Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISIUNEA LUI MIHAIL

GA 194


CONFERINŢA a VIII-a

Dornach, 7 decembrie 1919

Ce v-am spus în aceste săptămâni îşi găseşte împlinirea în faptul că noi ne aflăm în faţa irumperii unei lumi spirituale care este rezultatul evoluţiei culturale care a început aproximativ la mijlocul secolului al XV-lea. Atunci, totul s-a schimbat în lumea civilizată. Ceea ce oamenii introduceau în conştienţa lor înaintea jumătăţii secolului al XV-lea se referea mai mult la interiorul organizării umane. În toate scrierile vechi, în măsura în care mai pot fi găsite în prezent, vom întâlni expresii foarte asemănătoare expresiilor folosite astăzi în chimie, fizică etc. Dar chimistul sau fizicianul actuali nu vor înţelege ce citesc în aceste scrieri deoarece ei cred că ele descriu procese exterioare. De fapt, este vorba de procese interioare, procese din interiorul corpului omenesc, fizic sau eteric. Începând cu perioada Galilei-Giordano Bruno omenirea îşi îndreaptă atenţia mai mult asupra lumii exterioare, iar azi am ajuns atât de departe încât dispunem de o cunoaştere a naturii care influenţează deja întreaga gândire, mai ales gândirea şi simţirea populare, cunoaştere care ne spune multe lucruri despre regnurile mineral, vegetal, animal. Dar ea nu poate da, în nici un fel, informaţii despre fiinţa umană, despre alcătuirea fizic-corporală a acesteia. Omul trebuie să-şi pună întrebarea: În ce raport mă aflu eu cu regnul animal, vegetal, mineral, cu regnul uman fizic exterior, cu regnul aerului şi al apei, al focului şi al norilor, al Soarelui, al Lunii şi al stelelor? Cum mă comport ca om fată de acestea?

Nu putem da un răspuns la această întrebare fără a adânci unele aspecte umane de care ne-am ocupat. Dacă avem în vedere omul ca fiinţă a simţurilor şi a raţiunii, constatăm că ochii, urechile şi alte organe de simţ, deşi fac parte din restul organismului, sunt organe ale capului; prin ele percepem lumea exterioară. Prelucrăm apoi această lume exterioară cu idei şi noţiuni care sunt legate de creierul nostru. Ce am vieţuit astfel prin simţurile noastre, ce am prelucrat mental prin aşa-numita noastră inteligenţă raţională, prin amintirile noastre, ce reţinem ca reprezentare a memoriei este rezultatul preluării lumii exterioare prin simţurile noastre, a ce am prelucrat cu inteligenţa noastră. Ce suntem noi, de fapt, prin raportare la lumea exterioară?

Trebuie să avem în vedere receptivitatea simţurilor noastre; am mai făcut în ultimele zile trimitere la acest fenomen. Vedeţi o flacără, închideti ochii, aveti o imagine remanentă a acesteia, pe care o purtaţi cu ochii dumneavoastră şi care dispare încetul cu încetul. Gcethe, care se exprimă întotdeauna intuitiv asupra acestor lucruri, spune: Imaginea remanentă se stinge. Constituţia iniţială a ochiului şi a structurii nervoase se refacc după ce aceasta a fost modificată prin impresia luminoasă exercitată asupra ochiului dumneavoastră. Ceea ce se desfăşoară în organul dumneavoastră de simţ este rezultatul a ce se întâmplă în memorie, în amintire; impresiile senzoriale le prelucraţi mental şi vă rămân ca reprezentări ale memoriei. În cazul în care preluaţi o impresie prin intermediul ochiului, să spunem flacăra, reprezentarea acesteia se stinge şi totul durează puţin. În cazul în care prelucraţi mental o asemenea impresie intervine imaginea remanentă a amintirii, care durează mult timp, în anumite conditii, chiar toată viaţa. Pe ce se bazează aceasta? Imaginea obţinută prin intermediul ochiului este de scurtă durată, deoarece este rezultatul acţiunii unei anumite părti a organismului. Ceea ce devine reprezentare de amintire este rezultatul acţiunii unei mari părţi a organismului, se inseră în corpul eteric, iese în afară, în eterul cosmic, poate rămâne aici pentru întreaga viaţă, ca imagine remanentă. Pentru aceasta impresia trebuie să fie profundă şi să se impună corpului eteric, iar acesta să nu o păstreze, ci s-o transmită lumii exterioare, unde o fixează. Să nu credeţi că procesul este doar rezultatul acţiunii interiorului dumneavoastră. Când aveţi o trăire nu puteţi s-o înscrieţi în agenda proprie, de unde o scoateţi din când în când s-o citiţi, deşi în prezent mulţi oameni fac acest lucru cu multe din vieţuirile lor. Lucrurile de care vă amintiţi le înscrieti în eterul cosmic, iar acesta, când trebuie să vi le amintiti, vi le oferă ca pe o amprentă de sigiliu. A-ţi aminti nu este o chestiune pur personală, ci o confruntare cu Cosmosul. Nu poţi fi singur când vrei să-ţi aminteşti trăirile proprii. Entitatea omului se pierde, dacă acesta nu-şi poate aminti trăirile.

Gândiţi-vă, ce poate reprezenta următoarea întâmplare: un bărbat care ocupă o pozitie importantă resimte brusc dorinţa de a merge la gară, de a-şi cumpăra un bilet şi de a călători spre depărtări necunoscute, deşi nu are nici o treabă. Toate aceste lucruri le face într-o stare de conştienţă ciudată. În timpul călătoriei nu-şi aminteşte cine este, şi îşi revine la Berlin, pe strada Kurfürsten, într-un azil de oameni săraci. În conştienţa sa s-a stins toată perioada dinaintea clipei în care s-a urcat în tren, la Darmstadt. S-a putut stabili ulterior, din cele povestite de diferite persoane, că fusese la Budapesta, la Lvov şi de aici la Berlin şi că şi-a recăpătat conştienţa la azilul de săraci de la Berlin. Cu toate acestea, gândirea sa raţională rămăsese intactă, nimic nu se dereglase. El îşi amintea despre timpul scurs de la urcarea în tren, la Darmstadt, până la primirea sa în azilul de săraci la Berlin, faptul că îşi cumpărase biletul de călătorie, se aprovizionase etc. Dar în timp ce făcea aceste lucruri nu avea nici un fel de amintire despre viaţa sa anterioară. Apoi şi-a recăpătat memoria în ce priveşte viaţa sa până la plecarea din Darmstadt, dar nu mai avea nici o amintire despre călătorie. Ce s-a întâmplat atunci a putut fi stabilit din informaţii venite din afară. S-ar putea da şi alte exemple asemănătoare. Ce am spus trebuie să atragă atenţia asupra modului în care s-ar desfăşura viaţa dacă prin trăirile noastre nu ar trece o amintire. Gânditi-vă ce ar trebui să gândiţi despre Eul dumneavoastră dacă pentru un timp oarecare, cu excepţia celui când aţi dormit, nu aţi avea amintiri. Ce aparţine receptivităţii noastre senzoriale, inteligenţei noastre este o problemă personală. În clipa în care lucrurile încep să fie memorate, ce se întâmplă în viaţa sufletească a omului devine o confruntare cu Universul, cu lumea. Omenirea nu conştientizează suficient că cele discutate acum de mine sunt o realitate. Dar va fi o componentă a educaţiei viitoare a omenirii ca tot ce conduce în omul eteric la amintire să nu mai fie privit ca o chestiune pur personală, ci ca o responsabilitate a omului faţă de Cosmos.

V-am vorbit la începutul acestui ciclu de conferinţe despre faptul că în timpul pe care-l considerăm istoric exista, de exemplu, la greci, o conştienţă continentală care nu era foarte dezvoltată şi care s-a transformat într-o conştienţă planetară. Acum trebuie să-şi facă apariţia o conştienţă cosmică, universală şi omul trebuie să ştie că este un cetăţean al întregului Cosmos, ceea ce a existat şi în timpurile preistorice. Pentru aceasta este necesar să se manifeste responsabilitatea pentru lucrul gândit, care poate duce la constituirea amintirii.

Ce v-am descris până acum, reprezintă, aşa cum am spus, procese care aparţin unei mari părţi a organismului, dar nu a omului în întregul său. Pentru a înţelege despre ce este vorba vom prezenta situaţia schematic, în desenul din fig. 21.

figura 2
plansa 13   Planşa 13
Fig. 21
[măreşte imaginea]

Avem regiunea simţurilor (alb), în care cuprindem toate simţurile şi regiunea raţională, apoi regiunea din organismul uman care trimite înapoi gândurile (săgeti, roşu), astfel încât ele pot deveni amintiri, care se întâlnesc în om cu obiectivitatea Cosmosului. Am menţionat cu altă oeazie locurile din trupul uman în care omul se întâlneşte cu Cosmosul.

figura 22
Fig. 22

Unui nerv care traversează o regiune oarecare a corpului şi ajunge în măduva spinării – prezint acest lucru în mod schematic, în fig. 22 – îi corespunde un altul, care străbate traseul invers. Fiziologii simţurilor îl numesc pe unul nerv senzitiv, iar pe celălalt nerv motor.

Despre această aberaţie, că ar exista nervi senzitivi şi nervi motori, am vorbit de mai multe ori [12]. Este important de ştiut că fiecare traseu nervos îşi are originea la periferia organismului şi se reîntoarce aici, dar undeva se întrerupe; ca şi în cazul sârmei electrice care transmite o scânteie, şi în această situaţie există o transmisie, un fel de fluid senzitiv de la aşa-numitul nerv senzitiv la aşa-numitul nerv motor. Aici – şi sunt nenumărate asemenea locuri, de exemplu în măduva spinării şi în alte părţi ale corpului nostru – se află locurile din spaţiu în care omul nu-şi aparţine numai lui, ci apartine Cosmosului. Dacă legaţi între ele toate aceste locuri, şi includeţi şi ganglionii simpatici, obţineti această graniţă şi în sens corporal-fiziologic. Putem spune că, într-un anume sens, înjumătăţim omul, îl privim ca pe un organ senzorial, considerăm preluarea prin simţuri ca o receptivitate senzorială, prelucrarea prin raţiune ca o altă activitate senzorială, mai fină, apariţia amintirilor ca imagini remanente care persistă în viaţa dintre naştere şi moarte, pentru că în momentul formării amintirii ne lovim de eterul universal. Propriul nostru eter se izbeşte de eterul universal şi are loc o confruntare între noi şi eterul universal. Cealaltă parte a omului are ca organ terminal totalitatea membrelor. Aşa cum prima parte are ca organ terminal sfera senzorială, cealaltă parte a omului are membrele care cresc din el (gambele, braţele). Desigur, este vorba despre o imagine grosieră şi schematică.

Plecând de aici ar trebui să schiţez spre interior tot ce este de natură voliţională, aşa cum am desenat, plecând de la simţuri, ce ţine de inteligenţă şi care se leagă de cealaltă parte a omului. Ce este de natură voliţională reprezintă celălalt pol al fiinţei umane. Între cei doi poli se află graniţa interioară pe care o obţineţi legând între ele toate terminaţiile nervoase şi toţi ganglionii. Dacă depăşiţi această graniţă, astfel încât să vă imaginaţi că ea ar fi o sită, şi că de o parte ar acţiona voinţa (vezi ce este notat cu portocaliu în fig. 21), iar de cealaltă parte inteligenţa (verde), obtineţi, între ele, starea sufletească, sfera afectivă. Ce ţine de afectivitate este pe jumătate voinţă şi pe jumătate inteligenţă. Voinţa presează de jos, inteligenţa de sus; aceasta dă naştere sentimentului. În simţire se află întotdeauna, pe de o parte, inteligenţa, sub formă de vis, iar de cealaltă parte, voinţa, care doarme.

După ce am perceput astfel omul , potrivit concepţiei ştiinţei spiritului – pe de o parte polul inteligenţei, pe de alta polul voinţei –, după ce am văzut că organele fizice sunt expresia polului inteligenţei, ne putem întreba: Ce corespunde, în lumea exterioară, la ce se află aici, în interiorul omului? În realitate, absolut nimic. În lumea exterioară există un regn mineral, un regn vegetal, un regn animal. Ce este omul în interiorul său, chiar şi sub aspect corporal, nu corespunde cu nici unul din aceste regnuri.

Veţi putea aduce o obiecţie care se află, desigur, foarte la îndemână. Veţi spune: Suntem alcătuiţi din aceleaşi substanţe ca şi lumea exterioară, căci ingerăm aceste substanţe şi ne unim cu substanţele regnului mineral prin faptul că adăugăm sare mâncărurilor noastre; mai primim şi alte substanţe minerale, de asemenea, consumăm şi plante. Există şi mâncăruri din carne care contin substanţe din lumea animală etc. În această credinţă, în corporalitatea noastră vom avea de-a face cu substanţele lumii exterioare; este o eroare teribilă. Corpul nostru trebuie să se apere continuu de influenţele lumii exterioare, inclusiv de influenţele care pătrund în noi o dată cu alimentele. Semenilor noştri le este greu să înţeleagă acest lucru, căci pentru corpul nostru nu este important că ingerăm alimente, ci că le eliminăm în mediul ambiant. Unele le eliminăm foarte repede, altele în decurs de şapte-opt ani. Dar nimic din ce aţi mâncat azi nu va mai fi în corpul dumneavoastră peste opt ani; activitatea corpului constă în eliminare şi nu în preluare.

Faptul că trebuie să preluaţi nu are pentru corpul dumneavoastră altă importanţă decât are solul pentru mers. Dacă nu aţi avea solul sub picioare, nu aţi putea merge, dar ca om nu aveţi nimic de-a face cu solul, el trebuie numai să vă susţină. Tot astfel, activitatea dumneavoastră corporală trebuie să aibă un suport care vi se opune, ea trebuie să se lovească continuu de ceva; din această cauză trebuie să mâncaţi. Nu mâncaţi pentru a vă uni cu alimentele, ci pentru a putea mijloci activitatea necesară eliminării acestora. Căci entitatea umană constă din eliminarea alimentelor. Aşa cum nu vă este îngăduit să consideraţi că substratul pe care călcaţi aparţine tălpii dumneavoastră, nu vă este îngăduit să socotiţi nici că ce se află în alimente, în măsura în care este prezent în lumea exterioară, aparţine umanităţii dumneavoastră. Omul nu este nimic altceva decât o reacţie la ce este ambianţa sa. Căci, în fond, omul este în întregime, activitate.

În cazul organelor din sfera simţurilor şi inteligenţei lucrurile stau într-un fel, şi cu totul altfel în ceea ce priveşte organele sferei voinţei. În această privinţă omul este o fiinţă polară. Dar ce se petrece în cadrul acestei entităţii umane polare nu prea are de-a face cu ce există în lumea exterioară.

În lumea exterioară există regnul mineral şi regnul vegetal. Acestea, interior, nu sunt înrudite cu propria noastră fiinţă. Dacă vrem să găsim ceva cu care se înrudesc aceste regnuri trebuie să privim în lumea pe care o vieţuim înainte de naştere, pe care o parcurgem înainte de a coborî din lumea spirituală în cea fizică, înainte de naştere, respectiv de concepţie. Înainte de naştere am fost într-o lume spirituală pe care n-o percepem cu ajutorul simţurilor fizice, nu o gândim cu raţiunea noastră. Dar această lume care este parcă ascunsă de un văl, dacă sunt un om al simţurilor, această lume se manifestă exterior în lumea vegetală şi în substratul acesteia, lumea minerală. Lumea minerală şi cea vegetală este legată mult mai mult cu voinţa noastră din afara lumii decât cu voinţa dintre naştere şi moarte. Regnul animal, de asemenea, nu are prea mult de-a face cu ce suntem ca entitate umană, ci mai degrabă cu timpul de după moarte, a cărei manifestare polar opusă este. Astfel încât putem spune: Nu aflăm ce există în om prin faptul că învăţăm să cunoaştem ambianţa omului din punctul de vedere al ştiinţelor naturii. Aşa se face că ştiinţa actuală nu ne spune, de fapt, nimic despre fiinţa umană. Puteţi şti tot ce se cercetează în prezent cu ajutorul metodelor ştiinţelor naturale, dar prin aceasta nu aflaţi nimic despre esenţa omului, căci aceasta nu este conţinută în cunoaşterea ştiinţifică.

În timpul ultimelor patru secole, toate reprezentările noastre provin din popularizarea metodelor ştiinţelor naturale. În prezent, ţăranul gândeşte conform ştiinţelor naturale chiar dacă-şi îmbracă gândirea în propriile sale cuvinte. Tot conform cu ştiinţele naturale gândeşte, în fond, şi catolicismul, cu materialismul său dogmatic. Gândirea naturalistă domină totul. Astăzi am ajuns la momentul în care este necesar să construim ordinea socială. O mare parte a lumii civilizate actuale – aceasta va creşte din ce în ce mai mult, cuprinzând întreaga lume civilizată – este contrânsă să construiască o nouă structură socială. Oamenii gândesc la o nouă structurare socială. În prezent, în omenirea civilizată există noi imperative sociale. Ele îşi au originea în impulsuri profund subconştiente ale naturii umane. Cum se urmăreşte satisfacerea lor? Cu rezultatele gândirii ştiinţelor naturale. Iar acestea sunt numite în prezent, în cercurile cele mai largi, „gândire socială“, pentru că se aplică vieţii sociale a oamenilor.

Astfel, în răsăritul Europei a trebuit elaborată o nouă ordine socială statală dintr-o gândire pur naturalist-materialistă. Bărbaţii pe care dr. Helphand, care-şi spunea Parvus [13], i-a importat în Rusia la îndemnul lui Ludendorff şi Hindenburg pentru a instaura acolo bolşevismul sunt întruchiparea metodelor ştiinţelor naturale. Se poate chiar spune că bărbaţii bolşevismului reprezintă proba practică a ce devine metoda ştiinţelor naturale când prinde rădăcini în anumite capete revoluţionare. Metoda ştiinţelor naturale întrupată sălăşluieşte în prezent în Rusia prin serviciile de conductor de tren prestate de Helphand, căci el a condus prin Germania vagonul blindat pentru a duce în Rusia oamenii bolşevismului, la îndemnul lui Ludendorff şi Hindenburg.

Nu ar trebui pierdută din vedere importanţa acestei metode întrupate a ştiinţelor naturale! Eu v-am atras atenţia asupra unor fapte. Există doi filosofi cât se poate de mic-burghezi. Unul a predat la universitatea din Zürich, Avenarius; el a ţinut să dezvolte o gândire mic-burgheză. Celălalt este Ernst Mach [14] care a predat la Praga şi la Viena. Eu însumi i-am audiat prelegerile în 1882 la Academia de Ştiinţe din Viena. Ernst Mach mi-a apărut întotdeauna ca un fel de încarnare a concepţiei mic-burgheze şi a loialităţii. Dacă puneţi, în prezent, problema „filosofiei statului“ în bolşevism, nu este o coincidenţă, ci o necesitate interioară faptul că filosofia lui Avenarius şi cea a lui Mach au devenit filosofia statului, căci acestea sunt legate unele de altele: consecvenţă extremă a metodei ştiinţelor naturale transformată prin metamorfozare în gândire socială. Din această cauză, lucrul trebuie luat în serios. Gândirea utilizată în ştiinţele naturale a apărut pentru prima oară ca problemă socială în Răsărit. Ea va înflori în continuare dacă nu avem în vedere rădăcina lucrurilor, însăşi viaţa materialist-ştiinţifică în sensul ştiinţelor naturale.

O anumită undă a gândirii şi simţirii străbate lumea în prezent. Ea este stimulată de gândirea materialistă social-ştiinţifică. Această undă se extinde, ea pune stăpânire pe gândirea socială, devine forţa distructivă a omenirii. Cercurile conducătoare nu au avut puterea şi forţa de a aduce în gândirea umană o undă spirituală cu adevărat importantă. Din această cauză, în gândirea maselor largi ale proletariatului s-a încetăţenit concepţia materialistă. Marxismul, care s-a dezvoltat atât de grotesc în ultimii patru-cinci ani, este floarea şi rodul acţiunii metodei ştiinţifice de tipul ştiinţelor naturale în gândirea socială. Nu ar trebuie ignorat faptul că aceasta este configuraţia lumii civilizate contemporane. Dacă vedem doar acest lucru ne trecem timpul ca în somn şi pierdem cele mai importante fenomene şi simptome ale acestei vieţi. Nu eşti om deplin, în prezent, dacă nu observi aceste fenomene.

Din mentalitatea generală apar oamenii ca individualităţi. Aceştia cugetă astfel: Dacă vom continua să gândim şi să simţim în felul acesta nu vom mai progresa. Intrăm tot mai adânc în haos. Din această cauză sunt rare chemările la trezire, dar ele există totuşi. Voi vorbi despre o astfel de chemare.

În caietul 31/32 al revistei de cultură socialistă, „Neue Erde“ din Viena a apărut un articol interesant cu titlul „Criza concepţiei despre lume“ de Karl Polanyi în care se spune că s-ar fi instalat o aversiune generală faţă de ordinea economică capitalistă, concomitent cu părăsirea socialismului marxist.

„Încă domneşte în prezent un amalgam de marxism şi socialism care constituie scandalul oricărei gândiri moderne. Orice avânt spre stimularea intelectuală a problemelor sociale cele mai arzătoare ale timpului eşuează în mlaştina acestei înjosiri spirituale...“

„Izbucnirea războiului mondial a fost cotitura pentru orice gândire capitalistă şi o dată cu aceasta şi pentru cea marxistă. Conducătorii omenirii au recunoscut clar şi masele au simţit într-o mică măsură că lumea nu mai este dominată de aşa-numitele interese vitale, ci de forţe de o cu totul altă natură şi de altă esenţă. Interesele economice omniprezente pe care le vânau imperialiştii şi pe care le combăteau socialiştii, într-o luptă cu morile de vânt, s-au dovedit a fi nu numai ireale şi abstracte, până la o pură frazeologie, ci şi superstiţii economice şi speculaţii ale creierului. A reieşit cu claritate că forţa motrice care mână masele nu este partea materială, ci reprezentarea despre aceasta, oricât de eronată ar fi ea, că, în consecinţă, masele sunt conduse de reprezentări şi nu de aspectul material. Chiar şi reprezentarea despre interesul material, aparent cel mai concret şi adevărat lucru, devine activă în istorie abia după ce este ridicată la rang de credinţă, atunci când jertfele care i se aduc nu se mai numără şi când numai propria ei valoare serveşte drept justificare pentru toate absurdităţile ce se fac în numele ei. Acest timp al celor mai uriaşe paradoxuri credea în egoism. El nu a mai fost dezavuat, nu a mai fost zugrăvit în mod idealist; dimpotrivă! Omenirea se îndrepta spre moarte în numele sfinţit al intereselor economice cu un halou glorios şi al lui Sacro Egoismo, care se înălţase singur la cer. Materialitatea se proclamase a fi unicul ideal şi cu aceasta lumea materialistă şi-a desăvârşit singură calea. Capitaliştii numiseră această idealizare a materialităţii unica realitate şi esenţă, marxiştii îi spuseră deschis: socialism!“

„Etica utilitaristă, concepţia materialistă a istoriei, teoria pozitivistă a cunoaşterii, filosofia deterministă, toate acestea nu mai sunt viabile în noua atmosferă. Ca viziune asupra vieţii, marxismul este însă construit pe aceşti piloni. Timpul său a trecut.“

Avem de-a face cu strigătul de trezire al unui suflet care vede ce conduce epoca noastră spre haos. Şi acum apare întrebarea, o teribilă întrebare privind destinul: „Ce trebuie să punem în locul său?“

Această întrebare o pune cel care a scris tot ce v-am citit adineauri. El spune mai departe: „Răspunsul la această întrebare nu este hotărâtor pentru marxism. Pentru spiritele sincere, care caută claritatea, aceasta este o cumpănire subordonată. Dacă Soarele s-ar stinge, ar trebui mai degrabă să te acomodezi cu întunericul, decât să consideri o falsă lumină drept Soare“.

„Ce eclipsează însă Soarele pentru generaţia noastră este un Soare şi mai luminos şi mai radios, care răsare la orizont. Eliberaţi de coşmarul unei teorii a cunoaşterii în a cărei caznă eram osândiţi la o colaborare veşnică, fără oprire şi fără patrie, ne-am târât, până acum existenţa lipsită de sens, treziţi din halucinaţia unei concepţii istorice întoarsă pe dos, care credea că aude în devenirea lumii nu ecoul luptătorilor, ci simplul ecou al devenirii lumii ce-şi avea obârşia în reprezentarea forţată a unui determinism de măscărici care prezenta liberul nostru arbitru ca joc întâmplător al unor forţe care acţionează din spatele scenei, renăscuti, în sfârşit, din credinţa într-o mulţime moartă la credinţa în noi înşine, vom găsi forţa şi chemarea de a face din cerinţele socialismului privind dreptatea, libertatea şi iubirea adevăruri ale omenirii“.

Un suflet nostalgic care vede că mergem spre haos, care pune chiar întrebarea gravă: Ce trebuie să punem în locul acestuia? nu are altceva de spus decât vechile fraze, devenite vorbe goale: dreptate, libertate şi iubire. Ele au fost destul de propovăduite până acum. În această frază, în adevăr, nu este prezentă soluţia concretă.

„Socialismul marxist întunecă, în prezent, întrebarea de destin în faţa căreia se află omenirea, el subordonează forţele libere unei soluţii radicale, menţine gândirea în semiîntunericul unei lumi dogmatice, interzice acţionarea prin preziceri sumbre, autorităţi obscure şi simboluri mistice. El deformează pentru omenire perspectiva liberă.“

Este corect că „el deformează pentru omenire perspectiva liberă“, dar prin vorbe această perspectivă nu poate fi eliberată! Apoi autorul continuă: „Biserica a supravieţuit mai mulţi ani misiunii sale. Marxismul ne poate supravieţui, dar spiritul cel nou care s-a născut din jalea acestui război mondial al omenirii îi va supravieţui, fără îndoială“.

Dar unde este spiritul cel nou? Autorul, se pare, are o sensibilitate pentru nulitatea timpului nostru, pentru ceea ce conduce spre haos. Un prieten care a aderat de mai mult timp la concepţia noastră adaugă câteva rânduri la ce v-am citat. Ce v-am citat este scris de cineva care vede că ar trebui să vină ceva nou, dar care, în final, rămâne la vechi fraze. Prietenul nostru adaugă: „Avem de-a face aici cu o concepţie despre lume care recunoaşte că marxismul, aşa cum apare în prezent în forma cea mai consecventă în bolşevism, aparţine gândirii vechi. El este numai în aparenţă opusul lumii capitaliste. Ca şi acesta suferă în viaţa sa spirituală. Dacă în domeniul economic este adversarul acestuia, în ce priveşte baza spirituală cele două concepţii se identifică. În locul bolşevismului şi al concepţiei despre lume bazată pe ştiinţele naturale moderne trebuie să apară o concepţie nouă, antroposofică, rezultată dintr-o „filosofie a libertăţii“.

În orice caz, este limpede pentru cel care percepe agitaţia omenirii actuale că, deoarece lucrurile stau în felul acesta, antroposofia trebuie să-şi facă apariţia. Şi atâta vreme cât nu se va recunoaşte că boala de care suferă viaţa noastră actuală nu poate fi vindecată decât printr-o cercetare orientată antroposofic nu se va putea ieşi din haos.

Din această cauză se poate spune fără ezitare că dacă s-ar găsi mulţi oameni care la întrebarea lui Karl Polanyi ar răspunde ca dr. Kolisko din Viena [15], atâta timp cât se va crede că utilitatea mişcării noastre stă în poziţia sa sectantă, nu vom întelege sensul acestei mişcări. Abia când se va recunoaşte că avem de-a face cu o problemă universală se va clarifica sensul acestei mişcări.

Numai cel care nu numai că recunoaşte în acest fel sensul ei, ci care o face să devină impulsul interior al voinţei sale poate fi un adevărat purtător al acestei concepţii despre lume.

Fără a mai adăuga multe cuvinte, aş vrea totuşi să spun că ar corespunde unei profunde nevoi a inimii mele ca mulţi dintre dumneavoastră să-şi însuşească cuvintele prin care am vrut să vă atrag atenţia asupra unui aspect important în situaţia lumii noastre actuale.

Am vorbit despre unele influenţe dăunătoare venite în prezent din lumea elementară. Ştiţi că o veche concepţie spune că o dată cu sfârşitul anului burghez, când se apropie vremea Crăciunului, vin acele zile în care influenţa spirituală asupra oamenilor, care poate avea loc în sfera Pământului, atinge intensitatea maximă.

Să căutăm tocmai în această perioadă, care a fost timp de multe veacuri importantă şi esenţială pentru om – în epoca noastră pentru mulţi nu înseamnă mult mai mult decât o perioadă în care se fac „cadouri potrivite“ –, conform unei vechi necesităţi sufleteşti, adăpost la acele forţe spirituale, vechi şi ele, care încă mai pot avea influenţă asupra destinului oamenilor, să lăsăm să acţioneze asupra sufletului nostru întreaga gravitate care există în relaţia lumii spirituale cu lumea oamenilor!

Acestea sunt lucrurile pe care am dorit să le spun astăzi.