Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONTRASTE ÎN EVOLUȚIA OMENIRII

GA 197


CONFERINŢA a II-a

Stuttgart, 7 martie 1920

Se pune problema, după cum am spus adesea aici – şi am expus alaltăieri dintr-un alt punct de vedere iarăşi întru câtva diferit, anume din istoria evoluţiei omenirii aşa cum apare ea cercetării spiritual-ştiinţifice – să resimţim gravitatea timpului prezent şi să acţionăm din această gravitate a timpului, indiferent în ce loc ne situăm în  viaţă.

Aş dori să mai adaug  astăzi câteva pietre de construcţie la edificiul care, în ansamblul său, ne poate arăta cum este alcătuită constituţia spirituală a omenirii actuale şi cum, pornind de la această constituţie spirituală trebuie lucrat pentru progresul ulterior al omenirii. Vom reveni mai întâi asupra câtorva aspecte care ne sunt deja cunoscute în trăsăturile lor principale.

Ştim că omenirea civilizată prezentă reprezintă, în esenţă, progresul acelei omeniri care s-a dezvoltat înaintea catastrofei atlanteene pe continentul atlantean, despre care noi am spus adesea că se extindea între Europa, Africa şi America de astăzi, pe locul unde se află în ziua de azi Oceanul Atlantic. Noi ştim că sub influenţa catastrofei atlanteene, deja de pe vremea când aceasta se pregătea, şi din timpul în care şi-a început desfăşurarea, omenirea de atunci a occidentului nostru s-a deplasat mai întâi spre orient, populând Europa şi apoi, în mersul său în continuare, Asia, şi că de fapt populaţiile actuale europene şi asiatice sunt formate din descendenţa vechii populaţii atlanteene. Mai ştim şi că civilizaţia a luat apoi într-un anumit sens calea inversă, că ceea ce constituie conţinut al civilizaţiei, conţinut al culturii, care a fost cucerit mai întâi în Asia, a fost adus în Europa de către omenire prin imigraţia colonizatorilor, şi că el a iradiat apoi aici din diverse centre. Astfel încât aş putea spune că baza fizică a civilizaţiei moderne, omenirea Europei şi a Asiei, este constituită din descendenţa vechii populaţii atlanteene, care a migrat dinspre apus spre răsărit; dar civilizaţia însăşi a parcurs calea de la răsărit spre apus. Aceşti doi curenţi de migrare pot fi propriu-zis diferenţiaţi în mod corect numai dacă pornim de la cercetarea spiritual-ştiinţifică. Antropologia exterioară încurcă aceste două lucruri şi nu ştie că ceea ce a fost transplantat din Asia în Europa este de fapt doar cultura, în timp ce baza fizică îşi datorează existenţa migraţiilor, care s-au extins dinspre apus spre răsărit.

Însă omul nu este niciodată întru totul lipsit de legătură cu baza sa locală de existenţă. El se află într-o anumită înrudire cu ceea ce este solul pământesc de sub el, cu ceea ce produce solul, cu modul în care se manifestă acesta în condiţiile climatice, pregătind omului un anumit locaş. De aici puteţi deja conchide – concluzie care este întru totul confirmată prin cercetarea spiritual-ştiinţifică – că acei oameni care au ajuns prin migraţiile postatlanteene departe în Asia au trebuit să se dezvolte altfel decât cei care au rămas în Europa. Vorbind într-un sens mai grosier, s-ar putea spune: Solul european a acţionat altfel asupra urmaşilor atlanteenilor decât solul asiatic. Şi noi putem indica, într-o anumită măsură, diferenţa dintre populaţia asiatică şi populaţia europeană. Această diferenţă constă în aceea că realmente tocmai în cele mai vechi timpuri ale dezvoltării civilizaţiei postatlanteene, în secolele IX, VIII, VII, VI ale mileniului precreştin, şi încă în mileniile care au urmat, populaţia asiatică a preluat în alt mod ceea ce a ieşit la iveală de fapt pe deplin abia din secolul XV, după cum v-am indicat ultima oară, dar care a fost deja pregătit nu numai în secolele precedente, ci chiar de-a lungul mileniilor: intelectualitatea, gândirea propriu-zisă.

Aşa cum cunoaştem noi în ziua de azi această gândire, aşa cum recunoaştem noi în ziua de azi intelectualismul omenesc ca activitate proprie lăuntrică a sufletului, aşa a ieşit la iveală el în forma sa strict personală abia în timpurile cele mai recente. Însă întreaga evoluţie, şi anume cea postatlanteană, este o tindere înspre acest intelectualism. Şi important este că populaţia asiatică postatlanteană a preluat tot ceea ce putem noi caracteriza drept intelectualism mai mult cu elementele sufleteşti; astfel încât aici, în cadrul populaţiei asiatice, putem spune: Condiţiile locale predestinează această populaţie în special în sensul pătrunderii sufletescului cu treptele premergătoare ale fiinţei inteligente. Acesta este aspectul cel mai remarcabil din civilizaţia asiatică, anume că sufletescul ca atare a devenit instrument pentru preluarea principiului inteligenţei.

În Europa, la oamenii rămaşi acolo, a fost altfel. Acolo a fost categoric în aşa fel încât dezvoltarea corporală, organizaţia fizică, nu numai că a devenit mai târziu adevăratul instrument al intelectualismului, ci ea s-a configurat deja în aşa fel încât a format esenţialul acestei populaţii europene, ajungând îndeosebi adecvată să devină purtătoare a fiinţei inteligente. De aceea, dacă vrem să caracterizăm urmaşii celor dintâi urmaşi ai atlanteenilor, aşadar cei care suntem noi înşine, trebuie să spunem: Asiaticii s-au obişnuit să gândească mai mult cu sufletul; europenii s-au obişnuit să gândească mai mult cu corpurile. ‒ Aceasta este şi diferenţa esenţială dintre civilizaţia asiatică şi cea europeană. Dacă vreţi să scoateţi în evidenţă o diferenţă hotărâtoare între ceea ce iese în evidenţă ca fiinţă inteligentă în Vede sau în filosofia vedantă sau în alţi curenţi spirituali asiatici faţă de fiinţa europeană va trebui să vă spuneţi: Asiaticul gândeşte mai mult prin intermediul sufletului, pe când europeanul mai mult prin intermediul trupului.

Şi aşa s-a ajuns ca, deoarece asiaticul a cuprins intelectualul oarecum cu un element fiinţial component omenesc superior, el a ajuns cu mult mai devreme la un grad înalt de civilizaţie, dar la o civilizaţie mai mult sufletească, o civilizaţie care avea mai puţine concepte abstracte în structura ei, dar care găseşte căile care duc mai departe în sus, înspre conţinutul spiritual-sufletesc al Universului prin conţinutul spiritual-sufletesc al omului, fără să-şi caute refugiul în conceptele abstracte. Aceasta identifică esenţa spirituală a civilizaţiei asiatice, faptul că ea este în esenţă o civilizaţie sufletească. Asiaticul şi-a lăsat într-o mare măsură corporalitatea nefolosită în gândire; el îşi purta pur şi simplu trupul pe calea sa pământească. Ceea ce constituia viaţa sa spirituală a fost cultivat de el în sufletescul pur. Nu veţi înţelege întreaga natură specifică a fiinţei asiatice dacă nu o veţi considera din acest punct de vedere. Europeanul a gândit mereu mai mult cu corporalul. De aceea la el s-a şi pus, mai mult decât la asiatic, baza unei culturi care poate pune principiul libertăţii în centrul ei. Asiaticul, căruia i-a fost hărăzită inteligenţa în sufletesc, era încă mai mult înlăuntrul organismului general al Universului. Trupul omenesc se separă în mod deosebit din restul organismului Universului, şi dacă este folosit ca instrument deosebit al vieţii intelectuale, posesorul său devine mai autonom, dar totodată mai legat de trup prin autonomia sa decât asiaticul, care şi-a dezvoltat inteligenţa în cadrul principiului sufletesc şi de aceea a devenit mai puţin autonom.

Avem aşadar pe întinderea Asiei, pe măsură ce ne apropiem de acel timp din evoluţia omenirii care a adus Misteriul de pe Golgota, o înaltă cultură sufletesc-spirituală, care chiar îşi şi depăşise bine punctul ei culminant în momentul în care a intervenit Misteriul de pe Golgota, o cultură care era în schimb deja întru câtva în declin. Căci nu trebuie să ne amăgim în această privinţă: Cu conceptele europene nu e aşa uşor de cuprins ceea ce s-a produs ca înaltă cultură datorată sufletesc-spiritualului în asianism. Şi atunci când oamenii care gândesc întru totul european, adică oameni care gândesc întru totul cu instrumentul trupului, cum ar fi de exemplu Deussen [ Nota 1 ], îşi asumă să-l facă pe european să aprecieze asianismul, atunci rezultă ceva care tocmai că nu corespunde deloc conţinutului civilizaţiei sufletesc-spirituale a Asiei, ci tot ceea ce trăieşte acolo îl transpune în europenesc. A devenit într-adevăr posibil prin astfel de influenţe, ca interpretările anumitor curente spirituale indiene să stârnească vâlvă în Europa, cum au fost cele ale lui von Garbe [ Nota 2 ], interpretări care nu semnifică altceva decât o transpunere confuză a fiinţei spiritual-sufleteşti asiatice prin materialismul european. În lucrări de acest tip nu există nici măcar o urmă din ceea ce a fost spiritul vechiului asianism. Este necesar să indicăm riguros aceste lucruri pentru că tocmai în ziua de azi, după cum am menţionat adesea, credinţa în autoritate a atins un grad teribil de înalt şi oamenii nu mai au chiar nimic care să îi determine să privească ceva drept valabil decât faptul că acel ceva provine din cercurile academice. Desigur că nu există un motiv lăuntric real de a vedea deformarea din nepricepere a specificului asiatic de către Deussen sau von Garbe drept ceva mai important, decât credinţa în autoritate a Europei rătăcind pe cărări greşite, credinţă care nu mai este în măsură să găsească în vreun fel temeiuri lăuntrice, ci mai crede doar datorită autorităţii exterioare că ceva ar fi corect. Şi nu ne ajută cu nimic dacă nu spunem adevărul asupra acestor lucruri – chiar dacă aceasta va stârni o nouă adversitate – pentru că gravitatea timpului necesită ca în anumite privinţe să nu se facă niciun compromis, ci ca adevărul să fie indicat fără reţineri.

Deja pe când înalta cultură spirituală a Asiei era într-un anumit declin, a coborât înăuntrul acestei înalte culturi, evenimentul de pe Golgota. Acest eveniment de pe Golgota – şi nu putem accentua suficient de des acest lucru – a fost pentru început cuprins, înţeles, prin ceea ce a produs cultura asiatică. Trebuie să facem într-adevăr o diferenţă între Misteriul de pe Golgota ca fapt pământesc, între ceea ce s-a petrecut la începutul cronologiei noastre în Asia Mică, şi ceea ce şi-au făcut oamenii drept reprezentări despre acest Misteriu de pe Golgota. Pe vremea când s-a petrecut Misteriul de pe Golgota, Europa încă nu avea nici o posibilitate să înţeleagă pe deplin acest Misteriu de pe Golgota, pentru că el a fost un eveniment care trebuia să fie înţeles doar din spiritual-sufletesc. Dar civilizaţia europeană s-a răspândit prin instrumentul material-corporal; iar cu ceea ce a fost produs în Europa ca civilizaţie material-corporală, acest fapt care s-a petrecut la începutul cronologiei noastre nu putea fi înţeles în mod nemijlocit. Totuşi, civilizaţia asiatică putea găsi reprezentări din intelectualismul spiritual-sufletesc pentru a înţelege acest eveniment de pe Golgota. Şi aşa a fost vărsat ceea ce s-a produs în Palestina în lumea de reprezentări a Orientului. Şi acest ceva a fost adus ca atare spre Apus prin Grecia în Italia, şi ca tradiţie în Europa.

Aşadar omul poate primi în mod exterior ceva pe care încă nu-l poate cuprinde lăuntric; el îl poate primi în mod exterior prin tradiţie, prin transmitere prin cuvântul scris. Şi aşa a primit Europa mai întâi explicaţia, interpretarea Misteriului de pe Golgota prin tradiţia orientală, ceea ce înseamnă că ea a înţeles creştinismul în lumina înţelepciunii spiritual-sufleteşti orientale. Aceasta era mare pe vremea în care încă se înţelegea gnostic Misteriul de pe Golgota, ca şi poziţia lui Christos în întreaga evoluţie a Pământului. Însă această înţelepciune s-a redus tot mai mult pe măsură ce europenii şi-au amestecat tot mai mult specificul lor în tradiţie. Ei trebuiau să amestece specificul lor, adică legătura intelectualismului cu corporalitatea, în tâlcuirile lor. Şi ceea ce s-a manifestat în special în Europa a fost că deşi în vremurile vechi trupul omenesc al europenilor a fost într-o mare măsură instrumentul pentru acest tip de intelectualism elementar al lor, aceste corpuri au început să moară treptat. Şi de fapt evoluţia corporală a omenirii europene până în secolul XV şi mai departe până în vremea noastră constituie o murire lentă a trupului material. Trupul nostru material devine tot mai dens şi mai osos. Acest lucru nu poate fi dovedit prin anatomia şi fiziologia exterioară, dar aceasta este situaţia. Noi nu mai avem astăzi acel trup viu interior pe care îl mai aveau oamenii din secolele I şi III, ba chiar şi cei din secolele X şi XI. Noi avem astăzi un trup european care, comparativ cu acel vechi trup viu interior, este osificat, paralizat. De aceea, pe de o parte s-a aflat tradiţia prevăzută pentru spiritual-sufletescul asiatic, care a păstrat mărturisirea de credinţă bisericească, şi pe de altă parte s-a aflat tot mai mult trupul european care a devenit tot mai străin de ceea ce venise din Asia, şi care treptat nu a mai putut primi ceea ce venise din Asia.

Şi acum s-a ajuns tot mai mult, de la mijlocul secolului al XV-lea încoace, sub influenţa trupului european osificat, la faptul că vechea tradiţie a mai fost păstrată doar în textele exterioare, frazeologice, din cadrul comunităţilor confesionale. Secole de-a rândul, tradiţia a mai fost încă atât de vie încât oamenii nu au luat prea mult în considerare Evanghelia, ci s-au bazat pe viaţa însăşi. Sub influenţa trupului european aflat pe cale de a muri, oamenii s-au simţit apoi nevoiţi să spună: Vrem să respingem tradiţia, vrem să mai credem doar în cuvânt, în cuvântul care este scris. Oamenii credeau aşadar că aveau Cuvântul având traducerea denaturată a Cuvântului. Şi aşa s-a ajuns treptat – fără ca oamenii să vrea să o mărturisească – ca ei să mai aibă de fapt doar învelişul exterior al vechiului Cuvânt, care conţinea vestea despre Misteriul de pe Golgota în veşmântul înţelepciunii orientale spiritual-sufleteşti.

Această înţelepciune orientală spiritual-sufletească este puţin înţeleasă de aceia care în ziua de azi adesea interpretează Evangheliile, sau le traduc; puţin, aproape deloc. Ne aflăm astăzi în faţa necesităţii să tâlcuim din nou Misteriul de pe Golgota; dar noi nu-l putem tâlcui dacă noi, în  Europa, nu trecem dincolo de ceea ce ne oferă trupul european aflat deja pe cale de a muri. Trebuie ca prin evoluţia spiritual-sufletească să ajungem la o cuprindere a lumii spirituale independentă de acest trup. Şi întreaga salvare a viitorului depinde de faptul ca noi să ajungem la o asemenea cuprindere a lumii spirituale care să fie independentă de corporalitate, care abordează direct spiritualul. Ea trebuie să se deosebească de ceea ce are în sine cultura orientală spiritual-sufletească. Această cultură orientală spiritual-sufletească a ajuns la omul asiatic, ca de la sine, prin evoluţia lui. Europeanul timpului contemporan trebuie să o cucerească. El trebuie să cultive ştiinţa spirituală. El trebuie să organizeze educaţia publică de la treapta cea mai de jos în aşa fel, încât ştiinţa spirituală să nu fie abordată în mod teoretic, ci în aşa fel încât aceasta să curgă în întreaga atitudine, mai cu seamă a învăţământului şi educaţiei, în aşa fel încât ştiinţa spirituală să pătrundă şi în învăţământul superior, pentru ca ştiinţa spirituală să trăiască în tot ceea ce este artă, literatură ş.a.m.d., în ceea ce este în această privinţă viaţă spirituală publică. Şi această cultură europeană trebuie să se îngrijească pentru ca ştiinţa spirituală să fie cultivată ca atare. Ce va creşte  atunci  din această ştiinţă spirituală? Va creşte o nouă înţelegere a Misteriului de pe Golgota. Şi va trebui să spunem: Au fost vremuri vechi, în care Misteriul de pe Golgota a fost interpretat numai în conformitate cu înţelepciunea orientală spiritual-sufletească, şi acum o nouă înţelepciune vie trebuie să cuprindă într-un mod nou Misteriul de pe Golgota.

Noi am vorbit despre aceste lucruri adesea în multe privinţe, dar ele trebuie să ia în stăpânire sufletele noastre sub toate aspectele. Este necesar ca noi să asimilăm în sentimentele noastre gravitatea care ne pătrunde într-adevăr odată cu realizarea necesităţii unei noi înţelegeri a Misteriului de pe Golgota. Şi aici se află în definitiv ceva care, aş spune, face ca această gravitate să fie şi mai aspră pentru populaţia Europei Centrale.

Dacă privim cu o înţelegere mai profundă la ceea ce a devenit viaţa spirituală în a doua jumătate a secolului al XVIII, în prima jumătate a secolului al XIX tocmai în cadrul Europei centrale, va trebui să spuneţi: Aici, în ciuda faptului că, desigur, şi populaţia acestei Europei Centrale avea trupuri care erau deja pe cale de a muri, a mai fost încă atât de vie încât această populaţie a Europei Centrale s-a putut înălţa la vivacitatea lumii de idei, aşa cum nu s-a ajuns la ea de fapt niciodată înainte în evoluţia omenirii. Nu există o altă asemenea înălţare a omului la concepte abstracte, dar totodată aşa încât atunci când se vieţuieşte în aceste concepte abstracte să nu se vieţuiască în elementul mort, ci în cel viu, cum a fost, de exemplu, cea atinsă în goetheanism sau de către filosofii idealişti germani. Nu există o altă asemenea înălţare în evoluţia omenirii. Aceasta constituie într-o anumită privinţă un punct culminant, pe care trebuie, într-adevăr, să ni-l clarificăm în întregime. Omenirea actuală nu vrea să mai ştie nimic în această privinţă, cum, de exemplu pentru a aborda acum un spirit din şirul goetheaniştilor, un om ca Schelling [ Nota 3 ] – eu am descris adesea acest aspect – se mişcă în sfera conceptelor abstracte, şi, deşi vorbeşte în concepte abstracte, se mişcă atât de viu în această lume a conceptelor abstracte cum altfel o face numai cineva care vorbeşte despre mâncare şi băutură. Şi la Fichte [Nota 4] a fost acest caz. Această capacitate de înălţare în sfera conceptelor şi ideilor vii ne întâmpină în mod deosebit în acest domeniu al evoluţiei omeneşti. De aceea, pentru această populaţie a Europei Centrale există într-adevăr ceva întru totul deosebit în întregul context al omenirii contemporane. La această populaţie a Europei Centrale există realmente faptul că prin specificul ei deosebit, care de fapt abia în a doua jumătate a secolului XIX a fost inundat de ceva diferit, ea poate începe cel mai curând să-şi asume misiunea omenirii moderne de a intra din nou în spiritualitate. De aceea este atât de cumplit de dureros să simţi că în Europa Centrală există în ziua de azi fiinţe omeneşti atât de adormite care se perindă într-un anumit sens pe mormintele lui Lessing şi Goethe şi Herder şi Schelling, şi îşi văd propria lor sarcină în somnul sufletesc. Căci în relegarea de ceea ce au scris şi au gândit aceste spirite, dar nu în mod exterior, ci în relegarea de spiritul din care au scris ele, ar consta realmente ceea ce ar putea aduce Europa la înălţime. Europa nu poate fi adusă la înălţime dacă în bisericile sale se repetă papagaliceşte cuvintele neînţelese ale Evangheliilor. Europa poate fi adusă la înălţime doar dacă este căutată cuprinderea lumilor spirituale prin dezvoltarea mai departe a ceea ce au năzuit un Herder, un Goethe şi alţii ca ei. Însă despre acestea nu se observă aproape nimic în prezent. Şi este un semn trist al timpului că – de exemplu, în cadrul unei comunităţi culturale care posedă ceva ca «Determinarea omului» a lui Fichte [ Nota 4 ], «Bruno» al lui Schelling, «Scrisori estetice» ale lui Schiller [ Nota 5 ], şi v-aş mai putea menţiona încă multe altele –, că în cadrul unei asemenea comunităţi culturale a putut apărea o strădanie care s-a îndreptat înspre americanismele ridicole, superficiale ale unui Ralph Waldo Trine [ Nota 6 ] şi alţii asemănători. Noi avem aici ceva cu mult superior, iar oamenii îl lasă să doarmă şi se îndreaptă înspre altceva.

Cu cât se pătrunde mai mult în domeniul spiritual propriu-zis, cu atât mai puternic se revelează faptul că în viaţa omenirii actuale se revelează noul. Locuitorul Europei Centrale este puţin  înţeles de locuitorul Europei Occidentale; cel din Europa Occidentală este la rândul său puţin înţeles de cel din Europa Centrală, şi aceasta chiar în viaţa obişnuită. Însă acest lucru nu se observă ca atare. Oamenii cred că se înţeleg. Ei nu observă că vorbesc fără să se înţeleagă. Nu vreau să vorbesc despre neînţelegerea dintre americani şi europeni, ci despre cea dintre europenii din Europa Centrală şi cei din Europa Occidentală. Iar în aceste privinţe se pot trăi lucruri remarcabile.

Ultima oară când am fost aici [ Nota 7 ] v-am povestit că sistemul de calomniere nu se desfăşoară numai aici, înlăuntrul Germaniei, ci şi în afara graniţelor Germaniei. V-am povestit despre acest Ferriere [ Nota 8 ], care a răspândit printr-o revistă belgiano-elveţiană o poveste ciudată, prin aceea că a relatat că toată lumea ştie despre mine că am fost „Rasputin” [ Nota 9 ] al lui Wilhelm al II-lea şi aş fi contribuit esenţialmente la toate sfaturile proaste care i-au fost date lui Wilhelm al II-lea în perioada de groază. Constrâns de această calomnie care s-a răspândit – anume în cadrul Elveţiei de limbă franceză –, am ripostat în forma că am redactat în scris adevărul despre care este vorba în această privinţă, şi anume faptele pure: că nu l-am văzut pe fostul împărat decât în treacăt, de la distanţă, că nu am vorbit niciodată nici un cuvânt cu el şi că nu am căutat niciodată să am nici măcar o legătură indirectă cu el. Am redactat aceste fapte într-o scrisoare adresată domnului dr. Boos [ Nota 10 ], care a expediat-o, la rândul său, lui Ferriere. Acesta a preluat-o în revista respectivă şi de asemenea a tipărit şi replica. Această replică are aproximativ următorul conţinut: Vedem din nou din acest exemplu marea deosebire dintre spiritul latin şi spiritul german. Spiritul germanic le ia pe toate atât de în serios. „Cititorii mei” – scrie Ferriere – „nu se vor lăsa însă amăgiţi; ei vor fi descoperit deja că ceea ce am redactat eu a fost în intenţia de ‹plaisanterie› şi nu ca ‹mechancete› (plaisanterie = glumă; mechancete = răutate  – n.t.). În rest, constat că se poate face experienţa că şi atunci când afli ceva de la oameni despre care crezi că le poţi acorda credibilitate, chiar şi dacă vestea a aflat o largă răspândire, ea poate totuşi să nu fie adevărată. Iau notă de acest aspect.” Şi aşa mai departe.

Aceasta a fost o replică elegantă pe care a putut-o da „spiritul latin” cu „plaisanterie”  spiritului germanic serios. Dacă vor mai apărea astfel de lucruri, putem fi chiar satisfăcuţi, dar ele rămân foarte adesea neobservate.

Însă aceste lucruri apar chiar şi mai importante tocmai în domeniul unei înţelegeri mai profunde a lumii, acolo unde ele joacă un rol în ştiinţa iniţierii şi în tot ceea ce este legat de aceasta. Şi aici, în acest domeniu, este într-adevăr deja necesar ca aceste probleme să fie atinse odată, atingere pe care, ce-i drept, mulţi oameni în ziua de azi încă o consideră extrem de periculoasă. Astfel, aş dori să vă vorbesc astăzi despre un fapt care, după părerea  mai ales a reprezentanţilor occidentali ai ştiinţelor iniţierii, nu trebuie să fie discutat.

Puteţi auzi tot mereu de la reprezentanţii occidentali ai ştiinţei iniţierii că este cu totul inoportun ca cineva să răspândească din proprie iniţiativă ştiinţa iniţierii cunoscută personal. De aceea veţi găsi mereu că atunci când oameni cu adevărat iniţiaţi ai Occidentului expun în scrieri publice ştiinţa iniţierii, ei contestă că ar şti ceva din proprie experienţă despre lucrurile pe care le comunică. Veţi găsi, ca fapt tipic, că atunci când cineva comunică lucruri care sunt întru totul ştiinţă iniţiatică – în special în America apar astfel de situaţii –, există o prefaţă  care face pur şi simplu parte din tehnica tratării lucrurilor, şi acolo se spune: Este de la sine înţeles că eu nu am toate aceste lucruri din mine însumi, căci dacă le-aş avea de la mine nu le-aş comunica. – Urmăriţi numai şi veţi descoperi asemenea lucruri la un mare număr de documente, tocmai ale ştiinţei iniţiatice a Occidentului. Şi dacă se pune întrebarea de ce se procedează în felul acesta, veţi primi un anumit răspuns care este întru totul potrivit în cadrul anumitor graniţe ale ştiinţei iniţiatice occidentale. Aici vi se va spune: Acela care află ceva în mod direct, nemijlocit, din lumea spirituală, aşadar acela care cunoaşte tainele lumii spirituale, nu poate spune altcuiva că le cunoaşte prin proprie experienţă – de regulă aşa va suna textual răspunsul –, căci dacă el trădează faptul că posedă aceste cunoştinţe iniţiatice din propria sa experienţă directă el devine dependent, pe viaţă, de acela căruia îi trădează taina sa.

Acest mod de a vedea lucrurile, care este întemeiat în natura ştiinţei iniţiatice occidentale duce la aceea că se vorbeşte într-un mod total exterior despre tot ceea ce corespunde iniţierii în societăţile iniţiatice occidentale, şi că printre oamenii occidentali se află iniţiaţi despre care nici un om nu ştie că sunt iniţiaţi. Acest mod de a vedea lucrurile, care trebuie depăşit în perioada contemporană, nu poate fi valabil în Europa Centrală, şi tocmai spiritul care ar trebui să existe în Europa Centrală trebuie să combată această atitudine. Şi anume, acest spirit central european trebuie să o combată prin aceea că învaţă să înţeleagă în noul mod spiritual caracterizat anterior, Misteriul de pe Golgota, că învaţă să înţeleagă viaţa împreună cu fiinţa lui Christos.

Aici se află o taină importantă. În ţările occidentale, în ziua de azi, în privinţa ştiinţei iniţiatice uzuale, lucrurile stau de multe ori aşa încât acestea se află departe de creştinism; altfel Societatea teosofică nu ar fi utilizat prin excluderea creştinismului sau prin folosirea unui creştinism caricaturizat o înţelepciune precreştină, o înţelepciune indiană, pur orientală, drept ceva nou. Este o particularitate a acestei ştiinţe iniţiatice occidentale, faptul că acela care este iniţiat are ceva din iniţierea sa, doar dacă are cel puţin un discipol care-i repetă reprezentările. Nu foloseşte la nimic să ai ştiinţa iniţiatică doar pentru tine însuţi. Exact ca atunci când privind drept înainte cu ochii dumneavoastră nu întâlniţi nici un obiect, nu vă veţi întâlni propriile concepte spirituale atunci când, ca iniţiat occidental, nu puteţi privi reluarea reprezentărilor dumneavoastră de către un altul. Acest lucru a fost indicat deja în formele cele mai variate, dar el nu este recunoscut în mod corect. Realmente, când lucrurile stau aşa, atunci e valabil că acela care divulgă altcuiva că el însuşi este un iniţiat ajunge în puterea aceluia pe toată viaţa; pentru că celălalt poate să-şi decline serviciul şi îi poate spune: Eu nu-ţi repet reprezentările. – Se ajunge la o anumită dependenţă datorită acestui principiu. Aceasta face parte esenţialmente dintre însuşirile caracteristice ale acelei ştiinţe iniţiatice despre care v-am povestit adesea din alte puncte de vedere ca fiind ştiinţa iniţiatică predominantă a Occidentului.

Împotriva acestei dependenţe de adepţi există numai o singură posibilitate: Faptul de a fi în comuniune cu Christos, care, începând de la Misteriul de pe Golgota, poate fi găsit cu adevărat pe Pământ. Cel care menţine această comuniune, dar nu cu o fiinţă omenească ce nu se manifestă pe plan sensibil, ci cu primul frate venit în mijlocul oamenilor, cu Christos cel viu care se preumblă printre noi, cel care întreţine cu Christos acea comuniune pe care în iniţierea precreştină trebuia să o aibă cu un alt om, aceluia nu trebuie să-i fie frică să-şi împărtăşească semenilor propria sa înţelepciune. În prezent nu există o altă cale de a împărtăşi direct înţelepciunea iniţiatică originară decât dacă menţii comuniunea cu Christos. O altă cale nu există. Şi de aceea adevărata înţelepciune iniţiatică a perioadei contemporane trebuie să caute această comuniune cu Christos. Dacă nu ar putea fi găsită această înţelepciune iniţiatică noi nu am putea înainta în cunoaşterea socială. Căci cu ceea ce nu provine din iniţiere nu mai poate fi dezvoltată astăzi nicio gândire socială. Iar noi avem nevoie tocmai de aceasta. Şi dacă din înţelepciunea iniţiatică occidentală singură s-ar naşte un sistem social, el ar trebui să se bazeze pe aceea că înţelepciunea iniţiatică însăşi trebuie să fie menţinută secretă până în sfere largi – căci anumite domenii mai înalte nu pot fi împărtăşite oamenilor în ziua de azi, deoarece este necesară o pregătire în acest sens. Dar cu acest fel de tăinuire nu este compatibil din capul locului principiul egalităţii tuturor oamenilor, spre care tinde tot mai mult omenirea europeană contemporană, şi în general omenirea modernă civilizată. De aici vedeţi că tocmai acolo unde se găseşte înţelepciunea iniţiatică intervine diferenţa colosală dintre predispoziţia oamenilor din Europa Centrală şi aceea a oamenilor occidentali. Mult mai limpede devine această diferenţă când este vorba de înţelepciunea iniţiatică, decât atunci când este vorba despre cele în care în prezent oamenii trec unul pe lângă altul şi cred că omenirea ar putea fi adusă într-o formă unitară abstractă. Acest lucru nu se poate realiza. Omenirea este diferenţiată, şi diferenţierea se arată în mod deosebit atunci când se pătrunde în adâncurile ştiinţei iniţiatice. Cu această temă am abordat realmente ceva foarte important, şi va fi nevoie să dau mai departe explicaţii în detaliu la această temă în răstimpul prezenţei mele aici. – În domeniul adevăratei cunoaşteri a spiritului nu se poate merge pe deformarea din nepricepere, pe neglijenţe, pe o prea puţină luare în serios a adevărului. Pur şi simplu nu se poate proceda aşa. Este necesară veracitatea.