Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONTRASTE ÎN EVOLUȚIA OMENIRII

GA 197


CONFERINŢA a III-a

Stuttgart, 9 martie 1920

Aş dori ca astăzi să completez consideraţiile pe care le-am început aici zilele acestea prin câte ceva care poate fi potrivit ca să turnăm realitate în unele concepte, din care trebuie acţionat în prezent, care, aş putea spune, poate fi potrivit ca să găsim concepte care sunt mai puţin abstracte decât aproape toate conceptele de care se lasă dominată omenirea în ziua de azi. Astfel de concepte ne sunt chiar foarte necesare, căci numai astfel de concepte pătrund în lumea de simţire a omului, şi prin aceasta în adevărata viaţă; numai astfel de concepte pot înflăcăra voinţa şi acţiunea omenească.

Noi cuprindem cu privirea lumea în ansamblu în ziua de azi şi ar trebui de fapt să putem considera drept caracteristică particulară a vieţii sociale din lumea civilizată faptul că în locul contextelor umane anterioare mai mici s-au constituit contexte mai mari. Şi nu este nevoie să ne întoarcem prea departe în evoluţia omenirii, pentru a găsi că relaţiile sociale erau răspândite doar pe un teritoriu restrâns. Găsim că comunităţile citadine formau o unitate relativă şi că, în fond, abia în ultima vreme s-au născut marile comunităţi imperialiste, din care a rezultat ceea ce eu v-am caracterizat deja adesea: imperiul populaţiei vorbitoare de limbă engleză. În privinţa consecinţelor acestor evenimente nu trebuie de fapt tocmai în Europa Centrală să se lasă pradă vreunei iluzii nici un om în ziua de azi. Dar concepte sistematice, saturate de realitate, asupra acestor lucruri pot fi totuşi avute numai dacă omul vrea să preia puncte de vedere spiritual-ştiinţifice. Aceste puncte de vedere spiritual-ştiinţifice ne duc înapoi, în stări mai vechi ale evoluţiei omenirii, şi ne arată cum şi acolo se revelau anumite interdependenţe între oameni, dar care, după cum am menţionat adesea, nu ar trebui numite „state”, pentru că prin acesta se generează confuzii imense, ci care trebuie denumite cu orice alt cuvânt, mai neutru: să spunem, s-au născut împărăţii, regate, domnii, etc. Şi astfel de „domnii” au fost conduse de oameni individuali, de comunităţi umane individuale. Din ele a rezultat apoi ceva care în desfăşurarea ulterioară a dus la formarea statelor, care în ziua de astăzi sunt privite drept ceva de la sine înţeles, încât oamenii nu vor să zdruncine aceste concepte – sau cel puţin în anumite domenii nu vor să le zdruncine – şi, ceea ce este şi mai rău, asupra cărora oamenii nu vor nici măcar să reflecteze, tocmai pentru că le privesc ca pe ceva de la sine-înţeles.

Dar la baza tuturor acestora se află ceva care îl uneşte pe om, îl uneşte lăuntric în viaţa sa sufletească cu spiritual-divinul, aşa cum a numit el aceasta în diferitele timpuri ale evoluţiei Pământului.

Dacă ne întoarcem înapoi în timpuri semi preistorice, în timpuri care ajung doar parţial până în viaţa consemnată în istorie, găsim că în aceste timpuri preistorice conceptul de conducător al domniei, spunem noi – căci toate cuvintele noastre nu mai sunt potrivite pentru aceste concepte mai vechi – era cu totul altfel alcătuit decât suntem noi înclinaţi să-l înţelegem în ziua de azi. Conceptul de domnitor al unui regat pământean de un calibru mai mic sau mai mare era foarte apropiat de ceea ce recunoştea omul drept concept divin. Cu aceasta se ajunge la lucruri care trebuie să apară extrem de paradoxale omului actual. Dar aceasta numai pentru că acest om actual este aşa puţin înclinat să pătrundă cu adevărat ceea ce a existat cândva în evoluţia omenească şi care nu mai coincide cu ceea ce au devenit de trei-patru secole conceptele obişnuite ale Occidentului sau ale  anexei sale, America.

În orice caz, în acele vremuri vechi, care sunt pe jumătate preistorice, cel puţin în multe imperii, şi conducătorul împărăţiei era instalat într-un alt mod în funcţia sa decât s-a produs acest lucru în timpurile ulterioare. E nevoie să ne întoarcem numai până în vechiul Egipt, dar în perioada mai veche, pe jumătate preistorică, a vechiului Egipt, sau în vechea Caldee, şi găsim pretutindeni că era văzut ca ceva de la sine-înţeles faptul ca precursorii preoţiei actuale să-i pregătească pe regenţi pentru funcţia lor. Oamenii aveau reprezentări absolut concrete despre acest tip de pregătire a unui domnitor de către preoţime şi instituţiile ei. Aveau reprezentarea că prin această pregătire, din cel chemat la domnie devenea într-adevăr ceva care s-a menţinut ca ultim indiciu în denumirea chineză de „Fiu al Cerului”. Oamenii erau conştienţi că trebuiau să facă un fel de „Fiu al Cerului” din acela care era chemat să devină domnitor al unui ţinut oarecare. Dar în cazul acestor lucruri nu aveau deloc reprezentarea, singura pe care o au oamenii de fapt în ziua de azi atunci când este vorba de educaţia omenească sau de pregătirea unui om pentru o funcţie. Chiar dacă ne dăm iarăşi multă osteneală să indicăm faptul că omul nu ar trebui educat pentru o funcţie sau alta din lume, doar aşa încât să i se îndese elementul intelectual în fiinţa sa, în sufletul său, ci astfel încât să dezvoltăm întreg omul, atunci tot mai avem în aproape toate conceptele noastre actuale despre evoluţie, educaţie şi cele asemănătoare, ceva abstract în cel mai înalt grad. Oamenii au reprezentarea că, de fapt, doar puţin în însăşi fiinţa umană trebuie modificat sau transformat în sensul unui progres,  prin educarea, pregătirea pentru o funcţie. Oamenii nu au reprezentarea că printr-o asemenea evoluţie, omul trebuie să devină cu totul altceva decât era el mai înainte. În primul rând oamenii nu au reprezentarea că în om trebuie să curgă ceva obiectiv, care mai înainte nu era în el. Nu au reprezentarea pe care aş putea-o caracteriza cam în modul următor:  Vorbesc cu un om care este pur şi simplu ex-crescut din viaţa naturală şi socială actuală. El îmi spune una, sau alta; eu îi spun una, sau alta. El vorbeşte cu mine în calitate de purtător al unui nume care provine din contextele civic-statale obişnuite, exact contextele din care omul în ziua de azi ex-creşte, extinzându-se în afara lor. Eu îi vorbesc tot aşa. – Acesta este aproape singurul mod în care noi ca oameni ne raportăm unii la alţii în ziua de azi şi în care îl privim pe oricare om dintre noi.

Acest mod era în fond ceva complet străin pentru timpurile despre care v-am vorbit eu aici. În primul rând era ceva străin pentru oamenii care erau chemaţi să exercite funcţii importante, pentru conducerea în cadrul omenirii. Pe atunci, contextul exterior natural, descendenţa, originea, tatăl, mama, bunicul, bunica şi cei asemenea lor nu erau ceva care să se ia în considerare mai departe atunci când respectivii erau pregătiţi în mod corect pentru funcţiile lor. Pe atunci însă nici nu era determinant ceea ce căutăm şi găsim noi în ziua de azi la un om al prezentului, chiar ridicat până la cele mai înalte sfere, ci atunci omul era conştient că: Dacă vorbeşti cu un om educat corect în această privinţă, atunci prin acest om nu vorbeşte câtuşi de puţin Eul obişnuit, care este născut ici sau colo, care este ştampilat printr-un context civic sau altul, ci vorbeşte ceva care, prin pregătirea, prin educaţia înăuntrul culturii misteriale, a fost determinat să coboare din înălţimile spirituale şi să preia locuinţă în omul respectiv. Desigur că prin astfel de lucruri exprimăm ceva extrem de paradoxal pentru omul de astăzi. Însă în ziua de azi este necesar să nu ne mai formăm concepte confuze faţă de astfel de lucruri, ci concepte conforme cu realitatea.

Oamenii aveau tocmai reprezentarea că educaţia trebuie să fie în aşa fel – nu orice educaţie, ci educaţia acelora care erau chemaţi să exercite funcţii importante – încât de atunci înainte din acel om să vorbească fiinţe ale ierarhiilor superioare, care îşi creează în el un instrument. Acest instrument trebuie pregătit prin educaţie, şi atunci el poate deveni potrivit ca fiinţele ierarhiilor superioare să vorbească prin el. Iar ceea ce era cultivat în felul acesta, trecea în conştienţa generală a poporului şi se afirma în cadrul acesteia, în special atunci când era apreciat prin intermediul acestei conştienţe generală a poporului, cine este domnitorul, conducătorul. Numai astfel de rămăşiţe, cum ar fi denumirea conducătorului Chinei drept „Fiu al Cerului” s-au păstrat din acele vremuri, în care însă exista  o conştienţă a omenirii cum poate fi ea aflată de către cercetarea spiritual-ştiinţifică în cele mai vechi vremuri egiptene şi caldeene. Acolo, pentru conştienţa generală a poporului, domnitorul era zeu. Şi, în fond, nu exista un alt concept în privinţa divinului. Domnitorul era pregătit în aşa fel încât înfăţişarea omenească exterioară nu conta pentru el, ea îi oferea doar prilejul ca printre oameni să se mişte un zeu. Era cu totul de la sine-înţeles pentru cei mai vechi locuitori ai regatului egiptean târziu ca ei să recunoască cu conştienţa lor că erau conduşi de zei, care se preumblau pe Pământ în înfăţişare omenească. În acest sens, cea mai veche conştienţă socială a oamenilor era pe de o parte întru totul realistă. Oamenii nu recunoşteau o lume spirituală deosebită pe baza vreunei anumite lumi de dincolo. Lumea spirituală se afla acolo unde era şi lumea în care se deplasau oamenii fizici; dar în această lume, în care se preumblau oamenii fizici, se preumblau în trupuri fizice nu numai oameni obişnuiţi, ci şi zeii. Lumea divină era înlăuntrul, în mijlocul celei fizice, dar era perfect vizibilă în contextul care era creat în mod obişnuit datorită culturii misteriale. Atunci când domnitorul dispunea ceva, când voia ceva, atunci voia ca un zeu. Iar în conştienţa celei mai vechi omeniri a acestei epoci pe jumătate preistorice ar fi fost un nonsens să se discute dacă trebuie sau nu să se întâmple ceea ce era voit prin intermediul conducătorului; căci doar cel care voia era „un zeu”.

Astfel unea cea mai veche conştienţă omenească ceea ce se petrecea pe solul pământesc cu ordinea spirituală ierarhică. Aceasta era acolo în mijlocul oamenilor. Aceasta nu era ceva la care să se urce prin oarece mijloace spirituale, lăuntrice. Nu, ea era acolo în misterii ca educaţie aplicată pentru acele trupuri pe care le găseau adecvate pentru a le pregăti ca în ele fiinţele Ierarhiilor superioare să poată primi lăcaş şi să se preumble printre oameni şi să domnească.

Oricât de paradoxal ar părea aceasta omului actual, acest om actual trebuie până la urmă să ajungă, să iasă din conceptele sale mărginite, care au numai o vechime de trei-patru secole, aşa cum le concepe el în ziua de azi, şi să-şi extindă aceste concepte. Căci omul nu mai poate evolua gândindu-şi viitorul, dacă nu extinde ceea ce a devenit în ziua de azi mărginire în aproape toate domeniile vieţii, prin aceea că lărgeşte orizontul temporal pe care omenirea îl cuprinde cu vederea, astfel încât omul să cuprindă cu vederea din punct de vedere istoric intervale evolutive mai mari decât cele cu care este omul obişnuit în ziua de azi.

Ceea ce a existat cândva în cele mai vechi vremuri în dezvoltarea istorică, în cea preistorică, este înlocuit desigur, în decursul evoluţiei prin altceva, dar se menţine în anumite domenii. Se menţine adesea şi în aşa fel încât devine superficial, se perpetuează în formă exterioară pierzându-şi sensul lăuntric. Ceea ce era propriu vechiului imperialism: conştienţa faptului că domnitorul este zeu, se prelungeşte în prezent pe ici şi pe colo, numai că nu mai are sens, deoarece are loc o evoluţie a omenirii, şi nu o stagnare a omenirii.

Nu a trecut mult timp de când a apărut într-un anumit loc o scrisoare pastorală [ Nota 1 ] a unui episcop catolic. Acesta dezbătea – nici mai mult, nici mai puţin –, faptul că preotul catolic, prin actele sale cultice, ar fi mai puternic decât Christos Iisus. Căci prin aceea că preotul celebrează sacramentul la altar, el îl constrânge pe Christos Iisus, Dumnezeul creştinismului, să intre în lumea pământeană – atunci când preotul săvârşeşte transsubstanţierea. Şi indiferent că Dumnezeu o voieşte sau nu, el trebuie să ia calea transsubstanţierii pe care i-o dictează preotul. Această supremaţie a „dumnezeului preoţesc” pământean asupra „sub-zeului” coborât din înălţimile cosmice şi preumblat pe Pământ în trupul lui Iisus a mai fost recent indicată întru totul şi de o altă scrisoare pastorală. Astfel de lucruri provin tocmai din vremuri mai vechi şi au devenit lipsite de sens în vremurile noastre. Anumiţi reprezentanţi ai anumitor confesiuni ştiu prea bine de ce aruncă totuşi, din nou, astfel de lucruri în omenire. Acestea au devenit la fel de lipsite de sens ca atunci când conducătorii perioadei contemporane au înscris în registrele lor de conduită: Voinţa regelui este lege supremă [ Nota 2 ]. Noi am trăit şi aceste lucruri. Omenirea dormindă a tăcut în privinţa acestor lucruri, după cum tace acum în privinţa lucrurilor ce se desfăşoară spre nenorocirea omenirii, cu care oamenii se obişnuiesc, pe care nu vor să le vadă – aşa cum, de fapt, în ziua de azi abia dacă oamenii vor să mai vadă ceva din evenimentele cele mai importante din cadrul evoluţiei omenirii.

Aceasta este o primă fază în evoluţia imperiilor terestre, anume că domnitorul este zeu. Acest mod de a vedea lucrurile se propagă cu o anumită vitalitate până în romanitate. Dacă ni-l putem reprezenta pe Nero, indiferent că ni-l reprezentăm ca nebun sau tiran sângeros, pentru mari cercuri ale poporului roman îngrozitoarea tiranie a lui Nero nu însemna nimic altceva decât că ei erau uluiţi de faptul că un zeu se poate preumbla pe Pământ într-un asemenea chip. Pentru nenumăraţi locuitori ai imperiului roman nu exista nicio îndoială faţă de înfăţişarea lui Nero, că acesta ar fi fost un zeu.

Un al doilea stadiu în evoluţia imperiilor îl constituie trecerea de la esenţa divină a domnitorului la hăruirea divină a acestuia. În prima perioadă a evoluţiei omenirii pe Pământul civilizat, domnitorul era zeul. În cea de a doua etapă, domnitorul semnifică zeul; el nu este pătruns de entitatea zeului, dar este inspirat, binecuvântat de zeu. Ceea ce face el, prosperă prin aceea că forţa divină, care deja nu mai este în el, ci într-o împărăţie care se află alături de împărăţia pământească, se revarsă în el, îl inspiră, îl pătrunde, îi dirijează acţiunile.

Dacă vrem să găsim un concept pentru ceea ce este domnitorul pe cea de-a doua treaptă a imperiilor pământeşti, trebuie să spunem: domnitorul este un simbol. Pe prima treaptă domnitorul era o fiinţă divină, care se preumbla pe Pământ. Pe cea de-a doua treaptă el este ceea ce semnifică acea fiinţă; el este semnul, imaginea prin care se exprimă acea fiinţă. Domnitorul este imaginea zeului.

Ceea ce se pune astfel în valoare în relaţiile sociale exterioare, se exprimă apoi şi în rânduieli, în instituţii. În timp ce în timpurile cele mai vechi, imperiile aveau structura că un număr de oameni este dirijat de o fiinţă divină, care exterior arăta la fel ca ei, dar lăuntric este foarte diferit de ei, care este zeul lor, pe cea de-a doua treaptă a imperiilor vedem cum cel conducător sau conducătorii semnifică zeul sau zeii, ale căror simboluri sunt.

Aşa cum pe prima treaptă a imperiilor omeneşti discuţiile despre faptul dacă ceea ce face domnitorul, zeul, este justificat sau nejustificat, sunt un non-sens, pe cea de-a doua treaptă începe posibilitatea de a reflecta dacă ceva făcut de el este drept sau nedrept. Pe cea dintâi treaptă a imperiilor, este întotdeauna drept ceea ce face domnitorul, ceea ce gândeşte sau rosteşte domnitorul, pentru că el este zeul. Abia pe treapta a doua se presupune – pe lângă ceea ce, ca imperiu pământean, conţine în sine zeul, conţine în sine pe cel hăruit de zei –, încă ceva spiritual, care există alături de acest imperiu pământean şi din care se revarsă în imperiul pământesc forţa care îndrumă şi orientează imperiul pământesc. Şi instituţiile şi entităţile umane ale acestei împărăţii pământene reflectă ceea ce se revarsă din împărăţia ierarhiilor superioare.

Este interesant de urmărit cum apare de exemplu la aşa-numitul Pseudo-Dionysios, la Dionisie Areopagitul [ Nota 3 ] – care este cu mult mai autentic decât poate visa ştiinţa – teoria corectă a acestui mod de stăpânire a imperiilor omeneşti de către imperiile divine, astfel încât ceea este activ şi este organizat între oameni este simbol a ceea ce există în Imperiul divin. Vedem cum Dionisie Areopagitul vorbeşte despre faptul că există ierarhii cereşti într-o anume măsură în spatele a ceea ce se perindă aici, pe Pământ, ca ierarhie omenească. Dionisie Areopagitul atrage atenţia în mod expres: Ceea ce este ordonat aici în ierarhia preoţească de la diacon, arhidiacon până la episcop, trebuie să aibă o asemenea formă în structura socială încât aici să se exprime următoarele: Aşa cum se raportează diaconul la arhidiacon, tot aşa se raportează, în această rânduială şi Îngerul la Arhanghel, şi aşa mai departe. Ierarhia pământească este o imagine fidelă a Ierarhiei cereşti. Vedem aici indicaţia asupra celei de-a doua trepte a imperiului. Atunci s-a putut dezvolta ceea ce a dominat apoi conştienţa omenească până în timpuri deloc aşa de îndepărtate. Gândiţi-vă numai că până în anul 1806 a existat în Europa Centrală ceva care exprima în numele său această „gândire laolaltă”, aş spune, a cerescului cu pământescul: Sfântul Imperiu Roman al Naţiunii Germane. Prin faptul că a apărut acest nume „Sfântul Imperiu Roman”, aşadar ceva care poartă în sine puterea Cerului, „al Naţiunii Germane”, adică provenit din sfera pământească, prin faptul că a apărut acest nume, se vădeşte că un întreg Imperiu s-a configurat aşa încât el să fie gândit ca imagine a unei organizaţii cereşti.

Din astfel de idei a provenit ceva ca „Despre cetatea lui Dumnezeu” a sfântului Augustin [ Nota 4 ] sau cartea lui Dante „Despre monarhie”. Dacă oamenii din ziua de astăzi nu ar fi atât de miopi în gândire pe cât sunt, ar privi la o astfel de descriere a monarhiei de către Dante, şi atunci ar vedea că Dante, care trebuie, desigur, considerat un mare spirit, mai avea încă în secolul XIII şi XIV concepte care sunt radical diferite de cele pe care le are omul actual. Şi dacă s-ar lua în serios astfel de lucruri în dezvoltarea istorică, s-ar înceta cu acele concepte mărginite care nu se întind înapoi nici măcar până la Dante, ci au o vechime de doar câteva secole, concepte prin care omul actual îşi împânzeşte capul cu iluzii şi vrea să înţeleagă evoluţia mergând înapoi numai până la elenism. În timp ce el poate înţelege, de exemplu, întreaga structură a vechilor timpuri ale egipteanismului, numai dacă ştie că: Pentru oamenii din vechime, zeii se preumblau pe Pământ; pentru timpurile care au urmat, e drept că nu se mai preumblau zeii pe Pământ, dar pe Pământ trebuia constituit ceea ce este un simbol, o imagine a ordinii divine a lumii.

Iar ceea ce a putut lua naştere ulterior, de exemplu posibilitatea de a reflecta asupra justiţiei, de a reflecta la faptul că prin raţiunea omenească se poate descoperi ceva precum o judecată asupra a ceea ce este drept şi ce este nedrept, aceasta a devenit posibil abia în cea de-a doua fază a dezvoltării imperiilor. În cea mai veche fază ar fi fost un nonsens să se reflecteze asupra faptului că ceva ar putea fi drept sau nedrept. Oamenii trebuiau să privească înspre ceea ce spunea domnitorul, pentru că în el trăia zeul, ceea ce înseamnă că el era zeul. Acum, în cea de-a doua fază, se punea problema că prin judecată omenească se putea stabili: În împărăţia spirituală învecinată se află ceva la care nu se ajunge prin omul fizic, ci prin omul spiritual-sufletesc. Acum oamenii nu mai credeau, precum crezuseră în vremurile vechi, că divinul se poate uni cu întregul om fizic, că însuşi omul ar putea deveni zeu; oamenii credeau cel mult – dacă e să exprimăm mistic ceea ce vieţuia în instituţiile publice – că sufletescul omului se poate uni cu zeul.

În fond, în ziua de astăzi nu înţelege modul de exprimare al scrierilor care mai erau redactate şi publicate în secolele XIII, XIV, nimeni care nu ştie cum trăia atunci conştienţa în oameni într-un cu totul alt mod decât poate fi cazul în ziua de astăzi: În anumiţi oameni, care erau chemaţi şi educaţi să îndeplinească o funcţie, trăia într-adevăr ceva de inspiraţie divină. – Există particularitatea că lucruri care adesea provin din ceva foarte serios, ulterior, când evoluţia omenirii a mers mai departe şi a preluat alte forme, devin exprimare ironică. Dacă în ziua de azi, de exemplu, cineva spune: Cui îi dă Dumnezeu o sarcină îi dă şi priceperea pentru ea – el o spune, în fond, doar cu un anumit sentiment umoristic. Însă ceea ce este îmbibat în ziua de azi cu un sentiment umoristic, era ceva întru totul adevărat, corect, în timpurile celei de-a doua trepte a dezvoltării imperiilor, era ceva care umplea conştienţa oamenilor. Şi ceea ce era valabil în privinţa omului, era valabil şi în privinţa a ceea ce se efectua în lăuntrul anumitor graniţe. Actele cultice erau configurate aşa încât ceea ce se petrecea prin ele reprezenta imagini a ceea ce se petrecea în împărăţiile spirituale. Actele cultice care erau înfăptuite, erau procese spirituale care pătrundeau până în procesele pământeşti fizice. Oamenii îşi închipuiau întru totul că împărăţia spirituală s-ar afla lângă cea fizică, dar ei îşi închipuiau că aceasta se prelungeşte în cea pământească, că în împărăţia pământească poate fi aflat simbolul, semnul împărăţiei spirituale.

Abia puţin câte puţin au încetat oamenii să aibă aceasta în conştienţă ca fiind ceva valabil. Şi vedem apărând o epocă în care dispare această conştienţă a legăturii pământescului cu spiritualul. Pe vremea lui Wiclif, a lui Hus [ Nota 5 ], oamenii au început să poarte dispute asupra ceva, asupra căruia mai înainte ar fi fost un nonsens să poarte dispute: asupra semnificaţiei transsubstanţierii, adică asupra legăturii acestui act cultic cu ceva care se desfăşoară în lumile spirituale. În epocile în care au început disputele asupra unor astfel de lucruri, vechile conţinuturi ale conştienţei încetează; oamenii nu mai ştiu cum să interpreteze lucrurile pe care au ştiut să le interpreteze secole sau milenii de-a rândul. Întotdeauna anumite lucruri care într-o anume epocă sunt cele normale, rămân active în epocile ulterioare. Aici, ele devin ceea ce este deplasat, anacronic, luciferic. Şi aşa au rămas şi marile simboluri de înaltă semnificaţie, care indicau într-o anumită epocă legătura actelor cultice pământeşti sau a unor lucruri asemănătoare cu procesele spirituale-divine ale Universului. Aceste simboluri s-au transplantat în vremuri ulterioare, au fost conservate luciferic de anumite societăţi secrete. Anume, societăţile secrete occidentale au păstrat astfel de vechi simboluri. Aceste simboluri sunt acolo conform tradiţiei, dar ele şi-au pierdut conţinutul. Şi aşa vedem pe de o parte în anumite societăţi secrete – ale căror vlăstare sunt, de exemplu, societăţile francmasonice, societăţile iezuite şi diverse comunităţi confesionale – simbolurile menţinute într-un anumit mod, dar acestea constituie ceva care a avut o importanţă doar într-o epocă anterioară. Vedem, însă pe de altă parte şi în cuvinte păstrat doar în mod luciferic ceea ce avea o importanţă pentru epocile mai vechi. Chiar şi în cuvintele folosite în viaţa publică se pierde vechiul conţinut substanţial, se pierde şi conştienţa că aceste cuvinte sunt simbol pentru un spiritual. Deoarece spiritualul dispare treptat, cuvântul devine simbolul gol, semnul lipsit de conţinut.

În cea de-a treia epocă, pe cea de-a treia treaptă de formare a imperiilor, a încetat şi conştienţa hăruirii de Dumnezeu a unui om, conştienţa a ceea ce se întâmplă pe pământ, a vorbirii pământeşti cu divinul. Împărăţia spirituală este complet alungată într-o lume de dincolo. Intervine contraimaginea a ceea ce exista pe prima treaptă a formării imperiilor: Pe prima treaptă, zeul trăia pe Pământ şi se preumbla în înfăţişare omenească; pe cea de-a treia treaptă zeul mai poate fi gândit doar în lumea invizibilă, suprasensibilă. Şi tot ceea ce au avut oamenii cândva, pentru a-şi exprima relaţiile cu spiritual-divinul, îşi pierde sensul. Oamenii rostesc în continuare cuvântul „Dumnezeu”. Atunci când, cu mult în urmă, oamenii rosteau cuvântul „zeu”/„Dumnezeu” (Gott), ei căutau ceva care avea în exterior înfăţişare omenească, care se preumbla printre oamenii fizici. Asta nu pentru că oamenii din vechime ar fi fost materialişti. Materialiştii au putut apărea abia după ce lumea spirituală a fost expulzată în suprasensibil. În cea mai veche perioadă a evoluţiei omeneşti lumea spirituală era în mijlocul oamenilor. Unui locuitor al vechiului Egipt nu era nevoie să-i spui: Împărăţia celui divin se află în mijlocul nostru, pentru că aceasta era pentru ei de la sine-înţeles. Abia în epoca în care Christos Iisus a apărut printre oameni, a trebuit să li se spună oamenilor: Împărăţia zeilor nu vine cu gesturi exterioare, ci se află în mijlocul nostru*.

*(referire la Luca 17: 20-21. „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o, e aici!, sau: Acolo! Căci iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. – n.t.)

Şi acum noi trăim într-o epocă în care a devenit nonsens să cauţi la un om altceva decât dezvoltarea liniară, clădită de la cauză la efect, a fiinţei sale din copilărie. Trăim într-o epocă în care este nebunie când omul se consideră altceva decât ceea ce este evoluţia liniară a ceea ce cuprinde şi copilăria sa. Ceea ce era de la sine-înţeles, să spunem cu opt mii de ani în urmă, ceea ce trăia pe atunci drept conştienţă generală, dacă este afirmat în ziua de astăzi, constituie un simptom pentru faptul că omul care îl afirmă este nebun. Şi numai prin faptul că ceea ce în vremurile vechi era realul, oamenii îl reinterpretează după modelul gândirii actuale în acea „fable convenue” pe care o numim „istorie”, numai prin acesta oamenii întind un văl peste această metamorfoză radicală, pe care o pot găsi numai dacă în mod real consideră evoluţia omenească conform adevărului. Ceea ce rostim noi astăzi în mod frecvent, ceea ce indicăm în ziua de azi în viaţa exterioară, s-a născut prin faptul că se referea cândva la ceva ce era văzut drept realitate. Noi rostim încă în ziua de azi cuvinte, ca de exemplu „harul lui Dumnezeu” – în ultimii ani oamenii au încercat mai mult sau mai puţin să se dezobişnuiască de a o face, dar nu au prea reuşit – dar noi nu ştim, sau nu dăm atenţie faptului că acestea semnificau cândva o realitate deplină pentru conştienţa omenirii, un lucru de la sine înţeles.

Cu aceasta vă indic acele fapte care dau vieţi noastre publice caracterul de frazeologie, de convenţional. Deoarece ceea ce afirmăm prin limbajul nostru, prin moravurile noastre, ba chiar prin judecata noastră în viaţa publică, acestea toate fac trimitere înapoi spre timpuri în care aceste cuvinte, chiar şi dacă s-au format abia în limbajul de mai târziu ‒ ele au fost modelate după limbajul originar – erau formate şi folosite într-un cu totul alt sens. Cuvintele din  ziua de azi – pe care le folosim pentru viaţa publică – sunt stoarse, golite de conţinut. La unele cuvinte şi semne acest lucru se vede imediat, la altele nu a fost vizibil timp îndelungat. Faptul că ceea ce odinioară, transformat prin acte magice, într-o parte magică importantă a zeului care se preumbla pe Pământ, era un semn distinctiv al trupului omenesc pe care-l înveşmânta, a devenit deşertăciunea ordinului modern, este o istorie prea puţin urmărită de către omenire. Nu numai ceea ce se exprimă în cuvinte poate deveni frazeologie, aşa cum sunt fraze goale cuvintele noastre cele mai importante care se referă la viaţa publică, ci şi ceea ce este ataşat la oameni ca obiecte poate purta un caracter asemănător în privinţa raportului său cu realitatea, ca şi cuvântul care astăzi este gol şi care avea cândva un conţinut substanţial, sfinţit.

Dar înainte ca oamenii să înţeleagă că evoluţia noastră a fost mai întâi una de acest fel, că o conştienţă mai veche şi-a pierdut substanţa, a devenit  frazeologică şi convenţională, nu poate avea loc o adevărată reclădire a vieţii noastre sociale, publice, ruinată în ziua de azi. Noi trebuie să căutăm noi izvoare care să aducă din nou conţinut în această viaţă publică. Pentru conştienţa noastră, zeii nu se mai preumblă pe Pământ în înfăţişarea omenească. De aceea, noi trebuie să ne câştigăm capacitatea de a recunoaşte ceea ce nu are înfăţişare omenească, ci are acea înfăţişare care poate fi contemplată numai dacă omul se înalţă la contemplarea spirituală. Deoarece pentru conştienţa noastră zeii nu mai coboară pe tronurile fizice, trebuie noi să dobândim capacităţile spirituale ca să ne înălţăm contemplativ până la acele tronuri pe care se află zeii, care pentru noi pot trăi numai în spiritual. Noi trebuie să devenim capabili să ne îmbibăm abstracţiunile noastre frazeologice cu un conţinut spiritual vieţuit. Noi trebuie să devenim capabili să privim în faţă aceste adevăruri care sunt cutremurătoare pentru cel care le cuprinde corect. Trebuie să devenim capabili să vedem lucrurile aşa cum sunt ele. Şi uneori noi nu facem acest lucru nici măcar pentru intervale temporale de câteva decenii. Noi credem că trăim în cadrul civilizaţiei europene dacă locuim în Europa Centrală. Ar trebui să ne întrebăm: Ce a făcut atunci de fapt ca viaţa noastră sufletească lăuntrică să devină atât de dezbinată în ultimii cincizeci de ani, sau chiar mai mult?

Acum aş dori să vă indic ceva: Dacă priviţi înspre vest, vedeţi în primul rând – despre restul nu vrem să vorbim – un popor aflat în decadenţă, poporul francez. Dar un lucru are o semnificaţie în cadrul acestui popor francez. Atunci când un membru al poporului francez spunea: Eu sunt francez – el a spus aceasta de-a lungul secolelor – el exprima astfel ceva care era în concordanţă cu faptele exterioare şi era o mărturisire permisă şi reală faţă de viaţa exterioară. Aceia dintre noi care au mai vorbit cu oameni care şi-au trăit tinereţea în prima jumătate a secolului XIX ca germani, au putut să-mi confirme următoarele: Herman Grimm [ Nota 6 ] de exemplu, a caracterizat în repetate rânduri ce anume a însemnat pentru oamenii care erau şi ei încă tineri în tinereţea sa în cadrul Germaniei, faptul că pe atunci cel care ar fi vrut să mărturisească în viaţa exterioară: Eu sunt german, eu mărturisesc aceasta – dar nu ca frază goală, ci ca realitate –, era considerat delincvent politic. Oamenii erau bayernezi, würtemburghezi, prusaci, dar erau infractori dacă spuneau: Eu sunt german. În vest, avea un conţinut să spui: Eu sunt francez, pentru că omului îi era îngăduit să fie aşa în viaţa exterioară. Avea un conţinut datorită căruia cineva ajungea la închisoare sau i s-ar fi făcut viaţa imposibilă în vreun alt mod, dacă i-ar fi trecut prin minte să spună că este german, aşadar că aparţine unei naţiuni care formează un tot. Omenirea actuală a uitat aceasta, dar tocmai aceste lucruri sunt realităţi. Şi se pune problema să privim aceste lucruri în faţă. Dar nu vom putea aduce entuziasmul necesar pentru astfel de lucruri dacă nu ne fertilizăm viaţa lăuntrică din marile fenomene văzute corect ale istoriei lumii şi nu din acea fable convenue care se află în manualele noastre actuale, care se predă în şcolile noastre, ci din acea adevărată istorie a lumii care poate fi dobândită printr-o considerare spirituală.

Pentru un evanghelic obişnuit al zilelor noastre este întru totul inimaginabil că odinioară ar fi putut avea sens pentru oameni să spună că „zeul se preumbla pe Pământ şi domnitorul era zeu” şi că „nu există o împărăţie sensibilă în care încă sunt zei, pentru că acele procese prin care omul devine zeu există în acea împărăţie în care suprasensibilul îşi are lăcaşul său, în cadrul misteriului”. Misteriul mai era încă ceva cu adevărat suprasensibil în prima perioadă a istoriei semi-preistorice egiptene, şi abia atunci când misteriile au fost transformate în biserici a devenit Biserica simbol al suprasensibilului.

O omenire cum este cea actuală, care nu vrea să privească înspre punctele de pornire ale evoluţiei sale istorice, îşi trăieşte viaţa la fel ca un om care a împlinit vârsta de patruzeci şi cinci de ani şi a uitat ce a trăit el în perioada copilăriei sale, ca un om care a împlinit vârsta de patruzeci şi cinci de ani şi-şi mai aminteşte ce s-a întâmplat în urmă cel mult până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Imaginaţi-vă măcar odată ce ar avea drept consecinţă pentru viaţa sufletească lăuntrică a unui om, dacă la patruzeci şi cinci de ani el nu ar mai şti nimic din tot ceea ce s-a petrecut înainte de împlinirea vârstei de douăzeci şi cinci de ani. Aceasta este însă starea spirituală a omenirii actuale, şi din această stare spirituală rezultă în ziua de azi aceia care vor să fie conducători ai omenirii. Din această stare spirituală se caută în ziua de azi ceea ce urmează să fie inserat în structura socială ca forţă diriguitoare. Ceea ce este necesar în primul rând este ca omul să înveţe să cunoască omenirea ca pe un organism viu, în care există o memorie, pe care nu ne este îngăduit să o strivim, care priveşte retrospectiv la lucruri care încă acţionează în prezent, dar prin modul în care acţionează cer de-a dreptul ca în ele să se reverse ceva nou.

Numai o dată dacă lăsăm să răsune câteva tonuri de acest fel, şi atunci vedem că în prezent este necesar ceva faţă de care toată pălăvrăgeala care izbucneşte astăzi din multe părţi constituie o nimica toată. Şi am vrea ca un număr suficient de mare de oameni să vadă deja gravitatea timpului prezent şi să găsească puterea ca din această gravitate să ajungă într-adevăr la ceva nou. Este de-a dreptul dezolant faptul că oamenii prezentului au sarcini mari şi că ar trece de preferinţă în somn pe lângă aceste sarcini mari. Şi, în fond, de câteva decenii, aceasta a fost sarcina care trebuia pusă tocmai prin intermediul mişcării antroposofice: aceea de a zgâlţâi omenirea dormitândă, de a indica faptul că în ziua de azi omenirii trebuie să i se dea ceva care transformă cu adevărat starea sufletească faţă de cea care există acum, la fel cum se transformă dimineaţa la trezire starea visătoare a sufletului în conştienţa deplină de veghe de peste zi.

Cu aceasta aş dori să închei cele două consideraţii istorice spiritual-ştiinţifice pe care mi le-am propus să le dezbat în timpul actualei mele prezenţe aici. Ce bine ar fi dacă de la ceea ce este Mişcarea noastră antroposofică ar putea porni ceea ce ar trebui să înflăcăreze, să încălzească şi să fortifice într-adevăr impulsurile noastre sociale! Faptul că omenirea are nevoie în prezent de impulsuri sociale se reliefează atât de puternic în considerarea fenomenelor încât nu este îngăduit să fie din nou trecut cu vederea. Faptul că aceste impulsuri sociale pot fi corespunzătoare numai dacă este turnat un nou spirit în evoluţia omenirii, trebuie înţeles tocmai de către aceia care se declară susţinători, din orice parte, ai Mişcării antroposofice. Însă în acest scop, pe tărâmul acestei Mişcări antroposofice sunt necesare veracitatea şi veghea, o adevărată veghe. Omenirea de cultură contemporană s-a obişnuit cu somnul în viaţa publică. Şi în ziua de astăzi acest somn este atât de puternic încât uneori, dacă nu te-ai afla înlăuntrul vieţii spirituale şi nu ai vedea mersul chestiunilor spirituale din spatele acestui fizic, ai putea să te îndoieşti foarte mult datorită mersului exterior căruia i se dăruiesc oamenii în urmărirea treburilor lor. Acest mers exterior căruia i se dăruiesc oamenii în urmărirea evenimentelor lor denotă categoric că oamenii se tem să participe în vreun fel la cuprinderea veracităţii în fenomene. Ei sunt atât de bucuroşi dacă nu trebuie să privească înspre procesele care se petrec. În ziua de azi vedem cum oamenilor li se spune: Acolo şi dincolo se petrece asta şi asta! – Şi ei stau acolo pe picioarele lor fără să lase să se observe câtuşi de puţin că au auzit de lucruri care au o profundă semnificaţie pentru mersul ulterior al evenimentelor. Oamenii aud astăzi lucruri dintre cele mai importante, care trebuie să conducă la distrugere şi declin, şi ei nu pot fi nici măcar indignaţi din cauza lor. Acum străbat iarăşi prin lume diverse lucruri, circulă intenţii prin ţinuturile germane, în privinţa cărora oamenii ar trebui să se îngrozească – şi ei nu se îngrozesc! Dar cine nu se poate îngrozi de aceste lucruri, acela nici nu are puterea de a dezvolta simţul pentru adevăr.

Acesta este aspectul care trebuie indicat astăzi, anume că o indignare sănătoasă asupra celor nesănătoase trebuie să fie punctul sursă pentru entuziasm, pentru noile adevăruri necesare. În ziua de azi este chiar mai puţin necesar să li se transmită oamenilor adevăruri decât este necesar să se aducă o forţă înfocată în aceste sisteme nervoase letargice. Căci în ziua de azi omului îi este necesară forţa înfocată, şi nu somnul mistic. Nu despre dorul de odihnă mistică, ci despre slujirea spiritualului este vorba în ziua de azi. Unirea cu Divinitatea trebuie căutată în ziua de azi în activitate, şi nu în lenea şi comoditatea mistică.

Acestea sunt lucruri care trebuie să fie indicate. Căci în ziua de azi trebuie să fie căutat modul în care aducem în conştienţa noastră posibilitatea de a uni din nou divinul cu realitatea exterioară. Şi putem face aceasta numai dacă privim fără prejudecăţi înspre modul în care în imperiile de primul tip oamenii i-au găsit pe zeii care se preumblau pe Pământ. Noi trebuie să găsim posibilitatea de a ne putea preumbla spiritual ca suflete omeneşti în lumile spirituale ca să-i găsim din nou pe zei!