Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISIUNEA LUI MIHAIL

GA 194


CONFERINŢA a XI-a

Dornach, 14 decembrie 1919

Aş dori să mă refer astăzi la unele aspecte legate de cele prezentate ieri şi alaltăieri. Veţi putea să conchideţi că ştiinţa spiritului, aşa cum este concepută de noi, trebuie să rezulte din cerinţele evoluţiei umanităţii în timpul nostru şi pentru viitorul apropiat. Am spus că nu este vorba de idealuri care să-şi aibă originea în subiectivitatea umană, ci de ceea ce poate fi desprins din istoria spirituală a evoluţiei umanităţii, de unde reiese faptul că ştiinţa iniţiatică, adică acea ştiinţă care îşi adună cunoştinţele de dincolo de pragul lumii spirituale, este indispensabilă pentru evoluţia umanităţii. În calea unei adevărate cunoaşteri a lumii spirituale se ridică forţele care reprezintă vechiul. Împotrivirea oamenilor în care lucrează forţele vechiului trebuie să fie depăşită. Trebuie înţeleasă necesitatea reinterpretării şi regândirii celor mai importante aspecte ale evoluţiei umanităţii. Din această cauză v-aş ruga să apreciaţi tendinţa noastră de a depăşi ce este pur sectarism şi care mai bântuie dispozitia sufletească a antroposofiei noastre şi să înţelegeţi cu adevărat importanţa pentru lume şi pentru umanitate a ştiinţei spiritului de orientare antroposofică.

În prezent, oamenii sunt încă departe de a se fi trezit din somnul în care au fost învăluiţi, prin dezvoltarea pe care v-am descris-o, şi care a început cam la mijlocul secolului al XV-lea. Ce a fost încorporat evoluţiei umanităţii, ştiinţele naturii cu marile lor triumfuri, concepţia materialistă despre legităţile lumii şi cu aceasta ideile sociale eronate, toate aceste lucruri care au făcut ca omenirea să fie cuprinsă de somn în această privinţă continuă să acţioneze şi astăzi. Şi nu va fi posibil un progres fără a scoate omenirea din acest somn. Să nu uităm că procesul de cunoaştere a ce este spiritual are inamici puternici în toţi aceia care vor ca ceea ce ei sunt obişnuiţi să gândească, din pură comoditate a gândirii, să fie continuat. Desigur, nu poate fi ignorată concepţia potrivit căreia opoziţia faţă de ştiinţa spiritului, care creşte o dată cu răspândirea acesteia, trebuie ignorată. În zilele noastre ar fi un gând cu totul greşit, căci nu ignori nici paraziţii care se cuibăresc în jurul tău, ci încerci să-i îndepărtezi şi uneori pentru aceasta trebuie să foloseşti metode mai puţin blânde. Este un lucru care trebuie cumpănit de la caz la caz.

Aceste lucruri trebuie înţelese pornind de la necesităţile vremurilor. Din această cauză trebuie să fim satisfăcuţi când constatăm că în vremurile noastre, ce devin tot mai grele, se găsesc totuşi oameni cuprinşi de voinţa de a interveni în favoarea străduinţelor noastre. Din păcate, sunt încă mult prea putini cei care înţeleg, în prezent, ce este necesar pentru evoluţia umanităţii. Pe de o parte, unii oameni, nu din vreun motiv spiritual, ci dintr-o comoditate a gândirii şi din alte considerente, nu vor să-şi părăsească obiceiurile vechi. Pe de altă parte, sunt cei care luptă cu toată fiinţa lor împotriva a ce este perimat şi trebuie să dispară; toleranţa faţă de ce este perimat nu este bine să ne reţină. În ultimii cinci, şase ani oamenii ar fi putut învăţa că lucrurile vechi se comportă ad absurdum. Iar cei care nu au înţeles acest lucru vor avea prilejul să o facă în viitorul apropiat. Dar în noi trebuie să ardă flacăra a ceea ce trebuie implantat în evoluţia umanităţii.

Din această cauză am resimţit o anumită satisfacţie când mi s-a pus în faţă o scrisoare al cărei conţinut aş vrea să vi-l comunic azi. Este vorba de faptul că la Reutlingen, în vecinătatea Stuttgartului, acelaşi profesor, despre care v-am vorbit nu de mult, a început să tune şi să fulgere din nou [17], aducând aceleaşi argumente împotriva a ceea ce urmăreşte ştiinţa spiritului orientată antroposofic. În orice caz, acel profesor, una din podoabele universităţii din Tübingen (şi la alte universităţi din lume se găsesc asemenea podoabe), a vorbit acum aşa cum o făcuse în scrierea de care v-am povestit. Dar de această dată i s-a împotrivit – aşa cum rezultă dintr-o scrisoare – prietenul nostru, dr. Walter Stein. Despre acea discuţie, care a avut loc acum câteva zile, dr. Stein îi scrie soţiei sale: „Ieri am fost la Reutlingen, unde profesorul Traub a vorbit împotriva lui Steiner. Eu m-am înscris la discuţii. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte. L-am prezentat pe Traub ca pe un om lipsit de conştiinţă, cu totul necunoscător al materiei pe care o abordează. Cuvântul de încheiere nu l-a mai putut rosti decât bâlbâindu-se. Era zdrobit. Preotul parohiei, care a deschis şedinţa, a fost atât de copleşit de mine cu texte din Biblie încât, cu privire la pasajul în care Hristos vorbeşte despre reîncarnare, el a spus: Aici greşeşte Hristos; aceasta o spune preotul oraşului Reutlingen! Atunci m-am ridicat şi am strigat: Auziti! Aceasta este religia astăzi, un Dumnezeu care greşeşte! – Publicul clocotea. Întâi au vrut să mă întrerupă, să-mi ia cuvântul: La problemă! Lumea tropăia şi se agita. Eu însă am vorbit perfect calm, arătând spre profesorul Traub: Aceasta este autoritatea! Am fost aplaudat şi am învins. Omul este terminat. Eu mai sunt şi astăzi pe jumătate mort“.

Faptul că împotriva acelei ştiinţe a spiritului cu orientare antroposofică care se practică de două decenii aici, în Europa, se va stârni o ură puternică putea fi prevăzut de oricine ştie cât de intim este legată antroposofia cu forţele care trebuie solicitate pentru progresul omenirii în prezent şi în viitorul apropiat. Dar ştiinţa spiritului orientată antroposofic nu trebuie confundată cu somnolenţa, cu acea mentalitate care, prin idei şi concepte spirituale, vrea să-şi aducă puţină voluptate în suflet. Iar doctorul Stein simte corect că este vorba de o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ne aflăm la început. Împotriva noastră se ridică voinţa de distrugere. Nu am fost niciodată tentaţi de a proceda în mod agresiv, în măsura în care am înţeles impulsul corect al ştiinţei spiritului. Dar nu ne este îngăduit să evităm luarea de atitudine faţă de fiinţele agresive, faţă de ce va veni din ce în ce mai mult din afară. Nu trebuie să ne piară curajul, nu ne este îngăduit să devenim somnolenti. Nu va fi uşor să inserăm adevărul despre evoluţia umanităţii şi nu ne este îngăduit să adoptăm toleranţa în abordarea acestor probleme. Căci s-a ajuns foarte departe, dacă cei care trebuie să reprezinte în mod oficial creştinismul nu mai pot susţine discuţia şi sunt gata chiar să spună: Aici se înşală Hristos! – Este de la sine înţeles că nu se înşală preotul parohiei! Aceasta este mentalitatea pe care o întâlnim în prezent, însă pe care nu vrem s-o vedem, pentru că este incomod acest lucru. Dacă s-ar dori, ea ar putea fi percepută în toate domeniile.

Pentru cei care înţeleg interrelaţiile existente în viaţă, este limpede că nenorocirea europeană a ultimilor ani, chiar dacă aparent s-a desfăşurat în exterior, este intim legată cu ceea ce s-au obişnuit oamenii să gândească şi despre care spun cu plăcere: Ce departe am adus lucrurile – şi în acest timp îşi ling degetele cu voluptate.

Este necesar însă să devenim, în interior, nepărtinitori. Sub influenţa culturii noi, oamenii şi-au pierdut obiectivitatea. Pretutindeni întâlnim amprenta interesului personal. Cândva se va scrie istoria ultimilor cinci, şase ani, pe baza ştiinţei spiritului. Atunci vor fi înţelese multe aspecte privind modul în care a intervenit subiectivismul în marile evenimente ale istoriei lumii. Am spus că va fi imposibil să se vorbească despre evenimentele ultimilor cinci, şase ani fără ajutorul ştiinţei spiritului. Este suficient să mă refer la fapte pe care le-am amintit aici. Un mare număr dintre cei treizeci sau patruzeci de oameni care au ocupat poziţii de conducere cheie şi au fost implicaţi în ceea ce se numeşte izbucnirea conflagraţiei mondiale – azi este acceptată vorbirea ambiguă, care este potrivită pentru ascunderea adevărului: nu a avut loc nici un război mondial; a fost cu totul altceva – nu erau pe deplin conştienţi, nu-şi coordonau toate forţele sufletului şi ale spiritului. Când conştienţa este tulburată există porţi de intrare pentru forţele ahrimanice, care au acces la deciziile umane, la actele de voinţă umane.

Forţele ahrimanice au coacţionat în esenţă în prima fază a evenimentelor care au dominat anul 1914. Dacă s-ar vrea, din urmărirea pur exterioară a problemei s-ar putea înţelege cât de necesară este instilarea cunoaşterii spirituale în evoluţia omenirii. Dar cât de departe suntem de obiceiul de a gândi, simti şi vieţui afectiv, de a contempla astfel problemele. Timpurile sunt coapte pentru apariţia unor oameni care pot impune un suflet care a obţinut calitatea corespunzătoare impulsurilor spirituale care irump din ultima treime a secolului al XIX-lea în lumea noastră fizică. Pe lângă faptul că suntem plasaţi într-o perioadă materialistă, mai trebuie evidenţiat şi că porţile care conduc din lumea spirituală în lumea noastră sunt deschise începând cu ultima treime a secolului al XIX-lea şi că oamenii care întâmpină aceste impulsuri spirituale cu sufletul deschis, cu conştienţa perceptivă pot avea relaţii cu lumea spirituală. Desigur, numărul celor în a căror conştienţă se manifestă lumea spirituală este încă mic, dar ea apare în câte un suflet uman. Putem afirma că următorii zece, douăzeci, treizeci de ani, până la mijlocul secolului, vor fi ani în care tot mai mulţi oameni vor învăţa să ciulească, în tăcere, urechile la interiorul lor pentru a putea întâmpina impulsurile lumii spirituale care vor să pătrundă în ei.

Cei care recepţionează în prezent asemenea impulsuri din lumea spirituală şi cunosc adevărurile şi cunoştinţele care trebuie să pătrundă în evoluţia umanităţii ştiu şi că, dacă ceea ce numim cunoaşterea naturii şi ceea ce numim artă nu vor fi fecundate prin utilizarea ştiinţei iniţiatice, atunci omenirea va merge, printr-o decădere rapidă, spre o degradare totală. Dacă în universitătile noastre se va mai preda încă trei decenii aşa cum se face în prezent, dacă se va mai gândi despre problemele sociale aşa cum se gândeşte acum, atunci peste treizeci de ani vom avea o Europă devastată. Puteţi să introduceţi oricât de multe idealuri în cutare sau cutare domeniu, puteţi să vorbiţi până la epuizare despre revendicări izolate ale unor grupuri umane, puteti avea convingerea că prin asemenea revendicări se realizează ceva pentru viitorul omenirii, totul va fi inutil, dacă transformarea nu vine din străfundul sufletelor umane, din relaţia acestei lumi cu lumea spirituală. Dacă lucrurile nu sunt regândite în această privinţă, atunci asupra Europei se va abate potopul moral!

Este vorba, tocmai din această cauză, să se înţeleagă ce ar însemna, de fapt, dacă un număr dintre cei care privesc dincolo de prag ar recunoaşte că înclinaţiile materialiste, rătăcirile sociale şi confuzia continuă să existe, iar oamenii nu vor să reînveţe şi să regândească lucrurile pe altă bază şi dacă aceşti puţini oameni care se află în posesia ştiinţei iniţiatice ar trebui să vadă că omenirea se degradează datorită comodităţii gândirii şi a simţirii! Dar nu trebuie să ne iluzionăm asupra numărului de acţiuni stimulatoare care lucrează în prezent în aşa-zisa lume civilizată la realizarea unei astfel de situaţii. Multe impulsuri lucrează în acest sens, căci nu este oare mai comod să aşteptăm ca omenirea de azi să respingă, în aroganţa sa, tot ce vine din partea ştiinţei iniţiatice? Omenirea este atât de infinit de deşteaptă prin fiecare dintre indivizii ei! Ea este atât de înclinată să ia în derâdere ce nu se poate obţine decât prin faptul că se lucrează la dezvoltarea propriului său suflet! Omenirea crede că, fără a trebui să înveţe ceva, ştie totul. Nici problemele naturale nici cele sociale ale timpului actual nu pot fi însă rezolvate fără o fecundare a gândirii, simţirii şi voinţei umane de către lumea spirituală. Pentru mulţi oameni, a se vorbi despre ştiinţa iniţiatică, despre pragul spre lumea spirituală este un produs al fanteziei. Este adevărat că, în prezent, nu oricine poate trece acest prag; dar nimănui nu-i este interzis să recunoască adevărul celor spuse de cei care au trecut pragul spre lumea spirituală. Este lipsit de corectitudine dacă cineva spune că nu poate recunoaşte ca fiind ştiinţă iniţiatică ceva pe care unii îl numesc astfel, dacă el însuşi nu poate privi în lumea spirituală. Raţiunea umană sănătoasă, care nu este indusă în eroare de idei eronate naturale sau sociale, poate decide ea însăşi dacă ce spune cineva este conform adevărului. Când cineva vorbeşte despre lumile spirituale, ce spune el trebuie luat în mare; numai astfel se va putea aprecia dacă prin modul cum se vorbeşte, seriozitatea cu care sunt concepute lucrurile, logica desfăşurată, ceea ce se prezintă ca mesaj al lumii spirituale este şarlatanism sau are un fond adevărat. Acest lucru îl poate afla oricine şi nu există nici un obstacol care ar putea interveni în calea cui ar vrea să fructifice, în gândirea naturală sau socială, ceea ce este adus din izvorul unei vieţi spirituale de către cei care sunt îndreptăţiţi să vorbească despre principiul iniţierii.

Acele forţe ale evoluţiei umanităţii care au dirijat în mod inconştient omul vor fi cu totul epuizate până la mijlocul veacului. Noile forţe vor fi scoase din adâncurile sufletelor, iar omul va trebui să recunoască cum este legat sufletul său cu rădăcinile vieţii spirituale.

Bineînţeles, trecerea pragului nu poate fi, în prezent, la îndemâna oricui. Căci în cursul ultimelor veacuri omul a fost obişnuit să observe tot ce se desfăşoară în timp. Dar dincolo de prag există o lume în care timpul, aşa cum îl concepem noi, nu are importanţă; se iese din reprezentarea temporală. Din această cauză este atât de util ca oamenii care vor să se pregătească pentru înţelegerea lumii spirituale să înceapă printr-o reprezentare retrospectivă inversată. De exemplu, o dramă în cinci acte să se desfăşoare în închipuire începând cu actul al cincilea; o melodie să se deruleze nu în succesiunea firească a sunetelor, ci în succesiunea lor inversă; trecerea unei zile să se reconstituie retrospectiv, de seara până dimineaţa. Prin aceasta ne obişnuim gândirea să suprime timpul. În ceea ce priveşte viaţa cotidiană, suntem obişnuiţi să ne reprezentăm lucrurile în desfăşurarea lor firescă: primul, al doilea, al treilea, al patrulea şi aşa mai departe; gândirea este imaginea întâmplărilor exterioare. Dacă vrem să vedem lucrurile desfăsurându-se în ordine inversă va trebui să facem un efort interior care ne forţează să ieşim din lumea sensibilă obişnuită. Timpul curge de la unu la infinit (vezi fig. 31, săgeata spre dreapta). Dacă gândim invers, noi suprimăm timpul (săgeata spre sânga).

figura 31
plansa 18   Planşa 18
Fig. 31
[măreşte imaginea]

Dacă reuşim să gândim astfel, încât să ne întoarcem cât mai departe în viaţa noastră avem un mare câştig. Căci cine nu iese din timp nu poate pătrunde în lumea spirituală.

Noi spunem că omul este alcătuit din corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu. Pentru lumea sensibilă nu contează decât corpul fizic şi cel eteric. Corpul eteric are o manifestare pământeană, în timp, corpul astral poate fi găsit doar când ieşim din timp. Corpul fizic este în spaţiu. Eul, adevăratul Eu, poate fi aflat abia când ieşim din spaţiu, căci lumea în care se află adevăratul Eu este nespaţială.

Aşadar, atunci când trecem dincolo de pragul spre lumea spirituală ieşim din timp şi din spaţiu. Am făcut, în repetate rânduri, referire la modul în care se poate ajunge la reprezentări aspaţiale, vorbindu-vă despre dimensiunile spaţiului cvadridimensional etc. Dar gândiţi-vă la tot ce pierdeţi din ceea ce numiţi conţinut al conştienţei dumneavoastră atunci când nu mai sunteţi în spaţiu şi în timp. Viaţa sufletească a omului este adaptată la spaţiu şi timp. Ajungeti într-o lume la care nu sunteţi adaptaţi: aceasta înseamnă resimţirea unei dureri, a unei suferinţe. Fără depăşirea durerii şi suferinţei nu se poate pătrunde în lumea spirituală. Oamenii nu conştientizează faptul că le e frică să pătrundă în lumea spirituală, în ceea ce este abisal, într-o lume în care nu există nici timp nici spaţiu.

Dacă aduc în faţa ochiului dumneavoastră spiritual această primă experienţă aparţinând vieţuirii dincolo de prag, veţi conştientiza că numai puţini oameni de azi au curajul interior să se transpună în aspaţialitate şi atemporalitate. Dar, prin destinul lor, unii sunt obligati să păşească dincolo de prag. Şi fără înţelepciune nu se poate avansa. Din această afirmaţie puteti înţelege că în viitor este necesar să crească încrederea oamenilor unii în ceilalţi; ar fi o virtute fundamentală. În vremurile noastre de solicitări sociale această virtute este mai puţin prezentă, căci oamenii pretind că trăiesc pentru colectivitate, dar nu au încredere unul în celălalt. În vremurile noastre bântuie tot felul de instincte nesociale. Este necesar ca, în vederea educării generale a umanităţii pe această cale, oamenii să pătrundă în lumea spirituală, iar celor cărora le este îngăduit să vorbească despre ştiinţa iniţierii să li se acorde încredere; nu din supunere oarbă, ci din raţiune omenească, cu ajutorul căreia se poate recunoaşte oricând un mesaj adus de dincolo de prag, dacă se foloseşte raţiunea umană sănătoasă. Trebuie întoarsă privirea din nou de la raţiunea umană sănătoasă spre ceea ce o solicită în prezent, din afară. Chiar dacă nu toată lumea spune deschis: „Aici greşeşte Hristos“, oamenii vorbesc totuşi în acest sens, aceasta este logica vieţii contemporane. Iar când spun că nu pot face deosebire între ceea ce este comunicat din lumile spirituale dintr-o logică interioară şi ceea ce spun profesorii universitari, atunci nu suntem în prezenţa raţiunii umane sănătoase sau cel puţin nu în prezenţa voinţei pentru o raţiune umană sănătoasă. Se poate afirma că atunci când cineva spune „Aici greşeşte Hristos“ nu se mai poate conta pe el.

Noi am pierdut o adevărată ştiinţă a sufletului. Nu o mai avem. Eu am spus şi în conferinţe publice, mai recent la Basel şi în alte locuri, din ce cauză am pierdut această ştiinţă. Ştiinţa spiritului a devenit incomodă pentru biserica catolică încă din secolul al IX-lea. Din această cauză Spiritul (Duhul) a fost eliminat la Conciliul al optulea de la Constantinopol, 869 d.Hr. Atunci a fost încetăţenită dogma că, dacă vrea să fie creştin adevărat, omul nu trebuie să creadă că este alcătuit din trup, suflet şi spirit, ci că sufletul are însuşiri spirituale. În prezent, psihologia încă mai susţine aceasta, crezând că este lipsită de prejudecăţi, dar, de fapt, vorbeşte conform cu dogma din 869. Tot ce ar trebui să trimită la suflet a fost monopolizat prin intermediul bisericilor confesionale sub forma credinţei, a crezului, a dogmelor. Iar cunoaşterii propriu-zise, cunoaşterii libere nu i-a fost lăsată decât natura exterioară. De aceea nu trebuie să ne mire că, în prezent, nu avem nici o ştiinţă a sufletului. Erudiţia lumească s-a dăruit ştiinţei naturii, deoarece ştiinţa despre suflet a fost monopolizată şi ştiinţa despre spirit a fost desfiinţată. Noi nu avem o ştiinţă a sufletului. Dacă ne bazăm pe ştiinţa care dă tonul în prezent, pe psihologie – care nu este mult mai mult decât vorbe goale –, nu putem ajunge la o înţelegere adevărată a ceea ce acţionează în suflet. Dumneavoastră ştiţi, din cele descrise de mine în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, că la trecerea peste pragul lumii spirituale gândirea, simţirea şi voinţa se despart. În conştienţa actuală obişnuită gândirea, simţirea şi voinţa se întrepătrund. În clipa în care a fost depăşit pragul lumii spirituale, când vrei să obţii prin experienţă proprie ştiinţa iniţiatică, în conştienţă, gândirea, simţirea, voinţa devin forţe independente. Acum faci cunoştinţă cu ele, înveţi să deosebeşti cu adevărat gândirea de simţire şi de voinţă; îndeosebi, se învaţă a se deosebi gândirea de voinţă. Dacă avem în vedere gândirea care acţionează în noi ca forţă, aşadar, dacă preluăm în noi forţa de gândire, vom avea de-a face cu o iluminare a ceea ce am vieţuit înainte de naştere, respectiv de concepţie, în lumile spirituale. Voinţa este ceva embrionar, germinativ, care ajunge la dezvoltare completă abia după moarte. Dacă acesta (vezi fig. 32) este cursul vieţii umane între naştere şi moarte, în cadrul acesteia gândirea este numai o aparenţă, căci natura sa adevărată se află înainte de naştere, respectiv de concepţie, iar ceea ce este voinţă este numai un germene, şi ce se dezvoltă din acest germene se desăvârşeşte abia după moarte. În natura umană, gândirea şi voinţa sunt fundamental diferite.

figura 32
plansa 19   Planşa 19
Fig. 32
[măreşte imaginea]

Cineva înarmat cu logica prezentului, care construieşte cu plăcere sisteme, va cugeta astfel: Ni s-a spus azi că gândirea este forţa care luminează din viaţa prenatală, iar voinţa este forţa care ne trimite la viaţa de după moarte. S-a realizat o definiţie în care gândirea şi voinţa au fost separate. Dar prin definiţii nu se obţine nimic. Unele definiţii, mai ales cele care trec drept ştiinţifice, au cel mai adesea un viciu ascuns care ne aminteşte de cea dată cândva în Grecia ca răspuns la întrebarea: Ce este omul? – Omul este o fiinţă cu două picioare, care nu are pene. În ziua următoare, un elev a adus o găină jumulită şi a spus că, potrivit definiţiei, aceasta este un om, căci are două picioare şi nu are pene. Lucrurile nu sunt atât de simple încât să poată fi manipulate cu uneltele obişnuite ale intelectului. Despre ceea ce experimentăm ca gândire trebuie să afirmăm că ar avea o existenţă adevărată înainte de naştere, iar în noi pătrunde numai ceva asemănător unei oglindiri a gândirii. Aici întâmpinăm o anumită dificultate. Dar cu un mic efort de gândire veţi depăşi-o.

figura 33
Fig. 33

Dacă aveţi aici o oglindă şi dincoace un obiect, de exemplu, o lumânare, obţineţi o imagine în oglindă (vezi fig. 33): puteţi deosebi imaginea de obiect, nu le veţi confunda. Dacă ecranaţi lumânarea nu veţi mai vedea decât imaginea din oglindă. Sunteţi obişnuiţi să gândiţi spaţial, din această cauză vă puteţi uşor imagina cum se raportează imaginea la realitatea lumânării. Dar ce este în noi forţa gândirii reprezintă numai o reflectare, iar adevărul există înainte de naştere. Forţa reală, a cărei imagine o folosim în această viaţă, există înainte de naştere. Din această cauză, fundamentul conştientei umane, care rezultă atunci când priveşti la conştienţa ta proprie, poate fi formulat astfel: Eu gândesc deci nu exist. Cogito ergo non sum! Adevărul fundamental care trebuie înţeles este acela că în gândire acţionează o natură de imagine şi că forţa gândirii se află înainte de naştere. Noua dezvoltare a instituit cu aceasta opusul axiomei fundamentale a filosofiei: Cogito ergo sum, care este un nonsens. Vedeţi astfel cum trebuie să-şi parcurgă noua umanitate experienţa. Dar este necesar să învăţăm să regândim fundamentele vieţii sufleteşti.

Cu aceste consideraţii am raportat gândirea la esenţa sa, şi am putea afirma ceva asemănător despre voinţă. Voinţa nu poate fi concepută ca imagine şi reflectare, ci ca germene şi desăvârşire, cu privire la forţa de voinţă dintre naştere şi moarte şi ceea ce devine după moarte. Numai înţelegerea acestor lucruri face posibilă libertatea între naştere şi moarte. Despre aceasta puteţi citi în cărţile mele Despre enigma omului, Despre enigmele sufletului ca şi în a doua ediţie a Filosofiei libertăţii, unde lucrurile sunt tratate şi filosofic.

Acum însă intervine o particularitate din care trebuie să întelegeţi cât de puţin satisfăcătoare este gândirea cotidiană, pentru a pătrunde în realitate. Când cuprindem esenţa gândirii în noi, trebuie să înţelegem că aceasta nu este numai gândire pură, ci în ea acţionează şi o forţă a voinţei. Cu aceeaşi forţă interioară cu care gândim, concomitent şi vrem. Dominantă este gândirea; ea are însă şi un element al voinţei, aşa cum şi voinţa noastră contine un element al gândirii. În fapt, avem în noi două feluri de forţe: una care este în mod dominant gândire, care conţine însă şi un element al voinţei; alta, care este în mod dominant voinţă, dar care are şi un element al gândirii. Dacă aveti în vedere realitatea, nu veţi ajunge la noţiuni pure, pe care să le puteţi ierarhiza în sisteme, ci fiecare este în acelasi timp, într-un anumit sens, cealaltă. Abia după ce aceste lucruri sunt înţelese se ajunge la o concepţie despre conexiunile omului cu lumi care se află în afara celei pe care o vedem cu ochii noştri, pe care o auzim cu urechile noastre, dar în care nu ne aflăm mai puţin decât în această lume a simţurilor. Nu putem spune că alte lumi decât cea a simţurilor noastre nu ne privesc; noi ne aflăm în interiorul lor. Aşa cum ne mişcăm pe acest sol terestru, prin aerul sensibil, tot astfel ne deplasăm şi prin lumile spirituale.

Relaţiile cu lumile spirituale ies în evidenţă atunci când observăm detaliile vieţii sufleteşti umane. Prin ceea ce este mai mult gândire şi are numai un element al voinţei suntem legaţi într-un anume fel de existenţa lumilor spirituale. În alt fel suntem legaţi de lumile spirituale prin ceea ce este mai mult voinţă şi mai puţin gândire. Căci ce obţinem astfel se manifestă în viaţa umană, iar diferenţierile care există în lume provin din aceea că una dintre forţele naturii umane s-a dezvoltat mai mult într-unul din cele două sensuri. Acele forţe care se află în voinţa care conţine şi un element al gândirii s-au dezvoltat în vechea cultură ebraică, iar forţele fiinţei sufleteşti umane care se bazează mai ales pe gândirea care conţine şi un element al voinţei s-a desăvârşit în ceea ce se numeşte cultura păgână (în schema redată în fig. 34 se introduc expresiile „ebraic vechi“ şi „păgân“). Iar în prezent, cele două curente curg alăturat.

figura 34
Fig. 34

Astăzi, în lumea civilizată este întreţesută curgerea a ceea ce este o continuare a vechiului păgânism, în concepţia despre natură, şi o altă conceptie, care este o continuare a ebraismului vechi, care influenţează conceptele noastre etice, şi pe cele religioase.

Chiar şi la unii oameni se manifestă azi acest dualism. Pe de o parte, omul divinizează natura ca un păgân, pe de altă parte, fără a găsi o bază naturală corectă, fără a transpune obiceiul de a gândi în aşa-numita ştiinţă socială sau sociologie, el meditează asupra vieţii sociale şi chiar asupra celei etice. Şi apoi, când filosofează, pe de o parte el găseşte libertatea, pe de altă parte necesitatea din natură, şi atunci se simte prins ca într-o plasă între libertate şi necesitatea naturală, între care nu trebuie să mai existe nici o punte, iar confuzia este imensă.

Această confuzie reprezintă în multe privinţe conţinutul vieţii decadente de azi. Căci ce lipseşte vieţii noastre actuale? Avem o concepţie despre natură care este o simplă continuare a vechiului păgânism. Avem o concepţie morală, socială care este continuarea Vechiului Testament. Creştinismul a fost înţeles mai întâi în mod istoric, dar a fost eliminat în prezent, cernut parcă prin sita culturii umane. Propriu-zis, creştinismul a dispărut. Căci cei care vorbesc frecvent despre Hristos o fac aşa cum am amintit când am vorbit despre lucrarea lui Harnack Esenţa creştinismului. Citind acest text puteţi să înlocuiţi peste tot cuvântul „Hristos“ cu „Dumnezeu-tatăl“ sau puteţi chiar folosi expresia pur panteistă „Zeul“ sau altceva asemănător; totul va fi, în esenţă, în consonanţă. Iar acolo unde nu se potriveşte, el spune absurdităţi, predicate care nu apartin subiectului.

Toate aceste lucruri trebuie spuse în prezent, căci acum se pun bazele a ceea ce trebuie să constituie conţinutul conştienţei viitoare. Tot aşa vorbeşte şi ştiinţa actuală a evoluţiei: Omul s-a dezvoltat din fiinţe inferioare, iar aceste fiinţe inferioare au evoluat până la stadiul de om. Este suficient să citiţi cartea mea Ştiinţa ocultă în linii mari pentru a vedea că într-o anumită privinţă şi noi trebuie să spunem acest lucru. Dacă luăm în considerare capul uman, el se află din nou în involuţie. Dacă întregul organism ar avea aceeaşi organizare ca şi capul nostru, ar trebui să murim continuu. Noi trăim numai prin ceea ce este forţă vitală în restul organismului nostru şi este permanent trimis spre cap. Forţele prin care, în final, murim, acţionează în capul nostru, sunt cantonate aici. Capul este o entitate care moare continuu, este o dezvoltare retrogradă. Din această cauză, în cap îşi poate afla evoluţia şi spiritual-sufletescul. Dacă vă imaginaţi capul în mod schematic, trebuie să vă reprezentaţi că dezvoltarea ascendentă a tranzitat deja într-o dezvoltare descendentă; aici se află un gol (vezi fig. 35 și planșa 18). Şi în gol, în ceea ce este încontinuu distrus, pătrund sufletul şi spiritul. Acest lucru este adevărat ad litteram. Noi purtăm, prin capul nostnt, sufletul şi spiritul, deoarece el se află deja într-o dezvoltare care omoară. Aceasta  înseamnă că în capul nostru murim continuu. Elementul voinţei care aparţine gândirii noastre se află în capul nostru. Dar acest element voliţional este un motor, un impuls continuu spre moarte, pentru a învinge materia.

figura 35

Când murim cu adevărat, intervine voinţa. În timp ce corpul nostru este redat pământului, se continuă prin întregul nostru corp terestru aparţinând acum lumii fizice, ceea ce până la moartea noastră, începând de la naştere, se petrece în capul nostru. Dumneavoastră vă purtați capul pe umeri. Înăuntrul lui se desfășoară prin sine însuși procesul numai că el este continuu împrospătat şi împiedicat prin ceea ce urcă din restul organismului –, care se desfăşoară apoi când, prin incinerare sau putrezire, sunteţi redaţi pământului. Aici se continuă ceea ce faceţi între naştere şi moarte înăuntrul organismului dumneavoastră. Acest proces se continuă în pământ: Pământul gândeşte după acelaşi principiu cu care gândiţi cu capul dumneavoastră omenesc, prin faptul că vă dizolvaţi în el, prin faptul că în pământ sunt coborâte cadavre. Trecând prin poarta morţii, noi ducem în pământul fizic, prin cadavrul nostru care se dizolvă, un proces pe care în timpul vieții noastre între naştere şi moarte îl confiscăm pentru noi. Acesta este un adevăr al ştiinţei naturii. Asemenea adevăruri vor trebui să cunoască în viitor oamenii. Ştiinţa actuală a naturii nu ajunge să gândească asupra acestor lucruri, să facă cercetări în acest sens.

Și viceversa: Ce există în capul nostru ca evoluţie distructivă, este continuarea a ce era prezent înainte de naştere, respectiv înainte de concepţie. Descompunerea începe abia o dată cu naşterea; acum primim capul, mai înainte nu a existat distrugere. Aici atingem cu adevărat marginea unei taine extraordinar de importantă a existenţei cosmice. Ce trăiește în capul nostru şi prin care intrăm în relaţii cu ceilalţi oameni, cu natura exterioară, este continuarea a ceea ce se petrece în lumile spirituale, înainte de a intra în corpul fizic. Dacă putem să înţelegem în mod temeinic acest fapt, ajungem să vedem cum intervin forţele din lumea spirituală în această lume fizică. Cel mai bine intuim aceste lucruri dacă nu le luăm în considerare in abstracto, ci in concreto.

Un exemplu: în 1832 a murit Goethe. În perioada care aparține primei generații după moartea lui, până în 1865, nu au intervenit multe forțe ale spiritului său. Am ales un exemplu; este de la sine înțeles că la fel intervin și forțele altor oameni, el este doar un exemplu reprezentativ. așadar până în anul 1865, cine și-ar fi îndreptat atenția înspre sufletul lui Goethe ar fi observat ca fiind în joc puțin din din abilitățile sale. Apoi, după primii treizeci şi trei de ani, începe deja să se manifeste în evoluţia noastră pământeană ceea ce vine de la el din lumea spirituală. Şi acest lucru s-a amplificat tot mai mult până în anul 1898. Dacă se urmăreşte fenomenul dincolo de acest interval, se poate spune că prima perioadă a acţionării forţelor suprasensibile ale lui Goethe în cultura noastră pământeană se întinde din 1865 până în 1898. Cum am spus, până în 1865 nu a fost semnificativă, apoi începe să fie. După alţi treizeci şi trei de ani intervine o altă perioadă, care durează până în 1931. Și în 1964 avem  apoi încheierea celei de a treia perioade.

1832


1865
I
1898
1931

II
1964


Putem spune că un astfel de exemplu este foarte instructiv, deoarece ne arată că deja relativ curând după ce a trecut prin poarta morţii, forţele pe care un om le-a dezvoltat se implică  în ceea ce se întâmplă aici pe Pământ. Trebuie să ştii numai cum se implică aceste forţe. Cel care lucrează cu adevărat în mod spiritual, acela ştie cum în forţele cu care lucrează el, lucrează împreună cu el forţele lumilor spirituale. Şi când alaltăieri am spus că la mijlocul acestui secol există un moment important, acest lucru l-am făcut, ca în exemplul dat, pe baza unor astfel de observaţii, din care se poate vedea cum intervin în lumea fizică forţele din lumile spirituale.

Mijlocul secolului coincide cu scurgerea acelui timp în care forţele atavice remanente de la mijlocul secolului al XV-lea ajung într-o oarecare măsură la cea mai gravă decadenţă. Iar omenirea trebuie să-şi întoarcă privirea spre lumea spirituală înainte de a ajunge la mijlocul acestui veac. În prezent mai întâlnim oameni care îşi pun unele întrebări: De ce apare nenorocirea? De ce nu ne ajută zeii? Am ajuns în perioada de evoluţie a umanităţii în care zeii ajută oamenii dacă aceştia le vin în întâmpinare, dar ei sunt constrânşi de legile lor să lucreze cu oameni liberi, nu cu păpuşi.

Când un om aparţinând epocii greceşti, care a durat până în secolul al XV-lea, atrăgea atenţia asupra naşterii şi morţii, el putea face referire la lumea zeilor, la modul cum destinul omului, prin naştere şi moarte, este ţesut integral în lumile divine. În prezent, noi trebuie să spunem că destinul omului este determinat de vieţile sale pământene anterioare, şi de modul cum este determinat de acestea pentru a da naştere forţelor care permit lumilor divine să ajungă la el. Trebuie să învăţăm să gândim în alt mod relaţia omului cu lumile spiritual-divine, să căutăm în om izvorul din care se dezvoltă forţele prin care unele din entităţile divine pot ajunge la el. Omul a atins acest moment important al evoluţiei terestre. Ce se întâmplă în exterior este o expresie a celor ce se întâmplă în interior, care nu poate fi înţeles decât de pe poziţiile cunoaşterii ştiinţei spiritului. Orice om are posibilitatea, în prezent, să observe consecinţele extreme ale evenimentelor. În ultimii patru, cinci ani au fost omorâţi oameni. Cel puţin zece până la douăsprezece milioane au fost omorâţi în lumea civilizată, probabil chiar mai mulţi, de trei ori mai mulţi au devenit invalizi, civilizaţia noastră a dus lucrurile cu adevărat departe! Dar, treptat, treptat, acestea toate vor fi recunoscute drept consecinţe şi va trebui căutată sursa, în ceea ce se întâmplă în sufletele omeneşti când are loc împotrivirea faţă de lumea spirituală care vrea să irumpă şi să conducă fiinţa umană spre viitor. Toate lucrurile trebuie privite din acest punct de vedere, şi înţelese în mod corect.

S-ar putea spune, în prezent, că unele evenimente care s-au petrecut în trecut ar fi exprimate mai corect dacă am schimba punctul de vedere. Voi afirma un lucru care va încheia această conferinţă în plină actualitate, aşa cum am făcut în ultimele trei zile, când ne-am bucurat de prezenţa unui număr de prieteni englezi: se poate vorbi azi de învingători şi de învinşi. Este un punct de vedere evident, dar poate nu cel mai important.

Tot din acest loc v-am vorbit o dată despre o expunere a lui Fercher von Steinwand, acel poet german-austriac care în deceniul al şaselea al secolului al XIX-lea şi-a spus părerea cu privire la viitorul poporului german. Expunerea este remarcabilă prin faptul că a fost făcută în faţa reginei de atunci a Saxoniei şi a miniştrilor ei. Fercher von Steinwand a vorbit despre predestinarea poporului german de a reprezenta cândva, în viitor, ce reprezentau atunci ţiganii. Ce a făcut Fercher von Steinwand corespunde unei priviri adânci în evoluţia umanitătii. Aceste lucruri pot fi privite cu toată obiectivitatea, şi atunci poate că va fi adoptat un alt punct de vedere decât cel acceptat adeseori în prezent. Se va pune întrebarea: Ce s-a schimbat la aşa-numiţii învinşi, ce s-a schimbat la aşa-numiţii învingători?

Învingătorul este fiinţa anglo-americană. Prin aceste forţe pe care le-am descris aici în mai multe rânduri, fiinţa anglo-americană este predestinată pentru stăpânirea mondială viitoare.

Acum se poate pune întrebarea: Ce se va întâmpla când poporul german va fi eliminat de la stăpânirea mondială? Va dispărea responsabilitatea poporului – desigur nu şi cea individuală – pentru evenimentele ce vor avea loc în omenire. La cei care sunt desconsideraţi dispare responsabilitatea. Ei nici nu se mai pot ridica. Tot ce se spune în această direcţie este o miopie. Este uşor să se ajungă la dominaţia exterioară; ea se obţine prin forţe care nu reprezintă un merit propriu. Această tranziţie a dominaţiei exterioare se petrece ca necesitate naturală. Dar responsabilitatea va fi semnificativă pentru suflete. Căci problema este înscrisă deja în cartea destinului umanităţii. Oare se va găsi un număr suficient de mare de oameni care să simtă responsabilitatea, pentru ca această stăpânire pur materialistă – căci să nu vă faceţi iluzii, ea va fi o stăpânire exterioară, materialistă – să introducă impulsurile vieţii spirituale? Acest lucru nu trebuie să se întâmple într-un timp prea îndelungat! Mijlocul acestui secol este un moment foarte important. Greutatea responsabilităţii trebuie simţită de cei care au fost aleşi de soartă pentru a prelua stăpânirea materialistă a lumii pământene exterioare. Dominaţia materialismului poartă în sine germenele distrugerii. Distrugerea care a început nu va înceta. Şi preluarea, în prezent, a stăpânirii exterioare înseamnă: a prelua forţele distrugerii, ale bolii omenirii, a trăi în acestea. Ceea ce va transfera omenirea în viitor va rezulta din noul germene al spiritului. Acesta va trebui să fie cultivat. Responsabilitatea revine acelora care vor conduce lumea.

Aceste probleme trebuie gândite temeinic, nu numai aparent spiritual, atunci când în fond eşti materialist. În prezent, se vehiculează frcevent două concepţii. Unii spun că din gânduri nu iese niciodată pâine. Alţii consideră că dacă oamenii ar munci problema socială ar căpăta o altă faţă. Ambele concepţii ascund un materialism mascat, căci au drept consecinţă contestarea vieţii spirituale.

În primul rând, prin ce ne deosebim de lumea animală? Animalele îşi obţin hrana în măsura în care le este la îndemână, potrivit instinctelor care le stăpânesc. Dacă nu au destulă hrană, flămânzesc. Ce perspectivă are omul? El acţionează pentru obţinerea hranei. Când începe să muncească, apare gândul şi o dată cu acesta începe problema socială. Pentru a putea munci, omul trebuie să aibă un imbold. Imboldurile care au acţionat până acum nu vor mai exista în viitor. Vor fi necesare noi impulsionări pentru muncă. Şi nu se poate pune problema că dacă oamenii vor munci totul va merge bine. Dacă ei vor emite gânduri dintr-un sentiment de responsabilitate faţă de lume, pe care-l poartă în suflet, atunci forţele rezultate din aceste gânduri se vor transmite mâinii şi voinţei şi va lua naştere acţiunea. Dar totul depinde de gând. Iar gândul ia naştere dacă ne deschidem inimile impulsurilor venite din lumea spirituală.

În prezent, trebuie insistat asupra responsabilităţii şi importanţei gândului. Din această cauză am vrut să valorific, în conferinţa de faţă, tocmai această nuanţă.

Întrucât a devenit deja un destin intervenţia unei piedici atunci când vreau să călătoresc, voi fi şi mâine aici. Mâine dimineaţă, la ora opt, vreau să vorbesc, în mod special, despre baza antroposofică, baza ocultă, cea care ţine de ştiinţa spiritului, a problemei sociale. Înainte de a pleca în călătorie vreau să mai pot vorbi prietenilor noştri şi despre problema socială, dar voi expune bazele antroposofice mai profunde ale acesteia.