Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISIUNEA LUI MIHAIL

GA 194


CONFERINŢA a VII-a

Dornach, 6 decembrie 1919

Aţi aflat, cu prilejul diferitor discuţii că, pentru o adevărată cunoaştere a entităţii umane, este necesar să fie urmărită articularea acesteia în trei componente. În cadrul entităţii umane, capul – evident vorbind în mare –, organele toracelui şi aparatul locomotor sunt organizate relativ independent; oricum se înţelege că trebuie să ne reprezentăm că aparatului locomotor îi aparţine o bună parte a entităţii umane. Aţi putut prelua din unele conferinţe ale mele şi din descrierea pe care am făcut-o în Enigmele sufletului asocierea dintre cap şi viaţa de gândire şi reprezentare faptul că sistemul toracic este legat de ceea ce este activitate ritmică a omului – vorbind în mare –, de tot ce este sferă afectivă şi faptul că sfera voinţei, care la om reprezintă componenta spirituală propriu-zisă, este legată de aparatul locomotor, de sistemul membrelor. Aceste trei sisteme ale organismului uman sunt relativ independente. Relativ independente, dar acţionând conjugat, sunt şi vieţile de reprezentare, afectivă şi voliţională. Din punct de vedere spiritual, deosebirile dintre aceste trei sisteme pot fi înţelese dacă ştim că în viaţa de veghe obişnuită omul este complet treaz numai prin sistemul cap, vorbind din punct de vedere sufletesc, prin tot ce se leagă cu viaţa de reprezentare şi cu cea de gândire. Dimpotrivă, tot ce este legat de viaţa afectelor, deci, vorbind din punct de vedere corporal, sistemul ritmic propriu-zis se află, chiar şi în stare de veghe, într-o viaţă asemănătoare visului. Noi luăm cunoştinţă de ceea ce se petrece în sfera noastră afectivă, în mod mijlocit, prin reprezentările noastre treze, dar niciodată nemijlocit, prin intermediul sentimentelor. Şi mai întunecată rămâne viaţa voliţională, care este înţeleasă de noi ca fiind la fel cu viaţa din timpul somnului profund. Astfel putem exprima mai clar în ce măsură conştienţa umană obişnuită are la bază stări subconştiente. La baza vieţii afective se află reprezentări subconştiente, iar dacă ne permitem să folosim o comparaţie, viaţa voliţională are la bază reprezentări şi mai inconştiente.

Este foarte important să ştim că în fiecare sistem uman sunt cuprinse: gândire, simţire şi voinţă. În sistemul cap, în sistemul gândire sunt prezente atât viaţa de simţire cât şi cea de voinţă, numai că acestea sunt mult mai slab dezvoltate decât viaţa de reprezentare. La fel sunt prezente gândurile şi în sfera afectivă, ajungând însă numai sub forma asemănătoare viselor la nivelul conştienţei, mai slabe decât în sfera capului. Însă în vremurile noastre, marcate de abstracţiunea ştiinţifică, nu este luat în seamă faptul că aceste mădulare subconştiente ale entităţii umane sunt cu atât mai obiective cu cât ajung mai puţin în conştienţă sub formă subiectivă. Aceasta înseamnă că ce obţinem prin viaţa noastră de reprezentare, prin viaţa capului nostru sunt procese care se petrec în noi înşine, iar ce vieţuim prin sistemul nostru ritmic, prin sistemul nostru toracic, ce se întâmplă în sfera noastră afectivă nu este nicidecum un tezaur pur individual, ci reprezintă procese cosmice obiective. Aceasta înseamnă că atunci când simţi ceva este vorba de o trăire în tine însuţi, dar este concomitent şi ceva ce se întâmplă în lume, care are o semnificaţie pentru lume. Şi este interesant de urmărit care sunt procesele cosmice care stau la baza vieţii noastre afective. Să presupunem că cineva trăieşte cu intensitate ceva care îi solicită sentimentele, un eveniment îmbucurător sau întristător pentru acea persoană. Viaţa omului poate fi împărţită în perioade de aproximativ şapte ani. Prima perioadă se întinde de la naştere până la schimbarea danturii, a doua până la maturarea sexuală, a treia până la începutul vârstei de douăzeci şi unu de ani etc. – toate aceste limite sunt aproximative (vezi fig. 19).

figura 19
plansa 12   Planşa 12
Fig. 2
[măreşte imaginea]

Dacă focalizaţi această împărţire, ajungeţi la punctele nodale ale evoluţiei omului, care se exprimă, în prima parte a vietii, în mod foarte evident, prin schimbarea dentiţiei, prin maturarea sexuală; apoi reperele se estompează, dar pentru cel care ştie să observe lucrurile rămân evidente şi mai târziu. Ce se petrece cu omul în jurul vârstei de douăzeci şi unu de ani, din punct de vedere corporal-sufletesc, este, pentru cel care observă, la fel de evident perceptibil ca şi maturarea sexuală pentru fiziologia exterioară. Dar în mod obişnuit acestea se observă mai puţin. Este vorba de o împărtire mai generală a cursului vieţii umane. Dar când survine un eveniment important, de exemplu între schimbarea dentiţiei şi maturarea sexuală, care solicită sfera afectivă (vezi spirala roşie din desen), are loc ceva foarte special şi care – pentru că în prezent se fac numai observaţii grosiere – nu poate fi observat de obicei. Evenimentul are totuşi loc. Într-o oarecare măsură, impresia este prezentă, ea se ridică până la conştienţă. Dar, când este vorba de o impresie afectivă, atunci, independent de ce se petrece în conştienţă, în viaţa afectivă, în lumea obiectivă se întâmplă ceva. Şi putem compara ce se desfăşoară în lumea obiectivă cu un fel de agitaţie vibratorie: ea se extinde în Univers. Uimitor este că această extindere nu este fără sfârşit, ci atunci când s-a extins suficient, când a ajuns la limita elasticităţii sale, vibraţia se întoarce (vezi jumătatea de cerc stângă) şi reapare în intervalul de timp de şapte ani viitor sub formă de impuls care pătrunde din afară. Nu vreau să spun că la fiecare şapte ani are loc un astfel de eveniment, deoarece totul este legat de modelarea vieţii individuale. Impulsul intră în următoarea perioadă de şapte ani, numai că omul nu-l observă.

În viata noastră sufletească intervin trăiri care constituie reculul a ceea ce am vieţuit într-un fel oarecare în sfera afectivă în intervalul de şapte ani precedent. Aşadar, un eveniment care ne influenţează afectiv reapare în viaţa noastră sufletească în intervalul următor. Oamenii nu observă, în general, asemenea lucruri, dar cei care îşi dau silinţa le pot observa chiar în mod exterior.

Observăm că la un cunoscut apare o indispoziţie a cărei cauză nu ne este cunoscută. Omul se schimbă, cum se spune, din senin. Dacă urmărim comportamentul neobişnuit al unui om, dacă putem înţelege ce spune el fără cuvinte, vom ajunge la evenimentul care i-a provocat o anumită trăire afectivă. În tot acest timp, în lume au avut loc evenimente care au fost influenţate de reacţia lui afectivă. Este un proces care, în afara faptului că este vieţuit de om, se desfăşoară în mod obiectiv, în afara acestuia, fiind un proces obiectiv al lumii.

În aceste procese intervine influenţa fiinţelor elementare, care actionează din afara omului. Le-am asociat, într-o altă ordine de idei, cu sistemul respirator, cu sistermul ritmic. În cazul de faţă, le vedeţi acţionând împreună cu sistemul ritmic în stările de agitaţie afectivă. Dacă înţelegem corect aceste lucruri, suntem constrânşi să spunem: Omul are în jurul său o aură mare. Dar în undele care pleacă dinspre el se amestecă fiinţele elementare care, în funcţie de fiecare om, pot influenţa ce se reîntoarce spre el după un timp. Imaginaţi-vă deci lucrurile astfel: o stare de agitaţie afectivă radiază dinspre dumneavoastră în afară. Când ea se reîntoarce nu mai este aceeaşi; în intervalul de timp scurs, fiinţele elementare au acţionat asupra ei şi receptaţi acţiunea fiinţelor elementare (vezi desenul, semicercul din dreapta).

Prin atmosfera spirituală pe care o degajă omul, el intră în interactiune cu fiinţele elementare. Tot ce în cursul vieţii se desfăşoară pentru om ca un destin este legat de aceste lucruri. Când vieţuim în prezent ceva, aceasta are o semnificaţie pentru mai târziu. Este calea prin care destinul nostru este efectiv construit. Şi în determinarea destinului nostru acţionează fiinţe elementare, care se simt atrase de propria noastră natură. Se simt atrase şi ne influenţează.

Vedeţi aici o interacţiune dintre om şi ambianţa sa, şi rolul unor forţe spirituale în ambianţă. Prin urmărirea acestei interferenţe, se limpezesc multe lucruri care devin hotărâtoare de destin pentru om. Înţelegerea acestor relaţii este străină timpului nostru „luminat“ – acest cuvânt trebuie întotdeauna pus între ghilimele – şi numai tradiţiile unor vremuri apuse irump în actualitatea noastră, vremuri în care omul era mai legat de adevăr decât în prezent, prin intermediul unor stări de conştienţă mai elementare. Aceste tradiţii le găsiţi foarte frumos exprimate în acele poeme vechi în care destinul omului este legat de intervenţia unor entităţi elementare. Unul din cele mai frumoase poeme care ni s-au păstrat şi în care este vorba de intervenţia de destin a unor entităţi elementare este cel care vă este frecvent oferit în interpretare euritmică. Vedeţi aici cum fiinţele elementare aparţinând imperiului regelui ielelor intervin ca elemente ale destinului. Poemul se numeşte:

Fiica regelui ielelor

Până târziu şi departe, stăpânul Oluf
Călare-şi pofteşte oaspeţii la nuntă.

Pe verzi câmpii joacă ielele.
Fiica regelui lor le întinde mâna.

„Bun venit stăpâne Oluf, încotro te grăbeşti?
Intră în hora noastră şi joacă cu mine.“

„Nu pot să joc, nu-mi este îngăduit,
Mâine în zori este ziua nunţii mele.“

„Ascultă stăpâne Oluf, intră cu mine'n joc,
Doi pinteni de aur ţi-oi dărui.

Şi o cămaşă de mătase, atâta de albă şi moale:
Mama mea o albeşte cu raze de lună.“

„Nu pot să joc, nu-mi este îngăduit,
Mâine în zori este ziua nunţii mele.“

„Ascultă stăpâne Oluf intră'n joc cu mine
O grămadă de aur ţi-oi dărui.“

„O grămadă de aur cu bucurie aş lua
Dar nu-mi este îngăduit jocul şi nu trebuie!“

„Dacă stăpânul Oluf nu vrea să joace cu mine,
Molime şi boala să te'nsoţească!“

Aici aveţi imaginea infiltrării lumii elementare în ceea ce ţine de soarta omului, în manifestarea sa cea mai evidentă, legată de destin: boala şi moartea:

Ea i-a dat o lovitură peste inimă.

Vă rog să urmăriţi cele spuse. Ele pot fi întâlnite în poeme vechi, ca şi în poezia mai nouă; Herder le-a preluat din poezia populară. Prin comparaţie cu poezia noastră cultă, putem spune că nouăzeci şi nouă la sută din acestea sunt de prisos. Poeziile care provin din ştiinţa veche corespund realităţii. Niciodată nu o să găsim în acestea ideea că ea l-a lovit la cap, peste gură sau peste nas, ci:

Ea i-a dat o lovitură peste inimă,
Niciodată el n-a simtit o durere ca aceasta.

Inima este un organ ritmic, de aceea apare aici.

În timp ce pălea, ea-l ridică pe cal.
„Călăreşte spre casă la scumpa-ţi domnişoară:“

Şi când ajunse'n faţa porţii,
Măicuţa-i tremurândă îl aştepta.

„Ascultă fiu-meu, spune-mi neîntârziat,
De ce eşti palid, atât de alb?“

„Chiar de n-aş fi pălit, albit,
Am fost în împărătia regelui ielelor.“

„Ascultă fiule iubit sufletului meu
Ce trebuie să-i spun miresri tale?“

„Spune-i că's în pădure şi stau
Să-mi încerc calul şi câinele.“

Dis-de-dimineaţă, abia mijise ziua,
Mireasa sosi cu alaiul de nuntă.

Turnară mied, turnară vin,
„Unde-i stăpânul Oluf, mirele meu!“

„Stăpânul Oluf s-a dus la pădure şi stă
Să-şi încerce calul şi câinele.“

Mireasa ridică purpura şi văzu
Pe stăpânul Oluf culcat: era mort.

Vreau să vă atrag atenţia asupra redării poetice extrem de adecvate în legătură cu ce se întâmplă în jurul omului într-o astfel de oră a destinului şi care se poate percepe la reapariţia periodică a unor trăiri care influenţează sfera afectivă. Asemenea trăiri intervin în destinul nostru după ce asupra lor au acţionat fiinţele elementare. La fel cum trăim în aerul fizic exterior, în ambianţa regnurilor mineral, vegetal, animal, tot astfel trăim cu părţile noastre subconştiente, cu sistemul nostru ritmic în sfera spirituală a fiinţelor elementare. Acolo se construieşte destinul nostru, în aceeaşi măsură în care este constituit în cursul vieţii dintre naştere şi moarte.

Deoarece capul nostru se află în stare de veghe deplină, noi ne ridicăm deasupra acestei interacţiuni cu fiinţele elementare. Numai prin viaţa capului nostru perfect treaz nu suntem integraţi în regnul fiinţelor elementare şi putem să ne ridicăm la suprafaţa mării elementare, în care, ca oameni, înotăm continuu.

Revenirea evenimentelor legate de destin poate fi urmărită chiar şi în viaţa obişnuită prin acţiunea sistemului nostru ritmic şi a sistemului membrelor noastre. Acestea suferă interacţiuni cu mediul ambiant, dar mult mai complicate, care au un recul cu o amploare mult mai mare a vibraţiilor. Ele revin abia în viaţa terestră următoare sau într-una din vieţile următoare. Astfel încât putem spune că ceea ce numim destinul, karma noastră, nu trebuie să ne mai apară ca ceva enigmatic, deoarece el nu reprezintă altceva decât revenirea unor evenimente din viaţa proprie, modificate de influenţa fiinţelor elementare.

Vă atrag atenţia asupra unui lucru. În conferinţele mele pedagogice, indiferent unde le-am ţinut, am atras mereu atenţia asupra faptului că în cursul şcolii primare există un punct nodal important, aflat în jurul vârstei de nouă ani. În învăţământul primar ar trebui acordată o atenţie specială acestui moment din viaţa omului. Până la această vârstă, de exemplu, nu ar trebui predate ştiinţele naturii altfel decât prin legarea proceselor naturale de viaţa morală a omului, sub formă de fabule, legende etc.; abia când omul este apt să le primească ar trebui începută descrierea elementară, simplă, a naturii. Planul de învătământ rezultă de la sine, dintr-o observare în detaliu a entităţii umane. Am atras atenţia asupra acestui lucru în lucrarea despre Baza pedagogică a Şcolii Waldorf. În preajma vârstei de nouă ani conştienţa Eului capătă un nou conţinut. Abia acum omul devine capabil să observe natura exterioară în mod obiectiv; până la această vârstă el punea în legătură tot ce vedea în natura exterioară cu propria sa fiinţă. Conştienţa Eului se dezvoltă încă din prima perioadă a vieţii, la doi ani, doi ani şi jumătate. La aproximativ nouă ani are loc o revenire a conştienţei Eului, într-o formă mai spirituală (la doi-trei ani ea este mai mult sufletească). Acesta este numai unul din evenimentele importante care apar în viaţa noastră, dar există şi alte evenimente, mai puţin importante care acţionează în acest fel.

Cunoaşterea acestor intimităţi ale vieţii omului va deveni stringentă, imperios necesară pentru viitorul evoluţiei umane, va trebui să se transforme treptat în cultură generală. Această cultură generală evoluează de la o epocă la alta. În prezent, suntem nemulţumiţi dacă copiii noştri nu pot face anumite calcule la vârsta de zece ani. Romanii însă nu sufereau din această pricină; ei erau nefericiţi dacă un tânăr nu cunoştea legile celor douăsprezece Table, în timp ce noi ne facem mai puţine griji dacă dispoziţiile legale nu sunt cunoscute de copiii noştri. Ar fi destul de rău pentru structura noastră sufletească dacă am face-o. Dar conştienţa generală se modifică şi acum ne aflăm în momentul de început al unui timp în care asemenea intimităţi ale vieţii sufleteşti trebuie să ajungă la conştienţa generală. Omul trebuie să se cunoască mai bine decât se considera necesar până acum, altminteri ar avea loc un recul cât se poate de nefavorabil pentru evoluţia întregii vieţi umane.

Faptul că nu ştim care este originea unui lucru care ne mişcă afectiv nu înseamnă că el nu are loc în viaţa noastră sufletească. Lucrurile revin, ele îşi exercită influenţa asupra vieţii noastre sufleteşti. Noi nu ni le putem explica şi nici măcar nu le preluăm în conştienţa noastră. Consecinţa acestei situaţii este că trecem prin stări care sunt acceptate, pur şi simplu, fără a şti că ele trebuie raportate la trăiri anterioare. Ceea ce are caracter afectiv se reîntoarce într-un mod oarecare. Puteţi reţine uşor acest lucru printr-un exemplu pe care îl repet adeseori, deoarece este reprezentativ. Învăţaţi un copil să se roage, adică să-şi dezvolte predispoziţia pentru rugăciune, şi acest fapt va avea cândva un recul. După un timp acţiunea de a ne ruga se reîntoarce, datorită faptului că ne putem dezvolta predispozitia sufletească a binecuvântării. Din această cauză spun atât de des că nici un bătrân nu va putea binecuvânta pe cineva în mod eficient prin imponderabile, dacă nu a învăţat să se roage în copilărie. Faptul de a te ruga se transformă în binecuvântare. Acestea sunt reîntoarcerile ce au loc în timpul vieţii.

Faptul că aceste lucruri nu sunt încă înţelese în prezent constituie motivul pentru care oamenii nu pot întrevedea încă marea importanţă a Misteriului de pe Golgota. Ce importanţă are pentru cei care sunt cu totul prinşi în educaţia actuală dacă li se spune că după ce Hristos a trecut prin Misteriul de pe Golgota el s-a legat de viaţa omenirii pământene? Oamenii nu vor să-şi creeze nici un fel de reprezentări despre interacţiunea cu realităţile în care se află Hristos. Reprezentarea noastră cerebrală nu ne spune prea multe lucruri despre influenţa impulsului hristic. Însă de îndată ce privim în inconştient, în sfera sentimentelor şi în aceea a voinţei, ajungem în sfera fiinţelor elementare, dar pentru noi aceasta este întreţesută cu impulsul hristic. Fiziologic vorbind, ne afundăm prin sistemul nostru ritmic, prin sfera noastră afectivă, în ţinutul de jos, cu care s-a unit Hristos pentru existenţa pământeană. Aici găsim aşadar, ca să spunem aşa, locul în care Hristos poate fi găsit în mod real, nu numai prin tradiţie sau printr-o mistică subiectivă, ci în mod obiectiv. Dar trăim în acelaşi timp în epoca în care evenimentele ce ne vin de aici au o mare importanţă obiectivă pentru viaţa omenească, întrucât, atunci când oamenii li se împotrivesc, le influenţează în mod inconştient deciziile, ceea ce fac. Când înţelegem aceste lucruri, putem să le luăm în calcul, putem face apel într-o oarecare măsură la lumile spirituale care ne aparţin, pentru a acţiona împreună cu noi.

În această privinţă, se poate observa şi exterior că ne aflăm la un punct de cotitură a evoluţiei umane. Este suficient să mă refer la un aspect pe care l-am mai abordat din diverse perspective. Dacă luăm în considerare unele aprecieri ale istoriei actuale, putem spune că ele nu au ajuns încă la Misteriul de pe Golgota. În abordările de istorie mondială sunt descrise timpurile vechiului regat asirian, babilonian, ale vechiului regat persan, ale regatului egiptean, ale Greciei, ale Romei. Poate fi amintit şi faptul că a avut loc Misteriul de pe Golgota, apoi însă vor fi urmărite migraţiile popoarelor, care s-au întins pentru unii până la Ludovic al XIV-lea sau până la revoluţia franceză sau Poincare, pentru alţii până la declinul Hohenzollernilor etc. Dar despre impulsul hristic nu veţi găsi în povestirile obişnuite convenţionale, care se numesc „istorie“, nimic, absolut nimic. Pentru abordarea istorică lucrurile stau ca şi cum impulsul hristic ar fi scos din circuit. Este uimitor cum, de exemplu, un istoric ca Ranke, care a fost un creştin credincios şi care dădea în mod subiectiv o mare importanţă impulsului hristic, nu poate introduce evenimentul Hristos în istorie. El nu ştie ce să facă cu el. În prezentarea istorică evenimentul Hristos nu joacă nici un rol. Astfel încât putem spune că pentru cunoaşterea spiritului omului, care se manifestă în istoria sa, creştinismul încă nu este prezent. Abia ştiinţa noastră, a spiritului, orientată antroposofic, când prezintă istoria, ia în calcul necesitatea celei de a patra epoci postatlanteene, prin care trebuia să irumpă în evoluţia istorică concretă evenimentul de pe Golgota. În prezentarea noastră istorică evenimentul de pe Golgota este prezent. Mergem chiar mai departe, când preluăm evenimentul de pe Golgota noi nu prezentăm numai evoluţia istorică a omului, ci şi evoluţia cosmică, în aşa fel încât Misteriul de pe Golgota este întâlnit chiar în evoluţia cosmică.

Dacă lăsati să acţioneze asupra dumneavoastră scrierea mea Ştiinţa ocultă în linii mari, veţi vedea că nu se vorbeşte numai despre eclipse solare şi lunare sau despre explozii şi erupţii în Cosmos, ci şi despre evenimentul Hristos ca eveniment cosmic. Dacă istoricii, aşa-numiţii istorici, nu găsesc nici o posibilitate de a insera evenimentul Hristos în desfăşurarea devenirii istorice, reprezentanţii oficiali ai cultelor devin de-a dreptul furioşi când aud că există o ştiinţă a spiritului orientată antroposofic care vorbeşte despre acesta ca despre un eveniment cosmic. Puteţi deduce cât de puţin sunt înclinate aceste culte să împlinească marile cerinţe ale timpului nostru, în special aceea de a face o legătură între evenimentul Hristos şi evenimentele lumii. Trebuie spus că cei care se referă în prezent la Hristos, chiar şi teologi, nu vorbesc despre el altfel decât ar face-o despre o fiinţă dumnezeiască universală oarecare, aşa cum vorbeau vechii evrei sau chiar şi actualii evrei despre Iahve sau Iehova. V-am mai spus, luaţi cartea lui Harnack Esenţa creştinismului şi înlocuiţi numele lui Hristos cu cel generic de Dumnezeu; sensul nu se va schimba, pentru că autorul nu are habar de specificul creştinismului. Cartea lui Harnack este, în întregul ei, contrară esenţei creştinismului, căci ea nu vorbeşte deloc despre creştinism, ci despre o învăţătură generală privindu-l pe Iehova. Este foarte important să facem referinţă la aceste lucruri, căci ele se leagă întru totul cu cerinţele cele mai presante ale prezentului. Iar ceea ce trebuie să se infiltreze în evoluţia culturală a omenirii este conştienţa despre prezenţa nu numai a unei lumi spirituale generale, abstracte, ci a lumii spirituale concrete, în care trăim, simţim, vrem şi facem şi din care ieşim în afară numai prin ceea ce gândim cu capul nostru. Este justificat un nou tip de concepţie despre lume, năzuim să realizăm întreţeserea reală a ceea ce simţim, vrem şi facem cu impulsul hristic.

Faptul că astronomia, învăţătura actuală despre evoluţia biologică s-au dezvoltat în formule abstracte în timpurile mai noi s-a datorat faptului că impulsul hristic nu a pătruns în interiorul oamenilor, ci a rămas tradiţie şi i-a influenţat în mod cât se poate de subiectiv, dar nu i-a cuprins aşa încât trăirile interioare să fie concomitent vieţuiri cosmice obiective, adică, să ne aflăm în interacţiune cu ce are loc în jurul nostru pe plan spiritual.

Se poate observa, în prezent, cum apare o conştienţă care susţine necesitatea unor noi impulsuri pentru evoluţia umanităţii. Dar oamenii se hotărăsc greu să treacă la o viaţă spirituală concretă. Când vorbesc despre spirit ei mai au nostalgia de a trăi în abstracţiuni.

Însăşi conştienţa despre poziţia faţă de gândurile noastre trebuie să se schimbe într-un anumit sens. Ştiinţa spiritului orientată antroposofic nu urmăreşte un ţel programatic anume, influenţarea în vederea unui anumit ideal, ci înţelegerea a ce este necesar în prezent pentru umanitate. O dată cu aceasta trebuie făcută legătura cu unele structuri sufleteşti ale unor timpuri trecute, ale unor epoci în care oamenii erau mai integraţi în adevărata lor ambianţă spirituală. În prezent, acest lucru ar trebui resimţit cu o forţă crescută. Din afară nu mai putem aştepta nimic. Impulsurile de progres pentru evoluţia umană trebuie luate din interior, din conexiunile noastre cu lumea spirituală şi trebuie, de fapt, să facem ceva în acest sens, pentru ca ce vieţuim să devină din ce în ce mai mult trăiri ale amurgului. Ne găsim deja în faza de declin a evoluţiei Pământului şi ca oameni trebuie să putem trece dincolo de evoluţia terestră prin legătura noastră cu lumea spirituală. Prin aceasta însă ce năzuim să atingem prin cunoaştere trebuie să fie resimţit ca o forţă care ne dă posibilitatea de a trece în stadiile evolutive în care Pământul va muri, aşa cum ajungem în alte stadii evolutive atunci când ne moare trupul, când trecem prin poarta morţii. Când ne moare trupul, noi trecem prin poarta morţii, adică intrăm în lumea spirituală. Acest lucru se va întâmpla cândva cu întreaga omenire, care va evolua în totalitate spre existenţa jupiteriană. Pământul va deveni cadavru. Ne aflăm deja în evoluţia de declin. Omul individual îmbătrâneşte. Pentru geologul care ştie să observe cu adevărat, Pământul prezintă semne clare de îmbătrânire. El moare. Ce căutăm acum în mod spiritual este să împiedicăm acest proces. Aceasta este conştienţa cu care trebuie să ne pătrundem.

Dintr-un alt punct de vedere, în vremuri mai vechi cunoaşterea legată de Misterii era considerată ca fiind înrudită cu forţa vindecătoare, chiar şi cu forţa vindecătoare fizică. În prezent, această conştienţă trebuie să pătrundă din nou în omenire. Trebuie realizată conştientizarea faptului că prin aceasta se face ceva pentru continuarea evoluţiei întregii omeniri. La o asemenea conştientizare nu se va ajunge dacă nu se va focaliza concretul care ne înconjoară în modul pe care l-am descris, căci ce simte, vrea şi face omul va fi privit ca propria sa problemă personală. Nu se va înţelege că este vorba de ceva care se desfăşoară şi în afară. Este necesar ca ştiinţele umane să vină în întâmpinarea acestor strădanii – lucru care poate nu este uşor de înţeles. Acestea nu sunt, în prezent, la înălţime. În ştiinţele exacte pot fi întâlnite cele mai imposibile reprezentări. Vreau să vă aduc la cunoştinţă unele exemple. Oamenii îşi imaginează de obicei în mod foarte prozaic că undeva se află Soarele. De la Soare pleacă lumină în toate direcţiile, ca de la orice sursă luminoasă (vezi fig. 20 și planșa 12 stânga sus). Cei care urmăresc răspândirea luminii cu ajutorul reprezentărilor matematice spun că lumina se propagă în infinit şi apoi dispare într-un mod oarecare. Din cauza propriei slăbiciuni, prin faptul că se propagă în infinit, ea se pierde. Dar lucrurile nu stau astfel. Orice lucru care se propagă ajunge la o limită de la care vibraţia îşi inversează direcţia de propagare şi revine modificată la origine. Lumina solară nu se propagă în infinit, ci se reîntoarce, sub altă formă, dar vibrează din nou, în sens opus.

figura 20
Fig. 20

Aşa stau lucrurile cu orice lumină. Şi, de fapt, aşa stau lucrurile cu toate acţiunile care sunt supuse legii elasticităţii, care conţine o limită a elasticităţii. Asemenea reprezentări se pot întâlni frecvent, în prezent, în ştiinţele exacte şi se iau prea puţin în seamă realitătile. Dacă aţi fi fizicieni, v-aş atrage atenţia asupra felului în care oamenii calculează traseul care este parcurs şi timpul. Apoi, numesc viteza, pe care o desemnează curent prin v, ca fiind funcţie de distanţă (spaţiu) şi timp şi o reprezintă ca un cât:

 v= s /t

Acest lucru este total neadevărat. Viteza nu este un rezultat, ea este elementarul care poartă în sine ceva (fie material, fie spiritual) şi noi descompunem viteza şi distanţa în spaţiu şi în timp. Noi abstractizăm aceşti doi factori. Spaţiu şi timp ca atare nu există în mod real. Vitezele sunt ceva real. Această observaţie o fac numai pentru fizicieni; ei vor înţelege însă că în elaborarea bazei cunoaşterii ştiinţifice actuale a timpului acţionează conotaţii fragile, care se află în raţionamente numai pentru că nu suntem în stare să cuprindem spritualul ca fapt concret.

Imperativul epocii mihailice este ca omenirea să ajungă în situaţia de a cuprinde spiritualul în concreteţea sa, să ştie cum să aibă în vedere şi diferitele entităţi elementare şi superioare. Este un scop pe care trebuie să-l atingă din nou omenirea, aşa cum au făcut-o oamenii în timpurile vechi. Nu se doreşte însă recunoaşterea acestui fapt şi nici răsturnările care au avut loc în evoluţia umanităţii la mijlocul secolului al XV-lea. Se poate totuşi demonstra cu ajutorul unor detalii că asa stau lucrurile.

Un autor scandinav a scris de curând o carte [11] în care citează din scrierile alchimiştilor. El citează mai ales un pasaj dintr-un alchimist care se referă la elemente ca mercurul, antimoniul etc. Autorul, care este, după cum reiese din carte, un excelent chimist, spune că nu-şi poate imagina nimic în faţa acestei reţete chimice comunicată de un alchimist. Când un chimist actual vorbeşte despre mercur, despre argintul viu, el se referă la mineralul mercur; prin antimoniu el înţelege elementul respectiv. În cartea citată este vorba despre anumite procese care au loc în organismul uman. Este cunoaşterea interioară omenească. Dacă o aşternem pe hârtie în sensul în care era prezentă în conştienţa scriitorului pe care îl citează autorul scandinav, ea reprezintă descrierea unei experienţe de laborator în care se lucrează cu retorte. Numai că nu poţi degaja nici un sens din aceasta. Textul capătă însă un sens dacă ştii ce se înţelegea în acele timpuri vechi prin antimoniu, mercur etc. şi că era vorba de procese ale naturii umane pentru care existau alte mijloace de înţelegere decât cele de azi. Din această cauză, cel ce citeşte literatura dinaintea secolului al XV-lea trebuie să o facă altfel decât până acum. În prezent trebuie să se acorde o importanţă mai mare unor lucruri cărora timp de secole omenirea nu le-a conferit nici o valoare.