Ieri v-am vorbit despre legăturile științei spiritului de orientare antroposofică cu formele clădirii noastre; am dorit să atrag atenția mai ales asupra faptului că aceste legături nu sunt exterioare. Într-o oarecare măsură, spiritul care este activ în știința spiritului s-a infiltrat în aceste forme. Şi trebuie să acordăm o importanță deosebită faptului că o înțelegere adevărată, resimțită afectiv, a acestor forme înseamnă o citire a sensului care este prezent în mișcarea noastră. Aș dori să mai aprofundez unele aspecte referitoare la construcția noastră, și în legătură cu acestea, să vă prezint, azi sau mâine, unele probleme importante din domeniul antroposofiei.
Când veți examina clădirea veți vedea că schema sa de bază este alcătuită din două cercuri care se intersectează, unul mai mic și altul mai mare, după cum se vede din desen (vezi fig. 27).
 Fig. 27 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 16 |
Întreaga clădire este orientată de la est la vest. Veți observa că această linie E–V este singura axă a construcției; totul este orientat simetric față de ea.
Nu avem de-a face cu o simplă repetare mecanică a formelor, așa cum se întâmplă în general în arhitectură (capiteluri identice sau alte ornamente asemănătoare), ci cu o evoluție a formelor, cu derivarea unor forme unele din altele.
În partea stângă a clădirii sunt șapte coloane, iar în partea dreaptă tot șapte. Am spus ieri că aceste coloane au capiteluri și socluri, cu arhitravele corespunzătoare, care își dezvoltă formele într-o evoluție continuă.
Cele două cercuri care se intersectează – pe care trebuie să le cuprindeți cu simțirea dumneavoastră – ne trimit la evoluția umanității. Așa cum am mai spus, la jumătatea secolului al XV-lea intervine o schimbare semnificativă în evoluția umanității. Ceea ce la școală se numește „istorie” nu este decât o fable convenue (poveste convențional acceptată; nota trad.). Evenimentele sunt prezentate astfel încât se creează impresia că în esență, în privința omului, lucrurile stăteau la fel în secolele al VIII-lea și al IX-lea ca și în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Unii istorici mai noi (de exemplu, Lamprecht) au ajuns la concluzia că aceasta este o absurditate, că, în fapt, dispoziția și structura sufletească ale oamenilor care au trăit în cele două perioade era cu totul diferită. Trebuie să înțelegem faptul că în prezent evoluăm cu ajutorul unor forțe sufletești cu totul deosebite. Cele existente în secolul al XV-lea mai sălășluiesc încă în sufletele umane, dar ele aparțin de ceea ce este de domeniul trecutului, care apune, este condamnat să fie eliminat din evoluția umanității. Ca să poți participa la dezbaterea problemelor legate de prezent și viitor trebuie să-ți dezvolți conștiența acestei importante răsturnări din evoluția umanității.
Mă voi referi la un exemplu din evoluția arhitecturii, asupra căruia doresc să revin, pentru a evidenția cum se desfășoară evoluția umanității. Formele unui templu grec pot fi înțelese numai dacă ne este clar faptul că el a fost construit cu gândul de a deveni locuința zeului sau zeiței a căror statuie se află înăuntru; formele templului grec ar fi un nonsens, dacă nu ar fi conceput ca reședința unui zeu sau a unei zeițe.
Dacă urmărim evoluția modului de a construi, ajungem la domul gotic. Cine intră într-un dom gotic și are sentimentul că are în fața sa ceva încheiat, terminat, acela nu înțelege formele construcției gotice. Un templu grec fără imaginea zeului este o imposibilitate pentru rațiunea simțitoare. Un dom gotic gol este și el o absurditate. Domul gotic este terminat abia când enoriașii sunt înăuntru, când este plin de oameni și când li se vorbește, astfel încât Duhul cuvântului să sălășluiască deasupra sau în inimile comunității. Atunci domul gotic este terminat. Comunitatea enoriașilor este parte constitutivă, altminteri formele nu sunt inteligibile.
În ce constă evoluția de la templul grecesc până la domul gotic? Orice ar spune în această privință unele expuneri istorice, toate celelate sunt forme de trecere. În perioada de cultură greacă, această floare a celei de a patra epoci postatlanteene, în conștiența oamenilor mai exista ceva din ideea sălășluirii forțelor spiritual-divine printre oameni, numai că aceștia erau obligați să construiască zeilor lor, pe care și-i puteau evoca numai în imagini, reședințe. Templul grecesc era reședința zeului sau a zeiței despre care se credea că umblă printre oameni. Fără această conștiență a prezenței unor forțe spiritual-divine nici nu poate fi gândită integrarea templului în cultura greacă.
Spre sfârșitul celei de a patra perioade postatlanteene, așadar în secolele al VIII-lea, al IX-lea și al X-lea d.Hr., întâlnim formele arhitecturale gotice, care corespund vieții afective a oamenilor acelui timp, deosebiți de cei care au trăit la apogeul gândirii grecești. Acum nu mai există conștiența prezenței nemijlocite a unor forțe spiritual-divine, aceste forțe erau transpuse departe, într-o lume de dincolo. Împărăția pământeană era considerată ca fiind dovada decăderii din lumea forțelor spiritual-divine. Lumea materială trebuia ocolită. Oamenii erau îndemnați să-și îndrepte privirea doar spre activitatea spiritului, care căpătase forma unei anumite abstracțiuni. Din această cauză, formele goticului fac o impresie abstract-matematică, prin comparație cu formele arhitecturii grecești, care conferă o impresie mai dinamică. În formele gotice totul este ascensional, totul indică depărtările spirituale în care trebuie căutat de ce este însetat sufletul. Pentru grec, zeul și zeița erau printre ei, le auzeau șoptirea. În timpul goticului, sufletul nostalgic nu putea să presimtă dumnezeiescul decât în forme care tindeau spre înalturi.
Astfel, omenirea devenise nostalgică în dispoziția ei sufletească, construia pe nostalgii, pe căutare, credea că, în această căutare, ar fi mai fericită prin contopirea în obște, dar era întotdeauna convinsă că ceea ce trebuie recunoscut ca fiind spiritual-divinul nu este ceva care sălășluiește și acționează nemijlocit printre oameni, ci că se ascunde în locuri tainice. Expresia temporală pentru această predispoziție sufletească a oamenilor este templul sau domul, am putea chiar spune domul gotic în forma sa tipică. Dar când se aducea în câmpul privirii spirituale ceea ce era considerat cea mai înaltă taină, atunci trebuia, chiar când se voia înălțarea de la pământesc la supraterestru, să se treacă pur și simplu de la gotic la altceva. Acesta nu era destinat reunirii fizice a obștei, ci lăsa să năzuiască întregul spirit al omenirii spre o strădanie comună, să tindă spre un punct central plin de taină.
Dacă ne reprezentăm totalitatea sufletelor omenești ca afluând din toate direcțiile cerului, avem într-un anumit sens imaginea omenirii întregului Pământ reunită ca într-un mare dom care nu a fost gândit în stil gotic, deși trebuia să aibă aceeași semnificație ca și domul gotic. Asemenea lucruri erau legate în evul mediu de problemele biblice. Şi dacă ne reprezentăm că cei șaptezeci și doi de apostoli ai lui Hristos – nu trebuie să ne gândim la istoria fizică, ci la spiritualul care întrețesea în acele timpuri concepția fizică – erau răspândiți în toate direcțiile cerești și implantau în suflete spiritul care trebuia să aflueze în Misteriul lui Hristos, atunci, în tot ce radia de la cei în ale căror suflete pătrunsese spiritul lui Hristos, în razele care vin de la suflete din toate direcțiile cerești, vom înțelege străduința spre taină a omului evului mediu timpuriu. Poate că nu este necesar să desenez toate cele șaptezeci și două de direcții, dar le pot sugera (vezi fig. 28 și tabla 16 dreapta). Eu nu fac decât aluzie la ele, dar imaginați-vă că ar fi șaptezeci și două de coloane. De la acestea ar veni toate razele care tind spre taina lui Hristos. Înconjurați totul cu un zid modelat într-un fel oarecare – desigur, nu ar fi gotic; am spus de ce nu s-a rămas neapărat la un gotic rigid – a cărui reprezentare este un cerc și imaginați-vă cele șaptezeci și două de coloane; ați avea atunci domul care ar cuprinde întreaga omenire. Dacă-l gândiți ca fiind orientat de la est la vest, veti obtine o schemă cu totul diferită decât a construcției noastre, care este alcătuită din două corpuri circulare. Liniile de orientare ale unei astfel de construcții sunt în formă de cruce, ceea ce înseamnă că principalele culoare sunt dispuse și ele sub formă de cruce.
În orice caz așa își închipuia omul evului mediu domul ideal. La nord, sud și vest ar fi trei porți, la est un altar principal, iar fiecare coloană ar avea un fel de altar lateral. În locul unde se încrucișează grinzile crucii ar trebui să fie amplasat templul templului, domul domului; iată o repetare în mic a ceea ce este întregul. În limba modernă, devenită abstractă, am spune: Aici s-ar afla un chivot având forma întregului.
Imaginați-vă că ce am prezentat în acest desen ar fi realizat într-un stil apropiat de gotic, dar ar mai include și unele forme romane. Aceasta ar fi schița templului Graalului, așa cum și-l imagina omul evului mediu și care era idealul constructiv al perioadei care se apropia de sfârșitul celei de a patra epoci postatlanteene: un dom în care confluau nostalgiile întregii omeniri orientate spre Hristos, așa cum în fiecare dom izolat confluau nostalgiile membrilor comunității și cum în templul grecesc oamenii se simțeau legați între ei, chiar dacă nu erau înăuntru – căci templul grec cerea numai ca zeul sau zeița să fie înăuntru, nu și ceilalti oameni. Grecul vorbea despre relația sa cu templul. El descria aceasta în felul următor: Pericle locuiește în această casă; propoziția nu exprimă faptul că cel ce vorbește ar avea vreo legătură cu casa respectivă, dar resimte totuși natura legăturii sale cu Pericle. Aceeași nuanță a simțirii sale ar fi avut-o dacă ar fi spus: Atena locuiește în această casă, aceasta este locuința zeiței, sau Apollo locuiește în această casă.
Ceva asemănător puteau spune cei din evul mediu despre domul lor. Acesta nu era casa în care locuia entitatea spiritual-divină, era locul de adunare în care sufletul aspira către dumnezeiescul tainic. Din această cauză, în „templul primordial” de la sfârșitul celei de a patra epoci postatlanteene, în centru se afla templul templului, domul domului, despre care se putea spunea: Dacă intri aici, te poți ridica la tainele Universului! În dom trebuia să intri. Despre templul grec era suficient să se spună: Aceasta este casa lui Apollo, aceasta este casa lui Pallas. Dar punctul central al acelui templu primordial, unde se întretăiau grinzile crucii, adăpostea Sfântul Graal.
În acest fel trebuie urmărită evoluția diferitelor perioade istorice, altminteri nu ajungi să știi ce s-a întâmplat cu adevărat. Şi înainte de toate, nu vom cunoaște ce forțe sufletești acționează în prezent.
Așadar, templul grecesc adăpostea zeul sau zeița despre care se știa că trăiesc printre oameni. Omul evului mediu credea că lumea pământeană este părăsită de Dumnezeu; el resimțea nostalgia de a găsi calea spre zei sau spre Dumnezeu.
Nu au trecut decât câteva secole de la marea răsturnare de la mijlocul secolului al XV-lea. Cei mai mulți oameni abia văd că apare ceva nou; ceva se schimbă în sufletele oamenilor. Şi ce pătrunde în formele în care se încorporează conștiența vremurilor trebuie de asemenea să se schimbe. Oricum, asemenea lucruri nu se pretează la speculații raționale, intelectuale, ele pot fi numai simțite, resimțite, privite, reprezentate artistic. Cel care vrea să le exprime în noțiuni abstracte, nu le înțelege, de fapt. Totuși se poate atrage atenția asupra lor. Astfel, se poate spune că grecul simțea că zeul sau zeița sunt contemporanii, colocatarii săi. Domul din evul mediu nu folosea drept reședință pentru Dumnezeu, dar trebuia să fie poarta de pătrundere la divinitate. Oamenii se adunau în dom și se străduiau să iasă din interiorul sufletului-grup al omenirii; umanitatea evului mediu nu poate fi înțeleasă decât prin ceea ce ține de sufletul de grup. Omul izolat, individual, nu este luat în considerare până la mijlocul secolului al XV-lea. Strădania de a fi o individualitate, de a-și contura personalitatea, de a găsi un centru de greutate în sine însuși se profilează după această perioadă. Nici cerințele sociale ale timpului nostru nu pot fi înțelese, dacă nu se cunoaște cum acționează spiritul individual în fiecare om, această voință a fiecăruia de a sta pe fundamentul ființei sale.
Începând cu mijlocul secolului al XV-lea, fiecare om se străduiește să-și atingă propria sa individualitate. Spiritul de grup, chiar și atunci când este vorba de grupuri mai mici, este mult mai tangibil decât ceea ce năzuiește fiecare om ca individualitate. Pentru omul timpurilor noi este foarte important să înțeleagă ce înseamnă a căuta echilibrul între poli de forță opuși.
Tot ceea ce-l face pe om să fie un visător, un fantezist, o victimă a iluziilor, ce-i produce frământări mistice, dacă este panteist sau teist, lucru atât de frecvent în prezent, constituie unul dintre poli. Celălalt pol îl constituie luciditatea, uscăciunea, caracteristică prezentului, mai exact: polul îngâmfării și fățărniciei, polul mic-burghez, polul care ne trage în jos, spre Pământ, în materialism. Ființa umană trebuie să găsească echilibrul între cei doi poli care trag în direcții opuse. Cum poate fi căutat un asemenea echilibru? Vă puteți reprezenta din nou acest lucru cu ajutorul imaginii balanței (vezi fig. 29).
 Fig. 29 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 17 |
Dacă pe ambele platane ale balanței se află cincizeci de grame sau cincizeci de kilograme există echilibru. Același lucru se întâmplă dacă pe un platan se află un kilogram, iar pe celălalt tot un kilogram, la fel și dacă în ambele părți am avea câte o mie de kilograme.
Puteți căuta echilibrul în foarte multe feluri, în funcție de individualitatea fiecăruia. Din această cauză este atât de important pentru omul actual să știe că ceea ce îl caracterizează este strădania pentru echilibrarea polilor opuși. Nedeterminarea căutării echilibrului este tocmai acea nedeterminare despre care am vorbit.
Din această cauză omul prezentului nu-și atinge scopul în căutarea sa decât dacă se sprijină pe strădania spre echilibru.
Tot atât de important cât era pentru greci să simtă că în ființa comună de care aparțin acționează Pallas, Apollo (aceasta este reședința lui Pallas, aceasta a lui Apollo) era pentru omul evului mediu să știe că există un loc care adăpostește ceva – fie moaștele unui sfânt, fie însuși Sfântul Graal –, un loc pentru adunare unde se pot întâlni nostalgiile sufletelor pentru ce este tainic nedeterminat. Omul modern simte nevoia să dezvolte o simțire pentru ce este el ca individualitate, să știe că este un căutător al echilibrului între două forțe opuse, polare. Din punct de vedere sufletesc acest lucru poate fi exprimat, spunând că pe de o parte omul este atras spre fantastic, visare, vrea să obțină plăcerea care nu se sinchisește de condițiile reale ale existenței. Pe de altă parte, există cealaltă extremă, caracterizată de tendința către Pământ, către luciditate, către uscăciune, către intelectualitatea seacă etc. Din punct de vedere fiziologic, unul din poli este legat de forțele sângelui, celălalt de osificare, de pietrificare și când se ajunge spre extrema fiziologică se ajunge la scleroză, sub cele mai variate forme. Între scleroză și febră, ca poli terminali, omul trebuie să-și păstreze echilibrul fiziologic. Viața constă în căutarea echilibrului între luciditate, uscăciune, fățărnicie și fantasticul visător. Suntem sănătoși sufletește când găsim echilibrul între fantasticul visător și fățărnicia uscată. Trupește suntem sănătoși când trăim în echilibru între febră și scleroză. Acest lucru poate avea loc într-o infinitate de modalități, în funcție de individualitatea fiecăruia.
Aceasta este starea în care omul trebuie să resimtă vechea sintagmă „Cunoaște-te pe tine însuți!”, dar sub forma: „Cunoaște-te pe tine însuți în strădania de a atinge echilibrul!” Din această cauză, în ceea ce privește construcția noastră, trebuie să amplasăm la răsărit ce-i poate permite omului să perceapă această strădanie spre echilibru. Acest lucru trebuia să fie reprezentat în grupul sculptural din lemn menționat ieri, având ca figură centrală pe Hristos, modelată în așa fel încât să-ți poți reprezenta: Așa s-a întrupat Hristos în omul Iisus din Nazaret, la începutul calendarului nostru, în Palestina. Imaginile convenționale care ne prezintă un Hristos bărbos sunt creații ale veacurilor V și VI nu sunt portrete reale. Noi am încercat să creăm un portret al lui Hristos conform realitătii, care să fie totodată reprezentantul omului căutător, al omului care aspiră spre echilibru (vezi fig. 30 și tabla 17 stânga jos). În acest ansamblu plastic ne apare un Lucifer care se prăbușește și altul care năzuiește în sus. De asemenea, întru câtva legată de Lucifer, întâlnim o figură ahrimanică și o altă figură ahrimanică. Omul este prezentat la mijloc, între figura ahrimanică (fățarnicul, materialistul uscat, lucid) și figura luciferică (visătorul entuziast, fantastul). De figura lui Ahriman ține tot ce conduce omul la pietrificare, la scleroză; de figura lui Lucifer ține tot ce-l face pe om febril dincolo de ce poate suporta.
(Tabla 17)Domul gotic nu cuprinde o asemenea imagine, ci fie moaștele sfinților, fie Sfântul Graal. Construcția devine ceva care înconjoară și cuprinde entitatea oamenilor în strădania lor spre echilibru.
Dacă destinul vrea și dacă această clădire va putea fi terminată, cel care se va afla înăuntru va avea nemijlocit în fața sa entitatea care dă sens evoluției terestre: entitatea lui Hristos. Dar problema trebuie abordată în mod artistic. Nu este bine să se facă speculații asupra acestui lucru, de exemplu, Hristos să nu fie gândit numai cu intelectul, ci să fie resimțit. Întregul este gândit artisfic. Omul ar trebui să înțeleagă pe cale pur senzitivă, afectivă, iar intelectul să reprezinte doar calea spre sentiment, să privească spre est și să poată spune: „Acesta ești tu!” Nu avem nevoie de o definiție abstractă a omului, căci echilibrul poate fi realizat în infinit de multe moduri. Nu o imagine a unui Dumnezeu este închisă aici, ci ceea ce s-a format din sufletescul de grup al omului, devenind forța individuală a fiecăruia. În aceste forme se tine seama de acțiunea și elaborările impulsului individual.
Dacă cele spuse de mine nu le pătrundeți cu rațiunea – așa cum se procedează azi –, ci cu sentimentul și gândiți că nimic nu a fost simbolizat pe cale rațională, ci s-a încercat să fie lăsat să curgă în forme artistice, atunci cunoașteți principiul care trebuie să stea la baza construirii Goetheanumului. Totodată înțelegeți și felul cum acesta este legat cu spiritul interior al evoluției umanitătii, prin știința spiritului orientată antroposofic. Dacă nu cauți calea plecând de la marile cerințe ale timpului nou, ale prezentului uman și ale viitorului omenirii nu te poți apropia de această știință a spiritului orientată antroposofic. Trebuie cu adevărat să învățăm cum să vorbim despre ce va ieși în întâmpinarea oamenilor viitorului.
În prezent există unele societăți secrete care nu sunt altceva decât reprezentantele a ceea ce mai dăinuie din vremea marii cotituri din secolul al XV-lea. Am constatat că și în rândurile noastre mai pătrund asemenea năzuințe. De multe ori, când vrem să ne exprimăm părerea asupra unei așa-numite tendințe oculte ni se atrage atenția asupra vechimii ei. Cândva, printre noi exista un bărbat care se manifesta ca un rosicrucian. El nu pierdea prilejul de a spune: Așa cum spuneau „vechii” rosicrucieni. Niciodată nu lipsea cuvântul „vechii”. Dacă cercetăm unele dintre societățile secrete actuale, vom vedea că valoarea lucrurilor pe care le reprezintă este raportată la vechimea lor. Altele se raportează la rosicrucianism – desigur, în modul lor specific –, altele la timpuri mult mai vechi, în special la Egiptul antic, iar dacă cineva poate da amănunte despre templele egiptene, oamenii dau năvală la simplul anunț al conferinței.
Prietenii noștri știu că am insistat adeseori asupra faptului că știința spiritului orientată antroposofic nu are nimic de-a face cu această goană după lucruri vechi. Ea evidențiază ce se revelează acum, nemijlocit din lumea spirituală pentru lumea fizică. Din această cauză abordează lucrurile altfel decât societățile secrete, chiar cele ce pot fi luate în serios, care se bazează pe „vechime” și care, în prezent, mai joacă un rol important în devenirea omenirii. Cei care sunt initiați în anumite taine ale societăților secrete actuale vorbesc mai cu seamă despre trei lucruri. În primul rând despre trăirea pe care o are adevăratul căutător al lumii spirituale când trece pragul acelei lumi. Îndată ce a trecut peste acest prag el vine în contact cu forțe potrivnice oamenilor fizici care trăiesc pe Pământ, așa cum au fost ei concepuți de forțele dumnezeiești. Aceasta înseamnă că acei oameni știu că ce se ascunde conștienței obișnuite a omului este împânzit de forțe care pot fi desemnate cu îndreptățire drept cauze ființiale ale bolii și morții, dar care au legătură și cu nașterea umană. Ei ne spun că ar trebui să nu vorbim despre aceste lucruri, pentru că omenirii profane (în felul acesta sunt desemnate sufletele nemature, care nu s-au străduit suficient în acest sens, și aici intră o mare parte din omenire) nu i se poate revela ce se află dincolo de conștiența normală.
A doua trăire începe în clipa în care omul învață să cunoască adevărul – poti cunoaște adevărul când înveți să cunoști tainele lumii suprasensibile – și când află în ce măsură tot ce poate fi exprimat prin simpla observare a ambianței fizice este iluzie; oricât de temeinic și precis ar fi cercetat, rămâne totuși iluzie. Această pierdere a pământului de sub picioare de care are nevoie mai cu seamă omul zilelor noastre, astfel încât poate spune: Acesta este un fapt, căci l-am văzut, încetează după pășirea dincolo de prag.
În al treilea rând, în clipa în care începem o lucrare – când lucrăm pământul, dar mai ales când munca noastră se adresează organismului social – trebuie ca acțiunea noastră să nu ne privească numai pe noi, ca oameni, ci să apartină întregului Univers. Dacă construiește o locomotivă sau un telefon, un paratrăsnet sau o masă, sau dacă vindecă un bolnav sau face altceva, omul crede azi că acțiunea lui se desfășoară în cadrul evoluției omenirii pe Pământ. Nu este adevărat. În drama-misteriu Poarta inițierii v-am spus că atunci când pe Pământ se desfășoară un eveniment – amintiți-vă scena dintre Strader și Capesius [ Nota 16 ] – în tot Universul se întâmplă ceva.
De aceste trei viețuiri se leagă oamenii care știu câte ceva despre lucruri care astăzi sunt conservate în forma pe care o aveau înainte de secolul al XV-lea, și adeseori acest lucru se face cu o înțelegere foarte eronată. De aceste lucruri se leagă ei când atrag atenția mai întâi asupra tainei bolii, sănătătii, nașterii și mortii, în al doilea rând asupra marii iluzii în lumea sensibilă, în al treilea rând asupra importanței universale a lucrării omenești. Despre aceste lucruri în trecut s-a vorbit în diverse moduri, care s-au transpus apoi în conștiența generală, s-au impregnat în știința naturală obișnuită, în gândirea socială curentă etc. În viitor se va vorbi despre adevăr, despre cum trebuie să curgă din aceasta ceea ce vine din izvoarele tainice ale strădaniei spre cunoaștere în cunoașterea exterioară a naturii, în concepția socială exterioară etc.
Despre această uriașă metamorfoză – care trebuie însă înțeleasă, pentru că oamenii trebuie să se trezească din conștiența de grup la conștiența individuală –, despre această metamorfoză istorică aș dori să vă mai vorbesc.
