, în însufleţirea sa, ceea ce omenirea actuală resimte ca un proces material.

Este vorba să învăţăm a spune: Înaintea Misteriului de pe Golgota Pământul avea atmosferă. În această atmosferă exista sufletul, care aparţinea sufletescului uman. Acum Pământul are o atmosferă golită de acest suflet. În schimb, în lumina care ne înconjoară se află acelaşi element sufletesc care a fost mai înainte în aer. Acest lucru a fost posibil deoarece Hristos s-a unit cu Pământul. Astfel în decursul evoluţiei Pământului aerul şi lumina au devenit altceva şi din punct de vedere spiritual-sufletesc.

A descrie aerul si lumina în mod material când ne referim la mileniile în care s-a desfăşurat evoluţia Pământului este pueril. Interior, atât aerul cât şi lumina au devenit altceva. Noi trăim într-o altă atmosferă, în altă ambianţă luminoasă decât au trăit sufletele noastre în întrupări pământene anterioare. Trebuie să recunoaştem ca fiind spiritual-sufletesc ceea ce exterior este material. Nu va putea exista o adevărată ştiinţă a spiritului dacă, pe de o parte, oamenii vor descrie existenţa pur materială aşa cum se obişnuieşte în prezent, iar pe de altă parte vor spune că în tot ce este material există şi spiritualitate! În această privinţă, astăzi oamenii vor să se retragă în abstractiune. În viitor va trebui să nu se mai facă în mod abstract deosebire între material şi spiritual, ci să se caute spiritualul chiar în material, să poată fi descris materialul în acelaşi timp cu spiritualul, iar în spiritual să se recunoască trecerea spre material. Abia când vom realiza acest pas vom dobândi adevărata cunoaştere a omului. „Sângele este un suc cu totul special“, dar ce se spune în fiziologie nu se referă la un suc cu totul special, ci este un suc a cărui compoziţie chimică se încearcă a fi dată la fel ca şi pentru alte structuri substanţiale. Oamenii vor putea să ajungă din nou la înţelegerea spiritual-sufletească a omului când vor percepe corect metamorfoza aerului şi luminii. Atunci nu se vor avea în vedere materia abstractă şi spiritul abstract, ci spiritul, sufletul şi trupul, acţionând fiecare în celelalte. Aceasta va fi cultura mihailică.

De mult timp s-a opus rezisienţă încercărilor de a introduce neobişnuitul în concepţia oamenilor despre lume. Am amintit în diferite ocazii un exemplu: În 1835 – deci acum mai puţin de o sută de ani – când s-a intenţionat construirea primei căi ferate Furth-Nurnberg, savantul Colegiu medical din Bavaria a fost întrebat dacă este bine să se construiască o astfel de cale ferată. Colegiul a răspuns că nu trebuie montată calea ferată, pentru că oamenii care s-ar deplasa în acest fel deasupra solului ar deveni nervoşi. Nu este o poveste, există documentul. Dar la aceasta s-a mai adăugat afirmaţia că dacă totuşi ar exista oameni care ar cere cu insistenţă construirea căii ferate ar trebui ridicaţi, de o parte şi de alta, pereţi înalţi de scânduri, pentru ca cei pe lângă care ar trece asemenea trenuri să nu facă apoplexie. Vedeţi, una este să emiţi astfel de judecăţi şi alta este mersul dezvoltării omenirii. Astăzi zâmbim în faţa unui document ca cel al Colegiului medical bavarez din 1835. Dar nu avem dreptul; dacă în prezent ni se întâmplă ceva similar, ne comportăm la fel. Căci nu putem să tăgăduim în mod absolut orice justificare a Colegiului medical bavarez. Dacă facem comparaţie între starea psihică a umanitătii contemporane şi cea a omenirii de acum două secole, constatăm că oamenii au devenit mai nervoşi. Poate Colegiul medical a exagerat întru câtva, dar faptul că oamenii au devenit mai nervoşi este o realitate. Numai că în cazul dezvoltării omenirii nu este vorba despre asemenea lucruri, ci despre faptul că anumite impulsuri care vor să pătrundă cu adevărat în evoluţia Pământului nu trebuie să fie reprimate. Este oarecum împotriva comodităţii oamenilor faptul că din când în când ceva vrea să pătrundă în evoluţia culturală a umanităţii, şi trebuia înţeles ce anume constituie o datorie, prin raportare la evoluţia culturală, printr-o abordare obiectivă şi nu din motive de comoditate. Este clar că în viitor se va da o luptă puternică între cunoaşterea antroposofică şi diferite alte crezuri. Cei care vor să urmeze vechile cărări, care nu vor să se avânte spre o nouă cunoaştere a Misteriului de pe Golgota, se vor crampona de această poziţie, şi ar fi o mare nesocotinţă din partea noastră dacă nu am deveni conştienţi că această luptă va începe.

Eu nu sunt deloc pasionat de o asemenea luptă, mai ales de confruntarea cu Biserica catolică. Cel care cunoaşte impulsurile istorice ale mărturisirilor actuale de credinţă va combate cu mare neplăcere lucrurile venerabile, vechi. Dar dacă lupta este provocată, ea nu poate fi evitată. Iar preoţimea actuală nu este nicidecum înclinată să accepte adevărurile ştiinţei spiritului. Se poate anticipa că lupta împotriva unei astfel de atitudini este, de fapt, grotescă; se spune că trebuie să te informezi cu privire la ştiinta spiritului orientată antroposofic din lucrările ostile mie, căci scrierile mele au fost interzise pentru catolici de către Papa. Acest lucru nu este ridicol, ci este o problemă foarte serioasă! O luptă care se duce pe această cale, capabilă să inducă o asemenea judecată, nu poate fi tratată cu uşurinţă. Să luăm ca exemplu Biserica catolică. Cu cea evanghelică lucrurile nu stau altfel, numai că cea catolică este mai puternică, aici avem de-a face cu organizări vechi. Este suficient să urmărim ce se întâmplă în timpul slujbei, fiecare piesă a veşmintelor purtate de preot, momentele slujbei şi vom vedea că avem de-a face cu organizări străvechi, unele chiar mai vechi decât creştinismul, căci jertfa oficiată nu este decât cult al Misteriilor străvechi, modificate în sensul creştin. Este ceea ce face preoţimea actuală, care foloseşte acest mijloc de luptă! Dacă pe de o parte avem cea mai profundă veneraţie pentru cult şi pentru simbolismul pe care îl exprimă, iar pe de altă parte vedem cu ce mijloace sunt apărate aceste lucruri şi cu ce mijloace este atacat ceea ce vrea să pătrundă în evoluţia omenirii, abia atunci ne dăm seama că este nevoie să luăm poziţie faţă de acestea. Este un adevăr care trebuie studiat temeinic, care trebuie bine pătruns. Şi ne aflăm abia la început. Nu este vremea, nu este corect să dormim, ci trebuie să ne pregătim pentru a acţiona. Timp de două decenii de când este activă mişcarea antroposofică în Europa Centrală am acceptat somnolenţa sectaristă, atât de greu de combătut în cercurile noastre, şi care încă sălăşluieşte atât de profund în sufletele oamenilor care participă la această mişcare. Dar sectarismul somnolent nu mai trebuie îngăduit. În repetate rânduri am subliniat că este necesar să focalizăm importanţa istorică mondială a mişcării antroposofice şi să depăşim lucrurile mărunte, dar că şi impulsurile mici trebuie tratate cu seriozitate şi cu mare atentie.