Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONTRASTE ÎN EVOLUȚIA OMENIRII

GA 197


CONFERINŢA a VIII-a

Stuttgart, 21 septembrie 1920

Dumneavoastră ştiţi bine că în prezent se spune din multe părți, atunci când este vorba de ştiinţa spirituală, că cele indicate de către o astfel de ştiinţă spirituală  nu ar putea fi niciodată obiect al vreunei cunoaşteri, că ar putea fi doar obiect al unei credinţe, al unei considerări subiective luate drept adevăr a ceva. Dintr-o asemenea dispoziţie provine apoi diferenţa care se face în general între cunoaştere şi credinţă, şi o mare parte a obiecţiilor care se fac şi ştiinţei noastre spirituale orientate antroposofic constă mereu în aceea că se spune că noi am vrea să învăţăm să înălţăm, să ridicăm oarecum la înălţimea unei cunoaşteri sigure, exacte, la o adevărată ştiinţă, ceea ce ar putea fi de fapt doar credinţă, ceea ce este în fond un fel de cunoaştere subiectivă, sau poate nu este deloc cunoaştere, ci numai o considerare subiectivă luată drept adevărată.

Abia în ultima vreme s-a ajuns să se diferenţieze într-adevăr între ştiinţa căreia îi este îngăduit să se preocupe numai de ceea ce este oferit în lumea sensibilă, care poate fi cel mult cuprins şi cercetată prin experiment, ştiinţa care din asemenea profunzimi este singura care ar furniza o cunoaştere sigură, şi credinţa care se înalţă deasupra sensibilului şi despre care nimănui nu-i este îngăduit să presupună că obiectele acesteia ar putea fi transformate în cunoaştere sigură. Ştiinţa, aşadar, pe de o parte – dar numai pentru lumea sensibilă; lumea suprasensibilă pe de altă parte, acceptabilă pentru oricine, în măsura în care o găseşte plauzibilă, dar care nu este accesibilă unei cunoaşteri sigure, ci numai unei credinţe subiective.

De fapt, fiecare om care ia viaţa în serios ar trebui să resimtă ceea ce se spune în cercuri largi despre o presupusă contradicţie între ştiinţă şi credinţă drept o enigmă ce trebuie  rezolvată. Dar, în fond, este posibil să se dea o adevărată lămurire numai din punctul de vedere al ştiinţei iniţiatice, în privinţa specificului că în vremea noastră – şi asta de mult, de secole întregi – s-a lucrat în direcţia de a aduce omenirii această diferenţă dintre ştiinţa finitului, a celor trecătoare, senzoriale, şi credinţa într-un infinit, în ceva nepieritor, suprasensibil. Căci dumneavoastră ştiţi că tot ceea ce se expune aici din punctul de vedere al ştiinţei spirituale orientate antroposofic este străbătut întru totul de un spirit ştiinţific, având pretenţia de a se alătura, pe deplin justificat, cunoaşterii sensibilului în calitate de cunoaştere a suprasensibilului. Numai că ştiinţa iniţierii trebuie să meargă mult în urmă, în evoluţia omenirii, dacă vrea să facă inteligibil de ce s-a adus omenirii în timpul nostru această opoziţie dintre ştiinţă şi credinţă.

Dacă ne întoarcem înapoi în timp, găsim în vremurile foarte vechi ale evoluţiei omenirii – noi am vorbit adesea despre aceasta – o cunoaştere primordială, care trebuie privită oarecum ca moştenire a zeilor, o cunoaştere care nu ştia așa ceva precum a dovedi, a demonstra, o cunoaştere care se baza întru totul pe aceea că în interiorul omului urca o forţă care nu era doar o gândire goală, abstractă sau aşa ceva, ci era umplută de o substanţă divină de lumină, de o substanţă divină de viaţă, care se simţea ca aflată în legătură cu lumile divine. Exista o cunoaştere a acestei legături a omului cu lumile divine, care mai era încă resimţită şi percepută aşa cum se percep în exterior culori şi sunete, astfel încât nu era nevoie  să fie dovedită, deoarece era perceptibilă în prezentul nemijlocit. Nu se cunoştea dovedirea şi nici demonstraţia logică, ci numai faptul de a fi plin cu ceea ce lăsau zeii să picure înăuntrul omului. Însă aceasta era întru totul „cunoaştere” în cele mai vechi vremuri ale omenirii, şi această cunoaştere era legată de o cunoaştere a originii divine a omului. Şi deoarece atunci, pe Pământ, omul se ştia în legătură cu zeii, deoarece primea aici de la iniţiaţi acea forţă care îi permitea să privească această legătură cu zeii, el era şi conştient de originea divină a omului, era conştient că omenirea a coborât pe Pământ dintr-o lume în care existase în stare spiritual-sufletească. Această provenienţă spiritual-divină a omenirii era de la sine-înţeleasă pentru acea cunoaştere primordială care exista pretutindeni pe Pământ în acele vechi vremuri ale evoluţiei oamenilor.

Dar această cunoaştere primordială voia să se dezvolte în continuare. Dacă această cunoaştere primordială ar fi rămas, e drept că oamenii ar fi rămas continuu într-o anumită privinţă fiinţe pline de Dumnezeu, dar ei nu ar fi putut ajunge la libertate, la deciziile de voinţă liberă. Ei ar fi trebuit, când își mişcau braţele, să-şi spună întru câtva: Un zeu din mine îmi mişcă braţele – sau, când mergeau, ar fi trebuit să-şi spună: Un zeu în mine îmi mişcă picioarele. Așa au și simţit pe de-a-ntregul şi oamenii primordiali. Ei au simţit oarecum înlăuntrul pielii lor o fiinţă divin-spirituală care era cu ei, şi de acolo a rămas şi acea desemnare despre care am vorbit deja din diverse puncte de vedere, că trupul omenesc ar fi templul lui Dumnezeu, deoarece în străvechime omul era într-adevăr ca locuinţa pământească a zeului, care cobora el însuşi pe Pământ pentru a prelua locuinţă printre oameni. Dar omul trebuie să devină de sine-stătător, autonom. De aceea s-a ajuns ca acea cunoaştere divină iniţială să se stingă tot mai mult, ca acea moştenire divină să se retragă tot mai mult. Pentru a ajunge la libertate, omul a trebuit să dezvolte din propria sa putere o cunoaştere, o gândire, o simţire, o voinţă. El a fost întru câtva părăsit de zei, dar – dacă îmi este îngăduit să mă exprim aşa – el a fost părăsit de zei spre mântuirea lui. Pentru ca el să poată dezvolta o ştiinţă omenească, s-a retras din el știinţa divină. Şi aşa s-a ajuns ulterior ca întreaga cale pe care trebuia să o abordeze ştiinţa divină răspândită cândva pe Pământ înspre ştiinţa pământesc-omenească să trebuiască să fie supravegheată din misterii, ca iniţiaţii din misterii să fie chemaţi să regleze oarecum cum trebuie să fie educată omenirea, pentru ca ea să iasă în mod corect din vechea cunoaştere divină şi să poată creşte în cunoaşterea omenesc-pământească.

Atunci însă, după ce ştiinţa divină originară a ajuns să se stingă treptat şi misteriile preluaseră deja sarcina de a conduce omenirea în aşa fel, de a o învăţa în mare în aşa fel încât trecerea de la înţelepciunea primordială la cunoaşterea omenească ce trebuia să ducă la libertate să se poată petrece în mod corect, s-a ajuns ca un anumit număr de oameni să se adune, din ţinuturi îndepărtate ale Pământului, pentru a căuta o anumită cale de a zădărnici aceste intenţii ale conducerii corecte a omenirii, care venea din misterii. S-au constituit societăţi umane care şi-au stabilit chiar sarcina de a zădărnici această evoluţie corectă. Trebuie să recurgem la ştiinţa spirituală dacă vrem să cuprindem cu privirea activitatea unei societăţi larg răspândite de oameni din perioada ulterioară timpurilor primordiale. Căci istoria însăşi nu ajunge până în acele vremuri; documente exterioare din acele timpuri nu există. Însă era o asemenea societate care şi-a însuşit într-un anumit mod cunoaşterea misterială şi metodele acestei cunoaşteri misteriale pentru a mai ajunge încă în legătură cu izvoarele divine primordiale ale cunoaşterii, într-un timp în care misteriile care lucrau în mod onest erau deja de mult preocupate să transfere vechea cunoaştere divină în cunoaştere omenesc-pământească. Şi astfel a fost cândva pe Pământ un timp în care reprezentanţii competenţi ai ştiinţei misteriale erau cu totul preocupaţi să conducă vechea ştiinţă divină în cunoaşterea omenesc-pământească. Dar în ceea ce se răspândea pe atunci în omenire ca sentiment şi viziune sănătoasă pentru acel timp, în aceasta răsuna – şi anume într-o vreme când era deja prea târziu pentru aceasta şi omenirii nu trebuia să i se mai şoptească în urechi vechea cunoaştere divină – ceea ce o societate bine organizată voia să aducă din nou omenirii, la acel timp oarecum întârziat, vechea înţelepciune primordială. Aşadar, într-o vreme în care oamenii se ridicaseră deja dincolo de starea de cunoaştere divină, ei au trăit faptul că acea veche cunoaştere divină urma să mai fie încă adusă unor largi cercuri din omenire de către aceia care aveau un interes în acest sens.

Ce interes aveau aceşti membri ai perioadei ulterioare celei străvechi? Ei aveau interesul că voiau să nimicească într-un fel din rădăcini naşterea cunoaşterii. Ei nu voiau să lase să se nască în omenire cunoașterea omenească exterioară, ei nu voiau să lase oamenii să ajungă la libertate. Da, în perioada ulterioară timpurilor străvechi, au existat strădanii care voiau să împiedice ca omenirea să preia predispoziţiile de dezvoltare spre libertate şi care voiau, de aceea, să nimicească din rădăcini cunoaşterea pământesc-fizică. Şi astfel au făcut aceşti, cum s-ar spune, „duşmani” ai evoluţiei omeneşti din perioada ulterioară celei străvechi, o diferenţă între cunoaşterea omenească şi cunoaşterea divină, care deja nu mai era justificată pe atunci. Iar faptul de a inunda omenirea, care crescuse dincolo de ştiinţa divină, cu aceasta, însemna a o aduce în felul acesta într-o stare de conştienţă care era visătoare. Mase largi de oameni trăiau într-o asemenea visătorie în perioada următoare stării străvechi, oameni în care fusese înăbuşit simţul pentru naşterea cunoaşterii omeneşti. Şi dacă în ştiinţa omenească, după cum am putut caracteriza noi adesea, au apărut ulterior multe aspecte foarte deficitare, dacă aceste aspecte deficitare s-au strecurat până în formarea limbajului, de aceasta se făcea vinovată această ridicare amăgitoare a omului înspre cunoaşterea divină.

Dacă urmărim sub ce influenţe se aflau cei care aveau asemenea strădanii, de a înceţoşa oamenii şi de a curma din rădăcini naşterea ştiinţei şi chiar şi a limbajului provenit din profunzimile omenirii, atunci trebuie să spunem: Aceste spirite, aceste personalităţi omeneşti erau stăpânite întru totul de forţe luciferice. Forţe luciferice trăiau în ei, forţe luciferice care nu voiau să-l lase pe om să coboare până pe Pământ cu întreaga sa simţire, voinţă şi gândire. Omul trebuia să devină tot mai material, dar aceste personalităţi voiau să-l menţină spiritual, pentru a-l sustrage sarcinilor pământeşti. Aceste spirite au fost, în evoluţia omenirii, spiritualişti ostili ai perioadei ulterioare celei străvechi. Căci pe atunci omul trebuia să afle căile de a coborî tot mai temeinic cu spiritual-sufletescul în corporal. Iar acest lucru trebuia împiedicat de aceste spirite. Dacă e să vorbim oarecum în imaginile prezentului – pentru că este dificil de caracterizat în reprezentări exacte, potrivite, acea stare a omenirii din perioada următoare timpurilor străvechi – am putea spune că aceste spirite apar cu o puternică nuanţă de o anume neveracitate inconştientă. Deoarece era de la sine înţeles că prin misterii se dăduse impulsul de coborâre în lumea materială, de a se pătrunde cu aceasta. Acest lucru, oamenii posedaţi de Lucifer, din perioada ulterioară celei străvechi, firește, nu-l puteau nega. De aceea, aceşti oameni nu s-au numit pe sine – vorbind în imaginile prezentului, care ar trebui traduse în modul de gândire din perioada străveche – de exemplu, „spiritualişti”, ci s-au numit de-a dreptul „reprezentanţi ai celor materiale”. Căci ei le spuneau oamenilor: Veţi ajunge la materie dacă ne urmaţi pe noi, dacă veţi folosi puterea pe care v-o dăm prin cunoaşterea divină târzie, dacă vă fortificaţi spiritual-sufleteşte prin aceasta. Astfel puteţi trăi experiența de cuceritori a ceea ce vă este destinat pe Pământ; voi vă puteţi cuceri în zbor Pământul prin aceea că deveniţi părtaşi ai puterii divine! – Şi aceşti conducători posedaţi de Lucifer ai anumitor cercuri ale omenirii şi-au dat numele de onoare de „Luptători pentru ceea ce este material”.

Aşa a intervenit atunci prin aceste personalităţi un fel de sciziune în evoluţia omenirii între ceea ce trebuia să fie evoluţie normală a omenirii, şi cele prin care omenirea a fost amăgită prin aceea că i s-a prezentat un ideal al materialităţii care se încheia cu cucerirea a ceea ce este material – dar nu printr-o familiarizare treptată, ci prin aceea că li s-a indicat oamenilor să-şi însuşească într-o măsură puterea zeilor prin cunoaştere suprasensibilă la un timp nepotrivit, cu care apoi trebuiau să cucerească lumea materială sensibilă.

În ziua de azi trăim imaginea contrară a ceea ce a existat în acele vremuri străvechi. Vedem că, pornind de la anumite aşa-zise confesiuni religioase, are loc o luptă împotriva mersului normal pe care ar trebui să-l preia ştiinţa. Aceasta a devenit întru câtva dăunătoare de la rădăcină. În felul acesta ştiinţa şi limbajul poartă anumite deficienţe prin evoluţia Pământului. Însă ştiinţa a apărut totuşi, pentru că s-au găsit suficienţi oameni aflaţi sub influenţa adevăratelor misterii şi ai adevăratei ştiinţei iniţiatice, care s-au opus acelor spirite ce au voit stârpirea cunoaşterii de la rădăcină. Şi aşa s-a dezvoltat ştiinţa. Aşa a luat ea acea cale, pe care eu am caracterizat-o adesea în amănunt, ajungând până la acea stare pe care a avut-o la mijlocul secolului XV, când a început cea de-a cincea perioadă postatlanteană, şi a ajuns până în vremea noastră, când însă pentru această ştiinţă – conform ştiinţei iniţierii prezentului – este iarăși un nou punct de întoarcere. În ziua de azi această ştiinţă este matură să fie într-un fel lăsată la libertatea omului. În prezent această ştiinţă, care în esență astăzi încă se comportă aşa încât consideră ca fiind exact, sigur, numai fizic-sensibilul, ceea ce poate fi obținut prin observare sau experiment, această știință este matură, după cum am expus adesea, să se dezvolte până la cuprinderea lumii imaginative, inspirative, intuitive, să se deprindă cu trăirea acestei experiențe, cu cuprindereaa spiritualului. Această ştiinţă este chemată să crească în continuare, pentru ca în creştere mai departe să preia forma unei contemplări spirituale. Pentru aceasta este ea matură în ziua de azi.

Însă pentru ca această ştiinţă să se poată continua să se dezvolte regular, trebuie să se formeze acea dispoziţie în omenire care vrea ca aceleaşi tendințe de cercetare și examinare scrupuloasă care există pentru lumea sensibilă exterioară în botanică, fizică, chimie ş.a.m.d., pentru triumful ştiinţei exterioare, să fie aplicate şi în interiorul omului, ca ceea ce este atitudine în ştiinţa exterioară să fie transformată într-o astfel de cuprindere vie a lumii suprasensibile, cum este indicat în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? [ Nota 1 ], în Ştiinţa ocultă în schiţă [ Nota 2 ], sau în alte cărţi corespunzătoare. Şi trebuie să ne fie limpede în acest sens: Ceea ce ar trebui, de fapt, să existe ca strădanie în străfundul sufletelor noastre şi care poate trăi numai în ştiinţa spirituală orientată antroposofic, diferă de ceva care este ca polul său opus, de iezuitism, prin aceea că tocmai iezuitismul este cel care ar dori să menţină ştiinţa, cunoaşterea propriu-zisă, pe tărâmul pur experimental sau al observaţiei. Verificaţi o dată – dar verificaţi exact – literatura ştiinţifică ce porneşte de la iezuiţi: în atitudine, în modul de reprezentare, ea este cea mai materialistă care se poate închipui; ea se străduieşte să menţină cunoaşterea întru totul în lumea sensibilă şi să separe strict cunoaşterea care trebuie să aibă de a face numai cu observare senzorială sau cu faptele de observat prin experiment, de ceea ce trebuie să fie obiect al credinţei sau al revelaţiei. În sensul acestui fel de gândire nu trebuie creată niciodată o punte între ceea ce este ştiinţă exterioară şi ceea ce este credinţă. Însă tocmai acesta vrea să caute ştiinţa spirituală orientată antroposofic: calea care duce afară dintr-o ştiinţă fizic-sensibilă într-o ştiinţă spirituală, dar într-o ştiinţă spirituală care să fie menţinută la fel de riguros din punctul de vedere al cunoaşterii ca şi ştiinţa sensibilă exterioară.

Trebuie aşadar să ne reprezentăm: Această ştiinţă fizic-sensibilă este rădăcina şi din ea trebuie să crească în afară, din aceleaşi impulsuri care domnesc în botanică, fizică, chimie ş.a.m.d., – numai că se merge pe un alt teritoriu – cunoaşterea suprasensibilă. În anumite cercuri s-a prevăzut că va veni acest lucru. De aceea s-a pus în evoluţia omenirii – acolo unde există un interes să nu se întâmple acest lucru – ceea ce apare acum ca un alt contrast: contrastul pe care eu l-am indicat dintre trecerea regulară de la vechea cunoaştere la ştiinţa omenească şi narcotizarea omenirii prin ştiinţa divină. S-a depus în omenire contrastul dintre cunoaștere şi credinţă. S-a făcut contrariul: s-a voit să se menţină ştiinţa despre sensibil, aceasta a fost accentuată, şi este pur şi simplu adevărat că dacă se examinează tocmai literatura iezuită referitoare la ştiinţa materialistă, ea reprezintă ceva extraordinar de dotat în privinţa lizibilităţii, a limpezimii expunerilor, că realmente această literatură scrisă de iezuiţi despre lumea materială este mai înzestrat scrisă decât multe altele care sunt scrise despre această lume în ziua de azi din alte părți. Este bine ceea ce scrie, de exemplu, un om ca preotul Erich Wasmann [ Nota 3 ] despre furnici, şi dacă veţi citi aceasta veţi avea mai mult în această privinţă decât scrierile pedant-filistine despre furnici ale altor cercetători. În felul acesta s-ar putea da exemplu după exemplu. Scrierile [iezuiţilor] ar fi bune, dacă ar descrie numai aspecte materiale, pentru că este strădania conştientă [a iezuiţilor] ca prin descrierea celor materiale să-i țină pe oameni să raporteze cunoașterea în general numai la lumea fizic-materială. Şi omenirea o să fie înşelată în principal în sensul că suprasensibilul nu poate fi cercetat prin cunoaştere. Aşa cum acei oameni din vechime posedaţi de Lucifer i-au înşelat la acea vreme pe oameni că primesc putere asupra lumii dacă se servesc de vechea cunoaştere a zeilor – în timp ce veniseră deja alte timpuri ale evoluţiei –, tot aşa vin acum urmaşii acelor oameni din perioada următoare timpurilor străvechi şi îi înșeală pe oameni că nu este posibil să-şi extindă cunoaşterea în lumea suprasensibilă, că trebuie să se oprească cu cunoaşterea în faţa lumii suprasensibile. Aşa cum voiau acei oameni din vremurile vechi să narcotizeze  omenirea prin cunoaşterea suprasensibilă, tot aşa vor entităţile umane actuale corespunzătoare lor să împingă de-a dreptul omenirea în lumea fizică, pentru ca ea să se împotmolească acolo şi să nu cuprindă lumea suprasensibilă decât cu impulsul tocit al credinţei. Aşa cum în perioada ulterioară epocii străvechi s-a voit să se dea oamenilor prea multă ştiinţă despre suprasensibil, tot aşa vor urmaşii lor să le dea în ziua de azi prea puţină ştiinţă în acest sens. Aceia voiau să dea o cunoaştere suprasensibilă într-un mod nejustificat, aceştia vor să lase  oamenilor doar cunoaşterea sensibilă, iar despre cunoaşterea suprasensibilă să le lase ceva față de care fiecare om poate avea poziția care îi convine.

Ce s-ar întâmpla acum dacă cercul oamenilor pe care l-am indicat aici ar dobândi vreo victorie, acel cerc de oameni care diferenţiază conştient ştiinţa de credinţă, în timp ce, firește, un mare număr de oameni dădăciți de ei vor găsi tirade despre „separarea dintre credinţă şi ştiinţă”, repetând-o papagaliceşte, dar numai repetând-o papagaliceşte? Ce avem atunci? În sensul opus vor ei să realizeze ceea ce au implementat, numai că în sensul lor, acele vechi personalităţi din perioada următoare epocii străvechi. Aşa cum în vremurile vechi nu s-a voit să se lase ca omenirea să coboare cu totul în deplina sarcină pământească, tot aşa se voieşte acum menţinerea ei înăuntrul acestei sarcini pământeşti, nu se vrea să o lase să evolueze în continuare, de la Pământ mai departe. Iar cei care promovează în ziua de azi tocmai materialismul, se numesc pe sine „spiritualişti”, sau preoţi ai unei credinţe sau a alteia, reprezentanţi ai suprasensibilului. Aşa cum în acele vremuri vechi, cei care ofereau o viaţă spirituală nejustificată se numeau – din punctul de vedere caracterizat – materialişti, tot aşa se numesc în ziua de azi nenumăraţi oameni, care de fapt ar voi să menţină omenirea la aspectele materiale, „reprezentanţi a spiritualului”. În ziua de azi, sursa cea mai puternică a materialismului nu este ceea ce a pornit întru câtva de la Büchner, Moleschott sau grasul Vogt, ci cea mai puternică sursă a acestuia este Roma şi tot ceea ce are ceva de a face cu acest centru al materialismului. Şi se ajunge la ceea ce se vrea, nu prin aceea că se spune: Eu vreau să promovez materialismul –, ci menținând oamenii în materialism prin faptul că se lasă ca în ei să apară doar un impuls tocit pentru supramaterial, drept credinţă, dar în afară de aceasta nu se lasă să vină înăuntru în omenire nici un impuls care poate cuprinde suprasensibilul. Faptul că pornind de la Roma s-a vrut cucerirea suprasensibilului pentru oameni este neadevărul istoric al perioadei contemporane, iar acest lucru trebuie văzut clar şi limpede! Şi dacă în ultima vreme din elementul romanic s-a constituit protestantismul, evanghelicul, trebuie să ne fie limpede: în cadrul protestantismului au apărut multe din elementul romanic, dar acea strădanie, ca prin tocirea cunoaşterii suprasensibilului în impulsul credinţei să nu se lase omenirea să ajungă la suprasensibil, aceasta a rămas foarte puternic chiar și în confesiunea evanghelică, făcând abstracţie de faptul că în ziua de azi semnele timpului indică deja că elementul evanghelic va fi învins de către Roma, care va face mereu noi eforturi în direcţia pe care am caracterizat-o.

Vedeţi deci, dacă cineva vrea să ajungă la ceva în lume, atunci chestiunea e că, dacă cele de obţinut sunt contrariul a ceea ce se află de fapt în sensul evoluţiei normale a omenirii, își ia, cum ar fi, un nume opus. Omenirea trebuie să înveţe să treacă dincolo de credinţa în nume, şi ea este pe calea în acest sens. Omenirea trebuie să ajungă la izvoare mai adânci decât viaţa în cuvinte. A și început acest lucru, în definitiv. Gândiţi-vă că doreşte cineva să vi se prezinte cu cartea sa de vizită pe care stă scris «Ernst Müller» („Sever Morar”  – Müller = morar – n.tr.). Probabil că nu veţi presupune că va intra în încăpere un om prăfuit cu făină, ş.a.m.d., aşadar cineva care să fie morar. La fel de puţin veţi presupune, atunci când cineva vi se recomandă «Richard Schmied» (Schmied = fierar – n.tr.), că va intra în încăpere un om care tocmai a bătut nişte potcoave. Dar dacă cineva a trăit la sat, îşi mai aminteşte că acolo oamenii ziceau: Acum vine Müller – cu aceasta era avut în vedere adevăratul morar, sau dacă spuneau: Acum vine Schmied – îl aveau în vedere pe adevăratul fierar. Acolo, numele mai însemna şi altceva decât o caracterizare exterioară. Numele noastre proprii au luat calea pe care nu mai este posibil să tragem din nume concluzii asupra fiinţei care poartă acel nume. În ziua de azi nu putem interpreta limbajul în privinţa numelor proprii, pentru a conchide din acestea ce caracterizează fiinţa care poartă acel nume. Noi nu ştim în ziua de azi când auzim numele de „Fieraru” al unui om, dacă el este fierar, sau la altul, dacă este morar atunci când auzim numele de „Moraru”. Dar aceeaşi cale pe care au parcurs-o deja cuvintele noastre în privinţa numelor noastre proprii, aceeaşi cale va fi parcursă de întregul nostru limbaj, şi omul va trebui să înveţe să-şi creeze reprezentările din alte condiţii decât din cuvinte. Aşa cum dumneavoastră, atunci când primiţi cartea de vizită a unui domn „Moraru”, nu vă puteţi face nicio imagine despre fiinţa acelui om, tot aşa va trebui să vă obişnuiţi să nu conchideți din caracterul cuvintelor ceea ce trebuie gândit asupra lumii. 

Dacă iei în serios ceea ce constituie o cerinţă imperioasă a timpului, atunci eşti puţin înţeles în ziua de azi. Gândiţi-vă numai, dacă eu aş aduce, ceea ce am de conferenţiat, aşa cum se solicită în ziua de azi, după știința cuvintelor, atunci nu aş face ceea ce m-am străduit mereu să fac, să caracterizez ceva din cele mai diferite părţi, când mai mult din partea materială, când mai mult din partea spirituală, păstrând mereu în minte principiul pe care l-a rostit Goethe [ Nota 4 ]: Adevărul nu trebuie căutat în nici un caz la mijloc, între două afirmaţii opuse. La gradul de evoluţie la care am ajuns noi nu se mai poate crede în ziua de azi că s-ar putea nimeri, printr-o caracterizare unilaterală în cuvinte, conţinutul care trebuie redat. Trebuie să caracterizăm din diferite părți, trebuie să procedăm la caracterizarea în cuvinte aşa cum procedăm atunci când, de exemplu, fotografiem un copac din diferite părţi, astfel încât imaginile fotografice sunt foarte diferite. Dar dacă le ţinem împreună, privim la ceva pe care ni-l putem reprezenta ca acel copac.

Citiţi temeinic diferitele cicluri de conferinţe apărute şi atunci veţi vedea cum este menţinut acest principiu în expunere, cum acolo lucrurile sunt într-adevăr expuse din diverse părţi. Dacă vrei să expui în ziua de azi ceea ce este salutar pentru oameni şi cele de care au ei nevoie, atunci trebuie să te obişnuieşti să vorbeşti aşa cum s-a făcut. Şi pentru că în anumite cercuri nu se vrea acest lucru, pentru că se vrea să se meargă înainte cu știința cuvintelor – însă ceea ce este problemă omenească nu poate fi dat în știința cuvintelor –, de aceea vin în perioada actuală acei socialişti care vor să avanseze şi mai mult în știința cuvintelor, dar care nu pot conduce decât la distrugere. În ziua de azi, oamenii cred, în privinţa evenimentelor din Est, că pericolul ar fi trecut, acum, după ce au învins polonezii, după ce anterior au învins un timp bolşevicii, dar într-un mod tragi-comic cumplit de comportament omenesc. Tocmai din războiul ruso-polonez actual se poate vedea cât de lipsită de temei  a devenit omenirea actuală.

Atunci când li se pune oamenilor în faţă ceva care este scris pornind într-adevăr de la viaţa socială a prezentului, cum sunt Punctele centrale ale problemei sociale, oamenii vin şi cer să li se dea definiţii ale cuvintelor, aproximativ după modelul definirii uzuale a cuvintelor din majoritatea manualelor şcolare, spre nenorocul oricărei educaţii şi a oricărui învăţământ! Dar pe măsură ce cuvântul s-a desprins tot mai mult de ceea ce oamenii trăiau ca experiență interioară, pe măsură ce a trebuit să se conchidă în privinţa realităţii tot mai mult din alte raporturi decât din izvoarele cuvântului, s-a ajuns, în fine, ca şi la numele de Moraru să se pună întrebarea – din cu totul alte raporturi decât din analiza numelui de „Morar” – cine poate fi acela, cine s-ar putea prezenta ca atare. Astfel, va fi necesar pentru omenire să se desprindă de cuvânt şi să judece existenţa pornind de alte surse.

Dar acest lucru s-a pregătit deja de o vreme îndelungată, numai că nu a fost aplicat mereu în sens corect în evoluţia omenirii. De aceea s-a ajuns ca societăţi larg răspândite să spună în ziua de azi: Noi îl mărturisim pe Christos! – Dar pentru ei cuvântul nu trebuie să desemneze fiinţa pe care pretind că o adoră. Nu depinde de faptul că oamenii numesc ceva Christos, ca ei să-şi formeze reprezentări despre acest Christos, ci depinde înspre ce fiinţă reală se îndreaptă lumea de simţire omenească. Şi dacă, de exemplu, omul îşi face o imagine foarte pământească despre fiinţa Christos, dacă el este iniţiat chiar în timpul perioadei de învăţătură, în mod militar, cum trebuie să-şi pregătească sufletul ca să-şi poate face o reprezentare despre Christos, cum să şi-l reprezinte ca pe Regele Iisus iar adepţii săi ca oaste a Regelui Iisus, atunci se poate întâmpla, când omul şi-a însuşit o asemenea imagine materială despre Christos, să atribuie numele de Christos unei cu totul alte entităţi. Atunci omul îşi îndreaptă în realitate sufletul înspre o cu totul altă entitate şi o numeşte pe aceasta pe nedrept „Christos”. Şi aceasta se petrece în ziua de azi foarte des, se petrece în aşa fel încât uneori este resimţit într-un mod absolut ciudat.

Am avut cândva, cu mulţi ani în urmă, la Marburg o discuţie cu un preot evanghelic care a călătorit mult [ Nota 5 ]. Noi am vorbit despre cum conceptul-Christos propriu-zis în teologia recentă s-a pierdut tot mai mult şi că, de fapt, această teologie recentă, pe de o parte prin anumite ceremonii de iniţiere, îl materializează pe Iisus deja în imaginea pe care o oferă despre el şi că, pe de altă parte, anumiţi teologi văd în Christos doar „omul simplu din Nazaret”. Atunci, acest teolog protestant care a călătorit mult şi a văzut ceva din această lume, mi-a spus: Da, teologii noştri mai tineri de fapt nu-l mai au pe Christos, şi nu s-ar mai putea deloc numi creştini sau adepţi ai lui Christos; aceştia ar trebui de fapt, dacă numele nu ar fi deja conferit, să se numească iezuiţi, pentru că ei nu mai au decât un Iisus! –Aceasta nu este judecata mea, ci ceva care a izvorât din capul unui teolog protestant care a călătorit mult. Şi ca să nu aveţi vreo părere preconcepută şi să nu-i dispreţuiţi prea mult pe teologii de aici, vreau să mai adaug ceva: acest om era şvab şi avea drept soţie o şvăboaică, pe deasupra şi din Stuttgart! Dar asta numai aşa, ca să nu aveţi păreri preconcepute.

Noi am încercat să explicăm ceea ce a condus în ziua de azi la separarea dintre ştiinţă şi credinţă. Această separare dintre ştiinţă şi credinţă este aceea care nu lasă să apară ceea ce am indicat deja ieri [ Nota 6 ], cunoaşterea despre lumea prenatală sau a lumii suprasensibile existentă înaintea concepţiei, care vrea să lase să apară doar credinţa în viaţa de după moarte, care li se poate aduce oamenilor numai dacă se poate conta pe o predispoziţie egoistă a sufletului. Viaţa prenatală, pe care am parcurs-o între ultima moarte şi naşterea actuală, poate fi adusă oamenilor numai prin cunoaştere, nu printr-o speculare a instinctelor egoiste ale sufletului. Căci oamenii sunt astfel alcătuiţi când trăiesc aici, încât le este indiferent ce au făcut mai înainte de a intra în această existenţă; dar din motive egoiste îi interesează ce se va întâmpla cu ei după moarte. De aceea, se poate predica bine despre ceea ce îl aşteaptă pe om după moarte, căci aceasta apelează la instinctele sufleteşti omeneşti egoiste. Putem predica prost, dar trebuie să presupunem setea omenească de cunoaştere, strădania după o existenţă demnă de om, atunci când vrem să vorbim despre existenţa prenatală a omului. Şi aceasta duce, desigur, la aceea ca, în primul rând, educaţia şi apoi viaţa pământească să ne apară în aşa fel încât viaţa pământească trebuie concepută ca împlinirea unei sarcini care ne-a fost dată după ce am coborât din lumea spirituală şi am venit în existenţa fizică.

Ceea ce trebuie neapărat să se răspândească astfel în lumea exterioară, ceea ce trebuie să acţioneze configurând social are, după cum puteţi presimţi din diverse fundaluri, mulţi duşmani. Şi acum, în încheiere, vreau să vă povestesc astăzi – căci trebuie să o fac – câte ceva despre izvoarele tulburi din care vine ceea ce vrea să păşească nimicitor în ziua de azi împotriva ştiinţei noastre spirituale. Sunt „piese” puternice cele care vin şi se vor fortifica tot mai mult, dacă sufletele nu se vor trezi într-o măsură mai mare decât a fost cazul până acum.

Dumneavoastră ştiţi, şi prietenii noştri de aici au luptat deja împotrivă, că în întreaga Germanie şi dincolo de ea a apărut odată o calomnie abominabilă [ Nota 7 ] despre acea trădare a ofiţerilor germani către Antanta prin strădaniile reprezentanţilor tripartiţiei, ş.a.m.d. Am primit în ultima vreme câteva din acele scrieri abominale care sunt răspândite în ziua de azi în cercuri largi: scrisori falsificate, despre care se spune că ar proveni din rândurile noastre, care răspândesc cu tot rafinamentul cele mai rele calomnii, interviuri falsificate, al căror caracter vi-l pot caracteriza numai prin aceea că vă comunic că un astfel de interviu falsificat se încheie astfel: „D. H. nu face parte în realitate din alianţa lui Steiner. El s-a strecurat numai ca spion pentru a descoperi uneltirile, iar rezultatul l-a comunicat unui mic cerc de persoane bine intenţionate faţă de patrie, pentru ca să se spună că Steiner practică înalta trădare şi se află în alianţă cu Antanta!” Aceasta este doar o mică probă a strădaniilor tulburi care au o răspândire cu mult mai mare decât credeţi dumneavoastră.

Un exemplu foarte drăgălaş în această privinţă este ceva pe care îl răspândeşte şi acea personalitate din vecinătate [ Nota 8 ], pe care eu am desemnat-o într-o conferinţă publică o dată prin cuvântul „porc” – pentru că tot ceea ce este îndreptat înspre mine de către această personalitate nu poate fi desemnat prin nici un alt cuvânt – acum prin artă tipografică neagră, sub titlul «Tripartiţia furată». Acolo nu se afirmă, nici mai mult nici mai puţin, decât că odată o doamnă a creat o tripartiţie – în orice caz doamna nu este suficient de prevăzătoare, pentru că ea nu a citit nimic despre cât de devreme s-a răspândit în anumite cercuri tripartiţia mea; ea indică un moment situat ceva mai târziu decât momentul în care eu vorbisem deja cu foarte mulţi oameni despre tripartiţia reprezentată aici –, dar această doamnă a creat şi ea o tripartiţie; ea ar fi trimis manuscrisul unei societăţi filantropice, care manuscris s-ar fi plimbat apoi la Hamburg, unde persoana respectivă l-a reţinut patru săptămâni în loc de paisprezece zile, fapt datorită căruia probabil a fost citit de către mine, şi aşa tripartiţia din acel manuscris a fost preluată de mine. În orice caz, doamna nu poate afirma prea bine că ar exista vreo concordanţă între tripartiţia reprezentată aici şi ceea ce a scris ea pe atunci în acel manuscris. De aceea, ea spune: „Tripartiţia a fost furată din acest manuscris – dar ea a fost alterată!” Adică: acela mi-a furat ceasul, dar acum ceasul este cu totul altul! Ea a redactat acum o lucrare despre tripartiţie. Aceasta constă, după cum indică ea, în secţiunea de aur „stat, cultură, biserică”, în cadrul fiecăruia urmând ca, din nou, toate să fie promovate prin secţiunea de aur. Aşadar avem statul unitar, şi înăuntrul acestuia două părţi, adică exact „acelaşi lucru” cu ceea ce vrea şi tripartiţia; de aceea ideea a fost alterată! – Ca să vă puteţi face o idee, vă recomand să citiţi această lucrare; titlul este: «3:5, 5:8 = 21:34 – taina de a putea şterge povara datoriilor într-un timp previzibil», de Elisabeth Mathilde Metzdorff-Teschner [ Nota 9 ], apărută în 1920 în editură proprie. – I-ați face un bine, dacă ați spune acum: Noi am lucrat pentru tripartiţie, dar de fapt am lucrat doar în misiunea doamnei Elisabeth Metzdoff-Techner. – Căci asta pretinde şi ea acum, pe când scrie scrisori la tot felul de oameni.

Acestea sunt bazele pentru ceea ce scrie un domn Rohm [ Nota 10 ], şi care se răspândeşte acum în Elveţia, fiind servit oamenilor de către toţi păstorii sufleteşti catolici. Desigur că nimeni nu are nicio presimţire a ce anume se află la sursă, căci oamenilor li se povesteşte în articole cu totul altceva, ceva pe care oamenii îl pot crede foarte bine deoarece nu se indică această aberaţie ca sursă. Aşa se lucrează în ziua de astăzi, dar nu inconştient, ci pe deplin conştient. Împotriva acestora trebuie lucrat conştient la ceea ce vrea, dintr-o strădanie onestă, să servească adevăratului progres al omenirii! Iar cei care, în fruntea tuturor, de exemplu în Elveţia, lucrează într-un asemenea stil, sunt momentan păstorii sufleteşti catolici care tipăresc tot ceea ce porneşte de la acele centrale comandate de domnul Knapp şi care se descarcă în ciubărele de gunoi ale domnului Rohm, ş.a.m.d. Cu acest prilej îmi vine în minte cât de mulţi oameni au existat până nu de mult timp, şi mai există încă, oameni care în cetele antroposofilor sunt abonaţi destoinici ai «Farului» domnului Rohm, şi care au venit mereu cu păreri ale domnului Rohm sau ale altora!

A trebuit să vă expun aceste mici probe – aş putea multiplica din belşug exemplele – pentru ca să vedeţi cu ce mijloace se lucrează.

Antroposofia trebuie să primească, prin puterea care se află în ştiinţa spirituală orientată antroposofic, şi puterea de a avea şi altceva din cuvinte, decât numele: sentimentul pentru adevăr. Cine are simțirea adevărului va ajunge pe calea care constă în cu totul altceva decât ceea ce găsesc oamenii de multe ori ca fiind comod, dar care este căutat prin lucruri cum au fost şi cele pe care ar trebui din nou să le descriu astăzi. Pentru că în ziua de azi este mai comod să spui altceva, decât să indici puternicele forţe ostile care constituie direcţiile diferenţei care se face între ştiinţă şi credinţă, şi care intenţionează să bareze calea care duce ştiinţa sensibilă la ştiinţa suprasensibilă.