Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISIUNEA LUI MIHAIL

GA 194


CONFERINŢA a XII-a

Dornach, 15 decembrie 1919

Sarcinile care se pun omenirii în prezent şi în viitorul apropiat sunt radicale, importante, deosebite. Şi trebuie făcută dovada unui mare curaj sufletesc în vederea stăpânirii acestora. Cel care examinează aceste sarcini şi caută înţelegerea a ceea ce este necesar umanităţii trebuie să reflecteze la superficialitatea cu care se tratează azi aşa-numitele probleme oficiale. S-ar putea spune că oamenii fac azi o politică de inimă albastră, îşi bazează concepţia despre viaţă pe câteva considerente foarte egoiste sau naţional-egoiste; ar fi necesar, potrivit situaţiei actuale, să se acţioneze pentru a se găsi argumentele profunde care ar permite să se ajungă la o judecată cu adevărat sănătoasă. În cursul ultimelor luni, ba chiar de ani, am vorbit despre cele mai diferite teme, inclusiv despre istoria contemporană şi despre imperativele prezentului, întotdeauna cu scopul de a oferi oamenilor fapte care să-i poată pune în situaţia de a-şi face o părere şi nu pentru a le da o opinie de-a gata. Astăzi, problema care se pune este necesitatea de a se aprofunda tot mai mult problemele vieţii, pentru a avea într-adevăr o bază de a emite judecăţi. Sunt obligat să accentuez acest lucru, deoarece afirmaţiile, expunerile pe care le-am făcut cu privire la aşa-numita problemă socială şi cu privire la tripartiţia organismului social sunt luate, după cum se vede, mult prea uşor, se pun puţine întrebări legate de ce stă la baza acestor lucruri. Oamenii contemporani ajung cu dificultate la asemenea adevăruri pentru că, în ciuda faptului că nu doresc acest lucru, ei sunt, în toate domeniile vieţii, teoreticieni. Cei care cred că sunt practicieni sunt cei mai îndârjiţi teoreticieni, pentru că, în general, se mulţumesc să-şi formeze câteva reprezentări asupra vieţii şi vor să judece viaţa cu ajutorul acestora. În realitate, numai o cuprindere adevărată, universală şi profundă a vieţii dă posibilitatea obţinerii unei judecăţi corespunzătoare asupra ei. Se poate spune că, în prezent, într-un anumit sens, este cel puţin o frivolitate intelectuală dacă se discută din punct de vedere politic, fără fundamentele corespunzătoare, sau dacă se dă frâu liber fanteziei în abordarea unor probleme legate de viaţă.

În ultimul timp, când se prezintă strădaniile antroposofiei, atât sub aspectul cunoaşterii, cât şi sub aspect practic, tripartiţia organismului social, a întregului mod de gândire şi reprezentare care acţionează în elaborarea acestui organism social, tripartit, apar prejudecăţi şi mai ales presentimente. De unde răsar acestea? Omul îşi formează reprezentări despre ce este adevărul – mă refer tot la viaţa socială –, despre ce este binele, lucrul drept, lucrul util etc. şi crede că ele sunt valabile oriunde şi pentru totdeauna. Să luăm, de exemplu, un om cu orientare socialistă din Europa Occidentală, Centrală sau de răsărit. El are idealuri socialiste precis formulate. Dar ce fel de reprezentări are, în străfundurile sufletului său în legătură cu idealurile socialiste formulate? El consideră că ceea ce îi conferă lui satisfacţie ar trebui să mulţumească toţi oamenii de pe Pământ şi ar trebui să fie valabil la infinit pentru toată existenţa pământeană viitoare. În prezent există puţină receptivitate pentru faptul că un gând privind viaţa socială trebuie să ia naştere din caracteristica de bază a epocii şi a locului. Din această cauză, nu se înţelege uşor cât este de necesar să se încorporeze culturii noastre europene actuale şi anexei sale americane tripartiţia organismului social. Dacă s-ar realiza aceasta, ar veni de la sine şi nuanţarea în spaţiu, legată de diferitele regiuni ale popoarelor Pământului. După un timp determinat de evoluţia umanităţii, care ar face ca ideile şi gândurile menţionate de mine, în prezent, în cartea Esenţa problemei sociale să nu mai fie valabile, ar trebui, desigur, găsite altele care să le înlocuiască.

Nu este vorba de gânduri absolute, ci de gânduri pentru prezentul şi viitorul apropiat al omenirii. Dar pentru a recunoaşte în toată amploarea sa cât de necesară este această tripartiţie a organismului social pentru o viaţă spirituală independentă, pentru o viaţă juridică sau de stat independentă, pentru o viaţă economică independentă trebuie să aruncăm o privire lipsită de prejudecăţi asupra modului cum a luat naştere în civilizaţia noastră europeano-americană interacţionarea spiritului, statului şi economiei. Această întreţesere a firelor spiritului, justiţiei sau statului şi a economicului nu este nicidecum uşoară. Cultura, civilizaţia noastră este un ghem în care sunt împletite trei fire având origini cu totul diferite. Viaţa noastră spirituală are o origine esenţial diferită de cea a vieţii noastre judiciare sau de stat şi, de asemenea, cu totul diferită de cea a vieţii noastre economice. Acestea au origini distincte şi se întreţes în mod haotic. Nu pot prezenta, desigur, decât în mod schematic problema, pentru că voi urmări, pe scurt, până la izvoarele lor, aceste trei fire ale ghemului.

Viaţa noastră spirituală, aşa cum se prezintă ea celui ce o analizează, apare ca o continuare a vieţii culturale greceşti şi latine, a vieţii culturale greco-romane, aşa cum s-a manifestat ea iniţial şi prin ce a devenit mai târziu, în gimnaziile şi universităţile noastre. Restul formării noastre umaniste, coborând până la şcoala primară, este dependent mai ales de elementul grecesc (vezi fig. 36, ce este notat cu portocaliu). Viaţa spirituală europeană are o origine greacă, filtrată prin latinitate. Latinitatea este o staţie de tranzit. În vremurile mai noi, cu această viaţă spirituală de origine greacă s-au amestecat elemente care provin din tehnica diferitelor domenii, care încă nu era accesibilă grecilor: tehnica de esenţă mecanică, tehnica de esenţă comercială şi aşa mai departe. Aş putea spune că universităţilor noastre li s-au adăugat instituţiile de studii superioare tehnice, comerciale etc., care aduc un element nou la ceea ce pătrunde în sufletele noastre prin şcolile umaniste, care pot fi raportate la cultura greacă; şi nu pătrunde numai în sufletele clasei cultivate, căci teoriile socialiste care bântuie prin capetele proletarilor sunt tot un derivat al vieţii spirituale greceşti, care însă a suferit diferite metamorfoze. Această viaţă spirituală are o origine mai îndepărtată în Orient. Ce găsim la Platon, la Heraclit, la Pitagora, la Empedocle şi mai ales la Anaxagora provine din Orient. Ceea ce găsim la Eschil, Sofocle, Euripide, Fidias îşi are originea tot în Orient. Cultura greacă îşi are în întregime originea în Orient. Ea a suferit o transformare importantă pe calea dinspre Orient spre Grecia. În Orient această cultură era mai spirituală decât în vechea Grecie şi era o emanaţie a ceea ce se poate numi Misteriile spiritului sau Misteriile luminii. Viaţa spirituală greacă era filtrată, diluată, faţă de cea orientală, în care îşi avea obârşia. Aceasta din urmă se baza pe experienţe spirituale cu totul speciale. Dacă ar trebui să vi le descriu, ar fi necesar să ne întoarcem în timpuri preistorice, căci Misteriile luminii, Misteriile spiritului sunt fenomene integral preistorice. Dacă ne întoarcem foarte mult în timp în evoluţia umanităţii, constatăm că oamenii timpurilor vechi aveau o clarviziune atavică, asemănătoare imaginilor de vis, prin intermediul cărora li se dezvăluiau tainele Universului. Şi este cu totul conform adevărului dacă spunem că în tot timpul mileniilor al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea, al şaptelea, înaintea Misteriului de pe Golgota, pământul Asiei a fost locuit de oameni civilizaţi, cărora li se dezvăluiau adevăruri spirituale prin intermediul clarvederii legate în mod natural de sângele lor, de organizarea lor corporală. Această populaţie era răspândită pe suprafeţe mari. Dar această clarvedere se afla în evoluţie descendentă, decădea din ce în ce mai mult. Această involuţie a clarvederii atavice nu este numai un fenomen istoric cultural, ci totodată un fenomen al vieţii sociale a umanităţii.

De ce? Pentru că din această masă mare a populaţiei din diferite centre, dar în special dintr-un centru al Asiei, s-a ridicat o categorie specială de oameni, cu capacităţi deosebite. Aceştia aveau, în afara clarvederii atavice, care le rămăsese într-o anumită măsură – încă se mai manifesta în viaţa interioară a propriului lor suflet o cuprindere în imagini de vis a tainelor lumii –, şi ceea ce numim forţa de gândire; ei erau primii în cadrul evoluţiei umanităţii care o posedau; au fost primii la care s-a putut observa apariţia inteligenţei. Faptul că acei oameni de demult care nu posedau decât viziunile de vis asupra tainelor lumii puteau să vadă invadându-le teritoriile imigranţi pe care încă îi mai puteau înţelege, pentru că şi aceştia aveau viziuni, este un important fenomen social, dar ei mai posedau în plus forţa gândirii. Era o categorie specială de oameni. Indienii îi considerau pe brahmani urmaşii acestor oameni care asociau clarvederea atavică cu forţa gândirii. Când au coborât din regiunile mai nordice ale Asiei în regiunile mai sudice s-a folosit pentru ei denumirea de arieni, care se caracterizau prin această dublă asociere a clarvederii atavice cu forţa gândirii.

Misteriile spiritului sau Misteriile luminii au fost fondate de astfel de oameni care aveau atât clarvedere atavică, cât şi primele înflăcărări ale luminii interioare a gândirii. O urmare a ce a apărut atunci ca o scânteie luminătoare în omenire este formaţia noastră spirituală, dar este totuşi numai o urmare.

În omenire s-a păstrat câte ceva din ce s-a revelat atunci. Grecii, chiar personalităţile cultivate ale Greciei, văzuseră stingându-se darul vederii atavice şi le rămăsese puterea gândirii. La romani nu mai întâlnim decât puterea gândirii. Grecii mai aveau conştienţa faptului că forţa gândirii provine din acelaşi izvor din care provenea clarvederea atavică. Din această cauză, atunci când vorbea despre demonul care îi transmitea adevărurile sale dialectice, inteligente, Socrate se baza pe experienţa personală.

Grecii au demonstrat şi în domeniul artistic provenienţa omului inteligenţei, mai bine-zis creşterea omului inteligenţei, din cealaltă umanitate. În operele lor plastice – ele trebuie studiate cu atenţie – întâlnim trei tipuri diferite: tipul arian, pe care-l reprezintă capul lui Apollo, capul zeiţei Pallas-Atena, capul lui Zeus, capul Herei. Comparaţi urechile lui Apollo cu acelea ale lui Mercur, nasul lui Apollo cu nasul unei statui care-l reprezintă pe Mercur şi veţi constata ce tipuri diferite sunt. Artistul grec dorea să arate că în tipul Mercur confluase în lumea greacă inteligenţa cu vechea clarviziune dispărută, care continua să existe ca superstiţie, care aparţinea unei culturi inferioare, că ea se afla la baza culturii, şi cum pe acest fundal cultural se ridica tipul arian ai cărui reprezentanţi în arta plastică erau capul lui Zeus, al zeiţei Pallas-Atena etc.

Iar rasele care se aflau pe treapta cea mai de jos, prezentând resturi ale vechii clarvederi şi care erau percepute ca aflându-se la periferia Greciei au fost conservate într-un al treilea tip plastic: Satirul, care la rândul său se deosebeşte foarte mult de tipul Mercur. Comparaţi nasul Satirului cu nasul lui Mercur, urechile Satirului cu urechile lui Mercur etc. Grecul a lăsat să conflueze în arta sa ceea ce avea în conştienţă privitor la devenirea sa.

Ce a trecut însă în tipurile mai noi din Misteriile spiritului sau din Misteriile luminii, printr-o filtrare treptată în Grecia, avea o anumită particularitate din punctul de vedere al culturii spirituale. Ea era prevăzută cu o asemenea forţă interioară, încât putea să fundeze în acelaşi timp şi viaţa juridică a oamenilor. De unde, pe de o parte, revelarea zeilor în Misterii, care aduce oamenilor spiritul iar, pe de altă parte, implantarea acestui spirit primit de la zei în organismul social exterior, în teocraţii. Totul îşi are obârşia în teocraţii. Acestea nu erau numai apte să pătrundă cu justiţie (drept) esenţa Misteriilor, cu esenţă politică, ci şi cu puterea de a organiza viaţa economică plecând de la spirit. Preoţii Misteriilor, ai Misteriilor luminii erau totodată administratorii economici ai domeniului lor. Ei gospodăreau după regulile Misteriilor, construiau casele, canalele, podurile, aveau grijă de cultivarea solului etc.

În perioada de început avem de-a face cu o cultură derivată integral din viaţa spirituală. Dar această cultură generaliza. Din viaţă spirituală ea a devenit din ce în ce mai mult o sumă de idei. În evul mediu ea este deja teologie, adică o sumă de noţiuni, pentru că oamenii nu mai erau legaţi de viaţa spirituală şi o considerau o abstracţiune sau ceva convenţional. Dacă privim înapoi spre vechile teocraţii, vedem că cel care domneşte aici şi-a primit mandatul acesta în Misterii, de la zei. Ultimul reprezentant al acestui tip de conducător este conducătorul occidental. Tot ce a mai rămas de la ei este coroana şi mantia de la încoronare. Acestea sunt ultimele însemne, care mai târziu au devenit simplu decor. Doar din titluri se mai poate vedea, atunci când înţelegi aceste lucruri, că ei îşi au obârşia în vremea Misteriilor. Totul este însă exteriorizat.

Ceva mai atenuată este exteriorizarea a ceea ce acţionează cu titlu de cultură spirituală prin gimnaziile şi universităţile noastre, ca ultim ecou al mesajelor divine ale Misteriilor. Viaţa spirituală s-a revărsat în viaţa noastră, dar a devenit cu totul abstractă, pură viaţă de reprezentare, ceea ce este numit, în mediile orientate spre socialism, o ideologie, o sumă de gânduri. Aceasta a devenit viaţa noastră spirituală.

Sub influenţa acestei vieţi spirituale s-a dezvoltat ce este, în prezent, haosul social, pentru că, astfel filtrată, abstractizată, ea şi-a pierdut orice forţă de şoc. Suntem obligaţi să reaşezăm viaţa spirituală pe bazele sale proprii, deoarece numai astfel ea poate prospera. Trebuie să regăsim drumul de la spiritul gândit la spiritul creator, şi acest lucru îl putem face numai dacă încercăm să dezvoltăm din viaţa spirituală tutelată de stat viaţa spirituală liberă, care va avea forţa de a se retrezi la viaţă. Căci o viaţă spirituală tutelată de biserică, o viaţă spirituală conservată şi protejată de stat şi care se află sub apăsarea activităţilor de gospodărire nu poate fi fecundă pentru omenire; numai viaţa spirituală bazată pe ea însăşi este capabilă să evolueze.

A sosit timpul să dezvoltăm în sufletele noastre curajul de a susţine cu putere în faţa lumii că viaţa spirituală trebuie aşezată pe terenul său propriu. Mulţi întreabă ce trebuie să facem pentru a realiza acest lucru. În primul rând să lămurim oamenii, să câştigăm cât se poate de mulţi adepţi în favoarea recunoaşterii necesităţii de a aşeza viaţa spirituală pe baze proprii, care să înţeleagă faptul că pedagogia secolului al XIX-lea nu serveşte binele omenirii, că ea ar trebui să fie reconstruită din viaţa spirituală liberă. Curajul de a ridica această problemă lipseşte celor mai mulţi oameni şi pentru aceasta trebuie lucrat cu ei. Orice altă muncă socială este, în prezent, insuficientă. Cel mai important lucru este ca tot mai mulţi oameni să ajungă la înţelegerea necesităţilor sociale, dintre care cea despre care am vorbit puţin mai înainte este foarte importantă. În prezent, trebuie acţionat pentru clarificarea acestor lucruri prin toate mijloacele disponibile.

Noi încă n-am devenit productivi în ceea ce priveşte viaţa spirituală, deşi sunt deja prezente unele semne de început, despre care voi vorbi îndată. Vom deveni productivi dacă viaţa spirituală va fi independentă.

Tot ce ia naştere pe Pământ lasă urme. Misteriile luminii sunt mult mai puţin filtrate în cultura orientală actuală, în viaţa spirituală orientală decât în Occident, totuşi nu mai prezintă forma pe care am descris-o şi care exista în timpurile vechi. Totuşi, când se analizează cultura indienilor, a budiştilor orientali se percepe mai uşor ecoul a ceea ce a dat naştere vieţii noastre spirituale, numai că în Asia ea s-a oprit la altă vârstă. Noi suntem în mare măsură neproductivi. Oare de unde au luat învăţaţii greci şi romani noţiunile necesare pentru a înţelege Misteriul de pe Golgota? Le-au luat din înţelepciunea orientală. Occidentul nu a dat naştere creştinismului, ci l-a preluat din Orient.

Şi încă ceva: când cultura spirituală a ţărilor anglofone a fost resimţită ca fiind sterilă şi se dorea o fertilizare a vieţii spirituale, teosofii au mers în ţinutul indienilor supuşi englezilor şi au căutat acolo sursa pentru teosofia timpurilor noi [18]. Pentru ameliorarea vieţii spirituale nu exista o sursă fertilă în propria lor viaţă: s-a mers în Orient. Puteţi găsi multe alte indicii ale sterilităţii vieţii spirituale din Occident. Fiecare dovadă privind această sterilitate este în acelaşi timp un argument pentru necesitatea independenţei vieţii spirituale în organismul social tripartit.

În afară de curentul vieţii spirituale, în cultura noastră mai poate fi decelat un al doilea curent, acela al statului sau dreptului, pe care omul îl poate percepe, sub aspect exterior, atunci când onorabilii noştri judecători, împreună cu juraţii, judecă infracţiunile şi delictele sau când funcţionarii administraţiei acţionează prin intermediul birocraţiei asupra lumii noastre civilizate, spre exasperarea celor ce sunt astfel conduşi. Tot ce numim drept, stat, şi tot ce se manifestă ca politică în legătură cu acestea alcătuieşte curentul vieţii spirituale (vezi fig. 36 – portocaliu). Celălalt este curentul dreptului, al statului (alb).

figura 36
Planșa 20plansa 20
Fig. 36 [măreşte imaginea]

El îşi are obârşia în cultura Misteriilor, şi anume în cea a Egiptului. Ea a trecut prin ţinuturile europene sudice şi a pătruns apoi prin fiinţa lucidă, lipsită de fantezie a romanilor, s-a legat cu ramura sa laterală, a fiinţei orientale, şi s-a transformat în creştinismul catolic, respectiv Biserica catolică (vezi desenul). Acest specific catolic este, în fond, şi el o jurisprudenţă, chiar dacă ne exprimăm cam radical. Căci de la dogmele luate izolat până la acel tribunal puternic, reprezentat ca „Judecata de Apoi“, în cursul întregului ev mediu, viaţa spirituală de cu totul altă natură a Orientului a fost transformată, după ce primise aportul egiptean din Misteriile spaţiului, într-o societate de judecători cosmici, cu judecăţi cosmice şi pedepse cosmice, cu păcătoşi, cu bine şi rău; o jurisprudenţă. Acesta este cel de al doilea element care există în viaţa noastră spirituală, în confuzia pe care o numim civilizaţie şi în cadrul căreia el nu s-a legat în mod organic cu celălalt curent. Faptul acesta îl poate constata oricine merge la universitate, unde audiază succesiv o expunere din domeniul dreptului constituţional, iar apoi o expunere teologică, să spunem, privind dreptul canonic. Cele două expuneri sunt juxtapuse, fără legătură între ele. Dar ele au avut un rol important în modelarea omului. Chiar şi mai târziu, după ce obârşiile lor au fost uitate, ele încă mai modelează dispoziţiile sufleteşti ale oamenilor. Viaţa juridică a acţionat în sensul abstractizării vieţii spirituale de mai târziu, dar în viaţa exterioară ea a avut un rol creator în domeniul obiceiurilor, comportamentului, vieţii de zi cu zi a oamenilor. Ultimul lăstar social al curentului spiritual decadent al Orientului, a cărui obârşie nu mai este recunoscută, este aristocraţia feudală (vezi desenul). Aristocratul nu mai poate fi considerat că îşi are obârşia în viaţa spirituală teocratică orientală, căci el a lepădat totul; nu a mai rămas decât configuraţia socială. Inteligenţa jurnalistică ia uneori aspecte de coşmar! Ea a căpătat asemenea aparenţe de coşmar în timpurile mai noi şi a inventat o expresie curioasă, de care a devenit extrem de mândră: „Aristocraţie a spiritului“. Independenţa extremă, trecând prin concepţia Bisericii romane, prin jurisprudenţa teocratizatoare, prin teocraţia cu tendinţe jurisprudenţiare s-a laicizat în fiinţa urbană medievală, s-a laicizat cu totul în timpurile mai noi; aşa a apărut burghezia (vezi desenul). În felul acesta, forţele spirituale sunt amestecate la întâmplare printre oameni, în derivatele lor extreme.

Cu acestea se mai leagă şi un al treilea curent. Dacă-l privim, în prezent, din afară (vezi desenul), se poate oare vedea că acest al treilea curent este exterior? A existat, pentru Europa Centrală, chiar şi o metodă de a demonstra cum se desfăşurau aceste derivate extreme ale unui lucru care la origine era altceva. Aceasta se întâmpla atunci, când omul central-european îşi trimitea fiul la Londra sau la New York pentru a deprinde acolo uzanţele economiei. În uzanţele vieţii economice, a căror obârşie se află în obiceiurile populare ale lumii anglo-americane, trebuie văzută ultima consecinţă a ceea ce s-a dezvoltat din ce aş vrea să numesc Misteriile Pământului, dintre care Misteriile druidice nu reprezintă decât o parte. Misteriile Pământului reprezentau, în vremurile străvechi ale vieţii europene, un mod particular al vieţii trăite cu înţelepciune. Populaţiile europene care nu aveau cunoştinţă, care erau cu totul barbare faţă de revelaţiile înţelepciunii orientale, faţă de Misteriile spaţiului, faţă de tot ce a devenit mai târziu catolicismul, populaţiile care au întâmpinat creştinismul în curs de răspândire trăiau o viaţă de înţelepciune care era integral o înţelepciune fizică. Din punct de vedere istoric, acest lucru poate fi cunoscut doar prin studierea obiceiurilor exterioare aparţinând acestui curent, a sărbătorilor practicate de oameni şi care au devenit apoi obiceiurile din Anglia şi din America. Sărbătorile (festivităţile) lor se desfăşurau cu totul altfel decât în Egipt, unde recolta era legată de stele. Aici, sărbătorile erau recolta ca atare, şi erau dependente de aspecte care ţineau strict de viaţa economică. Obiceiurile îşi aveau obârşia exclusiv în viaţa economică. Dacă vrem să înţelegem întreaga semnificaţie a acestui fenomen trebuie să menţionăm şi faptul că oamenii transplantează din Asia şi din Sud o viaţă spirituală şi juridică pe care au primit-o de sus şi pe care o coboară jos, pe Pământ. În cel de-al treilea curent lăstăreşte o viaţă economică care trebuie să se dezvolte, care trebuie să se înalţe, care la origini, în nuanţele sale juridice, în organizările sale spirituale, este în întregime viaţă economică, într-atât încât, de exemplu, împerecherea turmelor era considerată o sărbătoare specială în cinstea zeilor. Mai existau şi alte sărbători asemănătoare; totul gândit şi elaborat din punct de vedere economic. Iar dacă mergem în regiuni din nordul Rusiei, în Rusia de mijloc, Suedia, Norvegia sau în acele regiuni care până nu de mult erau ale Germaniei, în Franţa, mai ales în nordul Franţei şi în Marea Britanie actuală, găsim peste tot o populaţie care, înainte de răspândirea creştinismului, avea o cultură economică clar exprimată. Şi ce mai poate fi întâlnit ca sărbătoare a tradiţiei juridice, ca tradiţie a sărbătorii zeilor este un ecou al acestei vechi culturi economice (desenul este acum complet).

La început această cultură economică a reuşit să dezvolte o viaţă juridică şi spirituală independentă. Nuanţele juridice originare au fost eliminate, pentru că s-a infiltrat dreptul roman, nuanţele spirituale originare au fost eliminate, pentru că s-a infiltrat voinţa spirituală a Greciei. Mai întâi viaţa economică a devenit sterilă, apoi ea s-a refăcut treptat, dar numai după ce a învins haosul produs de viaţa spirituală şi viaţa juridică străine adoptate. În viaţa spirituală anglo-americană actuală veţi găsi, mai mult decât oriunde pe Pământ, aşa-numitele societăţi secrete, care au o influenţă mare asupra oamenilor, mult mai mare decât cred ei. Ele sunt prin excelenţă păstrătoarele vieţii spirituale vechi şi sunt mândre de aceasta, sunt păstrătoare ale vieţii spirituale egiptene sau orientale, filtrate, subtilizate până la simbol, care nu mai este înţeles, dar care conferă o anumită forţă superiorilor. Este vorba de o viaţă spirituală veche, nu de o viaţă spirituală crescută pe solul economiei proprii. Pe lângă aceasta există o viaţă spirituală care se dezvoltă pe baza economiei, dar care produce inflorescenţe modeste, care proliferează pe solul economiei (vezi fig. 37).

figura 37

Cine înţelege aceste lucruri ştie că Locke, Hume, Mill, Spencer, Darwin şi alţii sunt aceste inflorescenţe crescute pe solul vieţii economice. Gândurile unui Mill, ale unui Spencer pot fi extrase din viaţa economică. Social-democraţia le-a ridicat la rang de teorie şi priveşte viaţa spirituală în dependenţă de viaţa economică. Suntem la început, totul este derivat din aşa-numitul domeniu al practicului, de fapt, din rutina vieţii, nu din adevărata practică a vieţii. Astfel încât aici coexistă darwinismul, spencerismul, millismul, humeismul şi învăţăturile filtrate ale Misteriilor, care-şi găsesc apoi continuările în diferite evoluţii sectante, în societatea teosofică, la quakeri şi la alţii. Viaţa economică a produs proliferarea micilor inflorescenţe, dar nu este nici pe departe suficient de dezvoltată. Ceea ce este viaţă spirituală, ceea ce este viaţă juridică reprezintă plante străine! Şi cele mai multe plante străine – vă rog să ţineţi seama de aceasta – sunt cu atât mai străine cu cât înaintăm mai mult în civilizaţia europeană, spre vest.

În Europa Centrală s-a manifestat o autoapărare, o combatere a ceea ce era viaţa spirituală greacă, pe de o parte, iar pe de altă parte, viaţa juridică romano-catolică. Aici a existat întotdeauna un fel de opoziţie. Un exemplu în această privinţă îl constituie filosofia central-europeană. În Anglia nu se ştie nimic despre această filosofie central-europeană. În adevăr, Hegel nu poate fi tradus în limba engleză; este imposibil. În Anglia nu se ştie nimic despre el. Acolo filosofia germană este numită germanism şi prin aceasta se înţelege că este ceva cu care un om raţional nu se poate ocupa. Dar tocmai în această filosofie germană, cu excepţia unei perioade – când Kant a fost fundamental alterat prin intermediul lui Hume şi când acest element humenic-kantian monstruos a fost introdus în filosofia germană, ceea ce a produs efecte dezastruoase în capul omenirii central-europene –, are loc a doua înflorire, reprezentată de Fichte, Schelling, Hegel. În cazul lui Goethe, care nu mai vrea să ştie nimic despre jurisprudenţa romano-catolică, în ceea ce se numeşte lege naturală, avem de-a face cu o tendinţă de descoperire a vieţii spirituale libere. Căutaţi să simţiţi ce ţine de juridic în roba (talarul) moralmente uzată şi în ciudatele potcapuri pe care le poartă judecătorii din timpurile mai vechi – în prezent ei înaintează petiţii pentru a putea renunţa la ele – şi, de asemenea, în ştiinţele naturii, în legea naturală, în „lege“! Expresia „lege naturală“ sau „lege a naturii“ nu are, în comparaţie cu ştiinţele naturale ale lui Goethe, care nu lucrează decât cu fenomenul originar, nici un sens. În ştiinţa naturii goetheană s-a manifestat în mod radical – bineînţeles într-un stadiu incipient – primul asalt pentru o viaţă spirituală liberă. În Europa Centrală există chiar şi primul impuls pentru o viaţă juridică sau viaţă de stat independentă. Citiţi lucrarea lui Wilhelm von Humboldt, ministrul prusian al învăţământului, Idei pentru o încercare de a determina eficienţa statului şi veţi face cunoştinţă cu prima încercare de a construi viaţa de drept sau de stat independentă, independenţa domeniului politic propriu-zis. În orice caz, nu s-a mers niciodată mai departe de începuturi. Aceste începuturi le găsim în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi chiar până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În Europa Centrală, există, tocmai în acest sens, impulsuri importante cu care se pot face legături, care ar trebui luate în seamă ce se pot integra în impulsul organismului social tripartit.

În primele pagini ale cărţii mele despre Nietzsche, am spus că filosoful a presimţit tragedia vieţii spirituale germane care va veni. În David Strauss, adeptul şi scriitorul, Nietzsche încearcă să caracterizeze evenimentele din 1870/1871, fundarea Reichului german. El a vorbit despre „extirparea spiritului german în beneficiul Reichului german“. De atunci, această secţionare a laringelui spiritului german a fost continuată şi dusă până la capăt. Iar în ultimii cinci-şase ani, când trei sferturi din lume s-a năpustit asupra acestei Germanii de altădată – eu nu vreau să vorbesc despre cauzele acestei situaţii şi despre cei vinovaţi, ci doar să indic contextul şi situaţia internaţională în care s-au petrecut lucrurile –, în fapt, nu mai exista decât cadavrul vieţii spirituale germane. Din cele spuse de mine ieri, când am încercat să caracterizez lucrurile fără prejudecăţi, nu ar trebui să se înţeleagă că în viaţa spirituală germană nu mai există nimic care poate să iasă la suprafaţă, să fie luat în seamă. De ce s-au ruinat, în fond, germanii? Trebuie răspuns o dată fără prejudecăţi şi la această întrebare. Germanii s-au ruinat pentru că au vrut să se înscrie pe drumul materialismului, dar ei nu au talent pentru materialism ca alţii. Aşa cum i-a caracterizat o dată în mod excelent Hermann Grimm, germanii se retrag, de regulă, când ar trebui să înainteze cu îndrăzneală şi se năpustesc cu furie când ar fi necesar să se abţină. Germanii au avut forţă de şoc timp de secole, dar nu au fost capabili să-şi păstreze această forţă. Goethe a pus problema fenomenului originar, dar nu a putut-o aduce până la începuturile ştiinţei spiritului. În Faust sau în Wilhelm Meister, el a dezvoltat o spiritualitate care ar fi putut revoluţiona lumea, dacă ar fi fost găsite căile potrivite. Personalitatea exterioară a acestui om genial a sfârşit la Weimar, unde a devenit un consilier intim supraponderal, cu guşă dublă, care a fost neobişnuit de activ şi ca ministru, dar care tocmai în viaţa politică a fost nevoit să renunţe, cum se spune, la cinci grade.

Lumea ar trebui să recunoască faptul că apariţii precum Goethe şi Humboldt reprezintă pretutindeni începutul şi că ar putea să nu observe (spre paguba, nu spre folosul ei) unele elemenete ale evoluţiei germane care nu au fost încă desăvârşite, care trebuie să iasă la lumină. Căci germanii nu au predispoziţia pe care o au alţii, mai dinspre vest, de a se ridica în toate privinţele până la ultimele abstracţiuni. „Abstracţiunile“ din viaţa lor spirituală sunt numite astfel numai pentru că nu pot fi vieţuite de ceilalţi, iar cei care elimină însăşi viaţa din gândurile lor cred că nici ceilalţi nu o au. Germanii nu au darul de a pătrunde până la abstracţiunile extreme. Acest lucru s-a văzut mai ales în viaţa lor de stat, în cea mai nefericită dintre toate vieţile de stat. Dacă germanii ar fi avut marele talent pentru monarhism, pe care l-au conservat francezii cu atâta strălucire până în prezent, nu ar fi căzut niciodată pradă „wilhelmismului“, nu ar fi lăsat să se statornicească această figură ciudată, caricaturală a unui monarh. Francezii îşi spun republicani, dar au, de fapt, printre ei un monarh ascuns care menţine coerentă structura statului, care ţine cu străşnicie dispoziţiile sufleteşti în ţarc, căci spiritul lui Ludovic al XIV-lea este încă pretutindeni. Se află, desigur, în decadenţă, dar este prezent. Aceasta rezultă din orice manifestare artistică. Iar ce a ieşit la iveală la Woodrow Wilson este, pe tărâm exterior, politic, talentul extrem pentru abstracţiune. Cele paisprezece puncte ale dascălului lumilor, care poartă în fiecare cuvânt pecetea nepracticului şi a ceea ce nu poate fi executat, nu puteau să ţâşnească decât din spiritul predispus pentru abstract, care nu are nici un simţ pentru adevărurile reale.

Istoria culturii va explica cu mare greutate două lucruri importante. Unul dintre ele l-am caracterizat în repetate rânduri cu ajutorul cuvintelor lui Herman Grimm; este vorba de teoria Kant-Laplace, în care unii mai cred şi azi. În cartea sa despre Goethe, Herman Grimm spune atât de frumos: Cândva va fi greu de înţeles acea boală pe care lumea o numeşte, în prezent, ştiinţă şi care iese la suprafaţă în teoria Kant-Laplace, conform căreia tot ce există în jurul nostru a luat naştere dintr-o nebuloasă generală, prin masări, prin concentrări locale. Şi acest lucru ar trebui să continue, până când totul va recădea în Soare! Osul unei mortăciuni căruia îi dă târcoale un câine înfometat este mai apetisant decât această reprezentare fantezistă, despre evoluţia Cosmosului. Aceasta este părerea lui Herman Grimm. Bineînţeles că vor exista dificultăţi mari pentru a explica teoria Kant-Laplace, izvorâte din nebunia ştiinţifică a secolelor XIX şi XX.

Al doilea lucru greu de înţeles va fi explicarea faptului că o dată a existat un mare număr de oameni care a putut lua în serios nonsensul celor paisprezece puncte ale lui Woodrow Wilson, într-o epocă atât de marcată din punct de vedere social.

Dacă am studia lucrurile care coexistă în lume fără legătură între ele, am vedea cum se împletesc, combinându-se la întâmplare, viaţa economică, viaţa politică de drept, viaţa spirituală. Dacă nu dorim să pierim datorită vieţii spirituale şi a vieţii de drept intrate într-o degenerare extremă, trebuie să ne întoarcem spre organismul social tripartit care construieşte din elemente independente viaţa economică, care nu se poate ridica dacă nu-i vin în întâmpinare din libertate o viaţă de drept şi o viaţă spirituală. Aceste lucruri îşi au rădăcinile adânci în întreaga evoluţie a umanităţii şi în trăirea laolaltă a oamenilor. Aceste rădăcini trebuie căutate. Oamenii trebuie să înţeleagă cum aici, jos, aş spune chiar la suprafaţa solului, se târăşte viaţa economică, în care pătrund ca firele de urzeală obiceiurile de gândire anglo-saxone; ea nu se va putea ridica decât dacă va lucra cu aptitudinile şi talentele altora. Altminteri obţinerea dominaţiei mondiale va deveni fatalitate.

Dacă mersul lumii va continua ca până acum, cu viaţa spirituală venită din Orient şi aflată în degenerare, la un capăt vom avea cel mai înalt adevăr, iar la celălalt cea mai înfiorătoare minciună; Nietzsche a descris felul în care grecii trebuiau să se ferească de minciuna vieţii prin arta lor. În fond, arta este copilul zeilor, care îi fereşte pe oameni să se scufunde în minciună. Dacă această primă ramură a culturii este urmată în mod unilateral, acest curent se cufundă în minciună. Dacă vom analiza istoria omenirii vom constata că cel mai mult s-a minţit în ultimii cinci, şase ani. Practic, aproape nici un cuvânt care a străbătut lumea nu a fost adevărat. În timp ce acest curent se scufundă în minciună, curentul median se afundă în egoism, iar o viaţă economică aşa cum este cea anglo-americană, care ar trebui să culmineze în conducerea mondială, dacă nu se lăsa pătrunsă de viaţa spirituală independentă şi de viaţa de stat independentă, se scufundă în cea de a treia prăpastie. Prima prăpastie este minciuna, degradarea omului prin Ahriman. A doua este egoismul, degradarea omului prin Lucifer. A treia este, pe plan fizic, boala şi moartea, iar în domeniul cultural: boala culturii, moartea culturii.

Lumea anglo-saxonă va putea obţine, prin lupte sau eforturi, dominaţia lumii: fără tripartiţie, această dominaţie va revărsa asupra lumii moartea culturală şi boala culturală, căci acestea sunt darul Asurasilor [19], aşa cum minciuna este un dar al lui Ahriman, iar egoismul un dar al lui Lucifer. Al treilea dar care se aşază cu demnitate lângă celelalte este tot un dar al forţelor asurice.

În legătură cu aceste lucruri trebuie dezvoltat entuziasmul necesar căutării căilor ce pot duce la luminarea cât mai multor oameni; să opunem acelei nebunii care se dă drept înţelepciune şi care crede că a dus lucrurile atât de departe ceea ce putem câştiga din aspectul practic al ştiinţei spiritului orientată antroposofic.

Dacă am putut să trezesc în dumneavoastră, cu aceste cuvinte, sentimentul seriozităţii cu care trebuie abordate aceste lucruri, înseamă că mi-am atins scopul propus. Când ne vom reîntâlni, peste câteva săptămâni, vom vorbi despre probleme asemănătoare. Azi, am vrut numai să vă trezesc interesul pentru faptul că lucrarea socială cea mai importantă la ora actuală este să ajungem la inima şi înţelegerea unei categorii cât mai largi de oameni.