Vrem să ne amintim astăzi de ceva de mult cunoscut de noi, pentru a lega de aceasta considerații importante care, într-un anumit sens, vor putea continua cele dezvoltate aici cu câteva zile în urmă.
Noi știm că omul este o ființă cvadruplă, și îl caracterizăm vorbind de trupul său fizic, de trupul său al vieții, de trupul său astral sau senzitiv și de Eul său. Mai știm însă și că nu putem înțelege deplin omul decât dacă la aceste elemente componente, care în fond constituie ceea ce este dezvoltat acum la om, mai adăugăm și altele, care vă sunt cunoscute ca Sine spirituală, Spiritul vieții și Omul-spirit. Mai știm însă și că aceste ultime trei elemente componente ale naturii omenești nu sunt astfel încât să putem vorbi despre ele ca despre ceva încheiat în timpul prezent. Putem vorbi despre ele numai ca despre ceva pe care îl poartă omul în sine într-un fel ca posibilitate de evoluție a sa, și pe care îl va dezvolta în viitor.
Se poate spune că așa cum noi avem un trup fizic ș.a.m.d., până la Eu, tot așa vom avea cândva o Sine spirituală, un Spirit al vieții și un Om-spirit. Noi știm din expunerile pe care de mult le avem în literatura noastră, că ceea ce considerăm ca structurare a omului este legată de întregul Cosmos și de evoluția lui. Noi corelăm într-un anumit mod ceea ce este la noi ca trup fizic la cea mai veche încorporare a Pământului nostru, pe care noi o numim vechiul Saturn. Corelăm trupul vieții la vechiul Soare, trupul astral la vechea Lună și ceea ce desemnăm ca Eul nostru, îl corelăm în esență la Pământul nostru actual.
Ce înseamnă de fapt: noi corelăm Eul pe care îl purtăm în noi, la Pământul nostru actual? Asta înseamnă: În ceea ce recunoaștem – sau nici nu recunoaștem – ca elemente ale Pământului, ca forțe ale Pământului, ș.a.m.d., în acestea se află ceea ce stimulează în noi Eul. Eul nostru este strâns legat de forțele Pământului.
Dacă veți considera întreaga evoluție, această întreagă evoluție a omului, veți găsi că ființa noastră actuală omenească indică în cea mai mare parte înspre trecut; trupul nostru fizic într-un timp de mult scurs, vechea perioadă Saturn, trupul vieții al nostru indică vechea perioadă solară, ș.a.m.d., că Eul nostru într-adevăr încă nu este pe deplin dezvoltat, dar că prin entitatea sa propriu-zisă indică prezentul terestru. Dar cu aceasta am dat deja indicația că ceea ce desemnăm noi drept Sine spirituală, Spirit al vieții și Om-spirit, de fapt nu sunt întemeiate în pământescul însuși; că, prin faptul că noi, ca oameni, purtăm în noi posibilitatea de evoluție spre Omul-spirit, Spiritul vieții, la Sinea spirituală, noi prin aceasta purtăm ceva în noi pe care trebuie să-l dezvoltăm dincolo de pământesc, pe care trebuie să-l dezvoltăm în așa fel încât pământescul să nu ne dea nicio călăuzire pentru aceasta. Noi stăm întru câtva ca oameni pe Pământ și trebuie să ne dezvoltăm pe acest Pământ mai întâi pe deplin Eul, pe care l-am dezvoltat deja până la un anumit grad. În timp ce l-am dezvoltat până la un anumit grad, ne-au dat îndrumări pentru aceasta forțele, intrinsecitatea Pământului. Ceea ce vom mai dezvolta aici prin restul evoluției Pământului, o anumită adâncire, o anumită consolidare a Eului, le vom datora Pământului și forțelor sale. Dar noi trebuie de asemenea să ne spunem: Dacă ar fi să datorăm ființa noastră omenească numai Pământului și forțelor sale, atunci nu am putea dezvolta niciodată un Om-spirit, un Spirit al vieții și o Sine spirituală. Căci pe acestea nu ni le poate da Pământul. El ne poate doar stimula la dezvoltarea Eului. Trebuie așadar să considerăm Pământul în privința omului drept ceva care nu ne poate face de la sine oameni deplini. Noi stăm pe Pământ și trebuie să trecem dincolo de el. Acest aspect este arătat și în literatura noastră indicându-se faptul că Pământul trebuie înlocuit, pentru evoluția noastră, prin etape ulterioare: Jupiter, Venus, Vulcan. În răstimpul acestor intervale temporale va trebui să dezvoltăm și exterior pe deplin Sinea spirituală, Spiritul vieții și Omul-spirit.
Dar noi suntem acum, cu existența noastră actuală, pe Pământ. Noi trebuie să evoluăm pe Pământ. Noi nu putem lua de la Pământ tot ceea ce trebuie să dezvoltăm în noi, ca să ajungem în viitor la Sinea spirituală, Spiritul vieții, Omul-spirit. Dacă ar trebui să luăm tot ceea ce putem dezvolta în noi numai de la Pământ, ar trebui să renunțăm la dezvoltarea Sinei spirituale, a Spiritului vieții, a Omului-spirit.
Acestea sunt iarăși ușor de spus teoretic, dar astfel de gânduri nu sunt suficiente în simpla lor formulare teoretică. Ele ajung să se prindă corect de noi ca oameni numai dacă ne lăsam întregul om din noi cuprins de ele, dacă simțim oarecum apăsând asupra noastră întreaga greutate a enigmei care constă în faptul că trebuie să ne spunem: Noi, oamenii, stăm pe Pământ, privim în jurul nostru. Din tot ceea ce ne poate da Pământul cu frumusețile sale, și cu urâțeniile sale, cu durerile și suferințele sale, cu tot ceea ce poate el zidi pentru noi ca destin, din toate acestea nu putem lua ceea ce ne face oameni deplini. Trebuie să purtăm în noi un dor, care trece dincolo de ceea ce ne poate da Pământul. Acest aspect trebuie simțit, el trebuie într-un fel să poată străbate luminând și încălzind tot ceea ce putem purta în noi ca idealuri. Trebuie să ne putem întreba absolut serios și adânc: Ce facem noi, ca oameni, de vreme ce totuși nu avem decât Pământul în jurul nostru și trebuie să evoluăm înspre ceva, înspre care Pământul însuși nu ne poate da niciun impuls? Trebuie să putem resimți întreaga greutate a acestei întrebări, să o putem trăi. Trebuie oarecum să ne putem spune deja că Pământul este pentru noi ceva insuficient, că suntem constrânși ca oameni să creștem dincolo de pământesc.
Antroposofia va putea fi pe deplin pentru om ceea ce trebuie să fie, numai dacă omul este capabil să-și pună astfel de întrebări impregnate de simțire ca întrebări lăuntrice de destin, dacă el poate simți greutatea unor asemenea întrebări. Și dacă el simte această greutate, atunci poate fi condus înapoi în modul corect la acel lucru pe care l-au parcurs ultimele noastre două considerații. Omul poate fi condus înapoi, înspre Misteriul de pe Golgota și poate fi îndreptat spre ceea ce se va repeta oarecum ca o spiritualizare a Misteriului de pe Golgota în secolul nostru, în prima jumătate a secolului XX. Căci noi a trebuit mereu să accentuăm, atunci când am detaliat Misteriul de pe Golgota, că entitatea Christos nu este pământeană, că Ea întru câtva a intrat la momentul potrivit din extra-pământesc într-un trup pământesc, că prin entitatea Christos s-a unit cu Pământul ceva care este extra-terestru, de dincolo de pământesc. Și cu acest extra-terestru, supra-pământesc cu care noi ne putem uni propria noastră ființă, avem, dacă îl trăim corect pe Christos, un element de forță, un element de fortificare lăuntrică, de străbatere lăuntrică cu căldură și lumină, ce ne conduce dincolo de pământesc, pentru că el însuși nu este extras din pământesc, deoarece Christos a venit înăuntru în Pământ din extra-pământesc.
Dacă privim plini de dor înspre ceva extra-terestru, pentru că trebuie să ne spunem: Pentru a deveni om deplin, pentru a dezvolta în noi tot ceea ce trebuie să dezvoltăm în viitor ca Sine spirituală, Spirit al vieții, ca Om-spirit, dacă privim așadar cu dor dincolo de Pământ și ne spunem că în pământescul însuși nu se află tot ceea ce ne poate stimula în propria noastră ființă înspre acest extra-pământesc, atunci trebuie să privim de la pământesc înspre ceea ce a intrat în pământesc din extra-pământesc. Atunci trebuie să privim la Christos și să ne spunem: Christos ne-a adus înăuntru în Pământ acele forțe nepământene care ne pot stimula să dezvoltăm acele lucruri pentru care Pământul însuși nu ne poate niciodată stimula. Și noi trebuie să cuprindem cu întreaga noastră ființă ceea ce ne întâmpină mai întâi în concepte, în idei. Cu aceasta, trebuie să învățăm să-L recunoaștem pe Christos drept salvatorul umanității noastre. Noi trebuie să învățăm să-L recunoaștem drept acea ființă care face posibil ca noi, aș spune, să nu trebuiască să rămânem uniți cu pământescul, ca noi să nu fim oarecum îngropați pe Pământ pentru toată veșnicia, și ceea ce s-ar putea dezvolta în noi dincolo de Pământ să trebuiască să rămână nedezvoltat. Dacă putem să-L considerăm astfel pe Christos ca salvatorul ființei noastre omenești, dacă putem simți din constituția Pământului că noi trebuie să avem înăuntrul acestui pământesc ceva care ne conduce afară din pământesc, dacă noi Îl simțim pe El drept conducătorul deplinei noastre umanități, atunci simțim forța lui Christos în noi. Și ar trebui să recunoaștem, de fapt, că nu putem vorbi niciodată serios despre evoluția noastră către Sinea spirituală, Spiritul vieții și Omul-spirit, fără să devenim conștienți că: Are sens să vorbim despre aceste lucruri numai dacă apelăm la Christos, deoarece Christos este cel care poate dezvolta în noi mai mult decât ne poate da Pământul.
Aceasta este, în fond și marea problemă a prezentului. O mare parte a omenirii civilizate a prezentului ar dori să configureze pământescul într-un anumit mod; acești oameni ar dori ca tot ceea ce poate deveni omul să poată fi atins prin oarecari configurări sociale ale vieții pământești. Acest lucru însă nu se va putea niciodată. Noi nu vom putea dezvolta niciodată o asemenea viață statală sau economică, sau chiar o viață spirituală pe Pământ, care să fie doar pământeană și care să poată face din noi oameni deplini. Chiar în prezent mai trăim încă într-un moment în care oamenii pot crede așa ceva, în care pot încerca așa ceva, în care nu înțeleg că în noi cuprindem ceva care nu poate fi dezvoltat decât prin ceva supra-terestru.
Mai întâi a apărut, în timpul pe care vi l-am caracterizat deja în privința esenței sale lăuntrice din cele mai diferite puncte de vedere, Christos Iisus într-un trup fizic. Acum ne aflăm într-o epocă în care El într-un fel le va apărea din nou oamenilor, în înfățișare suprasensibilă, în forma despre care de asemenea v-am vorbit iarăși, data trecută. Desigur că nu putem trata și astăzi exhaustiv întregul Misteriu de pe Golgota reînnoit, dar vrem să indicăm din nou, dintr-un anumit punct de vedere, asupra acestui Misteriu de pe Golgota.
În ultimele secole de la începutul celei de-a cincea perioade pământești postatlanteene, s-a fortificat deosebit de mult printre oamenii lumii contemporane civilizate elementul științific și tot ceea ce este legat de acest element științific, ceea ce eu am numit recent într-o conferință publică [Nota 1], „spiritul științific al Occidentului”. Acest spirit științific al Occidentului s-a dezvoltat, pentru început, fără nicio legătură cu entitatea Christos. Cel care pătrunde cu privirea nepărtinitor și onest această știință recentă, nu va putea găsi că în ea se află o relație propriu-zisă cu entitatea Christos. Cea mai bună dovadă în acest sens este următoarea: Creștinismul a pătruns în primul rând, după cum v-am expus, într-un timp din evoluția Pământului în care mai existau încă resturi ale vechii clarvederi, și el a fost înțeles de oameni cu resturile acestei clarvederi. El s-a menținut apoi ca tradiție. El a fost diluat tot mai mult până la nivelul de concepte, dar s-a menținut ca tradiție. A devenit în cele din urmă doar o simplă înțelepciune din auzite, dar totuși, s-a menținut ca tradiție. Însă apoi, la el s-a alăturat în ultimele trei-patru secole, spiritul științei. Acest spirit al științei s-a apropiat acum, de exemplu, și de Evanghelii. Evangheliile au fost venerate de nenumărați oameni și încă mai sunt venerate în ziua de azi de nenumărați oameni drept ceea ce le dezvăluie tainele de pe Golgota. Însă ceea ce este spiritul științei perioadei contemporane, care în mod deosebit în secolul XIX s-a apropiat de aceste Evanghelii și a descoperit în acestea contradicție după contradicție, dacă nu le-a putut înțelege, le-a expus în felul său. Și acum, în fond, prin această penetrare științifică a Evangheliilor, specificul christic al acestor Evanghelii este desființat tocmai pentru teologia cea mai modernă. El nu mai este acolo. În cadrul acestei teologii moderne omul mai poate vorbi despre faptul că Evangheliile conțin ceva despre Christos numai dacă el nu este întru totul onest, dacă nu spune întru totul adevărul, sau dacă el construiește tot felul de concepte care se contrazic între ele. Se poate deja spune: Spiritul modern al științei a distrus ceea ce era spirit al creștinismului, care mai dăinuia încă din resturile vechii clarvederi, care s-a propagat și în tradiție prin resturile vechii clarvederi. Căci acest spirit științific modern nu a fost mai întâi îmbibat de spiritul lui Christos. Îmbibată de spiritul lui Christos poate fi doar știința care este însuflețită prin contemplare vie, prin cele pe care se străduiește să le obțină știința spirituală modernă.
Această știință spirituală modernă se străduiește să aibă la fel de mult spirit științific ca orice știință. Dar ea se străduiește și să nu aibă această știință ca pe ceva mort, ci să o trăiască lăuntric, așa cum este trăită însăși forța vitală a omului. Iar această știință vivifiată va reuși să răzbească până la Christos.
Ce formă va căpăta apoi această știință însuflețită? Pregătiri în acest sens există deja, dar acestor pregătiri, din păcate, li se dă prea puțină atenție în ziua de azi. Aș vrea totuși să indic [Nota 2] că deja la începutul deceniului nouă, de fapt chiar la sfârșitul deceniului opt, eu am indicat o anumită legătură între evoluția lui Schiller și evoluția lui Goethe. Eu am indicat faptul că Schiller a încercat, în felul său, în scrierile sale «Despre educația estetică a omului», să rezolve enigma evoluției omenești. Schiller a pornit de la concepte total abstracte. El a pornit în primul rând de la noțiunea de necesitate rațională, de necesitate logică. El și-a spus: Această necesitate logică este ceva care ne constrânge pe noi, oamenii. Noi trebuie să gândim logic. Aici nu există nicio libertate dacă vrem să analizăm ceva logic, pentru că aici suntem supuși legii logicii. Aici nu există libertate. – Și, pe de altă parte, în fața sufletului lui Schiller a stat noțiunea de necesitate naturală la om, conceptul a tot ceea ce este instinctiv în om, a ceea ce izvorăște în om din capacitatea de poftire senzorială. Nici în această privință omul nu este liber, căci aici se apropie de el necesitatea. Într-un anumit sens, așadar, spiritualul cel mai înalt la care ajunge în primul rând rațiunea abstractă, necesitatea logică, este ceva care îl face pe om sclav. Pe de altă parte, necesitatea naturală, faptul de a fi stăpânit de instincte, este iarăși ceva care îl face pe om sclav. Dar omul poate găsi un mijloc între gândirea logică și simțirea instinctivă. Această stare de mijloc o vede Schiller înfăptuită în special în creația artistică și satisfacția estetică. Atunci când privim frumosul sau creăm frumosul, nu gândim logic, dar gândim totuși în spiritual. Noi facem legătura între reprezentări, dar nu prin aceea că ne dăruim unui context logic, ci prin aceea că ne dăruim aparenței estetice. Și, pe de altă parte, arta tinde să ilustreze, să facă perceptibil senzorial tot ceea ce aduce la manifestare, așa cum obiectele necesității naturale le sunt perceptibile senzorial instinctelor. Și așa se ajunge, este de părere Schiller, de a avea, pe de o parte, în artă și în satisfacția artistică ceea ce suprimă întru câtva logica, astfel încât aceasta să nu ne mai facă sclavi, astfel încât ea să intre oarecum în ceea ce noi cucerim, stăpânim în mod personal, și, pe de altă parte, ca ceea ce este instinctiv să fie adus în sfera spirituală, cu alte cuvinte ca instinctivul să fie totodată resimțit drept ceva spiritual, ca logicul să fie trăit drept ceva personal. Această stare, pe care Schiller ar dori să o generalizeze pentru oameni, pentru că el spune: Numai în această stare omul nu este făcut sclav nici de sus, nici de jos, ci este liber –, această stare ar dori Schiller să o și modeleze în forța care pătrunde societatea, viața socială, atunci când oamenii stau față în față: ca ceea ce e bine să le facă totodată plăcere și ca ei să se poată lăsa în voia instinctelor lor, pentru că au purificat și spiritualizat aceste instincte în așa fel încât ele nu îi mai trag în jos. Atunci ei vor coexista și în viața socială în așa fel încât se formează o societate liberă. În fața lui Schiller au stat, așadar, trei stări omenești, dar într-o formă abstractă: starea necesității naturale obișnuite, starea necesității rațiunii, starea liberă a trăirii estetice.
Schiller și-a format această concepție despre viață la începutul anilor 90 ai secolului XVIII, a redactat-o în scrisorile sale «Despre educația estetică a omului» și a înmânat-o lui Goethe. Goethe, care, în individualitatea sa omenească, era cu totul altfel decât Schiller, a simțit: Da, acest Schiller se străduiește în felul acesta să dezlege o anumită enigmă, enigma entității omenești, a evoluției omenirii, a libertății omenești. – Dar pentru Goethe lucrurile nu erau atât de simple, încât întreaga esență a evoluției umane să poată fi formată din trei abstracțiuni. Și atunci s-a luminat în natura mai complicată, și de aceea mai profundă a lui Goethe, ceea ce este «Basmul» despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin, unde Goethe expune tot ceea ce se află în sufletul omenesc în circa douăzeci de personaje, și în relațiile acestor personaje ilustrează evoluția omenească. Ceea ce Schiller a vrut să reunească din trei abstracțiuni, Goethe a vrut să-și înfățișeze în imagini prin douăzeci de imaginațiuni. Cei doi s-au înțeles într-un anumit mod în această privință. Căci, de fapt, ce au făcut ei? Schiller a procedat științific, scriind scrisorile «Despre educația estetică a omului». De fapt, el a procedat întru totul în spiritul acelui caracter științific care a devenit apoi spiritul științei secolului XIX. Dar el nu a mers atât de departe ca acest spirit al științei secolului XIX. El a rămas oarecum la aspectul personal. Știința secolului XIX este întru totul desprinsă de aspectul personal, și ea o consideră mândria ei să fie desprinsă de aspectul personal. Cu cât cunoașterii i se poate da formă mai impersonală, cu atât mai mult se crede că se împlinește idealul acestei cunoașteri. În secolul XIX se spunea, și se mai spune până în ziua de azi: Știm asta sau asta despre un lucru sau altul. O știm astfel încât poate fi valabil în același mod pentru orice om, pentru că este întru totul desprins de aspectul personal. Este atât de desprins de aspectul personal încât, de fapt, omul modern este mulțumit cu știința doar când ea este pusă în sicrie, în acele morminte pe care noi trebuie să le recunoaștem ca mormintele uriașe ale vieții spirituale moderne, anume în biblioteci, aceste cavouri ale spiritului modern, unde este depozitată cunoașterea moartă, unde omul merge atunci când are nevoie de vreun os pentru a-l încorpora într-o disertație sau într-o carte. Aceste cavouri sunt idealul propriu-zis al spiritului modern al științei. Acolo se preumblă omul, înăuntrul acestei cunoașteri total obiective depozitate, iar el cu personalitatea sa nu se află deloc înlăuntrul ei, cu adevărat deloc înăuntru.
Atât de departe nu a ajuns Schiller în scrisorile sale «Despre educația estetică a omului», ci el a rămas la nivelul personal. El voia pentru fiecare concept pe care îl elabora, entuziasm personal, participare personală. Aceasta este important. Și scrisorile «Despre educația estetică a omului» sunt într-adevăr în întregime abstracte, dar abstractul mai respiră încă spiritul personalității. Omul încă mai simte cele pe care le știe, când se leagă cu personalitatea sa. Așadar abstracțiunea, conceptul avea încă ceva personal. Schiller încă nu permite ajungerea conceptului în obiectivul impersonal, în neuman. Dar, oricum, el înaintează până la abstracțiune. Pentru Goethe această abstractizare este imposibilă. El rămâne la imagine, dar este foarte prevăzător. Căci el încă nu trăiește într-o epocă în care se poate întemeia o știință spirituală: el are o anumită sfială să contureze foarte precis aceste imagini pe care le expune în «basmul» despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin. El a dat indicii că de fapt avea în vedere ceva ca o stare de viitor a vieții sociale. Găsiți bine exprimat acest aspect în finalul «basmului» despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin, dar el nu a dorit să ajungă forțând până la o caracteristică net conturată. El nu a spus că viața socială ar trebui să fie tripartită, așa cum trebuie să fie tripartit ceea ce expune el prin regele de aur, regele înțelepciunii, regele de argint, regele aparenței exterioare, a vieții aparente, a vieții politice, regele de bronz, al vieții în material, în economic. El reprezintă chiar și statul unitar în imaginea regelui compozit, care se surpa; dar el nu adâncește până la această caracteristică. Nu era timpul în care asemenea figuri subtile de basm să poată fi transpuse în caracteristicile dure ale vieții sociale. La Goethe avem de a face cu înfățișări subtile, de basm, dar încă nu era timpul pentru ca ceea ce exista trăind pe jumătate în fantezie, pe jumătate deja în imaginațiune să fie dus afară, în viață,.
Atunci când, cu ani în urmă, s-a născut ideea de a juca teatru la München, a apărut intenția de a aduce pe scenă ceea ce era conținut ca forțe esențiale care modelează lumea în basmul lui Goethe despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin. Dar nu a mers. Trebuia exprimat cu mult mai real. Și de aici s-a născut misteriul Poarta inițierii. Este ușor de înțeles, evident: pe timpul lui Goethe încă nu sosise vremea în care ceea ce era încă de cuprins în imagini subtile de basm, să poți trece în forme reale, ca acelea din Poarta inițierii. Dar atunci când a fost scrisă Poarta inițierii era deja timpul în care aproape se putea ieși cu astfel de lucruri în viață. Și astfel, nu a trebuit să se interpreteze pur și simplu regele de aur, regele de argint, regele de aramă și regele compozit, ci a trebuit să se arate că viața socială modernă, care vrea să cuprindă totul în statul unitar, trebuie să se sfărâme, cum ea trebuie structurată într-o verigă netă a vieții spirituale – regele de aur –, într-o verigă statală netă – regele de argint, într-o verigă economică netă – regele de bronz. Punctele centrale ale problemei sociale sunt deja goetheanism, corect înțeles, dar chiar de aceea goetheanism în secolul XX.
Așadar este vorba că Goethe și Schiller la vremea lor au putut ajunge până într-un anumit punct, Schiller în domeniul abstracțiunilor conceptuale cu scrisorile sale «Despre educația estetică a omului», Goethe în domeniul imaginilor, în care, uneori, devenea foarte dezagreabil față de oamenii din jurul său, pentru că ei voiau să tălmăcească aceste imagini și pentru că el simțea: Încă nu a venit vremea pentru a le transfera brutal în viață. – Dar aceasta ne arată că pe vremea lui Schiller și Goethe era tocmai momentul în care nu trebuia încă lăsat spiritul științific modern în ceea ce este obiectiv-neuman, ci se mai voia încă menținerea lui în elementul personal. Dar pentru aceasta trebuie să ne întoarcem iarăși înapoi, și nu ne putem întoarce înapoi decât prin știința spirituală, cuprinzând ca realitate, prin știința spirituală, cele indicate de Schiler prin conceptele sale personal-abstracte în scrisorile «Despre educația estetică a omului», cele pe care le-a indicat Goethe, străduindu-se să rezolve aceeași enigmă, în «Basmul» său despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin.
Spiritul științific trebuie să devină din nou personal. În acest sens, Pământul nu mai oferă stimulări. Pentru aceasta avem nevoie de însăși christificarea științei. Și dacă vom christifica știința, atunci punem primul germen pentru dezvoltarea sinei spirituale.
Să ne fie totuși limpede: Acest Pământ, care ne-a stimulat la dezvoltarea Eului, care, în declinul său, ne va stimula în continuare la întărirea Eului, acest Pământ este ceva pe care noi va trebui să-l părăsim pentru formele ulterioare de evoluție de Jupiter, ș.a.m.d. Acest Pământ este așadar ceva de care nu putem lega întreaga noastră umanitate complet dezvoltată. Noi trebuie întru câtva să ne retragem ființa noastră umană de pe Pământ. Dacă am dezvolta numai știința Pământului, la care nu voiau să ajungă Goethe și Schiller – Schiller prin aceea că a menținut personale conceptele abstracte, Goethe prin aceea că a rămas la semi-imaginațiuni –, dacă ne-am lăsa stimulați numai de ingredientele Pământului, nu am putea dezvolta niciodată Sinea spirituală. Am putea dezvolta doar o știință moartă. Am mări tot mai mult acel câmp de cadavre care există în biblioteci, care există în cărțile noastre, care este separat de om. Și ne-am preumbla printre aceste cadavre de gânduri, chiar oarecum vrăjiți de ele, și am împlini astfel idealul lui Ahriman. Căci printre alte lucruri pe care vrea să ni le hărăzească Ahriman este acesta: Să facem foarte multe biblioteci, să înmagazinăm foarte multă știință moartă în jurul nostru. Ahriman ar dori ca, așa cum egiptenii au hoinărit printre mormintele lor, așa cum și primii creștini au hoinărit și au avut cadavre în jurul lor, tot așa noi să recădem tot mai mult cu ființa noastră omenească în simpla natură instinctuală, în natura instinctuală egoistă, iar ceea ce putem aduce ca gânduri să fie înmagazinat în bibliotecile noastre. Am putea să ne imaginăm că se apropie un timp în care orice tânăr sau chiar orice tânără de aproximativ 20, 23 de ani, nu va ști la început cum să înainteze în lumea regelui de argint – ceea ce, din punct de vedere exterior, se exprimă astfel: să-și obțină titlul de doctor. De acolo de jos din om puțin urcă în sus; căci dacă s-ar scrie într-o disertație de doctorat ceea ce urcă din om – vorbesc așadar de faptul că ar veni un astfel de timp dacă învinge Ahriman – atunci acea disertație de doctorat ar fi respinsă, căci ar fi ceva personal, ceva subiectiv. Așadar omul se așează în biblioteci, ia o carte după alta, pe cât posibil după cataloage, în care este consemnat tot ceea ce poate fi legat de un cuvânt-cheie –, atunci când apare un nou cuvânt cheie, scoate iarăși o nouă carte și alcătuiește o lucrare care îl face pe om doctor. El se află acolo, de fapt, numai cu personalitatea sa fizică exterioară. Are un pupitru în fața sa, pe care se află multe cărți. Cu personalitatea sa omul participă în măsura în care, dacă stă acolo câteva ore, flămânzește și simte această foame ca soartă personală. Eventual ia parte cu personalitatea lui și prin aceea că are relații omenești, de care își amintește, care trebuie împlinite, la rândul lor, după câteva ore. Dar atunci închide cărțile și nu mai este personal legat de ele. Ceea ce a înjghebat din diversele cărți devine la rândul său o carte mică sau una groasă și stă la rândul ei printre cărți și așteaptă până când o va folosi un altul. Eu nu știu dacă există deja în ziua de azi o asemenea situație, dar ea poate deveni întru totul așa cândva, dacă Ahriman își atinge idealul, și acestea ar fi situații cumplite. Personalitatea omenească s-ar atrofia în astfel de cumplite condiții obiective, extra-umane, impersonale.
Față de acestea, ceea ce este cunoaștere trebuie să devină o chestiune personală. Bibliotecile trebuie să se reducă pe cât posibil, și oamenii trebuie să poarte mai mult în propriile lor suflete ceea ce se află în biblioteci. Sinea spirituală nu poate proveni decât din această personalizare a cunoașterii. Aceasta nu va veni fără ca oamenii să se familiarizeze cu ceea ce nu mai este pământesc. Căci Pământul a trecut dincolo de punctul de mijloc al evoluției sale. Aceasta este chiar moarte lentă. În bibliotecile noastre moare cunoașterea. În cărțile noastre, aceste sicrie ale cunoașterii noastre, ea moare de asemenea. Noi trebuie să luăm iarăși înapoi în personalitatea noastră ceea ce este cunoaștere. Noi trebuie să o purtăm în noi. În acest sens ne va ajuta în primul rând reînnoirea Misteriului de pe Golgota. Astfel, această reînnoire îl va ajuta pe cunoscător, îi va ajuta pe aceia care sunt ucenicii regelui de aur.
O însuflețire exact la fel trebuie să intervină într-un alt domeniu, în domeniul sistemului juridic. Omul este la fel de puțin legat personal de sistemul juridic, pe cât este legat de știința sa. Eu am adus recent o mică dovadă limpede în acest sens într-o conferință publică [Nota 3]. Eu am spus: De decenii, Imperiul german are dreptul general de vot egal și secret, cel mai bun drept de a vota pe care și-l poate dori omul. Dar oare era legată viața cu acest drept de a vota? Aleg oare oamenii în sensul acestui drept de vot? Oare ceea ce trăia în mod viu în configurația Imperiului german a fost un rezultat a ceea ce a fost dat prin acest drept de a vota? Nu a fost câtuși de puțin cazul. Acest drept de vot exista doar în constituție. El nu trăia în sufletele oamenilor. Trebuie să intervină starea în care oamenii nu vor avea nevoie să redacteze în constituții obiective ceea ce se desfășoară între oameni, ci în relațiile vii reciproce dintre oamenii egali, justiția se va dovedi și ea a fi ceva viu. De ce ar fi nevoie de constituții scrise, dacă oamenii simt în mod corect relația lor de la om la om, dacă relația de la om la om devine o chestiune personală, așa cum a devenit ea ceva impersonal în ultimele trei decenii ale secolului XIX și cum a rămas datorită puternicei materializări în secolul XX. Justiția poate deveni ceva viu numai prin faptul că Spiritul lui Christos îi pătrunde pe oameni.
Și așa cum în viața juridică oamenii trebuie să devină discipoli ai regelui de argint, tot așa, în viața economică, ei trebuie să devină discipoli ai regelui de bronz. Asta nu înseamnă însă nimic altceva, decât: Ceea ce situează fraternitatea ca ideal abstract, trebuie să devină realitate. Cum devine fraternitatea realitate? Prin faptul că oamenii se asociază, că se unesc cu adevărat unul cu altul, prin faptul că nu își combat interesele opuse, ci îmbină între ele interesele opuse. Asocierile sunt încorporarea vie a fraternității. Așa cum Spiritul vieții trebuie să trăiască în justiție, tot așa trăiește, prin christificarea vieții economice, Omul-spirit în primă schiță în asociații. Dar pe toate acestea nu le dă Pământul. Omul nu poate deveni așa decât dacă se pătrunde de Christos care se apropie, care îi apare eteric.
Dumneavoastră vedeți că ceea putem numi reînnoirea spirituală a Misteriului de pe Golgota, deja se corelează cu ceea ce discernem și din cosmologia antroposofică, ceea ce discernem prin faptul că ne spunem că purtăm în noi posibilitățile de dezvoltare în noi a Sinei spirituale, Spiritului vieții și Omului-spirit. Noi însă am devenit atât de abstracți încât în ziua de azi omului actual îi pare de fapt ceva cumplit de searbăd, prozaic, când i se spune că ceva înalt spiritual, precum Omul-spirit, trebuie să se vestească mai întâi în asociațiile vieții economice, ale vieții economice „inferioare”, ale vieții economice materiale. Doar viața economică nu este ceva la care să se poată referi un cercetător spiritual fără să se „dezonoreze”! Căci – după părerea generală – un cercetător spiritual trebuie să unească oamenii în mici adunări secrete, unde nu se vorbește despre cele ce au vreo legătură cu ceva care poate fi mâncat sau băut, unde se trăiește doar în „spirit” – în realitate însă, doar în abstracțiuni.
Negreșit, ceea ce rezultă apoi de acolo este că după ce oamenii s-au simțit bine în adunări secrete ca secte un timp suficient de îndelungat, în cele din urmă, totuși, vor ieși iarăși afară și atunci vor avea din nou nevoie de pâine, și de – ca să nu șochez prea mult, spun – apă. Dar atunci ei iau cu ei în această lume exterioară, de regulă, îngrozitor de puțin din principiile pe care le-au dezvoltat spre voluptatea lor sufletească în adunările secrete.
Adevărata viață spirituală trăiește numai acolo unde este suficient de puternică să învingă viața materială, să nu o lase să stea alături de ea ca ceva care îl înrobește și subjugă pe om. Aceasta e ceea ce trebuie înțeles odată.
Cred că atunci când efectuezi o asemenea examinare cum este cea pe care am efectuat-o noi acum, atunci se vede că viața din prezent necesită seriozitate, dar că această seriozitate poate veni, de fapt, numai când aprofundăm lucrurile, așa cum poate fi făcută această aprofundare prin știința spirituală. Căci dumneavoastră vedeți că aducerea spiritului la personalitatea omenească este posibilă numai prin știința spirituală. Schiller și Goethe au fost oarecum ultimii care, au mai rămas la elementul personal, printr-o prelungire a timpurilor vechi; Schiller, prin faptul că nu a lăsat abstracțiunile să ajungă până la răceala de gheață a celor moderne, și Goethe prin faptul că a menținut imaginațiile în sfera personală și nu le-a lăsat să răzbată cu totul până în viața exterioară.
Astăzi nu ne este îngăduit să rămânem pe loc. Față de realitatea noastră dură de azi nu se poate începe ceva direct nici cu «Scrisorile estetice» – cel mult la ceaiuri estetice – nici cu «basmele», decât, eventual, să se cultive în saloane o conversație foarte frumoasă pe aceste teme, și în acele caricaturi de saloane care s-au alăturat vechilor catedre universitare ca săli de curs pentru istoria literaturii moderne. Dar ceea ce avem nevoie astăzi este ca noi să forțăm ieșirea în viață cu lucrurile pe care le-au menținut Goethe și Schiller în sfera personală. Pentru aceasta avem nevoie de concepte puternice și, pe de altă parte, de imaginațiuni puternice, pentru aceasta avem nevoie de ridicarea unei adevărate înțelegeri spirituale a lumii exterioare. Dar pentru aceasta avem nevoie de pătrunderea cu Spiritul lui Christos. Pentru aceasta avem nevoie de toată credința în Spiritul lui Christos în sensul său adevărat, de credința că entitatea lui Christos este ceva pe care trebuie să-l unim cu ceea ce în noi, ca oameni, ne duce dincolo de Pământ, cu ceea ce ne face oameni deplini prin faptul că ne ajută să dezvoltăm Sinea spirituală, Spiritul vieții și Omul-spirit.
Toate lucrurile care ne întâmpină pe terenul științei spirituale se înlănțuie lăuntric. Și dacă pătrundem cu privirea aceste corelații interioare vom putea vedea deja în lumina corectă că știința spirituală aparține prezentului și că ea este chemată în prezent să acționeze cu adevărat în toate domeniile individuale și ale vieții practice.
Atunci însă știința spirituală este obligată să manifeste cu adevărat cea mai mare seriozitate față de viață. Căci adevăratului cercetător spiritual i-ar apărea ca o frivolitate lăuntrică dacă nu ar manifesta cea mai mare seriozitate, dacă ar rămâne la a ticlui frumoase concepte abstracte, care fac bine sufletului dar care nu sunt adecvate să răzbată în viață.
Aceasta este ceea ce apasă greu de mai bine de un an tocmai pe știința spirituală, ceea ce apasă aici, asupra noastră, a celor care activăm în Stuttgart, căci această acțiune din Stuttgart ne-a impus responsabilitatea să ducem știința spirituală în viața practică nemijlocită din toate domeniile, pentru ca ceea ce la Goethe încă apare în imaginile de basm ale regelui de aur, argint, bronz și a regelui compozit, care se surpă în sine, să ducem în viață ca tripartiție a organismului social. Amintiți-vă din basm cum se surpă în el regele compozit și cum apoi vin oamenii și ling aurul. – Cel care privește cu atenție în ziua de azi lumea din jurul său, poate vedea fenomenul. Începând din noiembrie 1918, acest rege compozit s-a surpat pentru Europa Centrală, și diversele ministere, care au apărut din acel timp, diverșii conducători ai popoarelor, oare nu ling cu toții aurul, până când îl vor fi lins pe tot? Atunci, întregul șablon al regelui compozit se va surpa, spre spaima oamenilor. Atunci însă ar trebui deja abordată cu seriozitate, de data aceasta nu cu imagini de basm, cu un rege de aur, unul de argint și unul de bronz, ci cu o înțelegere de fier cele trei elemente componente ale organismului social: elementul spiritual, elementul statal-politic și elementul economic.
În orice caz, atunci când vorbim despre aceste lucruri, la început apar două gânduri în suflet. Pe unul dintre aceste gânduri aș dori să-l menționez astăzi, deoarece cu cât va trebui să lucrăm mai mult în felul acesta la Stuttgart, cu atât va deveni tot mai vizibil că pentru prietenii care sunt obișnuiți din anii anteriori să vină la mine cu o problemă sau alta pentru a fi sfătuiți, acum, cel puțin deocamdată – pur și simplu nu poate fi găsit timp. Căci tot ceea ce mai înainte ar fi putut să fie discutat personal a trebuit, deja de vreme îndelungată, tot mereu amânat pentru un timp ulterior, și tot ceea ce poate fi făcut aici, în ciuda unor prezențe tot mai îndelungate, trebuie să fie dedicat marii sarcini. Și chiar trebuie să o și spun, exact de data aceasta a fost total imposibil să luăm în vreun fel în considerare dorințe personale. Pentru nimeni nu poate fi mai dureros acest lucru decât pentru mine însumi, fiindcă eu știu că nu poate rămâne așa la nesfârșit, pentru că astfel Mișcării antroposofice i s-ar retrage solul. În acest caz, am clădi bineînțeles pe un teren nesigur.
Dar pe de altă parte trebuie de asemenea recunoscut că oamenii întotdeauna au fost atașați de cele vechi. Dar aceasta, pe care aș dori să o numesc transpunerea în fapt a regelui de aur, a celui de argint și a celui de bronz, este ceva foarte nou. Aceasta este ceva foarte, foarte serios. Și știința spirituală nu poate fi de acord să lingă aurul din regele compozit, în timp ce acesta se așează și se prăbușește. Acest lucru îți este luat atunci, din anumite părți, în nume de rău. Știu că stârnesc un cuib de viespi, dar va trebui să stârnesc, în mai multe privințe, un cuib de viespi atunci când caracterizez foarte obiectiv, de exemplu, un om ca Hermann Keyserling [Nota 4], care pur și simplu spune neadevărul, care minte.
Există oameni care spun că astăzi se critică așa de mult în cadrul Mișcării antroposofice. Eu trebuie să repet tot mereu și mereu ceea ce am spus deja adesea: din astfel de laturi văd oamenii ce trebuie să facem noi, atunci când suntem nevoiți să ne apărăm – și ei blamează. Se blamează adesea chiar de aceia care stau și ascultă lucrurile ce se spun aici. Și nu se găsește nici un cuvânt de respingere – căci atunci oamenii ar deveni ei înșiși polemici – împotriva acelora care aruncă cu noroi în noi din afară. Oamenii găsesc că este lipsit de iubire să spui că un om este mincinos, atunci când acest adevăr vine din partea antroposofică. Dar i se îngăduie orice minciună oricui vrea să mintă în privința Mișcării antroposofice, orice minciună azvârlită asupra noastră. Ziarul nostru despre tripartiție este adesea găsit ca fiind prea polemic: Întorceți-vă înspre aceia împotriva cărora, din necesitate, trebuie îndreptată această polemică; să aveți curajul să vă îndreptați într-acolo cuvintele, și nu asupra noastră, care suntem mânați de nevoia de a ne apăra. Dar acesta este un nărav vechi, și el arată cât de mult vor oamenii antroposofia voluptoasă și nu pe aceea serioasă, care ține cont de marile probleme ale timpului.
Este deja necesar să se rostească din când în când câteva cuvinte absolut serioase despre astfel de lucruri. Căci astfel de lucruri precum cele pe care le-am spus de exemplu, în conferința publică [Nota 5] în privința contelui Hermann Keyserling, nu se referă numai la ceea ce se spune din acea parte despre antroposofie, ele se referă la întreaga neveracitate lăuntrică a acestei vieți spirituale. Citiți astfel de lucruri ca: «Ce este necesar. Ce vreau eu», citiți acest capitol din cea mai recentă „ne-carte”, «Filosofia artei». Acolo nu se află nimic despre antroposofie, dar acolo există acel schematism conceptual lipsit de orice substanță, care este gol și despre care capetele goale afirmă că le oferă foarte mult. Acesta este însă Răul timpului, că oamenii vor să respingă ceea ce are substanță, ceea ce-și trage substanța din spirit, din Spiritul viu, și că vor cuvintele goale, simplele învelișuri de cuvinte.
Dacă oamenii vor continua să vrea așa ceva, cu aceasta vor distruge omenirea. Căci cu astfel de lucruri găunoase care vin din partea aceea – chiar dacă ele se numesc «Jurnalele unui filosof» – [Nota 6], se scobește întreaga cultură a omenirii. Ce sunt aceste găunoșenii? Sunt cuvintele pe care le crează cineva atunci când linge din regele compozit. Dacă omul linge puțin mai brutal, precum unii dintre conducătorii socialiști actuali, sau, mai elegant, în cizme de lac, precum contele Hermann Keyserling, deja nu mai contează prea mult.
Aceste lucruri nu trebuie abordate ca și cum ar fi rostite sub impulsul vreunei stări afective, dacă sunt rostite tăios. Ele sunt rostite tăios pentru că din păcate este întru totul așa, că unii ar dori să se socotească drept aparținând de antroposofie, dar de fapt ei nu participă lăuntric la ea, pentru că ei nu pot desfășura seriozitatea necesară, pentru că nu vor să desfășoare seriozitatea necesară, pentru că nu vor să fie întru totul aici. Omul nu este lipsit de iubire atunci când rostește cu adevărat adevărul, acolo unde este necesar. Dar aș vrea să întreb totuși dacă cineva care se socotește ca dintre noi, este plin de iubire atunci când lasă să se arunce cu gunoi asupra noastră, și apoi numește lipsă de iubire faptul că noi suntem în legitimă apărare și trebuie să ne apărăm. S-ar putea ca cineva să găsească regretabil faptul că noi trebuie să ne apărăm prin cuvinte tăioase, dar tocmai de aceea el ar trebui să pledeze pentru aceste cuvinte tăioase și să nu invoce din sentimente sau cele asemănătoare palavrele scriitorilor de doi bani despre lipsa de iubire a polemicii nejustificate.
Acesta este dificultatea din cadrul Mișcării ce trebuie să fie desfășurată aici ca Mișcare antroposofică, anume că acele persoane care intervin cu întreaga lor ființă pentru cauză, se găsesc în număr așa de redus în ziua de azi. Dacă e necesar să determini așa ceva precum ceea ce trebuie să fie determinat prin Mișcarea antroposofică, atunci ai nevoie în ziua de azi deja de multe persoane exact de acest fel. Noi am găsit persoane pline de devotament în diferite domenii, în primul rând în domeniul pedagogic, în școlile noastre Waldorf. Am găsit persoane devotate și în alte domenii – dar mult prea puține. Iar numărul acelora care nu vor deloc să abordeze lucrurile cu seriozitate, care nu vor deloc să intre cu întreaga lor personalitate, așa cum ar fi necesar pentru cauza noastră, numărul acelora este, chiar și în rândurile noastre, extraordinar de mare. Și de aceea progresăm așa de greu. A trebuit să trăim mereu în decursul timpului faptul că, în fond, un mare număr dintre aceia care se înscriu la noi pentru a putea asculta lucrurile care se vestesc aici, se rușinează, în afară, într-o anumită măsură, să-și mărturisească deschis apartenența la noi. A trebuit mereu să auzim că ar fi mai bine dacă nu am apărea în public cu numele de antroposofie, ci să omitem numele și „să menționăm câte ceva în treacăt”, precum sună modul plăcut de vorbire al oamenilor care nu vor să trateze cu seriozitate domeniul antroposofic. Și atunci unul sau una vor voi să „menționeze” câte ceva din antroposofie, pentru că se sfiesc să vorbească deschis despre antroposofie. Și „menționează în treacăt” câte ceva! Pentru aceasta omul poate să fie mai puțin brav, în felul acesta poate și displăcea mai puțin – el menționează în treacăt. Dar astăzi nu este timpul să menționezi în treacăt, ci acela al mărturisirii oneste și al rostirii acelor cuvinte care denumesc lucrurile în adevărul lor. Căci aceia care sunt împotriva noastră nu lasă nimic să menționeze în treacăt relativ la noi, ci vorbesc în cuvinte dure. Și de fapt ar trebui să se simtă de toți cei din rândurile noastre ca ceva revoltător atunci când Hermann Keyserling are tupeul să vorbească despre faptul că această știință spirituală de aici este o materializare a vieții spirituale, o știință naturală a spiritului. Nu se poate spune altfel decât că acest bărbat care s-a străduit, pe lângă un mare număr de persoane, – căci aceasta o știm –, să obțină prin tertipuri ciclurile de conferințe, pentru a se familiariza cu conținutul lor, când el astăzi scrie acestea, complet conștient așterne pe hârtie neadevărul – și aceasta noi o numim a minți. Și cine are ceva de spus împotriva faptului că noi spunem aceasta, acela iubește minciuna. Și cine spune că noi polemizăm prea mult atunci când denumim corect adevărul, acela nu are nici un simț al adevărului, și iubește minciuna. Și faptul de a iubi minciuna nu trebuie să fie treaba noastră în cadrul Mișcării antroposofice, ci noi trebuie să iubim adevărul. Trebuie simțită întreaga greutate a acestor cuvinte: să iubim adevărul și să nu iubim minciuna de dragul convenției, de dragul unei vieți sociale plăcute. Căci faptul de a fi tolerant cu minciuna este deja la fel de mult ca și a iubi minciuna. Lumea însă nu va avansa în perioada următoare prin indiferența frivolă față de neveracitate, ci numai prin mărturisirea liberă și mereu înoită a adevărului. Antroposofia trebuie să se îndeletnicească de cele mai serioase și mai înalte probleme, și de acestea noi n-am dus lipsă niciodată. Și cine spune că ar fi o materializare a spiritului atunci când vorbim de Saturn, Soare și Lună, când el are în fiecare zi ocazia să examineze ce scrie în Știința ocultă în schiță despre Saturn, Soare și Lună, acela minte. Căci acolo nu se află nimic despre materializarea spiritului. Nu simte întreaga gravitate a situației cel care vrea acum ca noi să ne adresăm prin expresii ipocrite, de salon, adversarilor care ne calomniază.
Aceste lucruri țin exact de iubirea veritabilă. Căci din iubirea veritabilă face parte entuziasmul pentru adevăr. Și lumea va progresa numai prin acest entuziasm pentru adevăr.
A fost cu adevărat din substraturi spirituale sarcina mea, să mai rostesc aceste lucruri astăzi, înainte de a trebui să-mi iau din nou rămas bun de la dumneavoastră pentru o vreme. Și oricât de rău mi-ar părea că acum nu am putut deloc avea convorbiri individuale, pentru că pur și simplu timpul nu a fost suficient – ieri am fost împreună cu prietenii Mișcării noastre tripartite și ai «Kommender Tages» din nou la o ședință până la ora 3 dimineața, și așa merge acum aproape din zi în zi –, oricât de rău mi-ar părea că acum trebuie să renunțăm la multe lucruri îndrăgite de unii, pe de altă parte trebuie spus: Poate că putem totuși spera că prin strădaniile care sunt făcute pe scară largă, Mișcarea antroposofică își dobândește totuși acel drept în lume pe care trebuie să-l dobândească, deoarece ea conține forța și voința pentru a înainta prin adevăr. Dacă e să lucrăm în Adevăr, nu putem în ziua de azi altfel decât să așezăm tot în lumina corectă și neadevărul, atunci când el se afirmă într-un mod atât de cumplit de insistent.
De data acesta a trebuit să fie indicată îndatorirea față de Adevăr, pentru că ar fi foarte necesar, dragii mei prieteni, ca noi toți, cu toții, să ne pătrundem cu acest spirit al dorului după veracitate. Doar atunci este încă omenește posibil: Numai prin acest spirit al dorului după veracitate poate fi evitată barbaria, care altfel trebuie să vină asupra omenirii; numai așa putem înainta într-o nouă civilizație spiritualizată.
