Ați aflat, cu prilejul diferitor discuții că, pentru o adevărată cunoaștere a entității umane, este necesar să fie urmărită articularea acesteia în trei componente. În cadrul entității umane, capul – evident vorbind în mare –, organele toracelui și aparatul locomotor sunt organizate relativ independent; oricum se înțelege că trebuie să ne reprezentăm că aparatului locomotor îi aparține o bună parte a entității umane. Ați putut prelua din unele conferințe ale mele și din descrierea pe care am făcut-o în Enigmele sufletului asocierea dintre cap și viața de gândire și reprezentare faptul că sistemul toracic este legat de ceea ce este activitate ritmică a omului – vorbind în mare –, de tot ce este sferă afectivă și faptul că sfera voinței, care la om reprezintă componenta spirituală propriu-zisă, este legată de aparatul locomotor, de sistemul membrelor. Aceste trei sisteme ale organismului uman sunt relativ independente. Relativ independente, dar acționând conjugat, sunt și viețile de reprezentare, afectivă și volițională. Din punct de vedere spiritual, deosebirile dintre aceste trei sisteme pot fi înțelese dacă știm că în viața de veghe obișnuită omul este complet treaz numai prin sistemul cap, vorbind din punct de vedere sufletesc, prin tot ce se leagă cu viața de reprezentare și cu cea de gândire. Dimpotrivă, tot ce este legat de viața afectelor, deci, vorbind din punct de vedere corporal, sistemul ritmic propriu-zis se află, chiar și în stare de veghe, într-o viață asemănătoare visului. Noi luăm cunoștință de ceea ce se petrece în sfera noastră afectivă, în mod mijlocit, prin reprezentările noastre treze, dar niciodată nemijlocit, prin intermediul sentimentelor. Și mai întunecată rămâne viața volițională, care este înțeleasă de noi ca fiind la fel cu viața din timpul somnului profund. Astfel putem exprima mai clar în ce măsură conștiența umană obișnuită are la bază stări subconștiente. La baza vieții afective se află reprezentări subconștiente, iar dacă ne permitem să folosim o comparație, viața volițională are la bază reprezentări și mai inconștiente.
Este foarte important să știm că în fiecare sistem uman sunt cuprinse: gândire, simțire și voință. În sistemul cap, în sistemul gândire sunt prezente atât viața de simțire cât și cea de voință, numai că acestea sunt mult mai slab dezvoltate decât viața de reprezentare. La fel sunt prezente gândurile și în sfera afectivă, ajungând însă numai sub forma asemănătoare viselor la nivelul conștienței, mai slabe decât în sfera capului. Însă în vremurile noastre, marcate de abstracțiunea științifică, nu este luat în seamă faptul că aceste mădulare subconștiente ale entității umane sunt cu atât mai obiective cu cât ajung mai puțin în conștiență sub formă subiectivă. Aceasta înseamnă că ce obținem prin viața noastră de reprezentare, prin viața capului nostru sunt procese care se petrec în noi înșine, iar ce viețuim prin sistemul nostru ritmic, prin sistemul nostru toracic, ce se întâmplă în sfera noastră afectivă nu este nicidecum un tezaur pur individual, ci reprezintă procese cosmice obiective. Aceasta înseamnă că atunci când simți ceva este vorba de o trăire în tine însuți, dar este concomitent și ceva ce se întâmplă în lume, care are o semnificație pentru lume. Și este interesant de urmărit care sunt procesele cosmice care stau la baza vieții noastre afective. Să presupunem că cineva trăiește cu intensitate ceva care îi solicită sentimentele, un eveniment îmbucurător sau întristător pentru acea persoană. Viața omului poate fi împărțită în perioade de aproximativ șapte ani. Prima perioadă se întinde de la naștere până la schimbarea danturii, a doua până la maturarea sexuală, a treia până la începutul vârstei de douăzeci și unu de ani etc. – toate aceste limite sunt aproximative (vezi fig. 19).
 Fig. 19 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 12 |
Dacă focalizați această împărțire, ajungeți la punctele nodale ale evoluției omului, care se exprimă, în prima parte a vietii, în mod foarte evident, prin schimbarea dentiției, prin maturarea sexuală; apoi reperele se estompează, dar pentru cel care știe să observe lucrurile rămân evidente și mai târziu. Ce se petrece cu omul în jurul vârstei de douăzeci și unu de ani, din punct de vedere corporal-sufletesc, este, pentru cel care observă, la fel de evident perceptibil ca și maturarea sexuală pentru fiziologia exterioară. Dar în mod obișnuit acestea se observă mai puțin. Este vorba de o împărtire mai generală a cursului vieții umane. Dar când survine un eveniment important, de exemplu între schimbarea dentiției și maturarea sexuală, care solicită sfera afectivă (vezi spirala roșie din desen), are loc ceva foarte special și care – pentru că în prezent se fac numai observații grosiere – nu poate fi observat de obicei. Evenimentul are totuși loc. Într-o oarecare măsură, impresia este prezentă, ea se ridică până la conștiență. Dar, când este vorba de o impresie afectivă, atunci, independent de ce se petrece în conștiență, în viața afectivă, în lumea obiectivă se întâmplă ceva. Și putem compara ce se desfășoară în lumea obiectivă cu un fel de agitație vibratorie: ea se extinde în Univers. Uimitor este că această extindere nu este fără sfârșit, ci atunci când s-a extins suficient, când a ajuns la limita elasticității sale, vibrația se întoarce (vezi jumătatea de cerc stângă) și reapare în intervalul de timp de șapte ani viitor sub formă de impuls care pătrunde din afară. Nu vreau să spun că la fiecare șapte ani are loc un astfel de eveniment, deoarece totul este legat de modelarea vieții individuale. Impulsul intră în următoarea perioadă de șapte ani, numai că omul nu-l observă.
În viata noastră sufletească intervin trăiri care constituie reculul a ceea ce am viețuit într-un fel oarecare în sfera afectivă în intervalul de șapte ani precedent. Așadar, un eveniment care ne influențează afectiv reapare în viața noastră sufletească în intervalul următor. Oamenii nu observă, în general, asemenea lucruri, dar cei care își dau silința le pot observa chiar în mod exterior.
Observăm că la un cunoscut apare o indispoziție a cărei cauză nu ne este cunoscută. Omul se schimbă, cum se spune, din senin. Dacă urmărim comportamentul neobișnuit al unui om, dacă putem înțelege ce spune el fără cuvinte, vom ajunge la evenimentul care i-a provocat o anumită trăire afectivă. În tot acest timp, în lume au avut loc evenimente care au fost influențate de reacția lui afectivă. Este un proces care, în afara faptului că este viețuit de om, se desfășoară în mod obiectiv, în afara acestuia, fiind un proces obiectiv al lumii.
În aceste procese intervine influența ființelor elementare, care actionează din afara omului. Le-am asociat, într-o altă ordine de idei, cu sistemul respirator, cu sistermul ritmic. În cazul de față, le vedeți acționând împreună cu sistemul ritmic în stările de agitație afectivă. Dacă înțelegem corect aceste lucruri, suntem constrânși să spunem: Omul are în jurul său o aură mare. Dar în undele care pleacă dinspre el se amestecă ființele elementare care, în funcție de fiecare om, pot influența ce se reîntoarce spre el după un timp. Imaginați-vă deci lucrurile astfel: o stare de agitație afectivă radiază dinspre dumneavoastră în afară. Când ea se reîntoarce nu mai este aceeași; în intervalul de timp scurs, ființele elementare au acționat asupra ei și receptați acțiunea ființelor elementare (vezi desenul, semicercul din dreapta).
Prin atmosfera spirituală pe care o degajă omul, el intră în interactiune cu ființele elementare. Tot ce în cursul vieții se desfășoară pentru om ca un destin este legat de aceste lucruri. Când viețuim în prezent ceva, aceasta are o semnificație pentru mai târziu. Este calea prin care destinul nostru este efectiv construit. Și în determinarea destinului nostru acționează ființe elementare, care se simt atrase de propria noastră natură. Se simt atrase și ne influențează.
Vedeți aici o interacțiune dintre om și ambianța sa, și rolul unor forțe spirituale în ambianță. Prin urmărirea acestei interferențe, se limpezesc multe lucruri care devin hotărâtoare de destin pentru om. Înțelegerea acestor relații este străină timpului nostru „luminat” – acest cuvânt trebuie întotdeauna pus între ghilimele – și numai tradițiile unor vremuri apuse irump în actualitatea noastră, vremuri în care omul era mai legat de adevăr decât în prezent, prin intermediul unor stări de conștiență mai elementare. Aceste tradiții le găsiți foarte frumos exprimate în acele poeme vechi în care destinul omului este legat de intervenția unor entități elementare. Unul din cele mai frumoase poeme care ni s-au păstrat și în care este vorba de intervenția de destin a unor entități elementare este cel care vă este frecvent oferit în interpretare euritmică. Vedeți aici cum ființele elementare aparținând imperiului regelui ielelor intervin ca elemente ale destinului. Poemul se numește:
Fiica regelui ielelor
Până târziu și departe, stăpânul Oluf
Călare-și poftește oaspeții la nuntă.
Pe verzi câmpii joacă ielele.
Fiica regelui lor le întinde mâna.
„Bun venit stăpâne Oluf, încotro te grăbești?
Intră în hora noastră și joacă cu mine.”
„Nu pot să joc, nu-mi este îngăduit,
Mâine în zori este ziua nunții mele.”
„Ascultă stăpâne Oluf, intră cu mine'n joc,
Doi pinteni de aur ți-oi dărui.
Și o cămașă de mătase, atâta de albă și moale:
Mama mea o albește cu raze de lună.”
„Nu pot să joc, nu-mi este îngăduit,
Mâine în zori este ziua nunții mele.”
„Ascultă stăpâne Oluf intră'n joc cu mine
O grămadă de aur ți-oi dărui.”
„O grămadă de aur cu bucurie aș lua
Dar nu-mi este îngăduit jocul și nu trebuie!”
„Dacă stăpânul Oluf nu vrea să joace cu mine,
Molime și boala să te'nsoțească!”
Aici aveți imaginea infiltrării lumii elementare în ceea ce ține de soarta omului, în manifestarea sa cea mai evidentă, legată de destin: boala și moartea:
Ea i-a dat o lovitură peste inimă.
Vă rog să urmăriți cele spuse. Ele pot fi întâlnite în poeme vechi, ca și în poezia mai nouă; Herder le-a preluat din poezia populară. Prin comparație cu poezia noastră cultă, putem spune că nouăzeci și nouă la sută din acestea sunt de prisos. Poeziile care provin din știința veche corespund realității. Niciodată nu o să găsim în acestea ideea că ea l-a lovit la cap, peste gură sau peste nas, ci:
Ea i-a dat o lovitură peste inimă,
Niciodată el n-a simtit o durere ca aceasta.
Inima este un organ ritmic, de aceea apare aici.
În timp ce pălea, ea-l ridică pe cal.
„Călărește spre casă la scumpa-ți domnișoară:”
Și când ajunse'n fața porții,
Măicuța-i tremurândă îl aștepta.
„Ascultă fiu-meu, spune-mi neîntârziat,
De ce ești palid, atât de alb?”
„Chiar de n-aș fi pălit, albit,
Am fost în împărătia regelui ielelor.”
„Ascultă fiule iubit sufletului meu
Ce trebuie să-i spun miresri tale?”
„Spune-i că's în pădure și stau
Să-mi încerc calul și câinele.”
Dis-de-dimineață, abia mijise ziua,
Mireasa sosi cu alaiul de nuntă.
Turnară mied, turnară vin,
„Unde-i stăpânul Oluf, mirele meu!”
„Stăpânul Oluf s-a dus la pădure și stă
Să-și încerce calul și câinele.”
Mireasa ridică purpura și văzu
Pe stăpânul Oluf culcat: era mort.i
Vreau să vă atrag atenția asupra redării poetice extrem de adecvate în legătură cu ce se întâmplă în jurul omului într-o astfel de oră a destinului și care se poate percepe la reapariția periodică a unor trăiri care influențează sfera afectivă. Asemenea trăiri intervin în destinul nostru după ce asupra lor au acționat ființele elementare. La fel cum trăim în aerul fizic exterior, în ambianța regnurilor mineral, vegetal, animal, tot astfel trăim cu părțile noastre subconștiente, cu sistemul nostru ritmic în sfera spirituală a ființelor elementare. Acolo se construiește destinul nostru, în aceeași măsură în care este constituit în cursul vieții dintre naștere și moarte.
Deoarece capul nostru se află în stare de veghe deplină, noi ne ridicăm deasupra acestei interacțiuni cu ființele elementare. Numai prin viața capului nostru perfect treaz nu suntem integrați în regnul ființelor elementare și putem să ne ridicăm la suprafața mării elementare, în care, ca oameni, înotăm continuu.
Revenirea evenimentelor legate de destin poate fi urmărită chiar și în viața obișnuită prin acțiunea sistemului nostru ritmic și a sistemului membrelor noastre. Acestea suferă interacțiuni cu mediul ambiant, dar mult mai complicate, care au un recul cu o amploare mult mai mare a vibrațiilor. Ele revin abia în viața terestră următoare sau într-una din viețile următoare. Astfel încât putem spune că ceea ce numim destinul, karma noastră, nu trebuie să ne mai apară ca ceva enigmatic, deoarece el nu reprezintă altceva decât revenirea unor evenimente din viața proprie, modificate de influența ființelor elementare.
Vă atrag atenția asupra unui lucru. În conferințele mele pedagogice, indiferent unde le-am ținut, am atras mereu atenția asupra faptului că în cursul școlii primare există un punct nodal important, aflat în jurul vârstei de nouă ani. În învățământul primar ar trebui acordată o atenție specială acestui moment din viața omului. Până la această vârstă, de exemplu, nu ar trebui predate științele naturii altfel decât prin legarea proceselor naturale de viața morală a omului, sub formă de fabule, legende etc.; abia când omul este apt să le primească ar trebui începută descrierea elementară, simplă, a naturii. Planul de învătământ rezultă de la sine, dintr-o observare în detaliu a entității umane. Am atras atenția deja asupra acestui lucru în eseul despre Baza pedagogică a Școlii Waldorf. În preajma vârstei de nouă ani conștiența Eului capătă un nou conținut. Abia acum omul devine capabil să observe natura exterioară în mod obiectiv; până la această vârstă el punea în legătură tot ce vedea în natura exterioară cu propria sa ființă. Conștiența Eului se dezvoltă încă din prima perioadă a vieții, la doi ani, doi ani și jumătate. La aproximativ nouă ani are loc o revenire a conștienței Eului, într-o formă mai spirituală (la doi-trei ani ea este mai mult sufletească). Acesta este numai unul din evenimentele importante care apar în viața noastră, dar există și alte evenimente, mai puțin importante care acționează în acest fel.
Cunoașterea acestor intimități ale vieții omului va deveni stringentă, imperios necesară pentru viitorul evoluției umane, va trebui să se transforme treptat în cultură generală. Această cultură generală evoluează de la o epocă la alta. În prezent, suntem nemulțumiți dacă copiii noștri nu pot face anumite calcule la vârsta de zece ani. Romanii însă nu sufereau din această pricină; ei erau nefericiți dacă un tânăr nu cunoștea legile celor douăsprezece Table, în timp ce noi ne facem mai puține griji dacă dispozițiile legale nu sunt cunoscute de copiii noștri. Ar fi destul de rău pentru structura noastră sufletească dacă am face-o. Dar conștiența generală se modifică și acum ne aflăm în momentul de început al unui timp în care asemenea intimități ale vieții sufletești trebuie să ajungă la conștiența generală. Omul trebuie să se cunoască mai bine decât se considera necesar până acum, altminteri ar avea loc un recul cât se poate de nefavorabil pentru evoluția întregii vieți umane.
Faptul că nu știm care este originea unui lucru care ne mișcă afectiv nu înseamnă că el nu are loc în viața noastră sufletească. Lucrurile revin, ele își exercită influența asupra vieții noastre sufletești. Noi nu ni le putem explica și nici măcar nu le preluăm în conștiența noastră. Consecința acestei situații este că trecem prin stări care sunt acceptate, pur și simplu, fără a ști că ele trebuie raportate la trăiri anterioare. Ceea ce are caracter afectiv se reîntoarce într-un mod oarecare. Puteți reține ușor acest lucru printr-un exemplu pe care îl repet adeseori, deoarece este reprezentativ. Învățați un copil să se roage, adică să-și dezvolte predispoziția pentru rugăciune, și acest fapt va avea cândva un recul. După un timp acțiunea de a ne ruga se reîntoarce, datorită faptului că ne putem dezvolta predispozitia sufletească a binecuvântării. Din această cauză spun atât de des că nici un bătrân nu va putea binecuvânta pe cineva în mod eficient prin imponderabile, dacă nu a învățat să se roage în copilărie. Faptul de a te ruga se transformă în binecuvântare. Acestea sunt reîntoarcerile ce au loc în timpul vieții.
Faptul că aceste lucruri nu sunt încă înțelese în prezent constituie motivul pentru care oamenii nu pot întrevedea încă marea importanță a Misteriului de pe Golgota. Ce importanță are pentru cei care sunt cu totul prinși în educația actuală dacă li se spune că după ce Hristos a trecut prin Misteriul de pe Golgota el s-a legat de viața omenirii pământene? Oamenii nu vor să-și creeze nici un fel de reprezentări despre interacțiunea cu realitățile în care se află Hristos. Reprezentarea noastră cerebrală nu ne spune prea multe lucruri despre influența impulsului hristic. Însă de îndată ce privim în inconștient, în sfera sentimentelor și în aceea a voinței, ajungem în sfera ființelor elementare, dar pentru noi aceasta este întrețesută cu impulsul hristic. Fiziologic vorbind, ne afundăm prin sistemul nostru ritmic, prin sfera noastră afectivă, în ținutul de jos, cu care s-a unit Hristos pentru existența pământeană. Aici găsim așadar, ca să spunem așa, locul în care Hristos poate fi găsit în mod real, nu numai prin tradiție sau printr-o mistică subiectivă, ci în mod obiectiv. Dar trăim în același timp în epoca în care evenimentele ce ne vin de aici au o mare importanță obiectivă pentru viața omenească, întrucât, atunci când oamenii li se împotrivesc, le influențează în mod inconștient deciziile, ceea ce fac. Când înțelegem aceste lucruri, putem să le luăm în calcul, putem face apel într-o oarecare măsură la lumile spirituale care ne aparțin, pentru a acționa împreună cu noi.
În această privință, se poate observa și exterior că ne aflăm la un punct de cotitură a evoluției umane. Este suficient să mă refer la un aspect pe care l-am mai abordat din diverse perspective. Dacă luăm în considerare unele aprecieri ale istoriei actuale, putem spune că ele nu au ajuns încă la Misteriul de pe Golgota. În abordările de istorie mondială sunt descrise timpurile vechiului regat asirian, babilonian, ale vechiului regat persan, ale regatului egiptean, ale Greciei, ale Romei. Poate fi amintit și faptul că a avut loc Misteriul de pe Golgota, apoi însă vor fi urmărite migrațiile popoarelor, care s-au întins pentru unii până la Ludovic al XIV-lea sau până la revoluția franceză sau Poincare, pentru alții până la declinul Hohenzollernilor etc. Dar despre impulsul hristic nu veți găsi în povestirile obișnuite convenționale, care se numesc „istorie”, nimic, absolut nimic. Pentru abordarea istorică lucrurile stau ca și cum impulsul hristic ar fi scos din circuit. Este uimitor cum, de exemplu, un istoric ca Ranke, care a fost un creștin credincios și care dădea în mod subiectiv o mare importanță impulsului hristic, nu poate introduce evenimentul Hristos în istorie. El nu știe ce să facă cu el. În prezentarea istorică evenimentul Hristos nu joacă nici un rol. Astfel încât putem spune că pentru cunoașterea spiritului omului, care se manifestă în istoria sa, creștinismul încă nu este prezent. Abia știința noastră, a spiritului, orientată antroposofic, când prezintă istoria, ia în calcul necesitatea celei de a patra epoci postatlanteene, prin care trebuia să irumpă în evoluția istorică concretă evenimentul de pe Golgota. În prezentarea noastră istorică evenimentul de pe Golgota este prezent. Mergem chiar mai departe, când preluăm evenimentul de pe Golgota noi nu prezentăm numai evoluția istorică a omului, ci și evoluția cosmică, în așa fel încât Misteriul de pe Golgota este întâlnit chiar în evoluția cosmică.
Dacă lăsati să acționeze asupra dumneavoastră scrierea mea Știința ocultă în linii mari, veți vedea că nu se vorbește numai despre eclipse solare și lunare sau despre explozii și erupții în Cosmos, ci și despre evenimentul Hristos ca eveniment cosmic. Dacă istoricii, așa-numiții istorici, nu găsesc nici o posibilitate de a insera evenimentul Hristos în desfășurarea devenirii istorice, reprezentanții oficiali ai cultelor devin de-a dreptul furioși când aud că există o știință a spiritului orientată antroposofic care vorbește despre acesta ca despre un eveniment cosmic. Puteți deduce cât de puțin sunt înclinate aceste culte să împlinească marile cerințe ale timpului nostru, în special aceea de a face o legătură între evenimentul Hristos și evenimentele lumii. Trebuie spus că cei care se referă în prezent la Hristos, chiar și teologi, nu vorbesc despre el altfel decât ar face-o despre o ființă dumnezeiască universală oarecare, așa cum vorbeau vechii evrei sau chiar și actualii evrei despre Iahve sau Iehova. V-am mai spus, luați cartea lui Harnack Esența creștinismului și înlocuiți numele lui Hristos cu cel generic de Dumnezeu; sensul nu se va schimba, pentru că autorul nu are habar de specificul creștinismului. Cartea lui Harnack este, în întregul ei, contrară esenței creștinismului, căci ea nu vorbește deloc despre creștinism, ci despre o învățătură generală privindu-l pe Iehova. Este foarte important să facem referință la aceste lucruri, căci ele se leagă întru totul cu cerințele cele mai presante ale prezentului. Iar ceea ce trebuie să se infiltreze în evoluția culturală a omenirii este conștiența despre prezența nu numai a unei lumi spirituale generale, abstracte, ci a lumii spirituale concrete, în care trăim, simțim, vrem și facem și din care ieșim în afară numai prin ceea ce gândim cu capul nostru. Este justificat un nou tip de concepție despre lume, năzuim să realizăm întrețeserea reală a ceea ce simțim, vrem și facem cu impulsul hristic.
Faptul că astronomia, învățătura actuală despre evoluția biologică s-au dezvoltat în formule abstracte în timpurile mai noi s-a datorat faptului că impulsul hristic nu a pătruns în interiorul oamenilor, ci a rămas tradiție și i-a influențat în mod cât se poate de subiectiv, dar nu i-a cuprins așa încât trăirile interioare să fie concomitent viețuiri cosmice obiective, adică, să ne aflăm în interacțiune cu ce are loc în jurul nostru pe plan spiritual.
Se poate observa, în prezent, cum apare o conștiență care susține necesitatea unor noi impulsuri pentru evoluția umanității. Dar oamenii se hotărăsc greu să treacă la o viață spirituală concretă. Când vorbesc despre spirit ei mai au nostalgia de a trăi în abstracțiuni.
Însăși conștiența despre poziția față de gândurile noastre trebuie să se schimbe într-un anumit sens. Știința spiritului orientată antroposofic nu urmărește un țel programatic anume, influențarea în vederea unui anumit ideal, ci înțelegerea a ce este necesar în prezent pentru umanitate. O dată cu aceasta trebuie făcută legătura cu unele structuri sufletești ale unor timpuri trecute, ale unor epoci în care oamenii erau mai integrați în adevărata lor ambianță spirituală. În prezent, acest lucru ar trebui resimțit cu o forță crescută. Din afară nu mai putem aștepta nimic. Impulsurile de progres pentru evoluția umană trebuie luate din interior, din conexiunile noastre cu lumea spirituală și trebuie, de fapt, să facem ceva în acest sens, pentru ca ce viețuim să devină din ce în ce mai mult trăiri ale amurgului. Ne găsim deja în faza de declin a evoluției Pământului și ca oameni trebuie să putem trece dincolo de evoluția terestră prin legătura noastră cu lumea spirituală. Prin aceasta însă ce năzuim să atingem prin cunoaștere trebuie să fie resimțit ca o forță care ne dă posibilitatea de a trece în stadiile evolutive în care Pământul va muri, așa cum ajungem în alte stadii evolutive atunci când ne moare trupul, când trecem prin poarta morții. Când ne moare trupul, noi trecem prin poarta morții, adică intrăm în lumea spirituală. Acest lucru se va întâmpla cândva cu întreaga omenire, care va evolua în totalitate spre existența jupiteriană. Pământul va deveni cadavru. Ne aflăm deja în evoluția de declin. Omul individual îmbătrânește. Pentru geologul care știe să observe cu adevărat, Pământul prezintă semne clare de îmbătrânire. El moare. Ce căutăm acum în mod spiritual este să împiedicăm acest proces. Aceasta este conștiența cu care trebuie să ne pătrundem.
Dintr-un alt punct de vedere, în vremuri mai vechi cunoașterea legată de Misterii era considerată ca fiind înrudită cu forța vindecătoare, chiar și cu forța vindecătoare fizică. În prezent, această conștiență trebuie să pătrundă din nou în omenire. Trebuie realizată conștientizarea faptului că prin aceasta se face ceva pentru continuarea evoluției întregii omeniri. La o asemenea conștientizare nu se va ajunge dacă nu se va focaliza concretul care ne înconjoară în modul pe care l-am descris, căci ce simte, vrea și face omul va fi privit ca propria sa problemă personală. Nu se va înțelege că este vorba de ceva care se desfășoară și în afară. Este necesar ca științele umane să vină în întâmpinarea acestor strădanii – lucru care poate nu este ușor de înțeles. Acestea nu sunt, în prezent, la înălțime. În științele exacte pot fi întâlnite cele mai imposibile reprezentări. Vreau să vă aduc la cunoștință unele exemple. Oamenii își imaginează de obicei în mod foarte prozaic că undeva se află Soarele. De la Soare pleacă lumină în toate direcțiile, ca de la orice sursă luminoasă (vezi fig. 20 și planșa 12 stânga sus). Cei care urmăresc răspândirea luminii cu ajutorul reprezentărilor matematice spun că lumina se propagă în infinit și apoi dispare într-un mod oarecare. Din cauza propriei slăbiciuni, prin faptul că se propagă în infinit, ea se pierde. Dar lucrurile nu stau astfel. Orice lucru care se propagă ajunge la o limită de la care vibrația își inversează direcția de propagare și revine modificată la origine. Lumina solară nu se propagă în infinit, ci se reîntoarce, sub altă formă, dar vibrează din nou, în sens opus.
(Tabla 12)Așa stau lucrurile cu orice lumină. Și, de fapt, așa stau lucrurile cu toate acțiunile care sunt supuse legii elasticității, care conține o limită a elasticității. Asemenea reprezentări se pot întâlni frecvent, în prezent, în științele exacte și se iau prea puțin în seamă realitătile. Dacă ați fi fizicieni, v-aș atrage atenția asupra felului în care oamenii calculează traseul care este parcurs și timpul. Apoi, numesc viteza, pe care o desemnează curent prin v, ca fiind funcție de distanță (spațiu) și timp și o reprezintă ca un cât:
v= s /t
Acest lucru este total neadevărat. Viteza nu este un rezultat, ea este elementarul care poartă în sine ceva (fie material, fie spiritual) și noi descompunem viteza și distanța în spațiu și în timp. Noi abstractizăm acești doi factori. Spațiu și timp ca atare nu există în mod real. Vitezele sunt ceva real. Această observație o fac numai pentru fizicieni; ei vor înțelege însă că în elaborarea bazei cunoașterii științifice actuale a timpului acționează conotații fragile, care se află în raționamente numai pentru că nu suntem în stare să cuprindem spritualul ca fapt concret.
Imperativul epocii mihailice este ca omenirea să ajungă în situația de a cuprinde spiritualul în concretețea sa, să știe cum să aibă în vedere și diferitele entități elementare și superioare. Este un scop pe care trebuie să-l atingă din nou omenirea, așa cum au făcut-o oamenii în timpurile vechi. Nu se dorește însă recunoașterea acestui fapt și nici răsturnările care au avut loc în evoluția umanității la mijlocul secolului al XV-lea. Se poate totuși demonstra cu ajutorul unor detalii că asa stau lucrurile.
Un autor scandinav a scris de curând o carte [ Nota 11 ] în care citează din scrierile alchimiștilor. El citează mai ales un pasaj dintr-un alchimist care se referă la elemente ca mercurul, antimoniul etc. Autorul, care este, după cum reiese din carte, un excelent chimist, spune că nu-și poate imagina nimic în fața acestei rețete chimice comunicată de un alchimist. Când un chimist actual vorbește despre mercur, despre argintul viu, el se referă la mineralul mercur; prin antimoniu el înțelege elementul respectiv. În cartea citată este vorba despre anumite procese care au loc în organismul uman. Este cunoașterea interioară omenească. Dacă o așternem pe hârtie în sensul în care era prezentă în conștiența scriitorului pe care îl citează autorul scandinav, ea reprezintă descrierea unei experiențe de laborator în care se lucrează cu retorte. Numai că nu poți degaja nici un sens din aceasta. Textul capătă însă un sens dacă știi ce se înțelegea în acele timpuri vechi prin antimoniu, mercur etc. și că era vorba de procese ale naturii umane pentru care existau alte mijloace de înțelegere decât cele de azi. Din această cauză, cel ce citește literatura dinaintea secolului al XV-lea trebuie să o facă altfel decât până acum. În prezent trebuie să se acorde o importanță mai mare unor lucruri cărora timp de secole omenirea nu le-a conferit nici o valoare.
