Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONTRASTE ÎN EVOLUȚIA OMENIRII

GA 197


CONFERINŢA a VI-a

Stuttgart, 25 iulie 1920

Consideraţiile care au fost începute şi aici, în acest loc, în ultimul timp au fost pătrunse de un ton fundamental. Mereu s-a pornit de la necesitatea de a cuprinde gravitatea timpului cu privirea, dacă e să ne gândim la sarcinile, la intenţiile legate de Mişcarea noastră antroposofică. Acest ton fundamental a fost apoi adecvat, într-un anumit mod, la ceea ce a fost împărtăşit în aceste consideraţii şi care urma să fie un sprijin pentru a dezvolta tot mai mult, ca sentiment sufletesc, acest ton fundamental, într-un număr tot mai mare al membrilor noştri. Vrem să continuăm în acest mod, şi aş dori să indic astăzi, înainte de toate, ceva care ne poate încadra oarecum lăuntric în Mişcarea spiritual-ştiinţifică orientată antroposofic.

Cum se înţelege în mod obişnuit, din întregul curent evolutiv al culturii occidentale – al cărui declin a fost chiar dovedit ştiinţific în ziua de azi prin cartea lui Oswald Spengler [ Nota 1 ] –, cum este înţeleasă cultura în cadrul acestei civilizaţii occidentale, indiferent că o acceptăm mai mult sau mai puţin? Tocmai aceia care îşi imaginează că se află încadraţi atât de practic în viaţă înţeleg cunoaşterea ca teorie şi nu ca adevărată faptă a sufletului omenesc. Şi tocmai despre această problemă este vorba în ziua de azi, ca noi să ne străduim să înţelegem cunoaşterea ca faptă a sufletului omenesc, să o înţelegem în aşa fel încât, pe măsură ce cunoaştem, să nu avem în vedere numai o teorie oarecare, o concepţie, ci să avem în vedere ceva care este faptă impregnată de voinţă în întregul context al evoluţiei Pământului şi omenirii.

Aş dori să clarific pentru început mai mult metodic, la un fapt al lumii spirituale, ce trebuie înţeles prin cunoaştere ca faptă. Eu am indicat adesea doi curenţi opuşi în viaţa sufletului omenesc. Unul dintre curenţi este curentul abstract-mistic, celălalt este curentul abstract materialist. Curentul abstract materialist este cel care a apărut în decursul ultimelor trei-patru secole din dezvoltarea ştiinţelor naturii, şi în fond a cuprins toate acele cercuri care vin astăzi în considerare pentru desfăşurarea evoluţiei omenirii. Pentru adevăratul progres al evoluţiei omenirii abia dacă intră în considerare confesiunile religioase tradiţionale, aşa cum sunt ele reprezentate oficial.

Aşadar, dacă s-ar pune, de exemplu, problema ca ideea lui Spengler de declin al Occidentului să se realizeze într-adevăr, atunci ar trebui să poată conlucra confesiunile religioase tradiţionale, aşa cum sunt ele reprezentate oficial de către iezuiţi, de evangheliştii pozitivi şi aşa mai departe; dar acestea nu s-ar lua în considerare pentru ceea ce progresează. După cum am observat adesea, curentul materialist se face astăzi limpede remarcat chiar şi la aceia care nu o ştiu deloc. Este chiar caracteristic, şi noi trebuie să amintim mereu aceasta, că şi concepţia teosofică despre lume, atunci când a apărut sub acest nume de „concepţie teosofică despre lume” a căzut pradă materialismului în anumite cercuri. Căci, la urma-urmelor, ce au fost descrierile trupului eteric şi ale trupului astral ale unor oameni din aceste cercuri, care au indicat mereu trupurile eteric şi astral drept simple rarefieri ale materiei şi care nu-şi reprezentau sub acestea decât o ceaţă oarecare, ce erau acestea altceva decât materialism mascat, un materialism mascat spiritual? Desigur că materialismul cel mai mascat este spiritismul, care deşi vorbeşte despre spirit, nu vrea altceva decât să dovedească spiritul în formă materială, să reprezinte spiritul în formă materială. Tot ceea ce, prin literatura populară şi în primul rând prin cărţile de popularizare şi ziare, îi învaţă pe oameni prin tot felul de articole despre ceea ce este „corect”, tot ceea ce ajunge la oameni, indiferent că vine din partea catolică sau din cea evanghelică, este corodat de materialism. Acest materialism este ceva care, pe de o parte, este legat de cultura progresistă. De aceea trebuie să-l luăm în considerare, abordându-l pozitiv. Ceea ce este tradiţional şi istoric, cum sunt confesiunile religioase, trebuie, desigur, dacă devin atacatori ai noului, să combată acest nou în modul cel mai intens, însă aceasta nu este ceva de care gândirea prezentului să se ocupe cu seriozitate, pentru că e ceva care se deplasează în direcţie descendentă. Dimpotrivă, materialismul este ceva care – desigur, în coloratură materială, în interpretare materială – produce ceea ce trebuie ştiut în prezent. Trebuie ştiut ce promovează, dacă vrem să colaborăm la progresul vieţii spirituale, ce anume promovează anatomia materialistă, fiziologia materialistă, biologia materialistă, ce anume promovează sociologia în prezent, trebuie să ne situăm înlăuntrul a ceea ce poate fi ştiut pe această cale, şi tocmai din această cunoaştere trebuie dobândită forţa de a transforma cunoaşterea materialistă, modul materialist de gândire şi reprezentare într-o cunoaştere spirituală. Aşadar este valoros în cadrul prezentului actual să te confrunţi cu ceea ce are materialismul drept conţinut. În ziua de azi nu se poate transforma, în sensul în care cred unii, să spunem, filosofia catolică a Evului Mediu. Numai aşa cum am arătat eu la Dornach cu tomismul [ Nota 2 ], poate fi ea transformată, cu toate că în acest caz se transformă singură. Oamenii pot însă metamorfoza materialismul în viaţă spirituală lăuntrică. De aceea este cu totul nefondat dacă antroposofii dispreţuiesc ceea ce produce materialismul. De acesta trebuie ţinut cont. Nu se poate dezvolta antroposofia din născociri, ci trebuie să o dezvoltăm fiind înăuntru, în mod viu, în viaţa actuală, iar această viaţă este pentru început viaţa materialistă.

Numai că în clipa în care vrem să resimţim materialismul în sensul adevăratului progres al omenirii, trebuie să dezvoltăm în noi un sentiment fundamental, tocmai acel sentiment fundamental pe care nu-l dezvoltă deloc cele mai largi cercuri din prezent, îndeosebi cercurile savanţilor actuali. Este sentimentul că tot ceea ce ne înconjoară pentru început în lumea percepţiilor, ceea ce văd ochii noştri, ce aud urechile noastre ş.a.m.d., nu este o realitate, şi că realitatea nu trebuie deloc căutată înlăuntrul acestora, aşadar că este fundamental greşit atunci când, în cadrul acestei lumi exterioare de percepţii, atomii şi moleculele sunt căutate drept realităţi, chiar şi în sensul că pot fi medalii votive. Unii reprezentanţi ai ştiinţei sunt deosebit de mândri pentru că afirmă că ei nu acceptă deloc atomii şi moleculele ca realităţi, ci drept forme de gânduri, oarecum drept puncte de gândire, care se află în spaţiu. Dar nu despre asta este vorba, dacă se acceptă puncte materiale sau altfel de puncte de sprijin ale gândirii în atomi, ci dacă se porneşte de la o înţelegere vie a entităţilor spirituale, sau dacă se refuză cu groază această înţelegere vie şi se porneşte de la ceea ce poate fi dobândit numai în lumea materială. Şi acest lucru este valabil, şi ca forţe punctuale, despre atomi. De îndată ce se porneşte de la reprezentările atomistice eşti deja vârât într-un materialism care duce la declin. Ne putem descurca cu lumea de percepţie numai dacă o cuprindem ca fenomen, ca lume de manifestare. Ceea ce ne întâmpină prin simţuri este ceva înlăuntrul căruia materia nu se află câtuşi de puţin. Aşadar trebuie să dezvoltăm în noi sentimentul – pe care îl putem dezvolta prin rezultatele redactate în literatura noastră antroposofică –, sentimentul că dacă privim în afară prin ochii noştri şi zărim întregul cer înstelat, zărim configuraţia norilor, zărim conţinuturile celor trei regnuri, ale celui mineral, vegetal şi animal, dar şi ale celui de-al patrulea regn, ale regnului uman, în tot ceea ce găsim apropiindu-se de noi în felul acesta, prin percepţie, nu ne este îngăduit să căutăm ceva din materie. În spatele acestora nu se află nicio materie! Acestea sunt pur şi simplu apariţii, fenomene, cum ar fi de exemplu curcubeul, chiar dacă acestea ne apar altfel, mai compact decât curcubeul. Aşa cum nimeni nu va privi curcubeul ca vreo realitate exterioară – ca un adevărat pod, să spunem, care este întins acolo în şapte culori –, ci ca fenomen, ca apariţie, tot aşa fiecare trebuie să cuprindă ceea ce îl întâmpină în mod exterior prin simţuri drept fenomen, drept apariţie, chiar dacă acestea îi apar atât de compacte. Chiar şi la cristalul de cuarţ, chiar dacă putem pune mâna pe el – la curcubeu, mâna ar trece prin el –, chiar dacă simţul tactil este afectat, noi trebuie să vorbim şi în cazul cristalului de cuarţ doar despre un fenomen, nu ne este îngăduit să născocim prin fantezie vreo realitate materială, indiferent cât de mult reprezentată este ea în ziua de astăzi de concepţia despre natură care merge pe căi greşite. Aşadar ceea ce găsim noi ca apariţii „materiale”, nu sunt câtuşi de puţin apariţii materiale, nu este câtuşi de puţin materie în realitate. Acestea sunt doar apariţii; sunt ceva care vine şi pleacă dintr-o altă realitate, pe care noi nu o cuprindem dacă nu ne-o putem închipui spirituală. Acesta este unul dintre sentimentele pe care trebuie să-l dezvoltăm: să nu căutăm materia în lumea exterioară!

De aceea, ratează adevăratul ţel al dezvoltării antroposofice tocmai aceia care dispreţuiesc materialitatea exterioară, care spun: Ah, ceea ce se percepe în exterior este doar materie, şi noi trebuie să ne înălţăm deasupra ei! – Tocmai acest aspect este fals. Tocmai ceea ce percepem în exterior nu este material, acolo noi nu putem căuta deloc materia. În lumea care face impresii asupra noastră prin simţurile noastre noi nu găsim deloc materie. Aceasta poate rezulta pentru dumneavoastră dacă citiţi în spiritul corect ceea ce este scris în literatura noastră orientată antroposofic.

Şi apoi trebuie să vă dezvoltaţi în continuare acest sentiment. Atunci se ajunge la punctul cu adevărat incomod omului actual, pentru că ne apropiem foarte mult de ceea ce este denumit trăirile cu Păzitorul pragului. Acestea sunt trăiri incomode, dar dacă nu te apropii de ele nu vei putea înainta în evoluţia lăuntrică. Trebuie să preiei incomoditatea, să ieşi din domeniul teoretic şi să intri în cel real. Cunoaşterea trebuie să ţină cont într-o anume măsură de fapte. Cine are concepţia că înăuntrul lumii pe care noi o numim materială ar putea fi găsită materia – unii vor crede deja că deoarece acesteia i se spune „materie”, aşa este materia; cu o asemenea înţelepciune a cuvintelor se tratează lucrurile în ziua de azi –, aşadar cine spune că înăuntrul lumii de percepţie ar putea fi găsită materia, acela face nu numai o greşeală pur teoretică. Şi cine crede că s-a făcut totul dacă se spune: este incorect să cauţi materia în cadrul lumii percepţiilor –, nici acela nu se află înlăuntrul ştiinţei spirituale orientate antroposofic; pentru că simpla corectare a unei concepţii teoretice nu este încă ştiinţă spirituală. Ştiinţa spirituală trebuie să realizeze cunoaşterea ca faptă, ştiinţa spirituală trebuie să fie cunoaştere pătrunsă cu voinţa, trebuie aşadar să intre în realităţi, deja atunci când ea dă definiţiile, explicaţiile sale. Şi aici lucrurile devin incomode.

Este uşor să se spună: tu ai părerea incorectă că înăuntrul lumii de percepţii exterioare s-ar putea găsi materia; aşadar corectează-ţi părerea! – Da, aceasta este vorbărie teoretică. Acceptarea de teorii, combaterea teoriilor, corectarea lor reprezintă pur şi simplu vorbărie teoretică, este ceva cu care ştiinţa spirituală nu poate fi în realitate satisfăcută; ci se pune problema să progresezi în sentiment până la aceea că sesizezi că acela care rămâne la reprezentarea materialistă faţă de cele materiale este nesănătos în întregul său organism. Trebuie să trecem de la simpla desemnare logică de incorect la o desemnare care să cuprindă realitatea, aşadar să cuprindă constituţia omului. Trebuie să fim convinşi că nu este doar incorect din punct de vedere logic să spui că în lumea percepţiilor ne întâmpină materia, ci că acela care vede materie în percepţie se află într-adevăr pe calea către debilitatea mintală constituţională, aşadar că este o boală să fii materialist în sensul indicat.

Aici vrem să cuprindem realitatea cu reprezentările noastre. Atâta timp cât rămânem în teoretic, nu o cuprindem. Şi atunci fiecare presupune: Trebuie să fim doar bine învăţaţi şi atunci ne putem schimba atitudinea. – Însă ştiinţa spirituală cere peste tot dezvoltarea vie, cere să ne facem sănătoși atunci când suntem materialiști în sensul indicat, pentru că devierea este o boală, pentru că ea este calea spre debilitatea mintală.

Aici lucrurile se apropie foarte mult de ceea ce primeşte omul drept cunoştinţe la întâlnirea cu Păzitorul pragului. Căci dacă prin această întâlnire cu Păzitorul pragului omul pătrunde în lumile care sunt altfel decât lumea fizică, care adaugă ceva nou acestei lumi fizice, acolo încetează orice teoretizare, încetează tot ceea ce înceţoşează intelectul, acolo începe realitatea, acolo fiecare cuvânt este saturat de realitate. Acolo nu se mai poate vorbi în sensul: Tu afirmi ceva corect sau incorect –, ci acolo trebuie să se spună: Tu afirmi ceva dintr-un spirit bolnav sau dintr-un spirit sănătos. Acolo se ajunge la realităţi. Acolo nu se poate nici spune: Tu trebuie să-ţi justifici părerea –, ci trebuie să se spună: Dacă te afli pe calea spre îmbolnăvire, spre debilitatea mintală, trebuie să te schimbi, să evoluezi din nou înspre o fire puternică, sănătoasă. – Dumneavoastră vedeţi că nu este suficient ca în ziua de astăzi să se rectifice, să se corijeze aşa-numitele concepţii despre lume care ne înceţoşează, ci se pune realmente problema, dacă vrem să devenim oameni de ştiinţă spirituală, să înfăptuim în noi înşine un proces real şi să nu ne mulţumim cu ceva intelectual sau raţional sau teoretic. Trăim în ziua de azi într-un timp atât de grav, încât aspectul maladiv al considerării raţionale a lumii trebuie să apară foarte viu în faţa sufletelor noastre.

Am încercat să schiţăm un aspect, am încercat, din punctul de vedere al realităţii, să caracterizăm unul dintre aspectele celor ce se petrec în ziua de azi în viaţa culturală: aspectul material. Celălalt aspect, polar acestuia, este cel mistic. În acest mistic se refugiază în ziua de azi mulţi oameni care sunt nesatisfăcuţi de materialism. Ei găsesc că acest materialism este ceva incorect, că aşadar trebuie să se convertească la o altă concepţie despre lume, care trebuie căutată pe o altă cale decât căile pe care merge materialismul. Atunci oamenii încearcă să evolueze pe calea lăuntricului, să pătrundă la o cuprindere a spiritualului. Aici misticismul a fost adesea descris drept curent spiritual, la fel de justificat în unilateralitatea lui, dacă se întrezăreşte această unilateralitate, pe cât este de justificat materialismul, dacă este întrezărită unilateralitatea lui. Misticismul a fost descris ca un fel de reacţie împotriva a ceea ce a apărut în ultimele secole ca materialism în civilizaţia americană şi europeană. Însă ceea ce a fost menţionat în repetate rânduri, ceea ce a fost menţionat şi în mica lucrare: Prin spirit la cunoaşterea realităţii enigmei omului [ Nota 3 ], care a apărut în timpul războiului şi a fost trimisă şi pe câmpul de bătălie – trebuie ca acest curent mistic să fie cuprins cu privirea mai exact, iarăşi prin aceea că nu abordăm doar teoretizarea pe care o avem în mod obişnuit în vedere. Atunci când este vorba de mistică, oamenii cred că misticii se retrag din viaţa exterioară, se adâncesc înlăuntrul lor şi ajung în felul acesta la scânteia de care vorbea Meister Eckhart; în care cred ei că se revelează adevăratul spiritual, care nu poate fi conţinut în materialitatea exterioară. Însă misticii sunt adesea adevăraţi materialişti. Aşadar misticii sunt tocmai pe calea opusă, în majoritatea lor, materialişti duri, puternici. Ei încep să ocărască de îndată ce este vorba de lumea materială, găsesc că sunt prea buni să se preocupe cu ea – aceasta a fost spusă adesea –, se simt sublimi, deasupra materiei. Dar se pune problema să nu ne preocupăm pur teoretic cu lucrurile, ci să răzbatem la realitate, se pune problema să cuprindem iarăşi cu privirea adevărul din spatele acestei strădanii mistice. Se pune problema de a observa ce este de fapt activ în noi atunci când devenim mistici, ce anume înfăptuieşte în noi ceva atunci când devenim mistici. Dumneavoastră puteţi vedea iarăşi aceste lucruri din literatura noastră orientată antroposofic. Şi aici trebuie să spunem: Tocmai acesta este terenul pe care găsim materia! Găsim acţionând în noi ceea ce este material atunci când devenim mistici. Căci chiar şi cel mai mare mistic, ce anume aduce el la manifestare în sine? El aduce în sine la manifestare ceea ce clocoteşte şi fierbe în metabolismul său, oricât de subtil ar fi acesta. Înlăuntrul pielii omeneşti descoperim noi materia propriu-zisă, şi nu în lumea exterioară, care face impresii asupra noastră. Descoperim materia dacă lăsăm să urce în noi ceea ce este aprins în metabolism. Dacă, de exemplu, ne informăm la Meister Eckhart, cum l-a descris el pe Dumnezeu lăuntric: acolo el indică modul în care şi-a adus cu grijă în conştienţă ceea ce clocoteşte şi fierbe în metabolismul său, ceea ce i-a apărut ca acţionând înspre centrul inimii şi transformându-se acolo în ceea ce devine perceptibil ca scânteie a sinei divine în om; aceasta este flăcăruia care se aprinde în inimă prin intermediul metabolismului.

Ajungem la esenţa propriu-zisă a celor materiale dacă practicăm misticismul. Şi aşa cum trebuie înălţat rezultat autentic al goetheanismului într-un mod superior de a vedea lumea, tot așa nouă trebuie să ne fie limpede şi că rezultatele misticii sunt cele pe care trebuie să le căutăm în interpretarea acţiunii materiale. Nu descoperim în laboratoarele chimice procesele materiale. Atunci când chimistul lucrează în laboratorul său, ceea ce se desfăşoară în retortă nu este decât o apariţie exterioară, aşa cum curcubeul este o apariţie exterioară. Şi acesta este un fenomen, acolo nu se află nimic dintr-o adevărată materialitate. Învăţăm să cunoaştem ceea ce este adevărata noastră materialitate dacă vedem cum se pornesc clocotul şi fierberea proceselor noastre lăuntrice situate sub piele, la fel cum se aprinde o lumânare de stearină devenind flacără. Acestea sunt lucrurile care trebuie indicate în privinţa materialităţii şi noi înţelegem corect mistica doar dacă ajungem la concluzia: Tot ceea ce produce misticismul ca atare ca trăiri interioare în unilateralitatea sa, este acţiune materială; aici poate fi căutată veritabila materialitate. Nu trebuie să căutăm materia analizând procesele chimice, noi trebuie să căutăm materia în acea configuraţie care îşi desfăşoară sub pielea omenească complicatul său chimism şi complicata sa fiziologie. Prin mistică învăţăm să dezlegăm enigma materială. Prin mistică învăţăm însă să dezlegăm numai enigma materială. Nu ne este îngăduit să interpretăm materialitatea organizaţiei omeneşti în stilul în care am spune, când vedem o flacără arzând: aceasta nu poate fi rezultatul a ceea ce se află în lumânare, ci în lumânare se află un mic spirit care provoacă flacăra. – Acesta este desigur un nonsens. Tot aşa, este un nonsens când căutăm o realitate spirituală în ceea ce trăieşte misticul.

Aici trebuie să ajungem deja la o reprezentare cu totul precisă, la o reprezentare care este un adevăr al pragului. Prin ceea ce se dobândeşte în mistică nu se ajunge prea departe; căci acolo ne situăm în fenomene buimăcitoare, dăruiţi poftelor noastre egoiste, care nu doresc să se lase descrise drept procese materialiste ale proceselor noastre interioare propriu-zise. Prin mulţimea buimăcitoare a fenomenelor care ne înconjoară în lumea percepţiilor, noi nu pătrundem până la cunoaşterea că, de fapt, aici nu se află pe nicăieri materie înăuntru. Dar să reflectăm la ce vedem, de fapt, atunci când privim, de exemplu, o planetă îndepărtată sau o stea fixă din spaţiul cosmic. Ce vedem noi acolo, de fapt? Ceea ce vedem noi în jurul nostru pe Pământ drept covor vegetal verde, drept formaţiuni noroase, drept sol cenuşiu-maroniu ş.a.m.d., pe acestea nu le vedem atunci când privim afară în spaţiul cosmic şi vedem stelele; căci stelele, chiar şi Luna, sunt prea îndepărtate pentru aceasta. Însă ceea ce se află afară, ceea ce trăieşte acolo pe aceste corpuri cereşti străine, are peste tot un interior, are procese substanţiale transformate. Acest lucru, ceea ce trăieşte acolo ca procese materiale în fiinţele superioare corespunzătoare, aceasta vedem noi atunci când îndreptăm telescopul către o stea. Tot aşa, dacă o altă stea, să zicem Luna, şi-ar îndrepta telescopul asupra noastră, oare ar vedea ea plantele şi animalele noastre, ş.a.m.d.? Nu, pentru aceasta Pământul este mult prea îndepărtat de Lună. Dar dacă Luna îşi îndreaptă telescopul spre Pământ, atunci ea priveşte în stomacul dumneavoastră, în inimă ş.a.m.d. Acesta este conţinutul celor ce radiază afară, în Univers. Deoarece dintre diferitele regnuri de pe Pământ, omul aparţine celui mai înalt regn, de aceea se vede din afară ceea ce se petrece sub pielea omului. Și acest lucru, care poate fi văzut de pe stelele îndepărtate, aceasta este vieţuit drept mistică de către oameni, atunci când este aprins lăuntric în mod conştient.

Vedeţi aşadar că cel dăruit cu toată seriozitatea concepţiei antroposofice despre lume trebuie să străbată şi acest al doilea adevăr incomod al pragului: anume că tocmai mistica este cea care ne poate învăţa să cunoaştem materia Pământului. Luaţi o carte de fizică în mână. Dumneavoastră ştiţi că acolo se vorbeşte despre gravitaţie, despre forţa gravitaţională a Pământului; dar se adaugă mereu că nu se cunoaşte natura forţei gravitaţionale. Oamenii sunt chiar de-a dreptul mulţumiţi de sine atunci când afirmă că nu s-ar cunoaşte natura forţei gravitaţionale.

Cum ajungem să cunoaştem natura acelei forţe care face creta să cadă jos când i se dă drumul din mână? Forţa care este numită forţă gravitaţională poate fi cunoscută în modul următor. Într-un anumit moment al vieţii, probabil pe la vârsta de treizeci de ani, dar poate că şi mai devreme, aceasta depinde de conducerea plină de iubire a destinului, oamenii pot cunoaşte ceva dacă se observă pe sine în sens spiritual-ştiinţific, şi nu în modul obişnuit – prin metodele ştiinţei spirituale omul este introdus întru câtva în metodele adevăratei observări de sine –, aşadar aproximativ pe la vârsta de treizeci şi doi de ani se poate cunoaşte ceva. Dacă omul nu se observă aşa cum o fac misticii abstracţi, ci învaţă adevărata observare de sine, va ajunge, de exemplu, la această adevărată observare de sine dacă atunci când trăieşte, să spunem, între treizeci şi cinci şi patruzeci de ani, şi observă că a devenit din punct de vedere organic un altul. Unii o observă din aceea că părul le-a devenit cenuşiu; în ziua de astăzi se întâmplă şi ca bărbaţii să chelească în acest răstimp. Aşadar omul devine altfel. Dar dacă el nu şi-a cucerit capacitatea de a se observa pe sine, atunci nu are trăirea acestei deveniri, atunci nu are trăirea existenţei lăuntrice şi modul în care se desfăşoară această devenire altfel. Ea poate fi trăită dacă omul aplică asupra sa ceea ce am spus eu în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?. Omul poate afla cam de pe la treizeci şi doi de ani cum se trăieşte aceasta lăuntric. Şi apoi învaţă să recunoască, din modul diferit în care trebuie să-şi poarte corpul, în ce măsură corpul devine mai greu. Atunci trăieşte lăuntric greutatea, ceea ce se numeşte forţă de gravitaţie. Aceasta trebuie însă trăită lăuntric.

Toată flecăreala care ajunge să fie exprimată în mistică nu este atât de importantă ca un asemenea fapt concret, modul în care poate vieţui cineva lăuntric în acest timp îngreunarea. Dumneavoastră nu puteţi învăţa să trăiţi îngreunarea dacă aveţi aici un om, iar acela lasă să cadă o piatră din mână. Dumneavoastră nu puteţi observa greutatea din căderea pietrei, căci piatra nu conţine adevărata materialitate. Pe aceasta trebuie să o observaţi în dumneavoastră înşivă prin aceea că acum nu priviţi asupra spaţiului, ci asupra timpului, adică asupra a ceea ce trăiți succesiv. Trebuie să trecem de la trăirea spaţială la trăirea temporală. Trebuie ca oamenii să poată face mai întâi observarea de sine. Oamenii trebuie ca ceea ce nu poate fi găsit niciodată în lumea percepţiilor exterioare să găsească prin trăiri interioare. Iar acestea sunt al doilea element al realităţii.

Ce are cel care trăieşte lumea percepţiilor exterioare? El are doar adevărul, dar nu are ştiinţa. Cel care trăieşte lăuntric, trăieşte abstract-mistic, el are doar ştiinţa, dar nu are adevărul; pentru că el se amăgeşte singur asupra fenomenului fundamental al interiorului, deoarece trăirile lăuntrice sunt flăcările proceselor materiale. Cel care caută doar materialităţile în lumea exterioară interpretează lumea în sens ahrimanic, celălalt, care caută doar adevărul în sens abstract-mistic înlăuntrul său, o interpretează în sens luciferic. Ceea ce trebuie căutat de către o adevărată ştiinţă orientată antroposofic este echilibrul dintre cele două, este întreţeserea dintre adevăr şi ştiinţă. Noi trebuie să căutăm adevărul la un pol şi ştiinţa la celălalt, şi să devenim conştienţi cum realitățile vii se polarizează prin aceea că pătrundem adevărul cu ştiinţă şi ştiinţa cu adevăr. Atunci cunoaşterea devine o faptă, şi atunci se petrece ceva. Atunci nu se defineşte sau se justifică ceva doar în mod logic, ci se petrece ceva, atunci când omul se străduieşte să trăiască lăuntric ştiinţa şi să cuprindă exterior adevărul, şi se străduieşte să le întrepătrundă pe acestea două.

Este ceea ce trebuie să înţeleagă prezentul. Prezentul trebuie să înţeleagă că omul trebuie să stea în echilibru între cele două extreme, ahrimanicul şi lucifericul. Omul tinde mereu într-una dintre direcţii. De aceea este acel grup trinitar [ Nota 4 ] de la Dornach în aşa fel, încât lucifericul este expus în partea de sus, ahrimanicul în partea de jos, iar Christos la mijloc, menţinând echilibrul. Aceste lucruri pot fi expuse în idei, pot fi aduse până la un distilat al ideilor şi atunci devin adevăr şi ştiinţă. Dar aceste lucruri pot fi expuse şi artistic, şi atunci trebuie să faci abstracţie de orice idee pură, atunci trebuie să cauţi în linie, în formă, în statură, şi atunci ele devin, de exemplu, grupul statuar trinitar de la Dornach. Însă întregul este pătruns de spirit. Unilateral este misticismul şi unilateral este şi materialismul. Şi trebuie ştiut că cele două trebuie întreţesute într-o activitate vie şi că în această activitate vie trebuie căutată interioritatea reală a omului. Însă timpul nostru vrea să se împrietenească unilateral cu materialismul şi de aceea se află într-adevăr pe calea către debilitatea mintală. Eu am arătat că nu trebuie să se rămână la teoretizare, ci că trebuie ştiut realmente: de îndată ce întâlneşti Păzitorul pragului ţi se arată ce este materialismul – o cale către debilitatea mintală! Omul trebuie să se însănătoşească, nu trebuie doar să respingă ceva pentru a ajunge la altceva. Extrema cealaltă este mistica abstractă. Despre aceasta trebuie să poţi dobândi sentimentul: în realitate ea este calea spre infantilism, dacă vrem să o spunem pe nemţeşte, nu există un alt cuvânt german pentru aceasta decât copilărirea, decât priceperea lumii în sensul care este adecvat doar copilului foarte mic – infantilismul! Aşadar copilul care nu a fost încă atins de lume, care trăieşte în pura materialitate fizică, în procesele organice-fizice, reprezintă pentru noi tipul misticului, numai că misticul va avea mai târziu aceleaşi trăiri ca şi copilul. Desigur că aceste trăiri se prezintă altfel la adult, dar copilul resimte şi el această concentrare a activităţii organice în inimă, şi când simte această concentrare, atunci dă din picioare, şi atunci vedem cum datul din picioare la periferie, mişcarea în afară, reprezintă contrariul concentrării în sine în inimă. Dacă omul rămâne pueril de-a lungul întregii sale vieţi, dacă este prea comod să se pătrundă cu ceea ce îi poate da doar materialismul, atunci el respinge materia exterioară; ea nu este nimic pentru el, ea este pentru el ce poate fi mai jos, ceva dincolo de care el trebuie să tindă. Dar atunci dă şi el din picioare, şi dând din picioare îşi dă la iveală mistica. Acesta este un adevăr de prag, un adevăr de prag incomod. Dar orice misticism abstract, care, aşa cum este practicat în ziua de azi, atinge un fel de voluptate, în aşa fel încât cei care îl practică îşi ling degetele când se tipăresc lucruri care, de fapt, sunt doar un dat de picioare în gânduri, constituie infantilism. Şi trebuie să ne fie clar: aşa cum materialismul duce la debilitatea mintală, tot aşa duce mistica abstractă duce la boala infantilismului, la puerilitate. Iar adevărata viaţă constă în aceea ca noi să găsim echilibrul între materialism şi mistică.

Şi aici lucrurile sunt iarăşi întru câtva dificile, pentru că abia aici devin de-a dreptul incomode. Dar dacă veţi căuta echilibrul la balanţă, nu vă este îngăduit să dispreţuiţi ceea ce se află pe o parte pentru că, dacă este prea mult, va deregla din nou echilibrul şi trebuie să încercaţi să puneţi pe ambele talere ale balanţei ceea ce îşi menţine echilibrul. Astfel, este necesar să nu dispreţuiţi ceea ce duce în materie şi să vă spuneţi că aceasta duce la debilitatea mintală. Dimpotrivă, cel care vrea să pătrundă în lucruri trebuie să înainteze cu îndrăzneală în realitate, trebuie să-şi spună: trebuie în orice caz să merg pe calea care, dacă este parcursă unilateral, duce la debilitate mintală, dar eu sunt înarmat împotriva acestui aspect. Eu sunt înarmat şi împotriva faptului de a mă împotmoli pe cealaltă cale; eu păstrez ceea ce îmi este necesar din copilărie, dar nu rămân la vremea copilăririi. – Aşadar omul trebuie să găsească echilibrul între materialism şi mistică: acesta este veritabilul simţ al vieţii. Simţul vieţii este echilibrul între debilitatea mintală şi infantilism. Şi dacă cuiva nu îi convine să vadă clar acest lucru, el este incapabil să pătrundă în realitate. Oamenii devin debili mintali dacă nu observă că omul normal trebuie să învingă zi de zi şi oră de oră debilitatea mintală care îl ameninţă mereu, şi că el rămâne om doar dacă rămâne infantil, adică genial. Căci dacă omul păstrează infantilismul într-un echilibru corect, atunci este geniu. El este geniu numai în măsura în care şi-a păstrat infantilismul la vârsta de treizeci-patruzeci de ani; dar acesta trebuie să se încadreze în echilibrul corect. Astfel încât trebuie să spunem: În fiecare se află pericolul – cum să formulez lucrurile? – de a deveni un geniu, sau de a rămâne infantil. De fapt se pot spune amândouă. De îndată ce se ajunge la adevărurile pragului, modul obişnuit de exprimare nu mai este valabil; aici se întreţes lucruri care altfel sunt separate. Toate cuvintele primesc o altă însemnătate şi se poate spune că ar fi de-a dreptul umoristic să prezinţi imaginea şi pictural sau plastic: aici este pragul către lumea spirituală, aici se află unul şi dincolo celălalt; unul urzeşte în spiritual şi celălalt în material, şi-şi strigă unul altuia. Cel din lumea spirituală strigă: Infantilism! – iar cel din lumea materială strigă: Genialitate! – Aşa cum un copac arată altfel dintr-o parte decât dintr-alta, tot aşa arată lucrurile diferit în funcţie de faptul dacă sunt privite din punct de vedere spiritual sau din cel material. Din punct de vedere spiritual trebuie să se vorbească despre genialitate, pentru că omul şi-a păstrat felul de a fi al copilului, reprezentarea jucăuşă, să se vorbească despre infantilism pentru că se priveşte spre ceea ce este infantilism dacă ne situăm pe partea spirituală. Căci de acolo infantilismul se vede altfel. Acolo se ştie că omul coboară din lumea spirituală, că el se întrupează într-un trup fizic, acolo se vede cât de neîndemânatic este încă un copil, dar şi că în ceea ce este încă nedezvoltat trăieşte cea mai înaltă spiritualitate.

Unii oameni, ca de exemplu nătărăul de Dessoir [ Nota 5 ], s-au supărat în mod deosebit cum am descris eu în cărţulia mea Călăuzirea spirituală a omului şi a omenirii [ Nota 6 ] că înţelepciunea care lucrează în copil la configurarea creierului este cu mult mai înaltă decât înţelepciunea pe care o exprimă omul ulterior în viaţa sa. Nătărăi ca Dessoir nu pot înţelege asemenea lucruri, căci pentru ei perimetrul înţelepciunii este acela pe care îl exprimă ei atunci când îşi scriu cărţile. Dar lucrurile stau aşa că atunci când din partea spirituală se spune: infantilism –, se vede cum a coborât ca rază entitatea divină a spiritului omenesc, care se dezvoltă pe deplin lăuntric. Aceasta a coborât într-un trup omenesc încă nedezvoltat; pe acela l-a cuprins, pe acela l-a prelucrat, astfel încât chiar şi după câteva luni creierul este altfel decât a fost, astfel încât întregul trup devine altceva la vârsta de şapte, paisprezece ani ş.a.m.d. Aşadar nu se vorbeşte despre infantilism în sensul că ar fi o insultă, ci se vorbeşte în aşa fel încât infantilismul este desemnat drept ceea ce se prezintă drept coborâre a spiritului în lumea fizică, drept primă cuprindere a trupului, acea stare de a mai fi  copil, de a mai fi încă într-o constituţie umană în care prin dezvoltarea restului trupului – care se dezvoltă cel mai repede, în timp ce capul conţine cel mai mult spirit –, omul încă nu este epurat de spiritul din cap. Aşa se văd lucrurile atunci când se vorbeşte de infantilism din partea suprasensibilă. Căci în capul copilăresc se află mult spirit, şi – acesta este un adevăr incomod – cu vârsta spiritul devine tot mai puţin, iar noi devenim tot mai pietrificaţi şi mai pietrificaţi în capetele noastre. Copilul are încă mult spirit. Acesta se volatilizează treptat. Îmi îngădui să folosesc cuvântul „a se volatiliza” în aşa fel încât spiritul din cap se volatilizează în jos, în restul organismului. Vedeţi de aici că atunci când vorbesc despre infantilismul văzut de dincolo de prag, el este expresia a ceva superior, pe când atunci când vorbesc despre infantilism din punct de vedere pământean, el este expresia unei rămâneri pe loc. Numai că limbajul Pământului şi cel al Cerului sunt deosebite unul de celălalt, şi acesta este tragismul timpului nostru, anume că oamenii nu mai vor deloc să înţeleagă limbajul Cerului. De când a devenit uzual să se ceară ca de la amvoane să se vorbească pe cât de pământean este posibil, oamenii au pierdut posibilitatea de a înţelege limbajul de dincolo. Şi atunci este uşor de înţeles că dacă o dată ai ceva de expus într-un context, ceva pe care desigur că îl expui din contextul respectiv şi după ce ai pregătit contextul, ca de exemplu cel referitor la cuvântul de dincolo de prag, şi spui: Entităţile din lumea spirituală se volatilizează în jos –, atunci se pot întâmpla în ziua de azi următoarele. Vreau să menţionez într-o imagine ceva ce s-a întâmplat realmente. Atunci se poate întâmpla ca cineva să scrie: Steiner a spus că lucrurile nu se volatilizează în sus, ci în jos. Atunci un profesor de anatomie [ Nota 7 ] îşi însuşeşte această afirmaţie şi o citeşte auditoriului său, pe care l-a pregătit el însuşi, cerându-le să apară cu trompete de copii şi zurgălăi, atunci când adevărata antroposofie urmează să fie prezentată de un orator! Apoi se prezintă antroposofie. După care vorbeşte profesorul şi citeşte ceva pe care şi l-a însuşit el, şi apoi studenţii încep, cu trompetele şi zurgălăii lor, pe care şi le-au adus cu sine, să aplice argumentele ştiinţifice folosite în ziua de azi în astfel de cercuri. Acesta este un procedeu care s-a desfăşurat într-adevăr la Göttingen în aceste zile. Citiţi anexa [ Nota 8 ] care a fost tipărită la noul număr al ziarului nostru despre tripartiţie.

Trăim într-un timp întru totul grav, şi de aceea aş dori să continui vineri ceea ce am abordat astăzi caracterizându-vă cum apar în realitate materialismul, pe de o parte, şi mistica, pe de altă parte, prin aceea că vă voi arăta care sunt sarcinile noastre. Căci în ziua de astăzi sarcinile noastre nu sunt acelea de a ne reuni în cercuri sectante, ci de a interveni în mod viu în procesele vieţii şi de a introduce impulsurile antroposofice în întreaga viaţă culturală a prezentului. În ziua de azi nu este îngăduit, dacă ne înţelegem sarcina timpului, să rămânem în mod unilateral materialişti sau mistici, ci trebuie să păşim pe calea către realitate, aşa cum am încercat să vă caracterizez în mica lucrare [ Nota 9 ] care a fost tipărită prin strădaniile domnului Molt pentru aceia care trebuie să afle afară, pe câmpul de bătaie, câte ceva din spiritul antroposofic. Trebuie să ne aducem mereu înaintea ochilor că în ziua de astăzi ne aflăm într-un timp grav şi că vom simţi că îi vom face faţă numai dacă lăsăm să se apropie de noi ceea ce nici măcar nu poate fi denumit justificat în vechile forme ale limbajului, şi care ne transpune în necesitatea de a găsi noi înşine noi forme de limbaj dacă e să ajungem la adevărul actual. Cunoaşterii nu îi este îngăduit să rămână pe loc la scormonirea cu gândul, cunoaşterea trebuie să devină faptă. Atunci noi, ca omenire, nu vom naviga înspre apusul Occidentului, ci vom găsi din nou un răsărit. Dar atâta timp cât materialismul se serveşte de simbolurile infantilismului – de trompete şi zurgălăi – pentru a combate antroposofia, aşadar atâta timp cât materialismul se folosește de infantilism şi mistica se folosește de materialism prin faptul că vrea să facă diverse procese materiale să apară drept spirituale, atâta timp vom naviga cu toate pânzele sus înspre decăderea Occidentului. Aici nu este vorba de a scormoni cu gândul, ci de o adevărată problemă de înfăptuire.