Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONTRASTE ÎN EVOLUȚIA OMENIRII

GA 197


CONFERINŢA I

Stuttgart, 5 martie 1920

Am accentuat adesea cât de necesar este pentru încadrarea omului în marile sarcini ale prezentului, ce revin astăzi de fapt oricărui om, să ne creăm o conştienţă despre cursul  evoluţiei omenirii pe întreg Pământul. Acest curs al evoluţiei omenirii poate fi înţeles numai dacă aducem în faţa sufletelor forţele mai profunde ale acelor entităţi care intervin în întregul curs al evoluţiei Pământului şi de asemenea în viaţa omenească propriu-zisă.

Am arătat, din cele mai diferite puncte de vedere, cum noi oamenii trăim într-o evoluţie care se desfăşoară oarecum continuu în mod normal, şi că noi putem cuprinde cu privirea această evoluţie pe intervale temporale de durată mare tocmai prin cercetarea spiritual-ştiinţifică. V-am atras atenţia asupra faptului că în această evoluţie omenească oarecum normală intervin pe de o parte anumite entităţi – entităţi pe care a trebuit să le interpretăm drept luciferice –, care urmăresc un alt scop în privinţa oamenilor decât acele entităţi care doresc să conducă omul în cadrul evoluţiei normale prin diferite incorporări ale Pământului, şi că pe de altă parte în evoluţia omenirii intervin entităţi pe care le desemnăm drept ahrimanice. Despre aceste lucruri am vorbit în repetate rânduri. Numai că seriozitatea care este în ziua de azi atât de necesară omului nu poate pătrunde deloc în firile noastre dacă nu cuprindem cu privirea intervenţia directă a acestor entităţi luciferice şi ahrimanice în viaţa omenească.

Dacă vă amintiţi că în secolul XV a început un nou interval temporal pentru evoluţia omenirii, precis delimitat de ceea ce a fost anterior, vă veţi simţi poate îndemnaţi să vă puneţi întrebări în privinţa feluritelor deosebiri dintre viaţa omenească din epoca noastră actuală, care a început în secolul XV, şi cea anterioară. Putem spune că dintre particularităţile perioadei actuale face în primul rând parte faptul că începând de la mijlocul secolului al XV-lea s-a dezvoltat mai presus de toate gândirea, intelectualismul. Omenirea a trebuit ca în marele proces educativ pe care îl parcurge prin întreaga evoluţie pământească, să treacă la un moment dat şi prin această educaţie a intelectului. Ea a trebuit să încerce oarecum să vadă cum poate fi trăită viaţa omenească atunci când este cultivat în mod preferenţial principiul intelectualist al gândirii. Omul nu ar fi putut fi niciodată educat în sensul unei adevărate libertăţi, fără intrarea principiului intelectual în fiinţa sa. Oamenii nu au astăzi câtuşi de puţin o reprezentare exactă despre cât de diferiţi de oamenii prezentului erau  oamenii de dinaintea mijlocului secolului al XV-lea, tocmai în această privinţă. Se consideră ceea ce le este dat la un moment dat oamenilor ca fiind acolo de la sine înţeles şi nu se reflectează mai departe asupra lui. Şi aşa se crede în ziua de azi – pentru că îndeosebi oamenii din ţările civilizate cu care avem noi de a face trăiesc în elementul intelectual – că lucrurile au stat întotdeauna aşa, că oamenii au gândit mereu în felul acesta. Însă nu este câtuşi de puţin aşa. Felul gândirii a fost altul la oamenii de dinainte de mijlocul secolului al XV-lea. Nu a existat deloc o astfel de gândire abstractă la acei oameni, precum la oamenii actuali. Gândirea lor era mult, mult mai intuitiv legată de obiectele lumii exterioare. Ei erau cu mult mai legaţi de ceea ce poate fi vieţuit înlăuntrul omului legat de sentiment şi voinţă. Noi trăim foarte intens în gânduri, numai că nu suntem suficient de atenţi în această privinţă. Noi nu băgăm de seamă nici măcar din ce s-a dezvoltat propriu-zis această gândire, acest intelectualism, pe care îl considerăm în ziua de azi ca fiind de la sine-înţeles. Şi trebuie să ne întoarcem tot mai departe în evoluţia omenirii, dacă vrem să înţelegem într-adevăr din ce s-a dezvoltat această gândire intelectualistă. Trebuie să ne punem şi întrebarea dacă mai există şi în ziua de azi resturi ale acelei activităţi omeneşti din care a rezultat această gândire.

Dumneavoastră ştiţi că vechile forţe de evoluţie se menţin în timpurile ulterioare alături de acelea care ies la iveală în mod normal în aceste timpuri. Şi aceasta se întâmplă şi în cazul gândirii noastre. Noi vieţuim în vis reminiscenţe, ecouri ale gândirii, o activitate asemănătoare gândirii, în acea lume de imagini care apare în somnul de noapte. Noi învăţăm prin experienţă să diferenţiem modul în care se raportează această lume de gândire pe care o dezvoltăm în noi de la trezire şi până la adormire, la lumea imaginilor de vis vieţuite întru totul pasiv. Dar dacă ne întoarcem înapoi, în evoluţia omenirii, vom afla tot mai mult că viaţa sufletească de veghe era foarte asemănătoare modului în care îşi vieţuieşte omul în ziua de azi, în vis, activitatea sufletească. Gândirea actuală constituie un produs evolutiv târziu pe calea pe care, în stadiile mai timpurii, sufletul omenesc dezvolta o activitate având un caracter mai mult de vis. Şi dacă urmărim această activitate ca de vis a sufletului omenesc în timpurile foarte, foarte îndepărtate, atunci vom trece dincolo de tot ceea ce constituie evoluţie pământească  şi vom ajunge la încorporarea cosmică precedentă a Pământului, pe care ne-am obişnuit să o denumim  vechea evoluţie lunară, în cadrul căreia omul trăia deja, dar într-o cu totul altă formă decât cea actuală. Şi în timpul acestei evoluţii lunare, aşadar în încorporarea precedentă a Pământului nostru, acea fiinţă umană încă întru totul eterică, cea care este adevăratul strămoş al omului actual, a dezvoltat realmente o activitate sufletească plastică, în imagini ca în vis. Această activitate sufletească imaginativă de vis avea însă particularitatea că se afla într-o cu totul altă relaţie cu lumea exterioară decât activitatea noastră sufletească gânditoare.  Aş spune  că prin activitatea noastră sufletească gânditoare noi suntem de-a dreptul izolaţi aici, în lume. Pentru noi, lumea este acolo afară, ea îşi are procesele ei. Noi reflectăm înlăuntrul nostru asupra acestor procese, dar  tocmai atunci când socotim că reflectăm foarte profund asupra proceselor exterioare noi nu ne simţim totuşi deloc înlăuntrul lor. Ba chiar simţim adesea că putem gândi cel mai bine asupra proceselor exterioare atunci când ne izolăm de-a dreptul de ele, atunci când ne retragem total în noi înşine. Un astfel de sentiment nu avea strămoşul omului care încă gândea ca în vis – dacă îmi este îngăduit să folosesc această expresie. Atunci când el dezvolta în acest fel, în visele sale, ceea ce noi dezvoltăm în felul nostru sufleteşte în gândirea noastră, el ştia că este strâns legat prin vieţuirile sale de procesele acestei lumi. Noi vedem norii, gândim asupra norilor, dar nu avem sentimentul că aceleaşi forţe care domnesc în nori guvernează şi în gândirea noastră. Acest sentiment însă, că forţele care domnesc în nori guvernează şi gândirea sa ca de vis, pe acesta îl avea strămoşul omului. Strămoşul omului spunea – dacă e să transpun în limbajul nostru ceea ce spunea el în limbajul său, care era de fapt mut comparativ cu al nostru –: Forţele care urzesc şi vieţuiesc afară, în nori, determină în mine imagini. – El se gândea pe sine ca fiind la fel de puţin izolat de acel Univers în care îşi desfăşura norul fiinţa, pe cât poate gândi degetul meu mic că ar fi izolat de mine însumi. Dacă eu îmi tai acest deget el se usucă, şi nu mai este degetul meu. Strămoşul omului simţea că el nu poate exista altfel decât ca parte a Universului căruia îi aparţinea. Degetul mic ar trebui să poată spune: Sângele care pulsează în întregul corp, acela pulsează în mine, şi întreaga mea existenţă organică este dominată de aceleaşi legi de care este dominată existenţa organică a întregului rest al corpului. Strămoşul omului spunea: Eu sunt o parte a Universului, şi ceea ce pulsează în mine atunci când dezvolt în mine imagini este totuna cu ceea ce îmi indică aceste imagini, este aceeaşi forţă care urzeşte şi trăieşte în formarea norilor. Aşadar acest strămoş al omului se simţea strâns înrudit şi strâns legat cu întregul Univers.

Noi însă, prin faptul că în gândirea noastră trebuie să ne simţim atât de izolaţi de cele ce se petrec în exterior, noi ne-am deconectat oarecum de la cauzele cu adevărat esenţiale ale existenţei Universului. Noi nu simţim în viaţa obişnuită ceea ce de fapt pulsează pretutindeni în Univers. Gândirea noastră a preluat un caracter abstract. Gândirea noastră nu ne revelează oarecum nimic din ceea ce vieţuieşte şi urzeşte în ea. Pe aceasta se bazează tocmai posibilitatea de a deveni oameni liberi, de a nu simţi în gândurile noastre că: Altceva gândeşte în noi –, ci că: Noi suntem cei care gândesc. – Strămoşul omului însă nu putea să se reprezinte pe sine atât de izolat de întregul lumii. Strămoşul omului ştia că el se simte legat cu existenţa Universului, că afară în natură, în această existenţă a Universului, nu există numai nişte forţe abstracte ale naturii, ci că acolo domnesc entităţi, chiar dacă entităţi care sunt altfel decât omul, entităţi care nu au un trup fizic precum omul, dar totuşi entităţi cu care omul se putea simţi şi înţelege ca fiind concetăţeni ai aceleiaşi lumi. El nu simţea ceva ca „forţe ale naturii”, ci el simţea comunitatea cu entităţile naturii. Şi aşa cum noi spunem în ziua de azi că ceea ce se petrece în natură, în care noi înşine suntem implicaţi, se desfăşoară în conformitate cu legile naturii, tot aşa era firesc pentru strămoşul omului din timpurile străvechi, ca el să spună că ceea ce se petrece afară în natură se desfăşoară în conformitate cu impulsurile volitive ale entităţilor naturii. – Noi spunem: Pământul atrage corpurile aflate pe el datorită greutăţii lor potrivit unei legi, conform căreia această forţă de atracţie gravitaţională scade cu pătratul distanţei la care se află corpul de Pământ, şi numim aceasta un caz special al unei legi a naturii. Atunci când vorbim despre natură noi ne referim la astfel de abstracţiuni. Strămoşul omului era conştient că în ceea ce numim noi astăzi în mod abstract forţă gravitaţională, este conţinut ceva fiinţial.

Însă această legătură cu omul, care a fost dezvoltată de diferite entităţi ce făceau întru câtva parte din evoluţia umană, a încetat oarecum în mod firesc în momentul în care pentru om a început evoluţia pământească propriu-zisă. Atunci omul a fost oarecum eliberat de conducerea acelor entităţi suprasensibile pe care le resimţea în gândirea sa imaginativă din timpul vechii perioade lunare ca revărsându-se şi plutind înlăuntrul său. Şi trebuie să ne întrebăm ce anume l-a îndepărtat pe om de conducerea acelor entităţi de care aparţinea el, chiar dacă numai printr-o conştienţă întunecată. Ceea ce l-a îndepărtat pe om de conducerea acestor entităţi a fost  încorporarea regnului mineral în entitatea umană. Căci în acele vremuri vechi despre care tocmai v-am vorbit, omul nu purta încă în sine regnul mineral. El avea o organizaţie care, în orice caz, nu ar fi fost perceptibilă pentru actualele organe de simţ, o organizaţie care nu conţinea încă în sine incluziuni minerale. Dacă vrem să înţelegem acest lucru, dacă nu vrem să îl întâmpinăm cu păreri preconcepute, atunci trebuie să ne clarificăm întru câtva ce anume înseamnă ca o fiinţă să includă  în sine regnul mineral. În această privinţă oamenii gândesc în ziua de azi extrem de superficial. Ei privesc un mineral, o piatră, şi îl consideră pe bună dreptate drept ceea ce ni se prezintă din afară. Numai că ei privesc în ziua de astăzi şi o plantă exact aşa cum privesc o piatră, pe când acel lucru care se vede nu este în realitate câtuşi de puţin planta. Planta este în realitate ceva întru totul suprasensibil. Reprezentaţi-vă o organizaţie de forţe având un anumit caracter formator şi care se află într-o legătură cu regnul mineral în aşa fel încât ea, deşi este invizibilă, se îmbibă cu regnul mineral şi cu forţele ce se desfăşoară între elementele componente  ale regnului mineral. Am dinaintea mea planta: ea este o structură invizibilă de forţe care se îmbibă însă pe deplin cu regnul mineral. În felul acesta, în partea de spaţiu care constituie o structură invizibilă de forţe, în faţa ochilor mei se prezintă şi aspectul mineral. La acest mineral privesc eu, dar el este numai acel lucru cu care s-a îmbibat planta suprasensibilă. Planta suprasensibilă trebuie să o găsesc într-un cu totul alt mod decât acela în care îmi apare acel lucru cu care s-a îmbibat ea. Acesta este cazul plantei. Când vorbim în ziua de astăzi despre plante, noi vorbim de fapt numai despre incluziunile minerale ale plantei şi nu vorbim câtuşi de puţin despre planta însăşi.

Problema care se pune este ca noi să observăm deja la plantă ceea ce se manifestă într-o măsură şi mai înaltă la animal şi la om. Omul era aşadar, în vechea perioadă lunară, fără această includere a mineralului. Dar pe Pământ el a fost în aşa fel constituit, încât are nevoie de ea, astfel încât el a absorbit într-o oarecare măsură regnul mineral şi forţele sale. Ce a dobândit el datorită acestui fapt pentru fiinţa sa omenească? În primul rând el a dobândit un corp mineral, în schimbul reprezentării sale imaginative anterioare. Apoi, în cadrul evoluţiei sale ulterioare, prin intermediul corpului său material, s-a ajuns la gândirea intelectuală, şi anume relativ târziu, începând de la mijlocul secolului XV, după ce aceasta a fost îndelung pregătită. Faptul că omul gândeşte astăzi în mod intelectualist se bazează pe aceea că şi-a integrat un corp mineral. Noi, ca oameni, nu avem pentru nimic nevoie cu mai multă necesitate de acest corp mineral decât pentru gândirea noastră. Dar tocmai prin această sarcină pe care a avut-o  regnul mineral în sfera Pământului s-a transformat vechea gândire imaginativă, care nu se formase prin intermediul regnului mineral, ci prin acel regn pe care îl numim al treilea regn elemental. Prin aceasta s-a transformat acel mod de reprezentare pre-pământean în modul pământesc de reprezentare gânditoare. Prin aceasta însă au fost oarecum îndepărtate, într-un context mai larg, şi acele fiinţe cu care omul se simţea legat în reprezentările sale imaginative din acea veche perioadă pre-pământeană despre care v-am vorbit. Însă aceste entităţi trebuie să ni le reprezentăm în alt mod decât suntem obişnuiţi să ne reprezentăm entităţile existente în afara omului. Căci în cazul în care oamenii încep, din bună-voinţă, să admită existenţa unui suprasensibil, ei procedează într-o mare măsură la antropomorfizare. Antropomorfismul cuprinde fiinţa omenească atunci când omul îşi reprezentă în sensul său tot ceea ce se află deasupra sferei sale. Şi atunci este uşor să li se reproşeze lui Feuerbach şi Büchner [ Nota 1 ] antropomorfismul. Noi am avut parte într-adevăr de multe de acest fel. Noi am trăit experienţa faptului că în Occident s-a format modul de gândire juridic, în care infracţiunile pământeşti sunt judecate de judecători pământeni, care impun şi aplică pedepse ş.a.m.d. Treptat, acea suprapământeană răsplată şi pedeapsă a păcatelor considerate în sensul unui creştinism nedesăvârşit, a început tot mai mult să fie gândită după modelul unui tribunal pământean. Noi avem, în reprezentările noastre religioase din Occident multă jurisprudenţă omenească. Noi considerăm că zeii aplică asemenea pedepse cum suntem noi obişnuiţi în tribunalele pământene. Dar dacă vrem într-adevăr să ne înălţăm deasupra a ceea ce este omenesc, trebuie să ne decidem să nu ne reprezentăm pur şi simplu antropomorfist lucrurile, ci să gândim într-adevăr dincolo de antropomorfism, aspect care este esenţial în viaţa omenească. Şi trebuie să abordăm această atitudine dacă vrem să ne devină limpede faptul că acele entităţi care în vechea perioadă lunară dobândiseră influenţă asupra gândirii imaginative omeneşti, au fost îndepărtate din cursul normal al evoluţiei omenirii, dar că ele nu au acceptat aceasta cu bunăvoinţă. Ne-am putea spune: De ce nu s-au supus ele voinţei zeilor normali conducători ‒ Căci ele nu s-au supus de bunăvoie, şi acest fapt trebuie acceptat ca realitate. Ele erau de fapt destinate să aibă în contextul uman doar o influenţă asupra viselor şi asupra a tot ceea ce este înrudit cu visul. Noi numim aceste entităţi în contextul nostru actual entităţi luciferice. Domeniul lor de acţiune ar fi fost în primul rând tot ceea ce este vis, şi în al doilea rând ceea ce este înrudit cu visele. Dar ele nu s-au mulţumit cu aceasta. Ele şi-au infiltrat fiinţa în ceea ce s-a dezvoltat pornind de la domeniu lor, şi anume în gândirea omenească legată de regnul mineral. Şi în măsura în care noi oferim acces în gândirea noastră tuturor celor care ar trebui să stăpânească doar visele şi fantezia noastră, în acea măsură cădem pradă în gândirea noastră fiinţelor luciferice, influenţei acelor entităţi care trebuiau să intervină doar în vechea gândire imaginativă din timpul strămoşilor omului actual, entităţi care însă şi-au reţinut puterea şi acum, când ele ar trebui să se limiteze doar la visele, fanteziile şi creaţiile noastre artistice, caută în mod continuu să dobândească influenţă asupra gândurilor noastre, şi să facă aceste gânduri dependente de impulsuri asemănătoare celor care existau în străvechime. Curge încă mult în gândirea noastră, venind din această parte, din această direcţie luciferică.

De aceea este justificată, tocmai în privinţa evoluţiei omenirii, următoarea întrebare: Din ce forţe vin aceste influenţe în gândirea noastră? Ele vin din acel domeniu în care noi, oamenii, pe bună dreptate, încă pe bună dreptate visăm şi pe bună dreptate dormim mai ales; ele vin din domeniul simţirii, al sentimentelor, din sfera emoţiilor. Căci noi ne vieţuim sentimentele numai aşa cum ne vieţuim visele, şi ne vieţuim voinţa aşa cum ne vieţuim somnul. Aici suntem încă întreţesuţi pe bună dreptate în acea lume care, în clipa în care se desfăşoară pentru gândirea noastră, este lumea luciferică. Şi de aceea nu vom face faţă evoluţiei noastre omeneşti dacă nu reuşim să dezvoltăm în mod consecvent şi gânduri care să devină tot mai independente de sentimentele noastre, de emoţiile noastre, de ceea ce urcă într-un fel lăuntric din trăirile noastre interioare de vis până în viaţa noastră diurnă de veghe. Aceasta nu se poate obţine prin precepte şi principii teoretice, ci numai prin viaţa însăşi. Însă atunci vedem că obişnuinţele sufleteşti ale omenirii actuale se opun de-a dreptul culturii sufleteşti necesare în acest domeniu, astfel încât trebuie să fim foarte atenţi tocmai la această opunere. Trăim tocmai în timpul nostru realitatea că oamenii nu vor să se obişnuiască să asculte ceea ce nu provine din prejudecăţile, presimţirile şi predilecţiile lor, ceea ce este decis oarecum independent de om, astfel încât omul să trebuiască doar să i se alăture. Aş dori să vă dau un mic exemplu prin care am încercat odată să clarific cuiva faptul că în privinţa a ceea ce gândeşte omul domneşte o diferenţă esenţială.

Am ţinut odată, cu mulţi ani în urmă, o conferinţă [ Nota 2 ] într-un oraş din sudul Germaniei – oraş care nu se mai află actualmente în sudul Germaniei – despre filosofia creştinismului. Dumneavoastră ştiţi că orice conferinţă trebuie să aibă o temă limitată şi că în cadrul acelei conferinţe trebuie să se vorbească în sensul acelei teme. Şi atunci când oamenii aud o singură conferinţă, şi tocmai când ea este ţinută în mod obiectiv, aceasta produce impresii diferite asupra unui ascultător sau altuia. În orice caz, nimeni nu poate de fapt, dintr-o singură conferinţă, să conchidă ceva despre întregul mod de a vedea lumea din care a rezultat acea conferinţă. Şi desigur că atunci când, de exemplu, tema conferinţei este filosofia creştinismului, nu se va putea deduce din conţinutul conferinţei ce gândeşte omul care ţine acea conferinţă în privinţa relaţiilor dintre lumină şi electricitate, şi atunci poate interveni uneori situaţia care a intervenit atunci. Aşadar eu am vorbit despre filosofia creştinismului, iar la conferinţă au fost prezenţi şi doi preoţi catolici. După conferinţă ei s-au apropiat de mine şi mi-au spus: Nu este propriu-zis nimic de obiectat împotriva a ceea ce aţi spus dumneavoastră astăzi – dar de atunci au trecut deja mulţi ani – dar trebuie totuşi să vă spunem că chiar dacă noi spunem acelaşi lucru,  noi îl spunem totuşi într-un fel care să poată fi înţeles de oricine. Dumneavoastră îl spuneţi într-un mod în care nu poate fi înţeles decât de oamenii pregătiţi în acest sens. – Atunci le-am răspuns: Vedeţi, Sfinţiile voastre, Lucrurile stau totuşi aşa: Dacă dumneavoastră sau eu simţim prin sentimentele noastre lăuntrice că vorbim pentru toţi oamenii, nu este esenţial, pentru că aceasta izvorăşte dintr-un sentiment subiectiv. Este întru totul firesc: Dacă ne orientăm numai după sentimentele noastre, atunci aşa trebuie şi eu să gândesc, că vorbesc pentru toţi oamenii, la fel cum gândiţi şi dumneavoastră; aceasta este de la sine-înţeles, căci altfel mi-aş structura altfel discursul. Dar astăzi trăim într-o vreme în care nu se pune problema a ceea ce credem noi că ar fi justificat. Noi trebuie să ne educăm la limbajul realităţilor. Noi trebuie să învăţăm să  consultăm faptele. Aşadar în conformitate cu sentimentul dumneavoastră subiectiv gândiţi dumneavoastră că vorbiţi pentru toată lumea. Dar eu vă întreb acum despre un fapt: Mai vin în ziua de astăzi toţi oamenii la dumneavoastră în biserică? Pentru că din aceasta, s-ar vedea dacă vorbiţi pentru toţi oamenii. Or, vedeţi dumneavoastră, pentru aceia care nu vin la biserică, atunci când vorbiţi dumneavoastră, pentru aceia vorbesc eu! Pentru aceia care au şi ei dreptul să audă ceva despre filosofia creştinismului, pentru aceia vorbesc eu. – Aceasta este ascultarea limbajului realităţii.

Este necesar să ne desprindem de sentimentele noastre subiective, căci dacă nu o facem va interveni tocmai lucifericul în gândirea noastră. Am fi putut să nu trăim întreaga campanie cumplită de neadevăruri care a străbătut lumea în ultimii cinci ani, ca extremă consecinţă exterioară a ceva care s-a pregătit vreme îndelungată, dacă oamenii ar fi învăţat să se orienteze în măsura necesară după limbajul realităţilor şi nu după limbajul emoţiilor – iar naţionaliştii sunt cei mai cumpliţi stârnitori ai unor astfel de emoţii.

Pe de o parte, se impune în ziua de azi necesitatea necondiţionată de a ne educa în gândirea noastră în aşa fel încât să ne unim şi cu  ceea ce nu se află în noi înşine. Şi pe de altă parte există antipatia oamenilor faţă de această veracitate care îşi caută firul conducător în fapte.

În lumile superioare cu cunoştinţele lor, poate urca numai acela care se educă cu stricteţe în lumea faptelor exterioare. Cine s-a obişnuit cât de puţin să îndrăgească prezentarea faptelor, va suferi adesea chinuri îngrozitoare atunci când oamenii prezentului vor voi să-i împărtăşească ceva. Căci el aude foarte frecvent lucruri de tipul: Cineva a spus ceva îngrozitor, oribil! – Dar cum a fost de fapt? Faptul că îl apreciaţi drept oribil îmi arată numai modul în care l-aţi resimţit dumneavoastră. Dar eu aş dori cu drag să aud cum s-au petrecut propriu-zis lucrurile. Şi atunci omul continuă: Ce s-a petrecut, a fost înspăimântător… – Şi aşa, oamenii nu înţeleg deloc, atunci când îşi descriu subiectiv sentimentele faţă de un lucru, că altcineva doreşte totuşi să audă o expunere obiectivă a celor văzute de ei din exterior. Şi în special atunci când oamenii comunică mai departe ceea ce le-a spus cineva, în majoritatea cazurilor nu se poate realiza dacă ei spun pur şi simplu mai departe lucrurile, sau dacă au verificat ei înşişi ceea ce comunică mai departe. În acest domeniu trebuie indicat mereu faptul că putem ajunge la veracitate pentru cunoaşterea în suprasensibil numai dacă ne educăm să expunem aici în lumea sensibilă obişnuită pe cât posibil numai ceea ce este fapt nemijlocit. Şi numai pe această cale, pe calea educării faţă de contemplarea faptelor poate învinge omul influenţele luciferice care curg în gândirea sa.

Aceste influenţe luciferice sunt influenţele la care este expusă pe de o parte omenirea prezentă. Pe de altă parte, sunt influenţele ahrimanice. Noi a trebuit să spunem deja: Această gândire pământeană s-a dezvoltat de fapt din stadiile anterioare ale vieţii sufleteşti umane prin aceea că omul s-a îmbibat într-o măsură cu un corp mineral. Acest corp mineral constituie deja organul gândirii pământene. Însă în felul acesta omul a ajuns cu precădere în domeniul acelor fiinţe pe care le numim ahrimanice.

Omul poate deveni conştient de faptul că el trebuie să se educe în acea lume a faptelor, care îl dezobişnuieşte de a se orienta doar în funcţie de emoţiile sale subiective. Însă el nu trebuie să cadă pradă acelei gândiri care nu este nimic altceva decât o activitate internă omenească, aşa cum provine ea, la rândul ei, din trupul mineral. În acest domeniu se află un adevăr extrem de neplăcut pentru mulţi oameni.

Nu-i aşa, unii oameni sunt idealişti sau spiritualişti, alţii sunt materialişti. În lume se dispută mult dacă spiritualismul sau materialismul este cel corect. Toate aceste controverse nu au nici cea mai mică valoare pentru anumite domenii ale organizaţiei omeneşti. Căci omul poate realmente dezvolta două lucruri diferite. El îşi poate folosi corpul mineral cu care s-a îmbibat, ca instrument pentru gândirea sa, aşa cum trebuie să o facă în calitatea sa de om pământean, pentru că altfel doar ar visa. Dar el poate apoi să se înalţe mai mult, să ajungă iar cu gândurile sale deasupra acestui instrument, se poate înălţa până la o concepţie spirituală, la o contemplare spirituală. Dacă o face pe cea din urmă, atunci a gândit ce-i drept cu organizaţia sa materială, dar a folosit-o în aşa fel încât să ajungă la un stadiu ulterior de evoluţie a omenirii prin aceea că s-a înălţat cu rezultatul în lumea spirituală. El poate însă rămâne om pământean, lăsându-şi  corpul material să gândească; pentru că acesta poate gândi! Acesta este tocmai aspectul periculos, că materialismul nu greşeşte, tocmai în privinţa gândirii nu greşeşte. Acest corp mineral nu este o simplă fotografie. El este ceva care poate gândi pentru sine, numai că rămâne cu gândirea sa în sfera vieţii pământeşti. Or omul trebuie să înalţe în domeniul suprasensibilului ceea ce vieţuieşte cu corpul său mineral.

Astfel încât putem spune: Desigur, s-ar putea să fie corect că ceea ce sunt gândurile omeneşti să nu fie decât o emanaţie a organizaţiei minerale omeneşti. Acest lucru ar putea fi corect, numai că omul trebuie să îl facă în mod corect. Prin propria sa libertate omul poate evolua pe Pământ în aşa fel încât să fie doar un produs al materiei. Animalele nu pot face aceasta, căci ele nu ajung să-şi dezvolte gândirea prin incluziunile minerale. Animalul nu are libertatea de a confirma concepţia materialistă. Omul are libertatea de a confirma această concepţie, numai că el trebuie să o vrea dintr-o convingere materialistă.

Libertatea omenească este în aşa fel constituită încât omul este liber chiar să înfăptuiască materialismul în regnul uman, adică să configureze acest om pământean în aşa fel încât el să se consume în materie. Este aşadar în fond o chestiune a bunului plac, să fii materialist. Dacă cineva este suficient de puternic să şi înfăptuiască ceea ce li se insuflă oamenilor drept convingere materialistă, atunci această convingere se va adeveri în primul rând prin oameni.

Ceea ce acţionează în această formă asupra oamenilor vine prin fiinţele ahrimanice. Acestea vor ca tot ceea ce este evoluţie a Pământului, să se menţină la acea treaptă care abia prin evoluţia pământească a ajuns în om: la organizaţia minerală. Ele vor să-l facă pe om desăvârşit, dar numai ca organizaţie minerală, în timp ce fiinţele luciferice vor să-l menţină pe om – chiar şi după ce a primit în fiinţa sa organizaţia minerală – totuşi pe treapta anterioară, treaptă care era adecvată stării de dinaintea primirii organizaţiei minerale. Acesta este felul în care trag sforile în direcţii diferite fiinţele luciferice şi cele ahrimanice. Fiinţele luciferice ar dori ca omul să evolueze în aşa fel încât să-şi depună în cele din urmă corpul mineral şi să parcurgă o evoluţie pentru care pământescul rămâne impropriu, pentru care pământescul a fost într-un fel doar o experienţă episodică. Fiinţele luciferice au intenţia de a şterge treptat pământescul din întreaga evoluţie a omenirii. Fiinţele ahrimanice au acea intenţie de a cuprinde atât de bine această fiinţă pământeană, minerală a omului încât apoi să o smulgă din evoluţia continuă şi să o izoleze punând-o deoparte pentru ele însele. În acest mod, entităţile luciferice şi cele ahrimanice trag în  direcţii diferite.

Însă acum se pune foarte intens problema ca noi să învăţăm să aplicăm în viaţa cotidiană cea mai obişnuită ceea ce am putut caracteriza astfel în mare, în aşa fel încât să nu privim viaţa omenească doar în sensul de a o caracteriza în mod exterior, la fel cum nu considerăm un fier îndoit în formă de semicerc drept potcoavă obişnuită, în cazul în care acest fier este un magnet. Cel care îşi potcoveşte calul cu magneţi nu ia în considerare faptul că în magnet trăieşte altceva decât în potcoavă. Cel care caracterizează viaţa omenească aşa cum se întâmplă adesea în ziua de azi, acţionează însă identic cu acela care îşi potcoveşte calul cu magneţi în loc de potcoave. Oamenii nu se jenează să vorbească despre electricitatea pozitivă şi negativă atunci când vorbesc despre anorganic, sau despre magnetismul pozitiv sau negativ, dar ei se jenează să vorbească despre luciferic şi ahrimanic în viaţa omenească, deşi acestea sunt forţe active pe o treaptă superioară în viaţa omenească, la fel cum este activ magnetismul pozitiv şi cel negativ în domeniile lipsite de viaţă. Numai că magnetismul pozitiv şi cel negativ reprezintă concepte mai simple. Oamenii nu trebuie să-şi dea atâta osteneală pentru a le înţelege, câtă osteneală este necesară atunci când cineva vrea să înţeleagă lucifericul şi ahrimanicul. Aşadar noi vom reuşi să ne descurcăm în faţa a ceea ce se afirmă în ziua de azi ca frazeologie şi din frazeologie devine minciună, numai dacă ştim: Aici acţionează fiinţele luciferice. – Şi vom reuşi să ne descurcăm cu tot ceea ce apare ici şi colo drept convingere materialistă numai dacă ştim: Aici acţionează fiinţele ahrimanice. – Căci prin simplele caracteristici exterioare nu se va mai putea dobândi nimic în viitor pentru înţelegerea vieţii omeneşti; oamenii doar vor pălăvrăgi şi vor comite cele mai mari nechibzuinţe atunci când vor voi să le aplice asupra realităţii; dar nu se va putea înţelege viaţa omenească în aşa fel încât din această înţelegere să poată fi dobândite impulsuri sociale pentru organizaţiile omeneşti, pentru instituţiile omeneşti. Aceasta este ceva intim legat de întreaga seriozitate de care trebuie să fie cuprins cineva atunci când consideră tot ceea ce se află astăzi în tendinţa evoluţiei omenirii. Nu putem ajunge în ziua de azi la o înţelegere a vieţii în interiorul căreia ne aflăm, dacă nu ne vom ridica privirile de la pământesc la cele din afara pământescului. Iar aici se află ceva deosebit.

Dacă e să privim în vremile vechi, dar de data asta mai puţin vechi decât timpurile caracterizate anterior ale evoluţiei omenirii, oamenii din ziua de astăzi emit judecăţi în majoritatea cazurilor doar după documentele istorice exterioare. Există chiar istorici cu nume celebre care au spus: Istoria omenirii are drept conţinut tot ceea ce poate fi preluat din cele redactate. Dacă definim istoria din capul locului aşa cum o face Ranke [ Nota 3 ], este de la sine înţeles că în acest caz se ajunge la o prezentare ciudată a istoriei. Dar scrisul însuşi face parte din istorie, căci el s-a dezvoltat la rândul său din altceva, şi cu astfel de definiţii în realitate nu ai de fapt ce face. Dacă ne întoarcem înapoi numai până la epoca babiloniano-caldeeană, la perioada egipteană, vedem că în cadrul acestei epoci de evoluţie a omenirii întreaga atitudine  a omului, inclusiv  faţă de Cosmos era una diferită. În ziua de astăzi nu se mai înţelege chiar deloc ce anume se avea propriu-zis în vedere atunci când omul îşi lega în acea perioadă viaţa de mersul stelelor, de planete, sau de relaţiile acestora cu stelele fixe, cu zodiacul; toate acestea au devenit în ziua de azi cea mai goală abstracţie. Credeţi cumva că astrologul care mai scotoceşte în ziua de azi prin vechile lucrări de astrologie – şi încă este bine dacă scotoceşte prin cele vechi şi nu întocmeşte unele noi, căci cele noi sunt înspăimântătoare – şi adună de acolo horoscoape, credeţi că el, în abstractizarea lui, în modul său abstract de gândire mai are încă vreo presimţire despre acele legături vii pe care vechiul egiptean şi vechiul caldeean ştia că le are cu mersul celor din afara pământescului, cu poziţiile stelelor? Totul a devenit altfel astăzi. Trebuie spus: Ceva important în evoluţia omenirii de la acea perioadă încoace constă tocmai în aceea că această întreagă conştienţă a omului a fost redusă la aspectele fizice. Cât de mult ştia un astfel de egiptean despre Pământ? Pentru el acesta era doar o bucată de pământ. Despre cer, el ştia mai multe. În sus, pe verticală mergea experienţa sa. Nici grecul nu avea  încă o cunoaştere orizontală, şi experienţa sa mai mergea încă pe verticală. Această experienţă verticală a început să se limiteze pe măsură ce se extindea cea pe orizontală. Şi maximul limitării cunoaşterii omeneşti în privinţa cerului a intervenit odată cu extinderea cunoaşterii omeneşti despre Pământ, atunci când oamenii au învăţat să navigheze în jurul Pământului pentru a se convinge: Dacă  navighezi înspre apus te întorci înapoi de la răsărit. Însă această întunecare a cunoaşterii omeneşti pe direcţie verticală a trebuit să intervină. Omul trebuia să fie cândva izolat de Univers pentru a căuta în sine puterea, singura care îl putea conduce înspre libertatea omenească. Deoarece din această libertate omenească poate izvorî din nou elementul moral.

Acum, după ce oamenii au încetat să aibă experienţe în direcţie verticală în privinţa extrapământescului, aşa cum au avut grecii sau caldeenii, acum, după ce am avut parte de educaţia pe care o putem avea doar prin suprafaţa orizontală, trebuie să urcăm din nou în domeniul etic-moral şi să cunoaştem viaţa omenească aşa cum este ea influenţată de acele forţe care nu pot fi observate în desfăşurarea existenţei exterioare. Acestea sunt tocmai forţele luciferice şi ahrimanice.

Oamenii se preocupă desigur în ziua de azi cu altfel de lucruri, şi uneori trebuie să vă împărtăşesc câte ceva din cadrul Mişcării noastre spirituale orientată antroposofic, care şi-a asumat tocmai sarcina să-şi îndeplinească activitatea pornind de la această deplină seriozitate a timpurilor, şi de a asculta limbajul rostit oarecum de Cosmosul extraterestru, limbaj care ne spune că trebuie să învăţăm să recunoaştem  din nou legătura omului cu întregul Cosmos. Iar în acest cadru răsună mereu  lucrurile  – şi vă rog să-mi iertaţi această trecere bruscă – care în ziua de azi indică deja punctele de vedere cele mai stranii, din care se afirmă opoziţia împotriva progresului pe care îl dorim noi pentru omenire. Vă pot citi un pasaj dintr-o scrisoare, care este de-a dreptul caracteristic. După cum am spus, vă rog să-mi iertaţi această trecere bruscă, dar noi avem şi sarcina de a vă aduce la cunoştinţă tot ceea ce se petrece în prezent în vederea subminării şi distrugerii acestei Mişcări, care se străduieşte să cuprindă tocmai sarcinile timpului.

În Norvegia se afirmă un om [ Nota 4 ] care şi-a asumat sarcina să distrugă Mişcarea noastră. Pentru a se asigura că are acest drept, acest om a scris autorităţilor – aşa cum se procedează în ziua de azi – şi s-a adresat către ceea ce se numeşte «Revista lunară politico-antropologică». Iar această revistă lunară i-a oferit următoarea informaţie: „Dr. Steiner este evreu sadea. El are legătură cu sioniştii, de fapt lucrează mână în mână cu ei, şi se află în slujba Antantei”. Şi redactorul a adăugat în plus, „că ei” – adică oamenii de acest tip – „şi-au îndreptat de mult atenţia asupra lui” .

Am vrut să vă relatez aceasta în încheiere ca pe un caz dintre cele ce se înmulţesc acum atât de mult, încât aproape că vezi câte unul în fiecare zi. Aşadar aşa se raportează antropologii în ziua de astăzi la ceea ce este năzuit din partea antroposofică.