Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CONTRASTE ÎN EVOLUȚIA OMENIRII

GA 197


CONFERINŢA a XI-a

Stuttgart, 22 noiembrie 1920

Vrem să ne amintim astăzi de ceva de mult cunoscut de noi, pentru a lega de aceasta consideraţii importante care, într-un anumit sens, vor putea continua cele dezvoltate aici cu câteva zile în urmă.

Noi ştim că omul este o fiinţă cvadruplă, şi îl caracterizăm vorbind de trupul său fizic, de trupul său al vieţii, de trupul său astral sau senzitiv şi de Eul său. Mai ştim însă şi că nu putem înţelege deplin omul decât dacă la aceste elemente componente, care în fond constituie ceea ce este dezvoltat acum la om, mai adăugăm şi altele, care vă sunt cunoscute ca Sine spirituală, Spiritul vieţii şi Omul-spirit. Mai ştim însă şi că aceste ultime trei elemente componente ale naturii omeneşti nu sunt astfel încât să putem vorbi despre ele ca despre ceva încheiat în timpul prezent. Putem vorbi despre ele numai ca despre ceva pe care îl poartă omul în sine într-un fel ca posibilitate de evoluţie a sa, şi pe care îl va dezvolta în viitor.

Se poate spune că aşa cum noi avem un trup fizic ş.a.m.d., până la Eu, tot aşa vom avea cândva o Sine spirituală, un Spirit al vieţii şi un Om-spirit. Noi ştim din expunerile pe care de mult le avem în literatura noastră, că ceea ce considerăm ca structurare a omului este legată de întregul Cosmos şi de evoluţia lui. Noi corelăm într-un anumit mod ceea ce este la noi ca trup fizic la cea mai veche încorporare a Pământului nostru, pe care noi o numim vechiul Saturn. Corelăm trupul vieţii la vechiul Soare, trupul astral la vechea Lună şi ceea ce desemnăm ca Eul nostru, îl corelăm în esenţă la Pământul nostru actual.

Ce înseamnă de fapt: noi corelăm Eul pe care îl purtăm în noi, la Pământul nostru actual? Asta înseamnă: În ceea ce recunoaştem – sau nici nu recunoaştem – ca elemente ale Pământului, ca forţe ale Pământului, ş.a.m.d., în acestea se află ceea ce stimulează în noi Eul. Eul nostru este strâns legat de forţele Pământului.

Dacă veţi considera întreaga evoluţie, această întreagă evoluţie a omului, veţi găsi că fiinţa noastră actuală omenească indică în cea mai mare parte înspre trecut; trupul nostru fizic într-un timp de mult scurs, vechea perioadă Saturn, trupul vieţii al nostru indică vechea perioadă solară, ş.a.m.d., că Eul nostru într-adevăr încă nu este pe deplin dezvoltat, dar că prin entitatea sa propriu-zisă indică prezentul terestru. Dar cu aceasta am dat deja indicaţia că ceea ce desemnăm noi drept Sine spirituală, Spirit al vieţii şi Om-spirit, de fapt nu sunt întemeiate în pământescul însuşi; că, prin faptul că noi, ca oameni, purtăm în noi posibilitatea de evoluţie spre Omul-spirit, Spiritul vieţii, la Sinea spirituală, noi prin aceasta purtăm ceva în noi pe care trebuie să-l dezvoltăm dincolo de pământesc, pe care trebuie să-l dezvoltăm în aşa fel încât pământescul să nu ne dea nicio călăuzire pentru aceasta. Noi stăm întru câtva ca oameni pe Pământ şi trebuie să ne dezvoltăm pe acest Pământ mai întâi pe deplin Eul, pe care  l-am dezvoltat deja până la un anumit grad. În timp ce l-am dezvoltat până la un anumit grad, ne-au dat îndrumări pentru aceasta forţele, intrinsecitatea Pământului. Ceea ce vom mai dezvolta aici prin restul evoluţiei Pământului, o anumită adâncire, o anumită consolidare a Eului, le vom datora Pământului şi forţelor sale. Dar noi trebuie de asemenea să ne spunem: Dacă ar fi să datorăm fiinţa noastră omenească numai Pământului şi forţelor sale, atunci nu am putea dezvolta niciodată un Om-spirit, un Spirit al vieţii şi o Sine spirituală. Căci pe acestea nu ni le poate da Pământul. El ne poate doar stimula la dezvoltarea Eului. Trebuie așadar să considerăm Pământul în privința omului drept ceva care nu ne poate face de la sine oameni deplini. Noi stăm pe Pământ şi trebuie să trecem dincolo de el. Acest aspect este arătat şi în literatura noastră indicându-se faptul că Pământul trebuie înlocuit, pentru evoluţia noastră, prin etape ulterioare: Jupiter, Venus, Vulcan. În răstimpul acestor intervale temporale va trebui să dezvoltăm și exterior pe deplin Sinea spirituală, Spiritul vieţii şi Omul-spirit.

Dar noi suntem acum, cu existenţa noastră actuală, pe Pământ. Noi trebuie să evoluăm pe Pământ. Noi nu putem lua de la Pământ tot ceea ce trebuie să dezvoltăm în noi, ca să ajungem în viitor la Sinea spirituală, Spiritul vieţii, Omul-spirit. Dacă ar trebui să luăm tot ceea ce putem dezvolta în noi numai de la Pământ, ar trebui să renunţăm la dezvoltarea Sinei spirituale, a Spiritului vieţii, a Omului-spirit.

Acestea sunt iarăși uşor de spus teoretic, dar astfel de gânduri nu sunt suficiente în simpla lor formulare teoretică. Ele ajung să se prindă corect de noi ca oameni numai dacă ne lăsam întregul om din noi cuprins de ele, dacă simţim oarecum apăsând asupra noastră întreaga greutate a enigmei care constă în faptul că trebuie să ne spunem: Noi, oamenii, stăm pe Pământ, privim în jurul nostru. Din tot ceea ce ne poate da Pământul cu frumuseţile sale, şi cu urâţeniile sale, cu durerile şi suferinţele sale, cu tot ceea ce poate el zidi pentru noi ca destin, din toate acestea nu putem lua ceea ce ne face oameni deplini. Trebuie să purtăm în noi un dor, care trece dincolo de ceea ce ne poate da Pământul. Acest aspect trebuie simţit, el trebuie într-un fel să poată străbate luminând şi încălzind tot ceea ce putem purta în noi ca idealuri. Trebuie să ne putem întreba absolut serios şi adânc: Ce facem noi, ca oameni, de vreme ce totuşi nu avem decât Pământul în jurul nostru şi trebuie să evoluăm înspre ceva, înspre care Pământul însuşi nu ne poate da niciun impuls? Trebuie să putem resimţi întreaga greutate a acestei întrebări, să o putem trăi. Trebuie oarecum să ne putem spune deja că Pământul este pentru noi ceva insuficient, că suntem constrânşi ca oameni să creştem dincolo de pământesc.

Antroposofia va putea fi pe deplin pentru om ceea ce trebuie să fie, numai dacă omul este capabil să-şi pună astfel de întrebări impregnate de simţire ca întrebări lăuntrice de destin, dacă el poate simţi greutatea unor asemenea întrebări. Şi dacă el simte această greutate, atunci poate fi condus înapoi în modul corect la acel lucru pe care l-au parcurs ultimele noastre două consideraţii. Omul poate fi condus înapoi, înspre Misteriul de pe Golgota şi poate fi îndreptat spre ceea ce se va repeta oarecum ca o spiritualizare a Misteriului de pe Golgota în secolul nostru, în prima jumătate a secolului XX. Căci noi a trebuit mereu să accentuăm, atunci când am detaliat Misteriul de pe Golgota, că entitatea Christos nu este pământeană, că Ea întru câtva a intrat la momentul potrivit din extra-pământesc într-un trup pământesc, că prin entitatea Christos s-a unit cu Pământul ceva care este extra-terestru, de dincolo de pământesc. Şi cu acest extra-terestru, supra-pământesc cu care noi ne putem uni propria noastră fiinţă, avem, dacă îl trăim corect pe Christos, un element de forţă, un element de fortificare lăuntrică, de străbatere lăuntrică cu căldură şi lumină, ce ne conduce dincolo de pământesc, pentru că el însuși nu este extras din pământesc, deoarece Christos a venit înăuntru în Pământ din extra-pământesc.

Dacă privim plini de dor înspre ceva extra-terestru, pentru că trebuie să ne spunem: Pentru a deveni om deplin, pentru a dezvolta în noi tot ceea ce trebuie să dezvoltăm în viitor ca Sine spirituală, Spirit al vieţii, ca Om-spirit, dacă privim aşadar cu dor dincolo de Pământ şi ne spunem că în pământescul însuşi nu se află tot ceea ce ne poate stimula în propria noastră ființă înspre acest extra-pământesc, atunci trebuie să privim de la pământesc înspre ceea ce a intrat în pământesc din extra-pământesc. Atunci trebuie să privim la Christos şi să ne spunem: Christos ne-a adus înăuntru în Pământ acele forţe nepământene care ne pot stimula să dezvoltăm acele lucruri pentru care Pământul însuşi nu ne poate niciodată stimula. Şi noi trebuie să cuprindem cu întreaga noastră fiinţă ceea ce ne întâmpină mai întâi în concepte, în idei. Cu aceasta, trebuie să învăţăm să-L recunoaştem pe Christos drept salvatorul umanității noastre. Noi trebuie să învăţăm să-L recunoaştem drept acea ființă care face posibil ca noi, aş spune, să nu trebuiască să rămânem uniţi cu pământescul, ca noi să nu fim oarecum îngropaţi pe Pământ pentru toată veşnicia, şi ceea ce s-ar putea dezvolta în noi dincolo de Pământ să trebuiască să rămână nedezvoltat. Dacă putem să-L considerăm astfel pe Christos ca salvatorul fiinţei noastre omeneşti, dacă putem simţi din constituţia Pământului că noi trebuie să avem înăuntrul acestui pământesc ceva care ne conduce afară din pământesc, dacă noi Îl simţim pe El drept conducătorul deplinei noastre umanități, atunci simţim forța lui Christos în noi. Şi ar trebui să recunoaştem, de fapt, că nu putem vorbi niciodată serios despre evoluţia noastră către Sinea spirituală, Spiritul vieţii şi Omul-spirit, fără să devenim conştienţi că: Are sens să vorbim despre aceste lucruri numai dacă apelăm la Christos, deoarece Christos este cel care poate dezvolta în noi mai mult decât ne poate da Pământul.

Aceasta este, în fond şi marea problemă a prezentului. O mare parte a omenirii civilizate a prezentului ar dori să configureze pământescul într-un anumit mod; aceşti oameni ar dori ca tot ceea ce poate deveni omul să poată fi atins prin oarecari configurări sociale ale vieţii pământeşti. Acest lucru însă nu se va putea niciodată. Noi nu vom putea dezvolta niciodată o asemenea viaţă statală sau economică, sau chiar o viaţă spirituală pe Pământ, care să fie doar pământeană şi care să poată face din noi oameni deplini. Chiar în prezent mai trăim încă într-un moment în care oamenii pot crede aşa ceva, în care pot încerca aşa ceva, în care nu înțeleg că în noi cuprindem ceva care nu poate fi dezvoltat decât prin ceva supra-terestru.

Mai întâi a apărut, în timpul pe care vi l-am caracterizat deja în privinţa esenţei sale lăuntrice din cele mai diferite puncte de vedere, Christos Iisus într-un trup fizic. Acum ne aflăm într-o epocă în care El într-un fel le va apărea din nou oamenilor, în înfăţişare suprasensibilă, în forma despre care de asemenea v-am vorbit iarăşi, data trecută. Desigur că nu putem trata și astăzi exhaustiv întregul Misteriu de pe Golgota reînnoit, dar vrem să indicăm din nou, dintr-un anumit punct de vedere, asupra acestui Misteriu de pe Golgota.

În ultimele secole de la începutul celei de-a cincea perioade pământeşti postatlanteene, s-a fortificat deosebit de mult printre oamenii lumii contemporane civilizate elementul ştiinţific şi tot ceea ce este legat de acest element ştiinţific, ceea ce eu am numit recent într-o conferinţă publică [ Nota 1 ], „spiritul ştiinţific al Occidentului”. Acest spirit ştiinţific al Occidentului s-a dezvoltat, pentru început, fără nicio legătură cu entitatea Christos. Cel care pătrunde cu privirea nepărtinitor şi onest această ştiinţă recentă, nu va putea găsi că în ea se află o relaţie propriu-zisă cu entitatea Christos. Cea mai bună dovadă în acest sens este următoarea: Creştinismul a pătruns în primul rând, după cum v-am expus, într-un timp din evoluţia Pământului în care mai existau încă resturi ale vechii clarvederi, şi el a fost înţeles de oameni cu resturile acestei clarvederi. El s-a menţinut apoi ca tradiţie. El a fost diluat tot mai mult până la nivelul de concepte, dar s-a menţinut ca tradiţie. A devenit în cele din urmă doar o simplă înţelepciune din auzite, dar totuşi, s-a menţinut ca tradiţie. Însă apoi, la el s-a alăturat în ultimele trei-patru secole, spiritul ştiinţei. Acest spirit al ştiinţei s-a apropiat acum, de exemplu, şi de Evanghelii. Evangheliile au fost venerate de nenumăraţi oameni şi încă mai sunt venerate în ziua de azi de nenumăraţi oameni drept ceea ce le dezvăluie tainele de pe Golgota. Însă ceea ce este spiritul științei perioadei contemporane, care în mod deosebit în secolul XIX s-a apropiat de aceste Evanghelii şi a descoperit în acestea contradicţie după contradicţie, dacă nu le-a putut înţelege, le-a expus în felul său. Şi acum, în fond, prin această penetrare ştiinţifică a Evangheliilor, specificul christic al acestor Evanghelii este desființat tocmai pentru teologia cea mai modernă. El nu mai este acolo. În cadrul acestei teologii moderne omul mai poate vorbi despre faptul că Evangheliile conţin ceva despre Christos numai dacă el nu este întru totul onest, dacă nu spune întru totul adevărul, sau dacă el construieşte tot felul de concepte care se contrazic între ele. Se poate deja spune: Spiritul modern al ştiinţei a distrus ceea ce era spirit al creştinismului, care mai dăinuia încă din resturile vechii clarvederi, care s-a propagat şi în tradiţie prin resturile vechii clarvederi. Căci acest spirit ştiinţific modern nu a fost mai întâi îmbibat de spiritul lui Christos. Îmbibată de spiritul lui Christos poate fi doar ştiinţa care este însuflețită prin contemplare vie, prin cele pe care se străduiește să le obțină ştiinţa spirituală modernă.

Această ştiinţă spirituală modernă se străduieşte să aibă la fel de mult spirit ştiinţific ca orice ştiinţă. Dar ea se străduieşte şi să nu aibă această ştiinţă ca pe ceva mort, ci să o trăiască lăuntric, aşa cum este trăită însăşi forţa vitală a omului. Iar această ştiinţă vivifiată va reuşi să răzbească până la Christos.

Ce formă va căpăta apoi această ştiinţă însuflețită? Pregătiri în acest sens există deja, dar acestor pregătiri, din păcate, li se dă prea puţină atenţie în ziua de azi. Aş vrea totuşi să indic [ Nota 2 ] că deja la începutul deceniului nouă, de fapt chiar la sfârşitul deceniului opt, eu am indicat o anumită legătură între evoluţia lui Schiller şi evoluţia lui Goethe. Eu am indicat faptul că Schiller a încercat, în felul său, în scrierile sale «Despre educaţia estetică a omului», să rezolve enigma evoluţiei omeneşti. Schiller a pornit de la concepte total abstracte. El a pornit în primul rând de la noțiunea de necesitate raţională, de necesitate logică. El şi-a spus: Această necesitate logică este ceva care ne constrânge pe noi, oamenii. Noi trebuie să gândim logic. Aici nu există nicio libertate dacă vrem să analizăm ceva logic, pentru că aici suntem supuşi legii logicii. Aici nu există libertate. – Şi, pe de altă parte, în faţa sufletului lui Schiller a stat noțiunea de necesitate naturală la om, conceptul a tot ceea ce este instinctiv în om, a ceea ce izvorăşte în om din capacitatea de poftire senzorială. Nici în această privinţă omul nu este liber, căci aici se apropie de el necesitatea. Într-un anumit sens, aşadar, spiritualul cel mai înalt la care ajunge în primul rând raţiunea abstractă, necesitatea logică, este ceva care îl face pe om sclav. Pe de altă parte, necesitatea naturală, faptul de a fi stăpânit de instincte, este iarăşi ceva care îl face pe om sclav. Dar omul poate găsi un mijloc între gândirea logică şi simțirea instinctivă. Această stare de mijloc o vede Schiller înfăptuită în special în creaţia artistică şi satisfacţia estetică. Atunci când privim frumosul sau creăm frumosul, nu gândim logic, dar gândim totuşi în spiritual. Noi facem legătura între reprezentări, dar nu prin aceea că ne dăruim unui context logic, ci prin aceea că ne dăruim aparenţei estetice. Şi, pe de altă parte, arta tinde să ilustreze, să facă perceptibil senzorial tot ceea ce aduce la manifestare, aşa cum obiectele necesităţii naturale le sunt perceptibile senzorial instinctelor. Şi aşa se ajunge, este de părere Schiller, de a avea, pe de o parte, în artă şi în satisfacţia artistică ceea ce suprimă întru câtva logica, astfel încât aceasta să nu ne mai facă sclavi, astfel încât ea să intre oarecum în ceea ce noi cucerim, stăpânim în mod personal, şi, pe de altă parte, ca ceea ce este instinctiv să fie adus în sfera spirituală, cu alte cuvinte ca instinctivul să fie totodată resimţit drept ceva spiritual, ca logicul să fie trăit drept ceva personal. Această stare, pe care Schiller ar dori să o generalizeze pentru oameni, pentru că el spune: Numai în această stare omul nu este făcut sclav nici de sus, nici de jos, ci este liber –, această stare ar dori Schiller să o și modeleze în forţa care pătrunde societatea, viaţa socială, atunci când oamenii stau faţă în faţă: ca ceea ce e bine să le facă totodată plăcere şi ca ei să se poată lăsa în voia instinctelor lor, pentru că au purificat şi spiritualizat aceste instincte în așa fel încât ele nu îi mai trag în jos. Atunci ei vor coexista şi în viaţa socială în aşa fel încât se formează o societate liberă. În faţa lui Schiller au stat, aşadar, trei stări omeneşti, dar într-o formă abstractă: starea necesităţii naturale obişnuite, starea necesităţii raţiunii, starea liberă a trăirii estetice.

Schiller şi-a format această concepţie despre viaţă la începutul anilor 90 ai secolului XVIII, a redactat-o în scrisorile sale «Despre educaţia estetică a omului» şi a înmânat-o lui Goethe. Goethe, care, în individualitatea sa omenească, era cu totul altfel decât Schiller, a simţit: Da, acest Schiller se străduieşte în felul acesta să dezlege o anumită enigmă, enigma entităţii omeneşti, a evoluţiei omenirii, a libertăţii omeneşti. – Dar pentru Goethe lucrurile nu erau atât de simple, încât întreaga esență a evoluției umane să poată fi formată din trei abstracţiuni. Şi atunci s-a luminat în natura mai complicată, şi de aceea mai profundă a lui Goethe, ceea ce este «Basmul» despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin, unde Goethe expune tot ceea ce se află în sufletul omenesc în circa douăzeci de personaje, și în relațiile acestor personaje ilustrează evoluţia omenească. Ceea ce Schiller a vrut să reunească din trei abstracţiuni, Goethe a vrut să-și înfățișeze în imagini prin douăzeci de imaginaţiuni. Cei doi s-au înţeles într-un anumit mod în această privinţă. Căci, de fapt, ce au făcut ei? Schiller a procedat ştiinţific, scriind scrisorile «Despre educaţia estetică a omului». De fapt, el a procedat întru totul în spiritul acelui caracter ştiinţific care a devenit apoi spiritul ştiinţei secolului XIX. Dar el nu a mers atât de departe ca acest spirit al ştiinţei secolului XIX. El a rămas oarecum la aspectul personal. Ştiinţa secolului XIX este întru totul desprinsă de aspectul personal, şi ea o consideră mândria ei să fie desprinsă de aspectul personal. Cu cât cunoaşterii i se poate da formă mai impersonală, cu atât mai mult se crede că se împlineşte idealul acestei cunoaşteri. În secolul XIX se spunea, şi se mai spune până în ziua de azi: Știm asta sau asta despre un lucru sau altul. O știm astfel încât poate fi valabil în acelaşi mod pentru orice om, pentru că este întru totul desprins de aspectul personal. Este atât de desprins de aspectul personal încât, de fapt, omul modern este mulţumit cu ştiinţa doar când ea este pusă în sicrie, în acele morminte pe care noi trebuie să le recunoaştem ca mormintele uriaşe ale vieţii spirituale moderne, anume în biblioteci, aceste cavouri ale spiritului modern, unde este depozitată cunoaşterea moartă, unde omul merge atunci când are nevoie de vreun os pentru a-l încorpora într-o disertaţie sau într-o carte. Aceste cavouri sunt idealul propriu-zis al spiritului modern al ştiinţei. Acolo se preumblă omul, înăuntrul acestei cunoaşteri total obiective depozitate, iar el cu personalitatea sa nu se află deloc înlăuntrul ei,  cu adevărat deloc înăuntru.

Atât de departe nu a ajuns Schiller în scrisorile sale «Despre educaţia estetică a omului», ci el a rămas la nivelul personal. El voia pentru fiecare concept pe care îl elabora, entuziasm personal, participare personală. Aceasta este important. Şi scrisorile «Despre educaţia estetică a omului» sunt într-adevăr în întregime abstracte, dar abstractul mai respiră încă spiritul personalităţii. Omul încă mai simte cele pe care le ştie, când se leagă cu personalitatea sa. Așadar abstracțiunea, conceptul avea încă ceva personal. Schiller încă nu permite ajungerea conceptului în obiectivul impersonal, în neuman. Dar, oricum, el înaintează până la abstracţiune. Pentru Goethe această abstractizare este imposibilă. El rămâne la imagine, dar este foarte prevăzător. Căci el încă nu trăieşte într-o epocă în care se poate întemeia o ştiinţă spirituală: el are o anumită sfială să contureze foarte precis aceste imagini pe care le expune în «basmul» despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin. El a dat indicii că de fapt avea în vedere ceva ca o stare de viitor a vieţii sociale. Găsiţi bine exprimat acest aspect în finalul «basmului» despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin, dar el nu a dorit să ajungă forțând până la o caracteristică net conturată. El nu a spus că viaţa socială ar trebui să fie tripartită, aşa cum trebuie să fie tripartit ceea ce expune el prin regele de aur, regele înţelepciunii, regele de argint, regele aparenţei exterioare, a vieţii aparente, a vieţii politice, regele de bronz, al vieţii în material, în economic. El reprezintă chiar şi statul unitar în imaginea regelui compozit, care se surpa; dar el nu adâncește până la această caracteristică. Nu era timpul în care asemenea figuri subtile de basm să poată fi transpuse în caracteristicile dure ale vieţii sociale. La Goethe avem de a face cu înfăţişări subtile, de basm, dar încă nu era timpul pentru ca ceea ce exista trăind pe jumătate în fantezie, pe jumătate deja în imaginaţiune să fie dus afară, în viaţă,.

Atunci când, cu ani în urmă, s-a născut ideea de a juca teatru la München, a apărut intenţia de a aduce pe scenă ceea ce era conţinut ca forţe esențiale care modelează lumea în basmul lui Goethe despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin. Dar nu a mers. Trebuia exprimat cu mult mai real. Şi de aici s-a născut misteriul Poarta iniţierii. Este uşor de înţeles, evident: pe timpul lui Goethe încă nu sosise vremea în care ceea ce era încă de cuprins în imagini subtile de basm, să poți trece în forme reale, ca acelea din Poarta iniţierii. Dar atunci când a fost scrisă Poarta iniţierii era deja timpul în care aproape se putea ieşi cu astfel de lucruri în viaţă. Şi astfel, nu a trebuit să se interpreteze pur şi simplu regele de aur, regele de argint, regele de aramă şi regele compozit, ci a trebuit să se arate că viaţa socială modernă, care vrea să cuprindă totul în statul unitar, trebuie să se sfărâme, cum ea trebuie structurată într-o verigă netă a vieţii spirituale – regele de aur –, într-o verigă statală netă – regele de argint, într-o verigă economică netă – regele  de bronz. Punctele centrale ale problemei sociale sunt deja goetheanism, corect înţeles, dar chiar de aceea goetheanism în secolul XX.

Aşadar este vorba că Goethe şi Schiller la vremea lor au putut ajunge până într-un anumit punct, Schiller în domeniul abstracţiunilor conceptuale cu scrisorile sale «Despre educaţia estetică a omului», Goethe în domeniul imaginilor, în care, uneori, devenea foarte dezagreabil faţă de oamenii din jurul său, pentru că ei voiau să tălmăcească aceste imagini şi pentru că el simţea: Încă nu a venit vremea pentru a le transfera brutal în viaţă. – Dar aceasta ne arată că pe vremea lui Schiller şi Goethe era tocmai momentul în care nu trebuia încă lăsat spiritul ştiinţific modern în ceea ce este obiectiv-neuman, ci se mai voia încă menţinerea lui în elementul personal. Dar pentru aceasta trebuie să ne întoarcem iarăşi înapoi, şi nu ne putem întoarce înapoi decât prin ştiinţa spirituală, cuprinzând ca realitate, prin ştiinţa spirituală, cele indicate de Schiler prin conceptele sale personal-abstracte în scrisorile «Despre educaţia estetică a omului», cele pe care le-a indicat Goethe, străduindu-se să rezolve aceeaşi enigmă, în «Basmul» său despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin.

Spiritul ştiinţific trebuie să devină din nou personal. În acest sens, Pământul nu mai oferă stimulări. Pentru aceasta avem nevoie de însăşi christificarea ştiinţei. Şi dacă vom christifica ştiinţa, atunci punem primul germen pentru dezvoltarea sinei spirituale.

Să ne fie totuşi limpede: Acest Pământ, care ne-a stimulat la dezvoltarea Eului, care, în declinul său, ne va stimula în continuare la întărirea Eului, acest Pământ este ceva pe care noi va trebui să-l părăsim pentru formele ulterioare de evoluţie de Jupiter, ş.a.m.d. Acest Pământ este aşadar ceva de care nu putem lega întreaga noastră umanitate complet dezvoltată. Noi trebuie întru câtva să ne retragem ființa noastră umană de pe Pământ. Dacă am dezvolta numai ştiinţa Pământului, la care nu voiau să ajungă Goethe şi Schiller – Schiller prin aceea că a menţinut personale conceptele abstracte, Goethe prin aceea că a rămas la semi-imaginaţiuni –, dacă ne-am lăsa stimulaţi numai de ingredientele Pământului, nu am putea dezvolta niciodată Sinea spirituală. Am putea dezvolta doar o ştiinţă moartă. Am mări tot mai mult acel câmp de cadavre care există în biblioteci, care există în cărţile noastre, care este separat de om. Şi ne-am preumbla printre aceste cadavre de gânduri, chiar oarecum vrăjiţi de ele, şi am împlini astfel idealul lui Ahriman. Căci printre alte lucruri pe care vrea să ni le hărăzească Ahriman este acesta: Să facem foarte multe biblioteci, să înmagazinăm foarte multă ştiinţă moartă în jurul nostru. Ahriman ar dori ca, aşa cum egiptenii au hoinărit printre mormintele lor, aşa cum şi primii creştini au hoinărit şi au avut cadavre în jurul lor, tot aşa noi să recădem tot mai mult cu fiinţa noastră omenească în simpla natură instinctuală, în natura instinctuală egoistă, iar ceea ce putem aduce ca gânduri să fie înmagazinat în bibliotecile noastre. Am putea să ne imaginăm că se apropie un timp în care orice tânăr sau chiar orice tânără de aproximativ 20, 23 de ani, nu va şti la început cum să înainteze în lumea regelui de argint – ceea ce, din punct de vedere exterior, se exprimă astfel: să-şi obţină titlul de doctor. De acolo de jos din om puţin urcă în sus; căci dacă s-ar scrie într-o disertaţie de doctorat ceea ce urcă din om – vorbesc aşadar de faptul că ar veni un astfel de timp dacă învinge Ahriman – atunci acea disertaţie de doctorat ar fi respinsă, căci ar fi ceva personal, ceva subiectiv. Aşadar omul se aşează în biblioteci, ia o carte după alta, pe cât posibil după cataloage, în care este consemnat tot ceea ce poate fi legat de un cuvânt-cheie –, atunci când apare un nou cuvânt cheie, scoate iarăşi o nouă carte şi alcătuieşte o lucrare care îl face pe om doctor. El se află acolo, de fapt, numai cu personalitatea sa fizică exterioară. Are un pupitru în faţa sa, pe care se află multe cărţi. Cu personalitatea sa omul participă în măsura în care, dacă stă acolo câteva ore, flămânzeşte şi simte această foame ca soartă personală. Eventual ia parte cu personalitatea lui și prin aceea că are relaţii omeneşti, de care îşi aminteşte, care trebuie împlinite, la rândul lor, după câteva ore. Dar atunci închide cărţile şi nu mai este personal legat de ele. Ceea ce a înjghebat din diversele cărţi devine la rândul său o carte mică sau una groasă şi stă la rândul ei printre cărţi şi aşteaptă până când o va folosi un altul. Eu nu ştiu dacă există deja în ziua de azi o asemenea situaţie, dar ea poate deveni întru totul aşa cândva, dacă Ahriman îşi atinge idealul, şi acestea ar fi situaţii cumplite. Personalitatea omenească s-ar atrofia în astfel de cumplite condiții obiective, extra-umane, impersonale.

Faţă de acestea, ceea ce este cunoaştere trebuie să devină o chestiune personală. Bibliotecile trebuie să se reducă pe cât posibil, şi oamenii trebuie să poarte mai mult în propriile lor suflete ceea ce se află în biblioteci. Sinea spirituală nu poate proveni decât din această personalizare a cunoaşterii. Aceasta nu va veni fără ca oamenii să se familiarizeze cu ceea ce nu mai este pământesc. Căci Pământul a trecut dincolo de punctul de mijloc al evoluţiei sale. Aceasta este chiar moarte lentă. În bibliotecile noastre moare cunoaşterea. În cărţile noastre, aceste sicrie ale cunoaşterii noastre, ea moare de asemenea. Noi trebuie să luăm iarăși înapoi în personalitatea noastră ceea ce este cunoaştere. Noi trebuie să o purtăm în noi. În acest sens ne va ajuta în primul rând reînnoirea Misteriului de pe Golgota. Astfel, această reînnoire îl va ajuta pe cunoscător, îi va ajuta pe aceia care sunt ucenicii regelui de aur.

O însuflețire exact la fel trebuie să intervină într-un alt domeniu, în domeniul sistemului juridic. Omul este la fel de puţin legat personal de sistemul juridic, pe cât este legat de ştiinţa sa. Eu am adus recent o mică dovadă limpede în acest sens într-o conferinţă publică [ Nota 3 ]. Eu am spus: De decenii, Imperiul german are dreptul general de vot egal şi secret, cel mai bun drept de a vota pe care şi-l poate dori omul. Dar oare era legată viaţa cu acest drept de a vota? Aleg oare oamenii în sensul acestui drept de vot? Oare ceea ce trăia în mod viu în configuraţia Imperiului german a fost un rezultat a ceea ce a fost dat prin acest drept de a vota? Nu a fost câtuşi de puţin cazul. Acest drept de vot exista doar în constituţie. El nu trăia în sufletele oamenilor. Trebuie să intervină starea în care oamenii nu vor avea nevoie să redacteze în constituţii obiective ceea ce se desfăşoară între oameni, ci în relaţiile vii reciproce dintre oamenii egali, justiţia se va dovedi şi ea a fi ceva viu. De ce ar fi nevoie de constituţii scrise, dacă oamenii simt în mod corect relaţia lor de la om la om, dacă relaţia de la om la om devine o chestiune personală, aşa cum a devenit ea ceva impersonal în ultimele trei decenii ale secolului XIX şi cum a rămas datorită puternicei materializări în secolul XX. Justiţia poate deveni ceva viu numai prin faptul că Spiritul lui Christos îi pătrunde pe oameni.

Şi aşa cum în viaţa juridică oamenii trebuie să devină discipoli ai regelui de argint, tot aşa, în viaţa economică, ei trebuie să devină discipoli ai regelui de bronz. Asta nu înseamnă însă nimic altceva, decât: Ceea ce situează fraternitatea ca ideal abstract, trebuie să devină realitate. Cum devine fraternitatea realitate? Prin faptul că oamenii se asociază, că se unesc cu adevărat unul cu altul, prin faptul că nu îşi combat interesele opuse, ci îmbină între ele interesele opuse. Asocierile sunt încorporarea vie a fraternităţii. Aşa cum Spiritul vieţii trebuie să trăiască în justiţie, tot aşa trăieşte, prin christificarea vieţii economice, Omul-spirit în primă schiță în asociații. Dar pe toate acestea nu le dă Pământul. Omul nu poate deveni aşa decât dacă se pătrunde de Christos care se apropie, care îi apare eteric.

Dumneavoastră vedeţi că ceea putem numi reînnoirea spirituală a Misteriului de pe Golgota, deja se corelează cu ceea ce discernem și din cosmologia antroposofică, ceea ce discernem prin faptul că ne spunem că purtăm în noi posibilităţile de dezvoltare în noi a Sinei spirituale, Spiritului vieţii şi Omului-spirit. Noi însă am devenit atât de abstracţi încât în ziua de azi omului actual îi pare de fapt ceva cumplit de searbăd, prozaic, când i se spune că ceva înalt spiritual, precum Omul-spirit, trebuie să se vestească mai întâi în asociaţiile vieţii economice, ale vieţii economice „inferioare”, ale vieţii economice materiale. Doar viaţa economică nu este ceva la care să se poată referi un cercetător spiritual fără să se „dezonoreze”! Căci – după părerea generală – un cercetător spiritual trebuie să unească oamenii în mici adunări secrete, unde nu se vorbeşte despre cele ce au vreo legătură cu ceva care poate fi mâncat sau băut, unde se trăieşte doar în „spirit” – în realitate însă, doar în abstracţiuni.

Negreșit, ceea ce rezultă apoi de acolo este că după ce oamenii s-au simţit bine în adunări secrete ca secte un timp suficient de îndelungat, în cele din urmă, totuși, vor ieşi iarăși afară şi atunci vor avea din nou nevoie de pâine, şi de – ca să nu şochez prea mult, spun – apă. Dar atunci ei iau cu ei în această lume exterioară, de regulă, îngrozitor de puţin din principiile pe care le-au dezvoltat spre voluptatea lor sufletească în adunările secrete.

Adevărata viaţă spirituală trăieşte numai acolo unde este suficient de puternică să învingă viaţa materială, să nu o lase să stea alături de ea ca ceva care îl înrobește și subjugă pe om. Aceasta e ceea ce trebuie înţeles odată.

Cred că atunci când efectuezi o asemenea examinare cum este cea pe care am efectuat-o noi acum, atunci se vede că viaţa din prezent necesită seriozitate, dar că această seriozitate poate veni, de fapt, numai când aprofundăm lucrurile, aşa cum poate fi făcută această aprofundare prin ştiinţa spirituală. Căci dumneavoastră vedeţi că aducerea spiritului la personalitatea omenească este posibilă numai prin ştiinţa spirituală. Schiller şi Goethe au fost oarecum ultimii care, au mai rămas la elementul personal, printr-o prelungire a timpurilor vechi; Schiller, prin faptul că nu a lăsat abstracţiunile să ajungă până la răceala de gheaţă a celor moderne, şi Goethe prin faptul că a menţinut imaginaţiile în sfera personală şi nu le-a lăsat să răzbată cu totul până în viaţa exterioară.

Astăzi nu ne este îngăduit să rămânem pe loc. Faţă de realitatea noastră dură de azi nu se poate începe ceva direct nici cu «Scrisorile estetice» – cel mult la ceaiuri estetice – nici cu «basmele», decât, eventual, să se cultive în saloane o conversaţie foarte frumoasă pe aceste teme, şi în acele caricaturi de saloane care s-au alăturat vechilor catedre universitare ca săli de curs pentru istoria literaturii moderne. Dar ceea ce avem nevoie astăzi este ca noi să forțăm ieșirea în viaţă cu lucrurile pe care le-au menţinut Goethe şi Schiller în sfera personală. Pentru aceasta avem nevoie de concepte puternice şi, pe de altă parte, de imaginaţiuni puternice, pentru aceasta avem nevoie de ridicarea unei adevărate înţelegeri spirituale a lumii exterioare. Dar pentru aceasta avem nevoie de pătrunderea cu Spiritul lui Christos. Pentru aceasta avem nevoie de toată credinţa în Spiritul lui Christos în sensul său adevărat, de credinţa că entitatea lui Christos este ceva pe care trebuie să-l unim cu ceea ce în noi, ca oameni, ne duce dincolo de Pământ, cu ceea ce ne face oameni deplini prin faptul că ne ajută să dezvoltăm Sinea spirituală, Spiritul vieţii şi Omul-spirit.

Toate lucrurile care ne întâmpină pe terenul ştiinţei spirituale se înlănțuie lăuntric. Şi dacă pătrundem cu privirea aceste corelații interioare vom putea vedea deja în lumina corectă că ştiinţa spirituală aparţine prezentului şi că ea este chemată în prezent să acţioneze cu adevărat în toate domeniile individuale şi ale vieţii practice.

Atunci însă ştiinţa spirituală este obligată să manifeste cu adevărat cea mai mare seriozitate faţă de viaţă. Căci adevăratului cercetător spiritual i-ar apărea ca o frivolitate lăuntrică dacă nu ar manifesta cea mai mare seriozitate, dacă ar rămâne la a ticlui frumoase concepte abstracte, care fac bine sufletului dar care nu sunt adecvate să răzbată în viaţă.

Aceasta este ceea ce apasă greu de mai bine de un an tocmai pe ştiinţa spirituală, ceea ce apasă aici, asupra noastră, a celor care activăm în Stuttgart, căci această acţiune din Stuttgart ne-a impus responsabilitatea să ducem ştiinţa spirituală în viaţa practică nemijlocită din toate domeniile, pentru ca ceea ce la Goethe încă apare în imaginile de basm ale regelui de aur, argint, bronz şi a regelui compozit, care se surpă în sine, să ducem în viaţă ca tripartiţie a organismului social. Amintiţi-vă din basm cum se surpă în el regele compozit şi cum apoi vin oamenii şi ling aurul. – Cel care priveşte cu atenţie în ziua de azi lumea din jurul său, poate vedea fenomenul. Începând din noiembrie 1918, acest rege compozit s-a surpat pentru Europa Centrală, şi diversele ministere, care au apărut din acel timp, diverşii conducători ai popoarelor, oare nu ling cu toţii aurul, până când îl vor fi lins pe tot? Atunci, întregul şablon al regelui compozit se va surpa, spre spaima oamenilor. Atunci însă ar trebui deja abordată cu seriozitate, de data aceasta nu cu imagini de basm, cu un rege de aur, unul de argint şi unul de bronz, ci cu o înţelegere de fier cele trei elemente componente ale organismului social: elementul spiritual, elementul statal-politic şi elementul economic.

În orice caz, atunci când vorbim despre aceste lucruri, la început apar două gânduri în suflet. Pe unul dintre aceste gânduri aş dori să-l menţionez astăzi, deoarece cu cât va trebui să lucrăm mai mult în felul acesta la Stuttgart, cu atât va deveni tot mai vizibil că pentru prietenii care sunt obişnuiţi din anii anteriori să vină la mine cu o problemă sau alta pentru a fi sfătuiţi, acum, cel puțin deocamdată – pur şi simplu nu poate fi găsit timp. Căci tot ceea ce mai înainte ar fi putut să fie discutat personal a trebuit, deja de vreme îndelungată, tot mereu amânat pentru un timp ulterior, şi tot ceea ce poate fi făcut aici, în ciuda unor prezenţe tot mai îndelungate, trebuie să fie dedicat marii sarcini. Şi chiar trebuie să o și spun, exact de data aceasta a fost total imposibil să luăm în vreun fel în considerare dorinţe personale. Pentru nimeni nu poate fi mai dureros acest lucru decât pentru mine însumi, fiindcă eu ştiu că nu poate rămâne aşa la nesfârșit, pentru că astfel Mişcării antroposofice i s-ar retrage solul. În acest caz, am clădi bineînțeles pe un teren nesigur.

Dar pe de altă parte trebuie de asemenea recunoscut că oamenii întotdeauna au fost atașați de cele vechi. Dar aceasta, pe care aş dori să o numesc transpunerea în fapt a regelui de aur, a celui de argint şi a celui de bronz, este ceva foarte nou. Aceasta este ceva foarte, foarte serios. Și ştiinţa spirituală nu poate fi de acord să lingă aurul din regele compozit, în timp ce acesta se aşează şi se prăbuşeşte. Acest lucru îţi este luat atunci, din anumite părţi, în nume de rău. Ştiu că stârnesc un cuib de viespi, dar va trebui să stârnesc, în mai multe privinţe,  un cuib de viespi atunci când caracterizez foarte obiectiv, de exemplu, un om ca Hermann Keyserling [ Nota 4 ], care pur şi simplu spune neadevărul, care minte.

Există oameni care spun că astăzi se critică aşa de mult în cadrul Mişcării antroposofice. Eu trebuie să repet tot mereu și mereu ceea ce am spus deja adesea: din astfel de laturi văd oamenii ce trebuie să facem noi, atunci când suntem nevoiți să ne apărăm – şi ei blamează. Se blamează adesea chiar de aceia care stau şi ascultă lucrurile ce se spun aici. Şi nu se găseşte nici un cuvânt de respingere – căci atunci oamenii ar deveni ei înşişi polemici – împotriva acelora care aruncă cu noroi în noi din afară. Oamenii găsesc că este lipsit de iubire să spui că un om este mincinos, atunci când acest adevăr vine din partea antroposofică. Dar i se îngăduie orice minciună oricui vrea să mintă în privinţa Mişcării antroposofice, orice minciună azvârlită asupra noastră. Ziarul nostru despre tripartiţie este adesea găsit ca fiind prea polemic: Întorceți-vă înspre aceia împotriva cărora, din necesitate, trebuie îndreptată această polemică; să aveți curajul să vă îndreptați într-acolo cuvintele, şi nu asupra noastră, care suntem mânaţi de nevoia de a ne apăra. Dar acesta este un nărav vechi, şi el arată cât de mult vor oamenii antroposofia voluptoasă şi nu pe aceea serioasă, care ţine cont de marile probleme ale timpului.

Este deja necesar să se rostească din când în când câteva cuvinte absolut serioase despre astfel de lucruri. Căci astfel de lucruri precum cele pe care le-am spus de exemplu, în conferinţa publică [ Nota 5 ] în privinţa contelui Hermann Keyserling, nu se referă numai la ceea ce se spune din acea parte despre antroposofie, ele se referă la întreaga neveracitate lăuntrică a acestei vieţi spirituale. Citiţi astfel de lucruri ca: «Ce este necesar. Ce vreau eu», citiţi acest capitol din cea mai recentă „ne-carte”, «Filosofia artei». Acolo nu se află nimic despre antroposofie, dar acolo există acel schematism conceptual lipsit de orice substanţă, care este gol şi despre care capetele goale afirmă că le oferă foarte mult. Acesta este însă Răul timpului, că oamenii vor să respingă ceea ce are substanţă, ceea ce-și trage substanța din spirit, din Spiritul viu, şi că vor cuvintele goale, simplele învelişuri de cuvinte.

Dacă oamenii vor continua să vrea aşa ceva, cu aceasta vor distruge omenirea. Căci cu astfel de lucruri găunoase care vin din partea aceea – chiar dacă ele se numesc «Jurnalele unui filosof» – [ Nota 6 ], se scobește întreaga cultură a omenirii. Ce sunt aceste găunoșenii? Sunt cuvintele pe care le crează cineva atunci când linge din regele compozit. Dacă omul linge puţin mai brutal, precum unii dintre conducătorii socialişti actuali, sau, mai elegant, în cizme de lac, precum contele Hermann Keyserling, deja nu mai contează prea mult.

Aceste lucruri nu trebuie abordate ca şi cum ar fi rostite sub impulsul vreunei stări afective, dacă sunt rostite tăios. Ele sunt rostite tăios pentru că din păcate este întru totul aşa, că unii ar dori să se socotească drept aparţinând de antroposofie, dar de fapt ei nu participă lăuntric la ea, pentru că ei nu pot desfășura seriozitatea necesară, pentru că nu vor să desfășoare seriozitatea necesară, pentru că nu vor să fie întru totul aici. Omul nu este lipsit de iubire atunci când rosteşte cu adevărat adevărul, acolo unde este necesar. Dar aş vrea să întreb totuşi dacă cineva care se socotește ca dintre noi, este plin de iubire atunci când lasă să se arunce cu gunoi asupra noastră, şi apoi numeşte lipsă de iubire faptul că noi suntem în legitimă apărare şi trebuie să ne apărăm. S-ar putea ca cineva să găsească regretabil faptul că noi trebuie să ne apărăm prin cuvinte tăioase, dar tocmai de aceea el ar trebui să pledeze pentru aceste cuvinte tăioase şi să nu invoce din sentimente sau cele asemănătoare palavrele scriitorilor de doi bani despre lipsa de iubire a polemicii nejustificate.

Acesta este dificultatea din cadrul Mişcării ce trebuie să fie desfășurată aici ca Mișcare antroposofică, anume că acele persoane care intervin cu întreaga lor fiinţă pentru cauză, se găsesc în număr aşa de redus în ziua de azi. Dacă e necesar să determini așa ceva precum ceea ce trebuie să fie determinat prin Mişcarea antroposofică, atunci ai nevoie în ziua de azi deja de multe persoane exact de acest fel.  Noi am găsit persoane pline de devotament în diferite domenii, în primul rând în domeniul pedagogic, în şcolile noastre Waldorf. Am găsit persoane devotate şi în alte domenii – dar mult prea puţine. Iar numărul acelora care nu vor deloc să abordeze lucrurile cu seriozitate, care nu vor deloc să intre cu întreaga lor personalitate, aşa cum ar fi necesar pentru cauza noastră, numărul acelora este, chiar şi în rândurile noastre, extraordinar de mare. Şi de aceea progresăm aşa de greu. A trebuit să trăim mereu în decursul timpului faptul că, în fond, un mare număr dintre aceia care se înscriu la noi pentru a putea asculta lucrurile care se vestesc aici, se ruşinează, în afară, într-o anumită măsură, să-şi mărturisească deschis apartenenţa la noi. A trebuit mereu să auzim că ar fi mai bine dacă nu am apărea în public cu numele de antroposofie, ci să omitem numele și „să menţionăm câte ceva în treacăt”, precum sună modul plăcut de vorbire al oamenilor care nu vor să trateze cu seriozitate domeniul antroposofic. Şi atunci unul sau una vor voi să „menţioneze” câte ceva din antroposofie, pentru că se sfiesc să vorbească deschis despre antroposofie. Şi „menţionează în treacăt” câte ceva! Pentru aceasta omul poate să fie mai puţin brav, în felul acesta poate și displăcea mai puţin – el menţionează în treacăt. Dar astăzi nu este timpul să menţionezi în treacăt, ci acela al mărturisirii oneste şi al rostirii acelor cuvinte care denumesc lucrurile în adevărul lor. Căci aceia care sunt împotriva noastră nu lasă nimic să menţioneze în treacăt relativ la noi, ci vorbesc în cuvinte dure. Şi de fapt ar trebui să se simtă de toți cei din rândurile noastre ca ceva revoltător atunci când Hermann Keyserling are tupeul să vorbească despre faptul că această ştiinţă spirituală de aici este o materializare a vieţii spirituale, o ştiinţă naturală a spiritului. Nu se poate spune altfel decât că acest bărbat care s-a străduit, pe lângă un mare număr de persoane, – căci aceasta o ştim –, să obțină prin tertipuri ciclurile de conferințe, pentru a se familiariza cu conţinutul lor, când el astăzi scrie acestea,  complet conștient așterne pe hârtie neadevărul – şi aceasta noi o numim a minți. Şi cine are ceva de spus împotriva faptului că noi spunem aceasta, acela iubeşte minciuna. Şi cine spune că noi polemizăm prea mult atunci când denumim corect adevărul, acela nu are nici un simţ al adevărului, şi iubeşte minciuna. Şi faptul de a iubi minciuna nu trebuie să fie treaba noastră în cadrul Mişcării antroposofice, ci noi trebuie să iubim adevărul. Trebuie simţită întreaga greutate a acestor cuvinte: să iubim adevărul şi să nu iubim minciuna de dragul convenţiei, de dragul unei vieţi sociale plăcute. Căci faptul de a fi tolerant cu minciuna este deja la fel de mult ca și a iubi minciuna. Lumea însă nu va avansa în perioada următoare prin indiferenţa frivolă faţă de neveracitate, ci numai prin mărturisirea liberă și mereu înoită a adevărului. Antroposofia trebuie să se îndeletnicească de cele mai serioase şi mai înalte probleme, şi de acestea noi n-am dus lipsă niciodată. Şi cine spune că ar fi o materializare a spiritului atunci când vorbim de Saturn, Soare şi Lună, când el are în fiecare zi ocazia să examineze ce scrie în Ştiinţa ocultă în schiţă despre Saturn, Soare şi Lună, acela minte. Căci acolo nu se află nimic despre materializarea spiritului. Nu simte întreaga gravitate a situaţiei cel care vrea acum ca noi să ne adresăm prin expresii ipocrite, de salon, adversarilor care ne calomniază.

Aceste lucruri ţin exact de iubirea veritabilă. Căci din iubirea veritabilă face parte entuziasmul pentru adevăr. Şi lumea va progresa numai prin acest entuziasm pentru adevăr.

A fost cu adevărat din substraturi spirituale sarcina mea, să mai rostesc aceste lucruri astăzi, înainte de a trebui să-mi iau din nou rămas bun de la dumneavoastră pentru o vreme. Şi oricât de rău mi-ar părea că acum nu am putut deloc avea convorbiri individuale, pentru că pur şi simplu timpul nu a fost suficient – ieri am fost împreună cu prietenii Mişcării noastre tripartite şi ai «Kommender Tages» din nou la o şedinţă până la ora 3 dimineaţa, şi aşa merge acum aproape din zi în zi –, oricât de rău mi-ar părea că acum trebuie să renunţăm la multe lucruri îndrăgite de unii, pe de altă parte trebuie spus: Poate că putem totuşi spera că prin strădaniile care sunt făcute pe scară largă, Mişcarea antroposofică îşi dobândeşte totuşi acel drept în lume pe care trebuie să-l dobândească, deoarece ea conţine forța şi voinţa pentru a înainta prin adevăr. Dacă e să lucrăm în Adevăr, nu putem în ziua de azi altfel decât să aşezăm tot în lumina corectă și neadevărul, atunci când el se afirmă într-un mod atât de cumplit de insistent.

De data acesta a trebuit să fie indicată îndatorirea faţă de Adevăr, pentru că ar fi foarte necesar, dragii mei prieteni, ca noi toţi, cu toţii, să ne pătrundem cu acest spirit al dorului după veracitate. Doar atunci este încă omeneşte posibil: Numai prin acest spirit al dorului după veracitate poate fi evitată barbaria, care altfel trebuie să vină asupra omenirii; numai aşa putem înainta într-o nouă civilizaţie spiritualizată.