Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISIUNEA LUI MIHAIL

GA 194


CONFERINŢA a X-a

Dornach, 13 decembrie 1919

Ieri v-am vorbit despre legăturile ştiinţei spiritului de orientare antroposofică cu formele clădirii noastre; am dorit să atrag atenţia mai ales asupra faptului că aceste legături nu sunt exterioare. Într-o oarecare măsură, spiritul care este activ în ştiinţa spiritului s-a infiltrat în aceste forme. Şi trebuie să acordăm o importanţă deosebită faptului că o înţelegere adevărată, resimţită afectiv, a acestor forme înseamnă o citire a sensului care este prezent în mişcarea noastră. Aş dori să mai aprofundez unele aspecte referitoare la construcţia noastră, şi în legătură cu acestea, să vă prezint, azi sau mâine, unele probleme importante din domeniul antroposofiei.

Când veţi examina clădirea veţi vedea că schema sa de bază este alcătuită din două cercuri care se intersectează, unul mai mic şi altul mai mare, după cum se vede din desen (vezi fig. 27).

figura 27
plansa 16   Planşa 16
Fig. 27
[măreşte imaginea]

Întreaga clădire este orientată de la est la vest. Veţi observa că această linie E–V este singura axă a construcţiei; totul este orientat simetric faţă de ea.

Nu avem de-a face cu o simplă repetare mecanică a formelor, aşa cum se întâmplă în general în arhitectură (capiteluri identice sau alte ornamente asemănătoare), ci cu o evoluţie a formelor, cu derivarea unor forme unele din altele.

În partea stângă a clădirii sunt şapte coloane, iar în partea dreaptă tot şapte. Am spus ieri că aceste coloane au capiteluri şi socluri, cu arhitravele corespunzătoare, care îşi dezvoltă formele într-o evoluţie continuă.

Cele două cercuri care se intersectează – pe care trebuie să le cuprindeţi cu simţirea dumneavoastră – ne trimit la evoluţia umanităţii. Aşa cum am mai spus, la jumătatea secolului al XV-lea intervine o schimbare semnificativă în evoluţia umanităţii. Ceea ce la şcoală se numeşte „istorie“ nu este decât o fable convenue (poveste convenţional acceptată; nota trad.). Evenimentele sunt prezentate astfel încât se creează impresia că în esenţă, în privinţa omului, lucrurile stăteau la fel în secolele al VIII-lea şi al IX-lea ca şi în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Unii istorici mai noi (de exemplu, Lamprecht) au ajuns la concluzia că aceasta este o absurditate, că, în fapt, dispoziţia şi structura sufletească ale oamenilor care au trăit în cele două perioade era cu totul diferită. Trebuie să înţelegem faptul că în prezent evoluăm cu ajutorul unor forţe sufleteşti cu totul deosebite. Cele existente în secolul al XV-lea mai sălăşluiesc încă în sufletele umane, dar ele aparţin de ceea ce este de domeniul trecutului, care apune, este condamnat să fie eliminat din evoluţia umanităţii. Ca să poţi participa la dezbaterea problemelor legate de prezent şi viitor trebuie să-ţi dezvolţi conştienţa acestei importante răsturnări din evoluţia umanităţii.

Mă voi referi la un exemplu din evoluţia arhitecturii, asupra căruia doresc să revin, pentru a evidenţia cum se desfăşoară evoluţia umanităţii. Formele unui templu grec pot fi înţelese numai dacă ne este clar faptul că el a fost construit cu gândul de a deveni locuinţa zeului sau zeiţei a căror statuie se află înăuntru; formele templului grec ar fi un nonsens, dacă nu ar fi conceput ca reşedinţa unui zeu sau a unei zeiţe.

Dacă urmărim evoluţia modului de a construi, ajungem la domul gotic. Cine intră într-un dom gotic şi are sentimentul că are în faţa sa ceva încheiat, terminat, acela nu înţelege formele construcţiei gotice. Un templu grec fără imaginea zeului este o imposibilitate pentru raţiunea simţitoare. Un dom gotic gol este şi el o absurditate. Domul gotic este terminat abia când enoriaşii sunt înăuntru, când este plin de oameni şi când li se vorbeşte, astfel încât Duhul cuvântului să sălăşluiască deasupra sau în inimile comunităţii. Atunci domul gotic este terminat. Comunitatea enoriaşilor este parte constitutivă, altminteri formele nu sunt inteligibile.

În ce constă evoluţia de la templul grecesc până la domul gotic? Orice ar spune în această privinţă unele expuneri istorice, toate celelate sunt forme de trecere. În perioada de cultură greacă, această floare a celei de a patra epoci postatlanteene, în conştienţa oamenilor mai exista ceva din ideea sălăşluirii forţelor spiritual-divine printre oameni, numai că aceştia erau obligaţi să construiască zeilor lor, pe care şi-i puteau evoca numai în imagini, reşedinţe. Templul grecesc era reşedinţa zeului sau a zeiţei despre care se credea că umblă printre oameni. Fără această conştienţă a prezenţei unor forţe spiritual-divine nici nu poate fi gândită integrarea templului în cultura greacă.

Spre sfârşitul celei de a patra perioade postatlanteene, aşadar în secolele al VIII-lea, al IX-lea şi al X-lea d.Hr., întâlnim formele arhitecturale gotice, care corespund vieţii afective a oamenilor acelui timp, deosebiţi de cei care au trăit la apogeul gândirii greceşti. Acum nu mai există conştienţa prezenţei nemijlocite a unor forţe spiritual-divine, aceste forţe erau transpuse departe, într-o lume de dincolo. Împărăţia pământeană era considerată ca fiind dovada decăderii din lumea forţelor spiritual-divine. Lumea materială trebuia ocolită. Oamenii erau îndemnaţi să-şi îndrepte privirea doar spre activitatea spiritului, care căpătase forma unei anumite abstracţiuni. Din această cauză, formele goticului fac o impresie abstract-matematică, prin comparaţie cu formele arhitecturii greceşti, care conferă o impresie mai dinamică. În formele gotice totul este ascensional, totul indică depărtările spirituale în care trebuie căutat de ce este însetat sufletul. Pentru grec, zeul şi zeiţa erau printre ei, le auzeau şoptirea. În timpul goticului, sufletul nostalgic nu putea să presimtă dumnezeiescul decât în forme care tindeau spre înalturi.

Astfel, omenirea devenise nostalgică în dispoziţia ei sufletească, construia pe nostalgii, pe căutare, credea că, în această căutare, ar fi mai fericită prin contopirea în obşte, dar era întotdeauna convinsă că ceea ce trebuie recunoscut ca fiind spiritual-divinul nu este ceva care sălăşluieşte şi acţionează nemijlocit printre oameni, ci că se ascunde în locuri tainice. Expresia temporală pentru această predispoziţie sufletească a oamenilor este templul sau domul, am putea chiar spune domul gotic în forma sa tipică. Dar când se aducea în câmpul privirii spirituale ceea ce era considerat cea mai înaltă taină, atunci trebuia, chiar când se voia înălţarea de la pământesc la supraterestru, să se treacă pur şi simplu de la gotic la altceva. Acesta nu era destinat reunirii fizice a obştei, ci lăsa să năzuiască întregul spirit al omenirii spre o strădanie comună, să tindă spre un punct central plin de taină.

Dacă ne reprezentăm totalitatea sufletelor omeneşti ca afluând din toate direcţiile cerului, avem într-un anumit sens imaginea omenirii întregului Pământ reunită ca într-un mare dom care nu a fost gândit în stil gotic, deşi trebuia să aibă aceeaşi semnificaţie ca şi domul gotic. Asemenea lucruri erau legate în evul mediu de problemele biblice. Şi dacă ne reprezentăm că cei şaptezeci şi doi de apostoli ai lui Hristos – nu trebuie să ne gândim la istoria fizică, ci la spiritualul care întreţesea în acele timpuri concepţia fizică – erau răspândiţi în toate direcţiile cereşti şi implantau în suflete spiritul care trebuia să aflueze în Misteriul lui Hristos, atunci, în tot ce radia de la cei în ale căror suflete pătrunsese spiritul lui Hristos, în razele care vin de la suflete din toate direcţiile cereşti, vom înţelege străduinţa spre taină a omului evului mediu timpuriu. Poate că nu este necesar să desenez toate cele şaptezeci şi două de direcţii, dar le pot sugera (vezi fig. 28 și planșa 16 dreapta). Eu nu fac decât aluzie la ele, dar imaginaţi-vă că ar fi şaptezeci şi două de coloane. De la acestea ar veni toate razele care tind spre taina lui Hristos. Înconjuraţi totul cu un zid modelat într-un fel oarecare – desigur, nu ar fi gotic; am spus de ce nu s-a rămas neapărat la un gotic rigid – a cărui reprezentare este un cerc şi imaginaţi-vă cele şaptezeci şi două de coloane; aţi avea atunci domul care ar cuprinde întreaga omenire. Dacă-l gândiţi ca fiind orientat de la est la vest, veti obtine o schemă cu totul diferită decât a construcţiei noastre, care este alcătuită din două corpuri circulare. Liniile de orientare ale unei astfel de construcţii sunt în formă de cruce, ceea ce înseamnă că principalele culoare sunt dispuse şi ele sub formă de cruce.

figura 28
Fig. 28

În orice caz aşa îşi închipuia omul evului mediu domul ideal. La nord, sud şi vest ar fi trei porţi, la est un altar principal, iar fiecare coloană ar avea un fel de altar lateral. În locul unde se încrucişează grinzile crucii ar trebui să fie amplasat templul templului, domul domului; iată o repetare în mic a ceea ce este întregul. În limba modernă, devenită abstractă, am spune: Aici s-ar afla un chivot având forma întregului.

Imaginaţi-vă că ce am prezentat în acest desen ar fi realizat într-un stil apropiat de gotic, dar ar mai include şi unele forme romane. Aceasta ar fi schiţa templului Graalului, aşa cum şi-l imagina omul evului mediu şi care era idealul constructiv al perioadei care se apropia de sfârşitul celei de a patra epoci postatlanteene: un dom în care confluau nostalgiile întregii omeniri orientate spre Hristos, aşa cum în fiecare dom izolat confluau nostalgiile membrilor comunităţii şi cum în templul grecesc oamenii se simţeau legaţi între ei, chiar dacă nu erau înăuntru – căci templul grec cerea numai ca zeul sau zeiţa să fie înăuntru, nu şi ceilalti oameni. Grecul vorbea despre relaţia sa cu templul. El descria aceasta în felul următor: Pericle locuieşte în această casă; propoziţia nu exprimă faptul că cel ce vorbeşte ar avea vreo legătură cu casa respectivă, dar resimte totuşi natura legăturii sale cu Pericle. Aceeaşi nuanţă a simţirii sale ar fi avut-o dacă ar fi spus: Atena locuieşte în această casă, aceasta este locuinţa zeiţei, sau Apollo locuieşte în această casă.

Ceva asemănător puteau spune cei din evul mediu despre domul lor. Acesta nu era casa în care locuia entitatea spiritual-divină, era locul de adunare în care sufletul aspira către dumnezeiescul tainic. Din această cauză, în „templul primordial“ de la sfârşitul celei de a patra epoci postatlanteene, în centru se afla templul templului, domul domului, despre care se putea spunea: Dacă intri aici, te poţi ridica la tainele Universului! În dom trebuia să intri. Despre templul grec era suficient să se spună: Aceasta este casa lui Apollo, aceasta este casa lui Pallas. Dar punctul central al acelui templu primordial, unde se întretăiau grinzile crucii, adăpostea Sfântul Graal.

În acest fel trebuie urmărită evoluţia diferitelor perioade istorice, altminteri nu ajungi să ştii ce s-a întâmplat cu adevărat. Şi înainte de toate, nu vom cunoaşte ce forţe sufleteşti acţionează în prezent.

Aşadar, templul grecesc adăpostea zeul sau zeiţa despre care se ştia că trăiesc printre oameni. Omul evului mediu credea că lumea pământeană este părăsită de Dumnezeu; el resimţea nostalgia de a găsi calea spre zei sau spre Dumnezeu.

Nu au trecut decât câteva secole de la marea răsturnare de la mijlocul secolului al XV-lea. Cei mai mulţi oameni abia văd că apare ceva nou; ceva se schimbă în sufletele oamenilor. Şi ce pătrunde în formele în care se încorporează conştienţa vremurilor trebuie de asemenea să se schimbe. Oricum, asemenea lucruri nu se pretează la speculaţii raţionale, intelectuale, ele pot fi numai simţite, resimţite, privite, reprezentate artistic. Cel care vrea să le exprime în noţiuni abstracte, nu le înţelege, de fapt. Totuşi se poate atrage atenţia asupra lor. Astfel, se poate spune că grecul simţea că zeul sau zeiţa sunt contemporanii, colocatarii săi. Domul din evul mediu nu folosea drept reşedinţă pentru Dumnezeu, dar trebuia să fie poarta de pătrundere la divinitate. Oamenii se adunau în dom şi se străduiau să iasă din interiorul sufletului-grup al omenirii; umanitatea evului mediu nu poate fi înţeleasă decât prin ceea ce ţine de sufletul de grup. Omul izolat, individual, nu este luat în considerare până la mijlocul secolului al XV-lea. Strădania de a fi o individualitate, de a-şi contura personalitatea, de a găsi un centru de greutate în sine însuşi se profilează după această perioadă. Nici cerinţele sociale ale timpului nostru nu pot fi înţelese, dacă nu se cunoaşte cum acţionează spiritul individual în fiecare om, această voinţă a fiecăruia de a sta pe fundamentul fiinţei sale.

Începând cu mijlocul secolului al XV-lea, fiecare om se străduieşte să-şi atingă propria sa individualitate. Spiritul de grup, chiar şi atunci când este vorba de grupuri mai mici, este mult mai tangibil decât ceea ce năzuieşte fiecare om ca individualitate. Pentru omul timpurilor noi este foarte important să înţeleagă ce înseamnă a căuta echilibrul între poli de forţă opuşi.

Tot ceea ce-l face pe om să fie un visător, un fantezist, o victimă a iluziilor, ce-i produce frământări mistice, dacă este panteist sau teist, lucru atât de frecvent în prezent, constituie unul dintre poli. Celălalt pol îl constituie luciditatea, uscăciunea, caracteristică prezentului, mai exact: polul îngâmfării şi făţărniciei, polul mic-burghez, polul care ne trage în jos, spre Pământ, în materialism. Fiinţa umană trebuie să găsească echilibrul între cei doi poli care trag în direcţii opuse. Cum poate fi căutat un asemenea echilibru? Vă puteţi reprezenta din nou acest lucru cu ajutorul imaginii balanţei (vezi fig. 29).

figura 29
plansa 17   Planşa 17
Fig. 29
[măreşte imaginea]

Dacă pe ambele platane ale balanţei se află cincizeci de grame sau cincizeci de kilograme există echilibru. Acelaşi lucru se întâmplă dacă pe un platan se află un kilogram, iar pe celălalt tot un kilogram, la fel şi dacă în ambele părţi am avea câte o mie de kilograme.

Puteţi căuta echilibrul în foarte multe feluri, în funcţie de individualitatea fiecăruia. Din această cauză este atât de important pentru omul actual să ştie că ceea ce îl caracterizează este strădania pentru echilibrarea polilor opuşi. Nedeterminarea căutării echilibrului este tocmai acea nedeterminare despre care am vorbit.

Din această cauză omul prezentului nu-şi atinge scopul în căutarea sa decât dacă se sprijină pe strădania spre echilibru.

Tot atât de important cât era pentru greci să simtă că în fiinţa comună de care aparţin acţionează Pallas, Apollo (aceasta este reşedinţa lui Pallas, aceasta a lui Apollo) era pentru omul evului mediu să ştie că există un loc care adăposteşte ceva – fie moaştele unui sfânt, fie însuşi Sfântul Graal –, un loc pentru adunare unde se pot întâlni nostalgiile sufletelor pentru ce este tainic nedeterminat. Omul modern simte nevoia să dezvolte o simţire pentru ce este el ca individualitate, să ştie că este un căutător al echilibrului între două forţe opuse, polare. Din punct de vedere sufletesc acest lucru poate fi exprimat, spunând că pe de o parte omul este atras spre fantastic, visare, vrea să obţină plăcerea care nu se sinchiseşte de condiţiile reale ale existenţei. Pe de altă parte, există cealaltă extremă, caracterizată de tendinţa către Pământ, către luciditate, către uscăciune, către intelectualitatea seacă etc. Din punct de vedere fiziologic, unul din poli este legat de forţele sângelui, celălalt de osificare, de pietrificare şi când se ajunge spre extrema fiziologică se ajunge la scleroză, sub cele mai variate forme. Între scleroză şi febră, ca poli terminali, omul trebuie să-şi păstreze echilibrul fiziologic. Viaţa constă în căutarea echilibrului între luciditate, uscăciune, făţărnicie şi fantasticul visător. Suntem sănătoşi sufleteşte când găsim echilibrul între fantasticul visător şi făţărnicia uscată. Trupeşte suntem sănătoşi când trăim în echilibru între febră şi scleroză. Acest lucru poate avea loc într-o infinitate de modalităţi, în funcţie de individualitatea fiecăruia.

Aceasta este starea în care omul trebuie să resimtă vechea sintagmă „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“, dar sub forma: „Cunoaşte-te pe tine însuţi în strădania de a atinge echilibrul!“ Din această cauză, în ceea ce priveşte construcţia noastră, trebuie să amplasăm la răsărit ce-i poate permite omului să perceapă această strădanie spre echilibru. Acest lucru trebuia să fie reprezentat în grupul sculptural din lemn menţionat ieri, având ca figură centrală pe Hristos, modelată în aşa fel încât să-ţi poţi reprezenta: Aşa s-a întrupat Hristos în omul Iisus din Nazaret, la începutul calendarului nostru, în Palestina. Imaginile convenţionale care ne prezintă un Hristos bărbos sunt creaţii ale veacurilor V şi VI nu sunt portrete reale. Noi am încercat să creăm un portret al lui Hristos conform realitătii, care să fie totodată reprezentantul omului căutător, al omului care aspiră spre echilibru (vezi fig. 30 și planșa 17 stânga jos). În acest ansamblu plastic ne apare un Lucifer care se prăbuşeşte şi altul care năzuieşte în sus. De asemenea, întru câtva legată de Lucifer, întâlnim o figură ahrimanică şi o altă figură ahrimanică. Omul este prezentat la mijloc, între figura ahrimanică (făţarnicul, materialistul uscat, lucid) şi figura luciferică (visătorul entuziast, fantastul). De figura lui Ahriman ţine tot ce conduce omul la pietrificare, la scleroză; de figura lui Lucifer ţine tot ce-l face pe om febril dincolo de ce poate suporta.

figura 30
Fig. 30

Domul gotic nu cuprinde o asemenea imagine, ci fie moaştele sfinţilor, fie Sfântul Graal. Construcţia devine ceva care înconjoară şi cuprinde entitatea oamenilor în strădania lor spre echilibru.

Dacă destinul vrea şi dacă această clădire va putea fi terminată, cel care se va afla înăuntru va avea nemijlocit în faţa sa entitatea care dă sens evoluţiei terestre: entitatea lui Hristos. Dar problema trebuie abordată în mod artistic. Nu este bine să se facă speculaţii asupra acestui lucru, de exemplu, Hristos să nu fie gândit numai cu intelectul, ci să fie resimţit. Întregul este gândit artisfic. Omul ar trebui să înţeleagă pe cale pur senzitivă, afectivă, iar intelectul să reprezinte doar calea spre sentiment, să privească spre est şi să poată spune: „Acesta eşti tu!“ Nu avem nevoie de o definiţie abstractă a omului, căci echilibrul poate fi realizat în infinit de multe moduri. Nu o imagine a unui Dumnezeu este închisă aici, ci ceea ce s-a format din sufletescul de grup al omului, devenind forţa individuală a fiecăruia. În aceste forme se tine seama de acţiunea şi elaborările impulsului individual.

Dacă cele spuse de mine nu le pătrundeţi cu raţiunea – aşa cum se procedează azi –, ci cu sentimentul şi gândiţi că nimic nu a fost simbolizat pe cale raţională, ci s-a încercat să fie lăsat să curgă în forme artistice, atunci cunoaşteţi principiul care trebuie să stea la baza construirii Goetheanumului. Totodată înţelegeţi şi felul cum acesta este legat cu spiritul interior al evoluţiei umanitătii, prin ştiinţa spiritului orientată antroposofic. Dacă nu cauţi calea plecând de la marile cerinţe ale timpului nou, ale prezentului uman şi ale viitorului omenirii nu te poţi apropia de această ştiinţă a spiritului orientată antroposofic. Trebuie cu adevărat să învăţăm cum să vorbim despre ce va ieşi în întâmpinarea oamenilor viitorului.

În prezent există unele societăţi secrete care nu sunt altceva decât reprezentantele a ceea ce mai dăinuie din vremea marii cotituri din secolul al XV-lea. Am constatat că şi în rândurile noastre mai pătrund asemenea năzuinţe. De multe ori, când vrem să ne exprimăm părerea asupra unei aşa-numite tendinţe oculte ni se atrage atenţia asupra vechimii ei. Cândva, printre noi exista un bărbat care se manifesta ca un rosicrucian. El nu pierdea prilejul de a spune: Aşa cum spuneau „vechii“ rosicrucieni. Niciodată nu lipsea cuvântul „vechii“. Dacă cercetăm unele dintre societăţile secrete actuale, vom vedea că valoarea lucrurilor pe care le reprezintă este raportată la vechimea lor. Altele se raportează la rosicrucianism – desigur, în modul lor specific –, altele la timpuri mult mai vechi, în special la Egiptul antic, iar dacă cineva poate da amănunte despre templele egiptene, oamenii dau năvală la simplul anunţ al conferinţei.

Prietenii noştri ştiu că am insistat adeseori asupra faptului că ştiinţa spiritului orientată antroposofic nu are nimic de-a face cu această goană după lucruri vechi. Ea evidenţiază ce se revelează acum, nemijlocit din lumea spirituală pentru lumea fizică. Din această cauză abordează lucrurile altfel decât societăţile secrete, chiar cele ce pot fi luate în serios, care se bazează pe „vechime“ şi care, în prezent, mai joacă un rol important în devenirea omenirii. Cei care sunt initiaţi în anumite taine ale societăţilor secrete actuale vorbesc mai cu seamă despre trei lucruri. În primul rând despre trăirea pe care o are adevăratul căutător al lumii spirituale când trece pragul acelei lumi. Îndată ce a trecut peste acest prag el vine în contact cu forţe potrivnice oamenilor fizici care trăiesc pe Pământ, aşa cum au fost ei concepuţi de forţele dumnezeieşti. Aceasta înseamnă că acei oameni ştiu că ce se ascunde conştienţei obişnuite a omului este împânzit de forţe care pot fi desemnate cu îndreptăţire drept cauze fiinţiale ale bolii şi morţii, dar care au legătură şi cu naşterea umană. Ei ne spun că ar trebui să nu vorbim despre aceste lucruri, pentru că omenirii profane (în felul acesta sunt desemnate sufletele nemature, care nu s-au străduit suficient în acest sens, şi aici intră o mare parte din omenire) nu i se poate revela ce se află dincolo de conştienţa normală.

A doua trăire începe în clipa în care omul învaţă să cunoască adevărul – poti cunoaşte adevărul când înveţi să cunoşti tainele lumii suprasensibile – şi când află în ce măsură tot ce poate fi exprimat prin simpla observare a ambianţei fizice este iluzie; oricât de temeinic şi precis ar fi cercetat, rămâne totuşi iluzie. Această pierdere a pământului de sub picioare de care are nevoie mai cu seamă omul zilelor noastre, astfel încât poate spune: Acesta este un fapt, căci l-am văzut, încetează după păşirea dincolo de prag.

În al treilea rând, în clipa în care începem o lucrare – când lucrăm pământul, dar mai ales când munca noastră se adresează organismului social – trebuie ca acţiunea noastră să nu ne privească numai pe noi, ca oameni, ci să apartină întregului Univers. Dacă construieşte o locomotivă sau un telefon, un paratrăsnet sau o masă, sau dacă vindecă un bolnav sau face altceva, omul crede azi că acţiunea lui se desfăşoară în cadrul evoluţiei omenirii pe Pământ. Nu este adevărat. În drama-misteriu Poarta iniţierii v-am spus că atunci când pe Pământ se desfăşoară un eveniment – amintiţi-vă scena dintre Strader şi Capesius [16] –  în tot Universul se întâmplă ceva.

De aceste trei vieţuiri se leagă oamenii care ştiu câte ceva despre lucruri care astăzi sunt conservate în forma pe care o aveau înainte de secolul al XV-lea, şi adeseori acest lucru se face cu o înţelegere foarte eronată. De aceste lucruri se leagă ei când atrag atenţia mai întâi asupra tainei bolii, sănătătii, naşterii şi mortii, în al doilea rând asupra marii iluzii în lumea sensibilă, în al treilea rând asupra importanţei universale a lucrării omeneşti. Despre aceste lucruri în trecut s-a vorbit în diverse moduri, care s-au transpus apoi în conştienţa generală, s-au impregnat în ştiinţa naturală obişnuită, în gândirea socială curentă etc. În viitor se va vorbi despre adevăr, despre cum trebuie să curgă din aceasta ceea ce vine din izvoarele tainice ale strădaniei spre cunoaştere în cunoaşterea exterioară a naturii, în concepţia socială exterioară etc.

Despre această uriaşă metamorfoză – care trebuie însă înţeleasă, pentru că oamenii trebuie să se trezească din conştienţa de grup la conştienţa individuală –, despre această metamorfoză istorică aş dori să vă mai vorbesc.