Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONTRASTE ÎN EVOLUȚIA OMENIRII

GA 197


CONFERINŢA a IV-a

Stuttgart, 13 iunie 1920

Ceea ce-l îngrijorează în acest timp pe acela care ar dori să lucreze în direcţia ştiinţei spirituale orientate antroposofic pe care o avem aici în vedere, este un fapt care, ca atare, a fost adesea discutat aici. Mă refer la faptul că, în fond, o mare parte a omenirii prezente lasă să treacă neobservate toate cele care se vădesc în mod limpede ca forţe ale declinului, ca forţe care, dacă se vor afirma în modul corespunzător lor, vor acţiona în sensul de a duce în prăpastie civilizaţia noastră actuală.

Oare nu trebuie să ne mărturisim că în prezent multe răzbat la suprafaţă din adâncurile subconştientului omenesc, manifestându-se ca acest sau acel fapt, sau, cu alte cuvinte, că în prezent se petrec de fapt multe şi că pe de altă parte o mare parte a contemporanilor noştri nu se pot deloc decide să dea atenţia cuvenită celor care se petrec de fapt?

Se poate spune că în prezent lucrează din puncte de vedere ample, dând o adevărată atenţie forţelor care configurează lumea, doar câteva direcţii spirituale. Una din aceste direcţii spirituale este cea pe care am caracterizat-o adesea, de ani de zile, care îşi are rădăcinile mai ales în populaţia Pământului vorbitoare de limbă engleză, care lucrează foarte în taină, dar lucrează extrem de eficient. Cea de-a doua este acea Mişcare ce se constituie din tot ceea ce vrea să conteze în ziua de azi pe instinctele întru totul de înţeles şi chiar justificate ale unei mase largi a omenirii. Aceasta este o Mişcare care, în extremele ei este reprezentată de oameni care nu înţeleg nimic din toată evoluţia omenirii, care nu ştiu nimic despre ceea ce poate duce lumea înainte, dar care, prin anumite circumstanţe, pe care le voi indica ulterior, se află în situaţia de a-şi crea o poziţie autoritară, în ciuda mărginirii lor, în ciuda până şi a considerabilelor lor predispoziţii naturale criminale, chiar dacă sunt oameni inteligenţi, şi prin faptul că fac impresie asupra multor oameni pot ieşi în faţă în viaţa publică de astăzi.

Cea de-a treia Mişcare spirituală eficientă este cea care îşi are originea în reprezentanţi individuali deosebit de energici ai diferitelor confesiuni – confesiuni de tot felul – şi care de asemenea ştiu perfect ce anume vor de fapt. Ei au în sânul  lor tot ceea ce se numeşte în mod obişnuit iezuitism. Şi în ciuda faptului că foarte mulţi oameni vorbesc despre iezuitism şi cele asemănătoare lui, totuşi un mare număr dintre contemporanii noştri sunt puţin înclinaţi să urmărească cu deplină atenţie ceea ce se petrece de fapt.

Dacă vrem să ne formăm o judecată despre mersul evenimentelor prezentului, atunci intră mai multe lucruri în considerare. Dar în primul rând intră în considerare ceva legat de un fapt pe care l-am menţionat deja în prima mea conferinţă publică [ Nota 1 ] de aici, de faptul că în privinţa constituţiei sufleteşti, anume în privinţa structurii reprezentărilor, oamenii prezentului continuă infinit de mult din ceea ce era adecvat pentru structura reprezentării, pentru forma reprezentării, numai în timpul Evului Mediu. Aceasta a fost pe atunci mare, a fost pe atunci plină de importanţă, dar în ziua de azi este depăşită. Aceia care şi-au însuşit cel mai intens întreaga simţire şi reprezentare în formele lor din Evul Mediu constituie în ziua de azi cercurile largi ale oamenilor mai mult sau mai puţin socialişti de pe Pământ. În cadrul acestor cercuri s-au constituit forme de reprezentare care îşi găsesc expresia într-o credinţă aproape infinit de mare în autoritate, în a face temenele în faţa a tot ceea ce îşi impune autoritate pur şi simplu printr-o mână fermă în aceste cercuri. Numai în felul acesta a devenit posibil ca astfel de oameni ca Lenin [ Nota 2 ] şi Trotsky [ Nota 3 ] să exercite în estul Europei – şi mişcarea se continuă spre Asia cu o mare rapiditate – cu ajutorul câtorva mii de oameni, o tiranie asupra a milioane de oameni, o tiranie cum nu a mai fost niciodată, nici în timpul celor mai rele perioade de tiranie orientală, atât de mare pe cât este în ziua de azi.

Toate aceste lucruri intră în considerare dacă vrem să ne formăm o judecată în ziua de azi asupra a ceea ce se petrece. Căci celor pe care le putem caracteriza acum doar în câteva linii, li se opune, socotit tot în termeni de mari forţe istorice formatoare ale lumii, doar ceea ce ar trebui să fie o adevărată, sinceră şi onestă Mişcare spiritual-ştiinţifică. Şi dacă e să comparăm interesul pe care l-a aflat o asemenea Mişcare spirituală cu interesul pe care l-au aflat, într-un timp relativ scurt, celelalte Mişcări caracterizate şi anume cu influenţa pe care au câştigat-o aceste Mişcări, trebuie să spunem că interesul faţă de această Mişcare spiritual-ştiinţifică este aproape nul în ziua de azi.

Desigur că nu vrem să nesocotim faptul că există un număr mare de oameni care ţin cu această Mişcare spiritual-ştiinţifică, oameni care îşi spun măcar sieşi că ţin cu această Mişcare spiritual-ştiinţifică. Dar diferenţa ar fi îngrozitor de mare dacă am vrea să aducem înaintea ochilor intensitatea cu care intervin celelalte trei curente spirituale pentru ceea ce vor să aducă ele la suprafaţă, şi intensitatea interesului faţă de Mişcarea spiritual-ştiinţifică. Căci această Mişcare spiritual-ştiinţifică este luată de fapt doar în mod extrem de superficial, superficial în simţire şi în cele legate de viaţa afectivă pe când celelalte Mişcări tocmai în privinţa simţirii şi a celor legate de viaţa afectivă sunt primite cu o intensitate nelimitată.

Cine realizează oare, în fond, astfel încât să aşeze aceasta în mijlocul întregii sale simţiri şi gândiri, că din partea ştiinţei spirituale, pentru o intervenţie serioasă în forţele formatoare ale lumii, problema este de a se pune în valoare şi a se ajunge la recunoaştere printre oameni a ceea ce este numit, din punctul nostru de vedere, ştiinţă iniţiatică? Ştiinţa iniţiatică cuprinde în ziua de azi cel mai serios interes al omenirii. Interesul nutrit faţă de ea de mulţi care sunt de părere că îşi mărturisesc cu onestitate apartenenţa la ea, este totuşi unul destul de superficial, un interes îndreptat spre tot felul de considerente secundare.

Ştiinţă iniţiatică posedă – chiar dacă într-un mod nicidecum avantajos pentru omenire – cei pe care i-am denumit adesea mahării propriu-zişi ai Mişcării anglo-americane mondiale. Ştiinţă iniţiatică are tot ce depinde de iezuitism. Şi o ştiinţă iniţiatică de un tip aparte are şi leninismul. Căci faptul că leninismul înţelege să se exprime într-un mod atât de inteligent prin formele raţionale ale capului are temeiul său foarte precis. În leninism îşi croieşte drum spre suprafaţa evoluţiei omeneşti inteligenţa animalului uman, inteligenţa animalităţii omeneşti. Tot ceea ce curge din instinctele omeneşti, din egoismul omenesc, primeşte interpretare şi formă în ceea ce iese la iveală în leninism şi trotskysm într-un mod care din exterior pare atât de inteligent. Animalul vrea să răzbată cândva la suprafaţă ca cel mai deştept animal şi vrea să facă din toate forţele ahrimanice, care au ţelul să elimine umanul, ceea ce este specific uman, şi din tot ceea ce este răspândit ca inteligenţă în regnul animal – eu am subliniat adesea acest lucru – forţe formatoare ale omenirii.

Căci gândiţi-vă numai – eu am subliniat adeseori aici şi acest lucru – cât de încrezuţi au devenit oamenii când au descoperit, de exemplu, hârtia din deşeuri de in sau hârtia din lemn, hârtia în general. Or, cu cât înaintea oamenilor au făcut această descoperire viespile sau alte animale asemănătoare, care îşi fac cuiburile din aceleaşi substanţe din care este alcătuită şi hârtia! Aici inteligenţa omenească este înăuntrul animalităţii. Şi dacă reuniţi laolaltă tot ceea ce este răspândit în lumea animală ca astfel de inteligenţă, şi dacă vă gândiţi că forţele ahrimanice o preiau pentru a o acumula în capetele omeneşti ale acelora care merg doar după instinctele lor egoiste, atunci veţi înţelege că poate fi un adevăr în afirmaţia că Lenin, Trotsky şi alţii asemenea lor sunt instrumentele acestor forţe ahrimanice. Aceasta este o iniţiere ahrimanică, ce aparţine pur şi simplu altei sfere a Universului decât sfera noastră. Însă este o iniţiere care are în pântecele ei puterea să înlăture civilizaţia omenească de pe Pământ, să înlăture de pe Pământ tot ceea ce s-a constituit ca civilizaţie omenească,.

Avem de a face cu trei direcţii de iniţiere: cu două care se află pe planul evoluţiei omeneşti şi una care se află sub planului evoluţiei omeneşti, dar o iniţiere având o imensă putere a voinţei, aproape nelimitată. Iar ceea ce poate aduce ordine şi un ţel demn de om în această întreagă orientare, este numai ceea ce se găseşte în cadrul adevăratei ştiinţe spirituale. Dar un adevărat ţel şi o reală seriozitate pot porni de la această ştiinţă spirituală numai dacă oamenii fac din ea cu adevărat o problemă radicală a vieţii şi dacă dau atenţie la câtă pălăvrăgeală, cât demon al trufiei şi cât egoism sufletesc se manifestă frecvent în ceea ce se ataşează –de cele mai multe ori întru totul onest – acestei Mişcări spiritual-ştiinţifice. Nu foloseşte la nimic să trecem sub tăcere aceste lucruri. Dimpotrivă, ele trebuie discutate iar şi iar. Căci altfel cum să speri să aduci în ziua de azi în suflete acele forţe care trebuie neapărat să se afle în suflete, dacă e ca civilizaţia să nu meargă spre decădere?

Aş dori ca timp de câteva minute să vă înfăţişez ceva foarte ilustrativ. Am citit cu foarte puţină vreme în urmă următoarea frază într-un ziar [ Nota 4 ]: „Religia, care reprezintă un reflex fantastic în capetele oamenilor în privinţa relaţiilor dintre ei şi cu natura, este consacrată declinului firesc datorită creşterii şi victoriei concepţiei ştiinţifice, clare, naturaliste despre realitate, care se va dezvolta în paralel cu edificarea planificată a noii societăţi”.

Acum, având în vedere experienţele pe care le poţi avea astăzi referitor la sufletele adormite ale prezentului, ne putem foarte bine întreba: Câţi oameni citesc aceasta într-un articol de ziar şi sar ca muşcaţi de viperă, pentru că acesta este cel mai îngrozitor simptom care poate fi rostit în astfel de fraze? Căci oamenii nu se gândesc ce ia naştere pe Pământ, dacă se înfăptuieşte ceea ce este conţinut în cuvintele: „Religia, care reprezintă un reflex fantastic în capetele oamenilor în privinţa relaţiilor dintre ei şi cu natura, este consacrată declinului firesc datorită creşterii şi victoriei concepţiei ştiinţifice, clare, naturaliste despre realitate, care se va dezvolta în paralel cu edificarea planificată a noii societăţi”.

Ceea ce este avut în vedere aici drept religie nu este vreo confesiune, nu este vreo confesiune religioasă care să fie blamată în mod justificat; nu este numai religia în sens restrâns, ci este întreaga moralitate. Iar ceea ce ar urma dacă s-ar adeveri ceea ce este conţinut în aceste fraze, este că societatea umană de pe întreg Pământul ar trebui să se transforme într-o hoardă de animale, care poate doar gândi într-un mod rafinat. Dacă nu se găseşte posibilitatea să se trezească forţe contrare faţă de ceea ce creşte acum în estul Europei şi se extinde cu rapiditate înspre Asia, atunci întreaga civilizaţie este sortită decăderii. Atunci s-ar înfăptui astfel de idealuri.

Nu cred că este justificat faţă de astfel de impulsuri istorice mondiale, să apară pe ici sau pe colo oameni care îşi doresc ca pălăvrăgeala mistică practicată frecvent în cercuri restrânse – şi care, împotriva intenţiilor mele, există deja în ştiinţa spirituală orientată antroposofic, – pe ici sau pe colo să fie considerată un ideal, să fie continuată în vreun fel, fără să se ţină cont de ceea ce solicită de la noi marile interese ale omenirii Pământului. Noi trebuie să avem voinţa să examinam  lipsiţi de prejudecăţi aceste mari interese ale omenirii. Noi trebuie să ne învoim, nu doar raţional-teoretic, ci în mod instinctiv să transpunem în fapte anumite învăţături de bază, care sunt mascate prin intermediul tuturor confesiunilor europene şi americane şi pe care ele vor să le mascheze şi în continuare.

Ştim doar ce instigare la luptă a fost declanşată acum împotriva ştiinţei spirituale orientate antroposofic, cum se dezlănţuie ea din toate colţurile. Ar fi păcat dacă ne-am deda mereu, iar şi iar, iluziei dăunătoare, şi în ziua de azi chiar culpabilă, că am putea spera vreodată să obţinem ceva, într-un colţ sau altul, unde se manifestă adversitate faţă de noi, convertind pe vreunul sau pe altul care din oficiu este dator să reprezinte ceva vechi. Noi nu putem şi nu ne este îngăduit să facem compromisuri sau să fim oportunişti. Acest lucru ar trebui, cum s-ar spune, să ni-l punem în fiecare dimineaţă înaintea ochilor ca temă specială meditativă. Au fost  oameni bine intenţionaţi care au spus că noi ar trebui doar să clarificăm oamenilor într-o privinţă sau alta cum încercăm noi să aducem în lume taina lui Christos. Cu cât o facem mai mult, cu atât mai mult se dezlănţuie instigarea din anumite colţuri. Căci de exemplu, nimic nu se opune mai mult în prezent anumitor confesiuni catolice sau evanghelice decât faptul ca o perspectivă reală asupra tainei lui Christos să se extindă în omenire. Deoarece acolo nu există nici un interes ca adevărata taină a lui Christos să se extindă în omenire, ci ca oamenii să se cramponeze de vechi. Dacă noi am avea vreo mărturie de credinţă confuză în privinţa lui Christos, am fi trataţi ca o sectă nedăunătoare, drept capete pătrate, şi nu am fi combătuţi cu acea intensitate cu care suntem combătuţi. Dar pentru că în cadrul celor două direcţii, făcând abstracţie de cea de-a treia, există suficienţi oameni care ştiu că trebuie vorbit cândva despre taina lui Christos pornind de la Adevăr, şi asupra ordinii sociale pornind de la tripartiţie, atunci ei ascultă cu atenţie şi spun: Nouă ni s-ar lua Pământul de sub picioare dacă am vrea să ne apropiem de Adevăr; de aceea, fie ca el să fie nimicit! – Noi nu suntem combătuţi din cauza unei erori, ci suntem combătuţi pentru că din diverse părţi se observă că noi vrem Adevărul. Nu foloseşte la nimic în ziua de azi să vorbim altfel decât în acest sens despre anumite lucruri care se petrec. Căci acea Mişcare spirituală pe care o avem aici în vedere are cel mai mare interes într-o claritate absolută, anume în claritatea gândirii.

Căci amintiţi-vă câte ceva din cele pe care vi le-am expus eu! Ce este esenţial atunci când examinăm cele de care are nevoie omenirea în ziua de azi înainte de toate? Esenţial este că forţele noastre gânditoare – tot ceea ce purtăm în noi ca forţe de reprezentare, făcând abstracţie de forţele simţurilor –, că forţele gânditoare propriu-zise sunt o moştenire a existenţei noastre de dinaintea naşterii noastre, respectiv dinaintea conceperii noastre. Ceea ce putem gândi noi ca oameni ne aducem prin naşterea noastră, din existenţa prenatală în lumea fizică. Tot ceea ce dezvoltăm ca gânduri în noi în timp ce ne aflăm în trupul fizic, sunt forţe care ne domină întreaga noastră fiinţă omenească între ultima moarte şi naşterea prin care am păşit în această viaţă pământească. Acum noi gândim, iar ceea ce cheltuim ca forţe de gândire, nu ca gânduri, reprezintă umbra a ceea ce a fost acţiune înaintea naşterii, respectiv a conceperii noastre.

Gândiţi-vă la ceea ce numim noi în ziua de azi forţe ale naturii, care acţionează în fulger şi în tunet, în valul agitat, în formarea norilor, în răsăritul şi apusul de Soare, în vânt şi vreme, în răsărirea plantelor din Pământ, în conceperea, naşterea şi creşterea animalelor, gândiţi-vă la tot ceea ce percepeţi drept forţe ale naturii de jur-împrejur şi gândiţi-vă acum nu la forma lor reală, ci la simpla lor imagine. Aşadar vă rog să vă imaginaţi că tot ceea ce aveţi ca forţe ale naturii în jurul dumneavoastră şi-ar arunca undeva umbra, imaginea şi că aceste imagini-umbre ar fi absorbite într-un recipient şi ar acţiona ca imagini. Între realitatea actuală a naturii şi realitatea care se află dincolo de ea există o relaţie similară cu relaţia pe care o aveţi dumneavoastră între existenţa dumneavoastră prenatală şi forţele dumneavoastră de gândire din această viaţă pământeană. Gândiţi-vă că aici ar fi tot ceea ce am indicat în mod schematic ca petrecându-se cu sufletul dumneavoastră între moarte şi o nouă naştere, şi că apoi se formează o umbră a acestuia; se formează umbra a tot ce este aici, iar această umbră devine conţinutul capului dumneavoastră, conţinutul gândurilor dumneavoastră, este forţa gândirii dumneavoastră. Ceea ce gândiţi dumneavoastră acum sunt forţele de acţiune de dinaintea naşterii dumneavoastră. Acestea sunt natură acolo în lumea spirituală, dacă îmi este îngăduit să mă folosesc de un mod de exprimare atât de paradoxal. Nu se va avansa în evoluţia omenirii dacă oamenii nu vor dobândi o conştienţă a acestui lucru: În timp ce gândesc, în forţele mele de gândire acţionează existenţa mea prenatală. Prin faptul că am intrat prin naştere în această existenţă pământească, prin faptul că gândesc, eu sunt continuatorul existenţei mele prenatale.

Dacă acceptăm acest lucru, cui ne opunem mai mult? Ne opunem cel mai mult acelor confesiuni religioase, care afirmă de exemplu următoarele: Se naşte un om. Atunci când aici la doi oameni, unui individ masculin şi unul feminin, le place să se împerecheze, în lumea spirituală este creat de Dumnezeu un suflet, pentru ca sufletul să se poată uni cu ceea ce este produs de doi oameni care se împerechează. Aşa îşi are începutul un individ omenesc! – Aceasta contrazice în orice caz foarte mult ceea ce tocmai a fost spus acum! Dar din asta trăiesc confesiunile actualei lumi civilizate. Toate învaţă că: Atunci când doi oameni se împerechează, Spiritul le face favoarea să genereze acolo sus un suflet absolut proaspăt; acesta este apoi trimis în jos ca să se poată uni cu trupul fizic rezultat, şi atunci s-a născut ceva nou. – Cui vorbesc însă toate aceste confesiuni? Ele vorbesc unor oameni teribil de egoişti, care nu pot suporta în primul rând gândul nimicirii după moarte. Însă pe celălalt gând îl pot suporta, căci cu aceasta s-au obişnuit secole, şi în curând milenii de-a rândul: că îi este plăcut lui Dumnezeu să creeze suflete pentru copiii umani care sunt procreaţi aici. Dar ideea că odată cu moartea încetează totul, acest gând nu poate fi suportat de ei în egoismul lor.

Desigur că dumneavoastră ştiţi cu toţii cum este viaţa oamenilor de după moarte –nu este necesar să mă extind asupra acestui lucru – însă ne vom îndrepta atenţia asupra unui cu totul alt punct de vedere: Oratorii de la amvon trebuie să presupună pretutindeni că vorbesc unor oameni care nu pot suporta gândul nimicirii de după moarte. Ei trebuie să le toarne de sus de la amvon, indiferent de ce confesiune sunt oamenii care stau acolo sub amvon, acea apă care le „clarifică” – adică de fapt le face lucrurile neclare – cum este după moarte. Ei trebuie să aleagă tocmai acele cuvinte prin care egoismul oamenilor se simte cel mai puternic stimulat; ei trebuie să rostească acele fraze prin care se vine în mod deosebit în întâmpinare acestui egoism sufletesc.

Ce ar interveni – vă expun cele ce urmează ca pe un exemplu deosebit – dacă, de exemplu, cineva ar lua la ochi absolut nepărtinitor şi serios anumite conţinuturi ale confesiunii catolice, să spunem acea dogmă care afirmă că trebuie să îi fie plăcut lui Dumnezeu ca atunci când doi oameni se împerechează, să li se trimită în jos un suflet proaspăt făcut. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar lua la ochi acest conţinut al confesiunii? În acest caz, cel care porneşte fără prejudecăţi la lucru pentru a cerceta întreaga treabă ar găsi că aşa ceva nu are nimic de a face cu conţinutul adevăratului creştinism, numai că în Evul Mediu învăţătura lui Aristotel [ Nota 5 ] a pătruns în teologia creştină, şi că Aristotel a reprezentat această învăţătură dintr-un platonicism greşit înţeles, anume că de fiecare dată pentru un trup omenesc proaspăt produs este creat de asemenea un suflet proaspăt şi se uneşte cu el. Ceea ce figurează ca premisă de la sine-înţeleasă în confesiunile creştine nu are nimic de a face cu creştinismul, ci este viziune aristotelică.

În continuare, să abordăm altceva: Găsim ca o parte anume a confesiunilor învăţătura despre veşnicia pedepselor iadului. Din nou o viziune pur aristotelică! Anume, Aristotel a presupus: Dacă sufletul a fost creat, locuieşte aici până la moarte şi apoi ajunge în lumea spirituală, atunci în această lume spirituală, aşa cum şi-o imaginează el, sufletul nu are nimic altceva de făcut decât ca întreaga veşnicie să privească înapoi la ceea ce a făcut aici, într-o unică viaţă pământească. Aşadar Aristotel îşi imaginează că este creat un suflet proaspăt pentru fiecare copil procreat, că acest suflet trăieşte pe Pământ până la moarte şi apoi întreaga veşnicie se ocupă cu privitul la ceea ce s-a petrecut într-o unică viaţă. Dacă cineva a ucis pe altcineva, el trebuie să privească mereu înspre aceasta. Aceasta este originea învăţăturii despre pedeapsa iadului. Ea este o învăţătură pur aristotelică.

Gândiţi-vă numai că dacă acum în locul acestui aristotelism redat drept conţinut al creştinismului apare adevărul, atunci cei care vor să reprezinte acest aristotelism mascat drept creştinism vor avea o teamă teribilă că se va ajunge să se vadă despre ce este vorba, aşadar că oamenii vor afla: Predicatorii noştri, preoţii noştri, aceştia nu ne predică deloc de la amvon creştinismul, ci un aristotelism care s-a strecurat în interiorul creştinismului!

Tot aşa, în creştinism este infinit de mult din gnosă. La fel, în liturghia catolică este infinit de mult din misteriile egiptene. În nenumărate acte cultice ale catolicismului şi în multe privinţe chiar şi în cele evanghelice – este conţinut ceva ale cărui origini trebuie căutate în vreo religie orientală. Ceea ce urmăresc oamenii este doar să nu se descopere aceste lucruri, să nu se descopere de unde provin aceste lucruri. Şi atunci ce trebuie făcut? Trebuie calomniat! Trebuie să se spună că aceia care prezintă astăzi adevărul, împrumută şi plagiază din orientalism, gnosă şi aşa mai departe. Trebuie practicat „traubismul” [ Nota 6 ]. Trebuie să apară cu calomnii savante, precum pastorul şi profesorul Traub şi toţi cei care au devenit imitatorii lui. De ce fac oamenii asta? Pentru că adevărul iese la lumina zilei şi pentru că ei au tot interesul să nu lase adevărul să iasă la lumină. Tot mereu vor apărea oameni care vor spune: Ceea ce faceţi voi aici, este împrumutat de ici sau de colo – şi în felul acesta vor provoca ceva care îi va întărâta pe oameni împotriva gnosei şi a tot ceea ce poartă ei în propria lor carne sufletească, dar pe care nu vor să-l lase să iasă la lumina zilei în adevărata sa înfăţişare. Gnosa – aşa trebuie să se spună – este ceva înspăimântător, ceva oribil!  Şi atunci oamenii nu se vor interesa de gnosă, pentru că se tem, şi atunci preoţii pot vorbi despre ceva care provine, de fapt, din gnosă. Pentru că de fapt preoţii sunt cei care vorbesc despre ceva care provine din gnosă, şi nu aceia care vorbesc despre ceea ce creşte pe terenul ştiinţei spirituale orientate antroposofic. Şi lucrul de care se tem cel mai mult, este că preexistenţa sufletului, viaţa sufletului înainte de naştere, respectiv de concepere, există, că aceste rădăcini ale sufletului în lumea spirituală, asupra cărora se poate referi doar o mărturie spiritual-ştiinţifică a omenirii, există dintotdeauna. Atunci oamenii învaţă să cunoască adevărul, atunci la oamenii care gândesc raţional nu ar mai fi loc pentru blasfemia că zeii sunt obligaţi să trimită în jos din lumea spirituală un suflet proaspăt copt pentru fiecare trup omenesc în parte, suflet care se uneşte cu acel trup. Dar toate aceste lucruri se trag însă dintr-o puternică afirmare a ideii de putere. În spatele tuturor acestora se află ideea de putere. Şi se poate, pur şi simplu prin faptul că se urmează anumite învăţături, ca ideii de putere să i se furnizeze o forţă imensă.

Ce se petrece, de exemplu, acum la Dornach? De jur-împrejur, aproape pretutindeni în Elveţia apar articole despre antroposofie [ Nota 7 ], care, de fapt, nu conţin nici o singură afirmaţie adevărată. Întreaga campanie a început prin aceea că a apărut un articol care conţine douăzeci şi trei de minciuni. La aceste douăzeci şi trei de minciuni se conectează de câteva săptămâni numai articole, care se extind în aproape întreaga presă catolică a Elveţiei şi dintre care niciunul nu conţine nici măcar o singură frază adevărată. De ce se întâmplă aceasta? Aceasta se întâmplă din motivul că numeroşii adepţi ai acestor oameni sunt aduşi într-o anumită stare spirituală, atunci când li se spune neadevărul, în starea spirituală în care adevărul nu mai poate fi diferenţiat de neadevăr.

Gândiţi-vă numai câte nu se folosesc în cadrul ştiinţei noastre spirituale orientate antroposofic, pentru a suscita reprezentări suficient de clare, de exemplu în ce măsură poate fi sau nu un reflex al adevărului ceea ce apare în formă de vis în conştienţa omenească. Fireşte, omul nu poate deosebi născoceala de adevăr, atunci când i le oferă procesul visului. – În aceeaşi stare sufletească ajunge o comunitate căreia i se spun minciuni, atunci când se ştie că acea comunitate crede născocirile. Căci prin aceea că starea sufletească este adusă în dispoziţia care este provocată prin minciună, prin aceasta se dispune de ea ca de un instrument supus ideii de putere. Pot exercita cel mai bine puterea asupra oamenilor aceia care le injectează oamenilor iluziile într-un mod de nerecunoscut. Astfel, aceste articole mincinoase sunt scrise absolut sistematic în intenţia de a obţine acea dispoziţie care poate fi atinsă prin minciună. Aceasta este la ceea ce trebuie să ajungă în mod cu totul firesc probabilitismul, care este de mult predat de către iezuiţi. Acesta este doar ultimul vlăstar.

Este greu să faci apel, împotriva unor astfel de oameni, la sufletele în mare parte adormite ale prezentului. – Am fost nevoiţi să organizăm o conferinţă în ziua de dinaintea plecării mele în călătorie, pentru că desigur că trebuie să luptăm chiar dacă nu vrem, împotriva a ceea ce se afirmă ca minciună la Dornach. Iar dl. dr. Boos, care face parte dintre cei mai curajoşi tineri luptători ai noştri, după ce i-a solicitat la discuţie pe toţi cei care vor să spună ceva relativ la ceea ce a fost spus – conferinţa a fost publică –, şi după ce toţi au tăcut, el a spus în faţa întregului public, a declarat în faţa întregului public că primul autor al celor douăzeci şi trei de minciuni, preotul Arnet din Reinach, este nevrednic să-şi exercite funcţia sa preoţească şi că este un preparator de otrăvuri spirituale.

Nu ne putem ajuta în alt mod. Şi apoi, în ciuda faptului că li se spune aceasta, dintre oameni a fost unul singur, un profesor, căruia îi tremură genunchii, care apare şi zice: Aşteptaţi, căci încă nu au apărut toate articolele; până la sfârşit vor mai apărea încă – iar eu n-am putut spune altfel decât aşa: Începutul a constat din douăzeci şi trei de minciuni şi s-ar putea ca sfârşitul să vină abia la sfârşitul lumii; adevărul acestor douăzeci şi trei de minciuni  va  ieşi la iveală, chiar dacă acest sfârşit se lasă atât de mult aşteptat. Căci în ceea ce a apărut până acum – şi au apărut deja un număr impozant de articole – nu se face nici cea mai vagă încercare de a investiga cele douăzeci şi trei de minciuni.

Dar s-au adus alte probe, de o logică stranie. Anume, s-a pus în joc, broşura oratorului din Tübingen – broşură care joacă un rol important –, însă oamenii care pun în joc în aceste articole broşura profesorului Traub nu o înţeleg corect. Ei scriu: Steiner împrumută toate cele posibile din vechile scrieri, din Upanishade, din misteriile egiptene ale zeiţei Isis şi din «Cronica Akasha» – este posibil ca zeţarul să fi scris aşa, este posibil şi ca domnul preot să o fi făcut. Atunci mi-am spus că realmente nu se pune problema ca eu să corectez greşelile de tipar, dar că trebuie să fi fost un cititor ciudat al broşurii lui Traub, care imediat după aceea a uitat că la urma-urmelor nici măcar Traub nu a afirmat inepţia că Cronica Akasha ar fi ceva ce poate exista în biblioteci şi că nu se poate reproşa cuiva că ar împrumuta ştiinţa spirituală orientată antroposofic din acea veche hârţoagă,  Cronica Akasha.

Avem acum printre oamenii liberali şi câţiva prieteni care au fost atacaţi. Aşa, de exemplu, dr. Boos a putut spune într-un ziar liberal, combătând imediat cu argumente precise: Aici se află un neadevăr deliberat. Căci cel care a scris aceasta trebuie totuşi să ştie că nu are o Cronică Akasha în biblioteca sa. El nu o poate avea în biblioteca sa, aşadar trebuie să o ştie; el trebuie să fi scris aşadar un neadevăr în cunoştinţă de cauză. Şi ce a făcut respectivul? El a spus: Dl dr. Boos ocoleşte lucrurile, căci este de la sine înţeles că nu el a cauzat greşeala cu „Cronica Akasha”, ci zeţarul. Şi atunci când cineva practică o astfel de sofisticărie, reproşând cuiva o astfel de greşeală de tipar, din aceasta se vede imediat ce spirit îl animă.

Vedeţi acum cu ce stare spirituală avem de a face aici. Dar să nu subestimaţi această stare spirituală! Să vă fie limpede faptul că va fi o luptă dură, care merge tot mai mult în această direcţie. Se vrea să se împiedice ca oamenii să ajungă să cunoască ceea ce am spus eu, recent, în cursul pentru medici. Acolo spuneam: Tocmai atunci când ne supunem unei strădanii serioase de a ajunge să cunoaştem legile spirituale ale Universului pornind din viaţa actuală, când încercăm să cunoaştem misterele mai adânci ale naturii umane, însuşindu-ne aşadar aceste lucruri din viaţa actuală şi le regăsim apoi în vechile scrieri, chiar dacă acestea sunt provenite dintr-o viaţă spirituală atavică instinctivă, tocmai atunci dobândim o mare smerenie în faţa măreţiei acestui fel de spirit atavic instinctiv, pe care l-a avut cândva omenirea, care s-a pierdut şi care trebuie regăsit în ziua de azi. – Aşa vorbeşte acela care este conştient că ceea ce trebuie căutat astăzi drept cunoaştere pornind de la viaţă, a existat ca înţelepciune instinctivă în omenire. Desigur, multe din cele care erau ştiute de vechea înţelepciune instinctivă au trecut în confesiunile religioase, care doar le-au corupt. Aceste confesiuni vor să-i creeze omenirii teamă faţă de această cunoaştere primordială, şi atunci când vorbesc despre ea vorbesc în sensul următor: Aceşti oameni înspăimântători, care practică antroposofia în ziua de azi, împrumută totul din această înţelepciune primordială. Dacă s-ar merge pe firul lucrurilor, s-ar vedea cât de mult se deosebeşte ceea ce este adus astăzi oamenilor ca ştiinţă spirituală orientată antroposofic de ceea ce a fost împrumutat vreodată din ceva, fie ele Upanishadele, fie orice altceva. Din Cronica Akasha, această „veche hârţoagă” trebuie împrumutat! Şi să nu fie văzut faptul că acum apare ceva ce ţine de prezent, este ceea ce vor să determine aceia care stârnesc adversitatea din toate colţurile.

De aceea trebuie să vă fie limpede un lucru, de fiecare dată când, pe de altă parte, sunteţi tentaţi să apreciaţi ecouri pe ici sau pe colo: Alianţa dintre iezuitism şi democraţia socială, care se strânge acum tot mai mult, este absolut firească şi nu are nimic nefiresc în ea. Pentru că social-democraţii sunt dotaţi cu aceeaşi formă de gândire cu care sunt dotaţi şi iezuiţii, numai că din partea opusă, prin faptul ca ei inversează lucrurile. Dar ceea ce se distinge  atât de mult faţă de toate sentimentele, este „veşnicia omului”, care a devenit o învăţătură a egoismului. Ea intră în forma ei adevărată în măsura în care face din nou din preexistenţa vieţii sufletului omenesc de dinainte de naştere, respectiv concepere, un agent moral eficace. Această concepţie va fi combătută „la cuţite”. Şi se va putea ajunge la un progres în lume numai dacă, în primul rând, adevărul are o forţă lăuntrică; dar această forţă interioară poate acţiona numai dacă se adaugă altceva, anume ca oamenii – chiar dacă ei încă sunt în număr atât de restrâns – să aibă curajul de a purta adevărul acesta în sufletele lor, în mod serios, onest şi fără compromisuri. Nu foloseşte la nimic ca noi să estompăm deosebirea uriaşă care există între aristotelismul catolic şi cel evanghelic în privinţa creării sufletului pentru un trup omenesc procreat şi adevăratul creştinism. Nouă nu ne este îngăduit să estompăm această deosebire. Căci dacă o estompăm, nu observăm deloc unde se află, de fapt, izvoarele ideii de putere, ale conştienţei puterii.

Trebuie să indic mereu acea scrisoare pastorală [ Nota 8 ] a unui episcop catolic, care există realmente şi afirmă: Credincioşii au datoria de a-l vedea pe preot ca pe o fiinţă superioară lui Dumnezeu şi lui Christos, pentru că de fiecare dată când preotul săvârşeşte consacrarea la altar, Christos este constrâns să fie prezent la altar; să fie prezent cu trupul şi sângele Său în pâine şi în vin. Întrucât preotul îl constrânge pe Dumnezeu să fie prezent la altar, înseamnă că preotul are o putere mai mare în Univers decât Dumnezeu. – Acesta este conţinutul unei scrisori pastorale care există într-adevăr şi care de altfel a fost preluat în multe alte scrisori pastorale. Şi dacă mă întrebaţi: Este consecvent acest fapt cu acea mărturisire de credinţă care a abolit spiritul în 869 la acel conciliu de la Constantinopole [ Nota 9 ]? – vă voi spune: Da. Căci acela care afirmă că preotul ar fi mai puternic decât Dumnezeu o spune, când o spune în calitate de catolic, pentru că oamenii nu vor să admită altceva în ziua de azi. Însă la fel cum oamenii prezentului sunt suficient de adormiţi în sufletele lor ca să nu se întrebe: Ce spune propriu-zis autorul scrisorilor, atunci când o personalitate care i-a scris lui Moleschott [ Nota 10 ] a avut suficient curaj să spună că infractorul, mincinosul, criminalul este moral numai atunci când îşi poate manifesta totalitatea predispoziţiilor şi că este imoral când nu exprimă aceste predispoziţii pe care le are, pentru că în felul acesta el şi-ar limita personalitatea, iar dispoziţiile criminale sunt la fel de justificate ca şi celelalte predispoziţii? Sufletele actuale tocmai că nu sunt suficient de curajoase pentru a-şi spune: Dacă oamenii noştri de ştiinţă vor preda în continuare ca bază a unei cunoaşteri a Universului ceea ce predau actualmente, atunci trebuie spus, ca o consecinţă necesară: infractorul, criminalul este la fel de valoros ca un altul care se străduieşte, ca să zicem aşa, să fie moral; oamenii sunt numai prea laşi ca să-şi mărturisească aceasta. În perioada de înflorire a materialismului, în care au scris un Vogt [ Nota 11 ], un Moleschott [ Nota 12 ], un Büchner [ Nota 13 ], care au fost spirite curajoase, în acea perioadă s-au făcut asemenea mărturisiri. Dar prezentul este prea laş pentru a-şi face această mărturisire. Tot aşa prezentul din sufletele dorminde nu este suficient de curajos să recunoască faţă de sine: Da, în conformitate cu spiritul din aceste confesiuni, preotul este mai puternic decât Dumnezeu.

Se pune tocmai problema că acel mod de a vedea lumea care există ca ştiinţă spirituală orientală antroposofic este realmente însărcinat să creeze claritate a gândirii înspre toate direcţiile. Căci ceea ce are ea de spus nu poate fi cuprins cu gânduri neclare, nu poate fi cuprins printr-o mistică aiuristică, ci numai prin gânduri cristaline, prin astfel de gânduri cum am încercat eu în Filosofia libertăţii [ Nota 14 ] să le identific totodată ca punctul de plecare al adevăratei libertăţi omeneşti.

Vom putea vorbi mai departe despre astfel de lucruri, dacă voi fi în măsura de a conferenţia din nou înaintea dumneavoastră, ceea ce sper să se întâmple foarte curând.