|
În legătură cu reflecţiile pe care le-am expus aici săptămâna trecută cu privire la participarea la lumea spirituală la care sufletul omenesc trebuie să năzuiască în viitor, aş dori să aprofundez unele aspecte care sunt legate de acel mod de a trăi Misteriul lui Hristos ce trebuie pregătit prin idealuri spirituale cum sunt cele pe care le-am analizat de curând.
Dacă cercetăm omul de pe poziţii antroposofice, vom aduce în
cursul
expunerii de azi o oarecare iluminare a acestui enunţ – aşadar, dacă
cercetăm omul în viaţa sa sufletească, aşa cum o putem face
în prezent
cu mijloacele ştiinţei spiritului, putem spune că în măsura
în care ea
este legată, pe de o parte, de viaţa corporală, iar pe de altă parte,
de viaţa spirituală, are loc o înclinaţie triplă pentru lumea
suprasensibilă. Această înclinaţie trebuie să fie contestată
atunci
când nu vrei să ştii nimic despre lumea suprasensibilă. Omul are
o
înclinaţie pentru a recunoaşte ceea ce poate fi numit, în
general,
divinul. O a doua înclinaţie este aceea pentru recunoaşterea lui
Hristos; vorbim, desigur, despre omul aflat în ciclul actual de
evoluţie. O a treia înclinaţie este aceea pentru recunoaşterea a
ceea
ce se numeşte în mod curent Duhul sau Sfântul Duh. Ştiţi,
desigur, că
există oameni care contestă aceste trei înclinaţii. Am trăit
suficient
contestarea divinităţii în lume, în cursul secolului al
XIX-lea, când
cel puţin în cadrul culturii europene lucrurile au atins o culme.
Întrucât în cadrul ştiinţei spiritului nu există
îndoială cu
privire la dumnezeiescul care se află în suprasensibil, dacă ne
este
îngăduit să ne exprimăm astfel, ne putem întreba acum din
punctul de
vedere al ştiinţei spiritului: Ce-i determină pe oameni să conteste
dumnezeiescul în general, ceea ce în Sfânta Treime
este numit
Dumnezeu-Tatăl? Ştiinţa spiritului ne arată că în fiecare caz
în care
omul neagă pe Dumnezeu-Tatăl, aşadar existenţa unui dumnezeiesc
în
lume, acel dumnezeiese care este recunoscut, de exemplu, şi în
religia
israelită, există o îmbolnăvire, o deficienţă fizică în
corpul uman.
Pentru antroposof, a fi ateu înseamnă a fi bolnav.
Bineînţeles, este o
boală pe care medicii nu o tratează; ei înşişi suferă adeseori de
această boală, care nu este cunoscută de medicina actuală. Dar este o
boală pe care ştiinţa spiritului o descoperă în om când
acesta contestă
ceea ce trebuie să simtă în prezent, nu prin constituţia sa
sufletească, ci prin cea corporală. Dacă neagă ceea ce-i dă un
sentiment sănătos despre trupul său, că lumea este străbătută de ceva
dumnezeiesc, atunci, conform conceptelor ştiinţei spiritului, el este
bolnav, trupeşte bolnav.
Există foarte mulţi oameni care îl neagă pe Hristos. Negarea
lui
Hristos trebuie să fie considerată de ştiinţa spiritului o problemă de
destin, care priveşte viaţa sufletească umană. Contestarea lui Hristos,
ştiinţa spiritului trebuie s-o considere o nenorocire. Aşadar, negarea
lui Dumnezeu este o boală, negarea lui Hristos o nenorocire. A-l putea
găsi pe Hristos este o problemă de destin, este, într-un anumit
sens,
ceva care trebuie să intervină în karma omului. Este o nenorocire
să nu
ai nici o relaţie cu Hristos. A nega Duhul Sfânt constituie o
lipsă de
sensibilitate a propriului spirit. Omul este alcătuit din trup, suflet
şi spirit sau Duh. El poate manifesta o anumită neînţelegere faţă
de
toate trei. O boală fizică adevărată prezintă ateismul faţă de
divinitate. A nu găsi în viaţă acea legătură cu lumea care să
permită
recunoaşterea lui Hristos reprezintă o nenorocire. A nu găsi Duhul
în
interioritatea ta este o slăbiciune, într-un anume sens o
idioţie,
chiar dacă o idioţie mai rafinată şi nerecunoscută.
Acum se pune problema: Cum îl găseşte omul pe Hristos? Şi
tocmai
despre găsirea lui Hristos vrem să vorbim azi, acea găsire a lui
Hristos care poate avea loc în cursul vieţii cu ajutorul
sufletului propriu. Se aude adeseori din partea unor suflete care sunt
cu adevărat
căutătoare punându-se întrebarea: Cum îl găsesc pe
Hristos? Dacă
doreşti un răspuns cât mai corect la această întrebare
cercetarea
trebuie realizată într-un anumit context istoric. Să punem
în faţa
sufletului un anumit context istoric, care ne va conduce apoi, în
final, în consideraţiile noastre de azi, la răspunsul căutat
pentru
întrebarea: Cum îl găsesc pe Hristos?
Ştim că perioada istorică actuală a început, aşa cum consideră
antroposofia, în secolul al XV-lea. Dacă vrem să ne referim la un
an
mediu, se poate lua 1413. Dar dacă nu se caută neapărat un an anume,
putem spune: În secolul al XV-lea viaţa sufletească a omenirii a
devenit aşa cum este în prezent. Dacă acest lucru nu este
acceptat de
istoria mai nouă, motivul se află în faptul că se iau în
conisiderare
numai evenimentele exterioare şi nu se are în vedere că, de
îndată ce
ne întoarcem înapoi, dincolo de secolul al XV-lea, vedem că
oamenii
gândeau altfel, simţeau altfel, acţionau, prin impulsurile lor,
într-un
mod diferit, erau radical diferiţi în viaţa lor sufletească faţă
de
oamenii actuali. Perioada care se încheia atunci, în 1413,
începuse în
747 î.Hr., deci în secolul al VIII-lea precreştin, astfel
încât ceea ce
numim în sens antroposofic perioada culturală greco-latină o
cuprindem
între anii 747 î.Hr. şi 1413 d.Hr. În acest interval
de timp a avut loc
după cum ştim, şi anume, în prima treime a acestei perioade,
Misteriul
de pe Golgota.
Misteriul de pe Golgota a fost, timp de secole, pentru mulţi oameni
punctul de ancorare a întregii lor simţiri, a întregii lor
gândiri.
Acest Misteriu este cuprins, mai ales prin sentiment, în acele
timpuri
care au premers secolelor XV-XVI etc. Atunci a început citirea
evangheliilor în cercuri largi ale populaţiei. Dar tot atunci a
început
şi disputa în jurul chestiunii dacă evangheliile sunt cu adevărat
documente istorice. Iar această dispută a crescut, până la
atingerea
unei culmi în zilele noastre. Nu vrem să ne ocupăm azi de
diferitele
etape ale acestei dispute, care joacă un rol atât de mare mai cu
seamă
în cercurile teologiei protestante, vrem doar să aducem în
faţa
sufletelor noastre ceea ce se poate spune azi referitor la ce se
urmăreşte, de fapt, prin această dispută asupra Misteriului de pe
Golgota.
În perioada materialistă s-a încetăţenit obiceiul de a
dovedi orice
lucru pe cale materialistă. În istorie, „dovedit“ înseamnă
că ceva este
atestat documentar. Dacă se găsesc acte, se admite că un eveniment
istoric despre care vorbesc acele acte s-a întâmplat cu
adevărat. O
asemenea forţă doveditoare nu ar putea fi probabil atribuită
evangheliilor. Din cartea mea Creştinismul ca fapt
mistic ştiţi ce sunt evangheliile. Ele sunt orice altceva
în
afară de documente istorice, ele sunt cării inspirate, cărţi
iniţiatice. Mai de mult ele erau socotite documente istorice; apoi,
prin cercetare adevărată, s-a dovedit că nu sunt documente istorice.
S-a ajuns chiar la concluzia că toate documentele aflate în
Biblie nu
sunt documente istorice. Iar un cercetător american, pe nedrept
considerat a fi teolog, Adolf Harnack*,
a stabilit, ca rezultat al cercetării mai noi a Bibliei, că ceea ce
s-ar putea afla în mod istoric despre personalitatea lui Iisus
Hristos
se poate scrie pe o pagină in-quarto.
Numai că nici ceea ce s-ar scrie pe acea pagină in-quarto nu poate fi susţinut din
punct de vedere istoric! Real este numai faptul că nu există documente
cu adevărat valabile cu privire la Misteriul de pe Golgota. Dacă, ca
cercetător, îţi pui întrebarea dacă poate fi dovedit azi
din punct de
vedere istoric Misteriul de pe Golgota, trebuie spus că acest lucru nu
poate fi realizat cu mijloace exterioare.
* Adolf von Harnack, 1851–1930,
spune textual: “Sursele noastre despre prezenţa lui Iisus sunt –
făcând
abstracţie de unele informaţii importante venite de la apostolul Pavel
– primele trei evanghelii. Tot ce mai ştim independent de aceste
evanghelii despre viaţa şi propovăduirile lui Iisus se poate scrie
comod pe o pagină in-quarto, atât sunt de puţine“. Esenţa creştinismului, Leipzig,
1901, p.13.
Este un lucru bine motivat. Misteriul de pe Golgota nu poate,
potrivit înţelepciunii dumnezeieşti, să fie dovedit în mod
exterior,
materialist, din simplul motiv că, fiind cel mai important fapt
petrecut în succesiunea evenimentelor Pământului, nu poate
să fie
intuit decât pe cale suprasensibilă. Cel care vrea să găsească
aici o
dovadă materialistă, prin critica pe care o face, ajunge la concluzia
că nu există o astfel de dovadă. Omenirea trebuie să fie pusă în
faţa
deciziei de a recunoaşte că pentru a putea înţelege un eveniment
ca
Misteriul de pe Golgota este necesar să urmeze calea care duce la
suprasensibil. Sufletul uman trebuie cumva forţat să găsească drumul
spre suprasensibil, plecând de la toate dovezile sensibile.
Există,
aşadar, un bun motiv pentru ca Misteriul de pe Golgota să nu poată fi
dovedit nici prin metodele ştiinţelor naturale şi nici ale istoriei.
Tocmai acest lucru va fi partea importantă a ştiinţei mai noi a
spiritului; în timp ce orice ştiinţă exterioară bazată pe ceea ce
cade
sub simţuri va trebui să admită că nu mai are acces la Misteriul de pe
Golgota, când însăşi teologia, în măsura în
care este critică, se va
manifesta în mod necreştin, ştiinţa spiritului va fi cea care va
conduce omul spre Misteriul de pe Golgota, dar pe calea suprasensibilă
pe care am descris-o în mai multe rânduri.
Acum ne putem întreba: Care este situaţia omenirii în
cea de a patra
epocă culturală postatlanteană, cea greco-romană, când a survenit
Misteriul de pe Golgota? Ştiţi ce a înseamnat acea epocă.
Omenirea se
dezvoltă în timp, în aşa fel încât ea parcurge
în acelaşi timp
diferitele etape ale evoluţiei naturii umane. În epoca
egipteano-caldeană care a premers anului 747 î.Hr;, omul a fost
introdus, prin evoluţia sa, în ceea ce se numeşte sufletul
senzaţiei;
în epoca greco-romană în sufletul raţiunii, iar în
anul 1413, în epoca
a cincea postatlanteană, care este epoca noastră, în aşa-numitul
suflet
al conştienţei. Astfel încât putem spune: Esenţa culturii
greco-latine
între anii 747 î.Hr. şi 1413 d.Hr. constă în aceea că
omenirea a fost
educată – dacă ne este
îngăduită
această expresie a lui Lessing* – să-şi folosească în mod
liber
sufletul raţiunii.
* Educarea neamului omenesc, 1780
Să ne punem acum întrebarea: Care a fost mijlocul acestei
epoci?
Putem admite că o epocă a cărei durată s-a întins de la 747,
înainte de
Misteriul de pe Golgota, până la 1413 a avut o perioadă de
mijloc, până
la care s-a dezvoltat în mod crescător sufletul raţiunii, iar
după
aceea a regresat sau a evoluat în mod descendent. Acest moment,
uşor de
calculat, este anul 333 după naşterea lui Hristos. 333 este, aşadar, un
moment foarte important în evoluţia umanităţii, mijlocul epocii
culturale greco-romane. Cu 333 de ani mai devreme se situează naşterea
lui Hristos, aşadar ceea ce a condus la Misteriul de pe Golgota.
Putem evalua în mod corect întreaga situaţie a omenirii
numai dacă
ne întrebăm: Ce s-ar fi întâmplat, dacă nu ar fi
survenit Misteriul de
pe Golgota? Desigur, omenirea ar fi ajuns la mijlocul epocii a patra
postatlanteene, în anul 333, numai prin forţele elementare
proprii. Ea
ar fi dezvoltat din sine însăşi toate facultăţile care aparţin
sufletului raţiunii. În consecinţă, acestea sunt forţele pe care
le-ar
fi avut în secolele următoare.
Acest adevăr a fost modificat în mod esenţial prin faptul că a
avut
loc Misteriul de pe Golgota. S-a întâmplat ceva de o
deosebită măreţie.
Pcntru a caracteriza acest eveniment special, care dă un sens
întregului Pământ, trebuie să considerăm ca fiind cel mai
important
punct de vedere faptul că nu există decât un acces suprasensibil
la
Misteriul de pe Golgota, că nu se poate ajunge la el decât pe
cale
suprasensibilă.
De ce ţine, de fapt, acest lucru? El este legat de faptul că omul,
deşi s-a apropiat în a patra perioadă postatlanteană, către anul
333
d.Hr., de înflorirea maximă a sufletului raţiunii, între
naştere şi
moarte în corpul său fizic el era departe de a putea
înţelege natura
Misteriului de pe Golgota cu forţe umane obişnuite. Este vorba de
faptul că ne putem dezvolta şi putem deveni foarte bătrâni, dar
cu
forţele pe care le desfăşurăm în noi, ca urmare a dezvoltării
noastre
corporale între naştere şi moarte, nu putem înţelege
Misteriul de pe
Golgota.
Din această cauză şi contemporanii lui Hristos, cei care-l iubeau,
apostolii, puteau înţelege, atât cât trebuiau să
înţeleagă, cum stau
lucrurile cu Iisus Hristos numai datorită faptului că erau
înzestraţi,
într-un anumit sens, cu clarviziune atavică şi prin aceasta aveau
o
idee vagă despre cel care era printre ei. Dar acest lucru nu-l puteau
realiza prin forţele umane proprii. Şi apoi, evangheliştii care s-au
folosit şi de cărţi iniţiatice vechi au scris acele evanghelii
grandioase cu ajutorul clarviziunii atavice vechi şi nu al forţelor
care se dezvoltaseră în mod natural, din forţe umane
corespunzătoare
naturii. Dar sufletul uman se dezvoltă şi după ce a trecut de poarta
morţii. Forţele sale raţionale continuă să crească şi după moarte. El
învaţă să înţeleagă din ce în ce mai mult.
Acum survine ceva deosebit, şi anume contemporanii lui Hristos care
se pregătiseră prin iubirea lor faţă de Hristos pentru o viaţă in Christo după moarte au
înţeles
pe deplin Misteriul de pe Golgota prin forţe umane proprii abia
în
secolul al III-lea după consumarea evenimentului. Aşadar, cei care
trăiseră în acelaşi timp cu Hristos în calitate de apostoli
şi
învăţăcei au murit, şi în timp ce trăiau în lumea
spirituală forţele
lor au crescut exact cum cresc aici, pe Pămant. În momentul
în care
murim, noi nu deţinem aceeaşi înţelegere pe care o avem două sute
de
ani după moarte. Abia în secolul al II-lea, către al III-lea,
oamenii
au ajuns să înţeleagă, în împărăţia spirituală, ceea
ce trăiseră cu
două-trei secole mai înainte pe Pământ. Şi atunci ei au
inspirat, cu
experienţa lor din lumea spirituală, pe cei care se aflau pe
Pământ.
Citiţi, din acest punct de vedere, ce au scris aşa-numiţii părinţi
ai Bisericii în secolele al II-lea şi al III-lea, atunci cănd a
început
inspiraţia în sens corect, şi vă veţi da seama cum se poate
înţelege ce
au spus ei despre Iisus Hristos. Ceea ce a fost inspirat de
contemporanii morţi ai lui Iisus Hrtistos a început să fie scris
în
secolul al III-lea. Acesti oameni ai secolului al III-lea, referindu-se
la Iisus Hristos, au folosit un limbaj care, în parte, este de
neînţeles pentru omul actual. Vom vorbi îndată despre acest
om actual.
Vreau să citez pe cineva, aş putea cita şi alt nume, care vorbeşte
dispreţuitor despre cultura materialistă actuală şi despre care cultura
materialistă spune că ar fi exprimat o sintagmă înfiorătoare: Credo quia absurdum est – cred ceea
ce este nebunesc, absurd, şi nu ceea ce este raţional. Vreau să mă
refer la Tertulian*.
*Tertulian, aprox. 160–aprox. 220,
scriitor bisericesc cartaginez. Opera sa privind apărarea creştinilor: Apologeticum
Când îl citezi pe Tertulian, care a trăit aproximativ
în timpul în
care a început să se manifeste inspiraţia venită de la
contemporanii
morţi ai lui Iisus Hristos şi care se afla sub această inspiraţie,
atât
cât putea să se afle ca om, ai o impresie specială. Desigur, el
scria
aşa potrivit constituţiei sale umane. Poţi, desigur, să ai inspiraţii,
dar ele sunt în funcţie de felul în care le poţi primi.
Astfel, nici
Tertulian nu a redat inspiraţiile într-un mod foarte exact, ci
aşa cum
le putea da expresie în creierul său uman: mai întâi,
pentru că trăia
într-un trup uman, muritor, iar în al doilea rând,
pentru că într-o
anumită privinţă era pătimaş şi fanatizat. El scria aşa cum îi
venea
inspiraţia, dar rezultatul era uimitor, dacă îl examinezi corect.
Din acest punct de vedere, Tertulian ne apare ca un roman fără o
formaţie literară deosebit de înaltă, dar ca un autor cu o forţă
de
exprimare extraordinară. Se poate chiar spune: Tertulian este cel care
a dat primul limbii latine posibilitatea de a exprima creştinismul. El
este primul care a găsit posibilitatea de a pătrunde cu atâta
căldură
această limbă, cea mai prozaică şi lipsită de poezie, această limbă
retorică, limba latină, datorită unui temperament aprins şi unei
asemenea sfinte patimi, încât în opera sa trăieşte cu
adevărat viaţa
sufletească nemijlocită, mai cu seamă în De carne Christi sau şi în
acea
lucrare în care încearcă să respingă toate acuzaţiile aduse
creştinilor. Ele sunt scrise cu o patimă sfântă şi cu o forţă de
exprimare extraordinară. Tertulian, deşi roman, era lipsit de
prejudecăţi faţă de propria sa romanitate – aceasta se poate vedea
în
lucrarea De carne Christi. El
a găsit cuvinte extraordinare pentru a-i apăra pe creştini de
persecuţiile romanilor, a condamnat maltratarea creştinilor pentru a-i
determina să-şi renege apartenenţa la Iisus Hristos, spunând:
Oare
comportarea voastră ca judecători faţă de creştini nu dovedeşte
suficient că sunteţi nedrepţi? Trebuie să vă schimbaţi total procedeul
pe care-l aplicaţi de obicei ca judecători, să nu-l folosiţi
împotriva
creştinilor. În alte situaţii, voi obligaţi prin maltratare un
martor
să mărturisească ceea ce este adevărat, ceea ce el crede cu adevărat.
Faţă de creştini vă comportaţi exact invers. În general, vreţi să
aflaţi prin tortură adevărul; în cazul creştinilor, vreţi să
obţineţi
minciuna. În mod asemănător, Tertulian a vorbit despre multe
lucruri,
în cuvinte care produceau efectul unui cui bătut în ţeastă.
La toate acestea se mai poate adăuga că pe lângă faptul că era
un
bărbat curajos, puternic, care percepea deşertăciunea slujbei romane
făcute în cinstea zeilor, era şi un om care dovedea relaţiile
sale cu
lumea suprasensibilă. El scria în aşa fel, încât se
vedea că omul ştie
ce înseamnă să vorbeşti despre lumea suprasensibilă. El vorbea
despre
demoni aşa cum vorbea despre ceilalţi oameni. Tertulian spune:
Întrebaţi-i pe demoni dacă Hristos, cel despre care creştinii
afirmă că
ar fi un zeu adevărat, este un zeu real! Puneţi faţă în faţă un
creştin
adevărat şi un posedat din care vorbeşte un demon şi veţi vedea că,
dacă îl veţi face cu adevărat să vorbească, vă va mărturisi el
însuşi
că este un demon, căci el spune adevărul. Tertulian ştie că demonii nu
mint, dacă sunt întrebaţi. Dar, tot demonii, atunci când
creştinul îi
întreabă din propria sa conştienţă, vă spun şi că Hristos este
zeul
adevărat. Numai că ei îl urăsc, pentru că îl combat. Veţi
afla de la
demoni că acesta este adevăratul Dumnezeu. Aşadar, Tertulian nu se
referă numai la mărturia oamenilor, ci şi la aceea a demonilor. El se
referă la demoni ca la martori care nu doar vorbesc, ci care şi
mărturisesc că Hristos este Dumnezeu adevărat. Toate acestea Tertulian
le spune din propria-i conştienţă.
Dacă îl cunoşti pe Tertulian ca scriitor, ai toate motivele să
întrebi: Care era crezul său sufletesc adânc, cuprins de
inspiraţia pe
care tocmai v-am descris-o? Acest crez este foarte instructiv. Căci
Teriulian avea o idee care trebuia să devină manifestă pentru omenire
mult după vremea sa. El se mărturisea, în fond, ca
aparţinând la trei
principii privind natura umană. Mai întâi, natura umană se
poate
încărca, în prezent – este vorba de vremea lui Tertulian,
sfârşitul
secolului al II-lea d.Hr. –, cu ruşinea de a contesta cel mai mare
eveniment de pe Pământ. Dacă omul se urmează numai pe sine, el nu
ajunge la cel mai mare eveniment de pe Pământ. În al doilea
rând,
sufletul său este prea slab pentru a înţelege acest eveniment.
În al
treilea rând, dacă urmăreşte numai ceea ce face posibil corpul
său
muritor, omului îi este absolut imposibil să obţină o relaţie cu
Misteriul de pe Golgota. Aceste trei lucruri constituie mărturisirea de
credinţă a lui Tertulian. El a rostit cuvintele: „Crucificat a fost Fiul lui Dumnezeu*;
trebuie s-o credem, pentru că este ruşinos. El a şi murit; este
credibil tocmai pentru că este o inepţie“. „Prorsus credibile est, quia
inaptum est“. Această frază a fost rostită de Tertulian. Cealaltă frază
care îi este atribuită – „Credo quia absurdum est“ – nu se
găseşte
nicăieri, nici la Tertulian, nici la alt părinte al Bisericii. Cei mai
mulţi oameni îi atribuie lui Tertulian numai această frază, care
nu
este adevărată. În al treilea rând, „Iar cel îngropat
a înviat“;
Tertulian spune: „Trebuie s-o credem, pentru că este imposibil“.
* “Crucificat a fost Fiul lui
Dumnezeu“, Tertulian, în De
carne
Christi (după Istoria
idealismului de Willmann, vol. 2, p. 133).
Este de la sine înţeles că această exprimare a lui Tertulian
apare
oamenilor moderni ca ceva de neacceptat. Să ne imaginăm că unul dintre
cei pătrunşi în prezent de gândirea materialistă aude că
cineva spune:
Hristos a fost răstignit; trebuie s-o credem pentru că este ruşinos.
Hristos a murit; trebuie s-o credem pentru că este o inepţie. Hristos a
înviat cu adevărat; trebuie s-o credem pentru că este imposibil.
Să ne
reprezentăm ce relaţie poate dobândi un astfel de scrutător al
lumii cu
adevărat monist de azi cu astfel de afirmaţii.
Dar ce voia să spună Tertulian? El a devenit, chiar prin inspiraţia
sa, un adevărat cunoscător de oameni pentru vremea sa,
încât a
recunoscut pe ce cale se afla natura umană. Oamenii se îndreptau
spre
secolele următoare ale celei de a patra perioade postatlanteene, cea
greco-romană. Cu acelaşi număr de ani cu care Misteriul de pe Golgota
premersese mijlocului acestei epoci (333 de ani), tot cu atâţia
ani
după această dată anumite forţe spirituale intenţionau să conducă
evoluţia pământeană pe cu totul alte căi decât cele
deschise de
Misteriul de pe Golgota. 333 de ani după anul 333 înseamnă 666; acesta este numărul despre care vorbeşte
autorul Apocalipsei*. Citiţi pasajele în care se referă la
666!
Atunci trebuia să se întâmple, potrivit intenţiei anumitor
forţe
spirituale, ceva cu omenirea, şi s-ar fi întâmplat dacă nu
ar fi
survenit Misteriul de pe Golgota. Ar fi fost folosită calea descendentă
care ar fi fost hotărâtă pentru omenire începând cu
anul 333, ca moment
de vârf al culturii sufletului raţiunii, în scopul aducerii
omenirii în
cu totul altă direcţie decât trebuia, potrivit intenţiei acelor
entităţi dumnezeieşti de care era legată de la început, din
perioada
saturniană. Sufletul conştienţei, care trebuia să apară în lume
mult
mai târziu, ar fi fost dat umanităţii printr-un fel de revelaţie
încă
din anul 666. Dacă acest lucru ar fi devenit realitate, dacă s-ar fi
împlinit intenţiile acelor entităţi opuse evoluţiei umane, dar
care
doreau să acapareze în beneficiul lor această evoluţie, omenirea
anului
666 ar fi fost înzestrată cu sufletul conştienţei, aşa cum se va
întâmpla mult după timpul nostru.
*Vezi cap. 13, versetul 18 din Apocalipsă
Entităţile adverse zeilor iubitori de oameni vor să transpună
într-un moment incipient, în care omenirea încă nu
era matură pentru
aşa ceva, ceea ce entităţile spirituale favorabile oamenilor vor
realiza mult mai târziu. În felul acesta, ceea ce ar trebui
să se
întâmple la mijlocul perioadei noastre, deci cu 1080 de ani
după anul
1413, adică în anul 2493 – abia atunci omul va fi avansat
în ceea ce
priveşte cuprinderea conştientă a propriei sale personalităţi –, ar fi
fost inoculat omului în anul 666 de către forţe ahrimanic
luciferice.
Ce urmăreau aceste fiinţe? Ele voiau să dea omului sufletul
conştienţei, dar i-ar fi implantat astfel o natură care i-ar fi făcut
imposibilă găsirea căii spre sinea spirituală, spre spiritul vieţii şi
spre omul-spirit. Li s-ar fi închis oamenilor calea spre viitor
şi ar
fi fost îndrumaţi spre cu totul alte căi de evoluţie.
Istoria nu s-a derulat aşa cum s-a intenţionat, în acest mod
fenomenal, extraordinar, dar diabolic, însă urmele acestei
încercări se
regăsesc totuşi în istorie. Ele s-au putut manifesta prin aceea
că s-au
petrecut lucruri despre care se poate spune că oamenii le fac pe
Pământ, pentru că execută ce le indică anumite entităţi
spirituale. Şi
împăratul Iustinian* a
fost
sluga anumitor entităţi atunci când el, care era un duşman al
tuturor
lucrurilor transmise din înalta înţelepciune a culturii
greceşti, a
închis în anul 529 şcoala filosofilor de la Atena, astfel
încât tot ce
mai rămăsese din erudiţia greacă a fost expulzat împreună cu
înalta
ştiinţă platonician-aristotelică şi a emigrat în Persia. Mai
înainte,
când Zeno Isauricus**,
în
secolul al V-lea, gonise, de asemenea, pe înţelepţii greci din
Edessa,
învăţaţii sirieni au fugit la Nisibis. În felul acesta, la
apropierea
anului 666 se adunase la academia persană de la Gondishapur cea mai
aleasă clasă de erudiţi proveniţi din vechea cultură greacă şi care nu
dăduse nici o atenţie Misteriului de pe Golgota. În cadrul
academiei
din Gondishapur propovăduiau învăţături cei ce erau inspiraţi de
forţele luciferic-ahrimanice.
* Justinian, 527-565,
împărat al
Imperiului roman de răsărit.
** Zeno Isauricus, împărat 474-491. A închis şcoala de la
Edessa prin
edictul din 489.
Dacă în anul 666 s-ar fi întâmplat cele
preconizate, dacă ar fi avut
succes deplin ceea ce se intenţiona de către academia din Gondishapur,
ar fi apărut încă din sccolul al VII-lea oameni foarte
învătaţi,
geniali, care ar fi călătorit prin vestul Asiei, prin nordul Africii,
prin sudul Europei şi care ar fi răspândit acea cultură
izvorâtă din
învăţăturile academiei. Acea cultură trebuia să
desăvârşească
personalitatea omului, să instaureze sufletul conştienţei.
Dar acest lucru nu s-a întâmplat. Lumea luase deja o
altă cale decât
aceea care ar fi făcut posibil să se petreacă asemenea lucruri. Din
această cauză, întregul şoc care urma să fie transmis culturii
occidentale de către academia din Gondishapur a fost amortizat. Şi
în
loc să rezulte o înţelepciune faţă de care tot ce ştim azi despre
lumea
exterioară ar fi fost o bagatelă, în locul unei
înţelepciuni obţinute
prin inspiraţie, pe cale spirituală, care urma să ne spună tot ceea ce
va fi cucerit prin experimentare treptată şi prin ştiinţa naturii
până
în anul 2493 şi care ar fi rezultat atunci printr-o erudiţie
strălucitoare, extraordinară, au rămas numai resturile acesteia, ceea
ce învăţaţii arabi au adus în Spania. Dar şi ele erau deja
perimate. În
locul acestei acţiuni eşuate a rămas mohamedanismul, a rămas Mahomed* cu învăţătura sa şi
a
rezultat Islamul în locul a ceea ce ar fi trebuit să pornească
din
academia de la Gondishrapur. Lumea a fost abătută, prin Misteriul de pe
Golgota, de la această direcţie dăunătoare.
* Mahomed, aprox. 570–632.
Şi ea a fost abătută nu numai prin aceea că mai devreme avusese loc
Misteriul de pe Golgota, ci şi de faptul că acest eveniment nu poate fi
înţeles de forţele omeneşti obişnuite care acţionează până
la moarte;
în cadrul omenirii occidentale a avut loc ceea ce am descris mai
devreme: inspiraţia venită din partea morţilor, aşa cum am observat
în
cazul lui Tertulian şi al altora. Astfel, mintea oamenilor a fost
orientată spre Misteriul de pe Golgota şi prin aceasta spre cu totul
altceva decât ceea ce ar fi trebuit să emane din academia de la
Gondishapur. Astfel, s-a împiedicat răspândirea acelei
înţelepciuni,
înalte dar drăceşti, pe care o pregătea academia de la
Gondishapur, şi
aceasta s-a făcut pentru salvarea omenirii. Multe dintre cele inspirate
de morţi au ieşit la iveală doar fragmentar, totuşi omenirea a fost
ferită de a prelua în snfletul ei ceea ce academia de la
Gondishapur ar
fi dorit.
Evenimente ca cele avute în vedere de academia de la
Gondishapur, se
întâmplă, desigur, dincolo de culisele exterioare ale
evoluţiei lumii.
Oamenii sunt în relaţie cu acestea, dar ele se desfăşoară
în întregime
în suprasensibil. Iar noi nu putem judeca evenimentele, nici pe
cele
urmărite de academia de la Gondishapur, nici Evenimentul de pe Golgota,
numai pe baza a ceea ce se întâmplă în plan fizic.
Dacă vrem să
descriem astfel de evenimente, trebuie să le căutăm în profunzimi
mult
mai semnificative.
Omenirii i-a rămas totuşi ceva din ceea ce ar fi trebuit să se
întâmple atunci şi a fost amortizat, tocit prin aceea că
în locul unui
lucru grandios a rezultat fantasticul, lamentabilul Islam. Ceva se
întâmplase totuşi. Atunci omenirea, asupra căreia a
acţionat impulsul
de la Gondishapur, acest impuls neopersan care a adus la timp
nepotrivit impulsul lui Zarathustra, a primit, exprimat mai trivial, o
lovitură până în corporalitatea ei; a primit un impuls
până în
corporalitatea ei fizică, cu care ne naştem în continuare, care
este
identic cu cel caracterizat mai sus. A fost inoculată omenirii acea
boală care, dacă se manifestă, conduce la negarea lui Dumnezeu-Tatăl.
Aşadar, înţelegeţi că omenirea, în măsura în care
este civilizată,
are azi în corp un spin. Sfântul
Pavel vorbeşte foarte mult despre acest spin*, în mod
profetic.
El îl avea deja la vremea sa; ceilalţi l-au primit abia în
secolul al
VII-lea. Dar acest spin se va răspândi tot mai mult, va deveni
din ce
în ce mai important. Dacă faceţi, în prezent, cunoştinţă cu
un om care
se dăruieşte cu totul acestui ghimpe, acestei boli – căci este vorba de
un ghimpe în corpul fizic, ceea ce înseamnă o adevărată
boală –, veţi
vedea că el va deveni ateu, un om care neagă pe Dumnezeu, divinitatea.
De fapt, o predispoziţie pentru acest ateism există în orice om
care
aparţine civilizaţiei moderne; problema este numai dacă el se dăruieşte
acestei predispoziţii. Omul poartă în sine acea boală care-l
îndeamnă
să conteste divinitatea, când, de fapt, potrivit firii sale ar
trebui
să realizeze recunoaşterea acesteia. Această fire a fost
întrucâtva
minerealizată, contorsionată în evoluţia ei, astfel
încât purtăm cu
toţii în noi boala celui ce neagă pe Dumnezeu.
* Cor. II, 12,7.
Prin această boală se creează o legătură mult mai strânsă
între
sufletul şi trupul omului, decât fusese cazul mai devreme şi
decât
există chiar în natura umană. Sufletul se uneşte parcă mai
strâns cu
trupul. Sufletul nu este predispus, prin natura sa, să participe la
destinul trupului, dar el ajunge să se implice tot mai mult în
evoluţia
trupului, chiar şi în destinele naşterii, eredităţii şi ale
morţii.
Înţelepţii de la Gondishapur au vrut, încă de atunci,
să-l facă pe
om foarte înţelept, pe acest Pământ, dar prin aceasta să
determine
sufletul să participe la moarte, astfel încât o dată trecut
prin poarta
morţii, el nu ar mai avea posibilitatea să participe la viaţa
spirituală şi la încarnările ulterioare. Într-o formă mai
mult
diletantă acest lucru îl vor unele societăţi secrete din timpul
nostru.
Cei din Gondishapur voiau chiar să-i împiedice evoluţia
ulterioară. Ei
doreau să-l câştige pentru sine, pentru o cu totul altă lume,
să-l
priveze de viaţa pământească, pentru a-l devia de la scopul
pentru care
omul se află pe Pământ, de la ceea ce el trebuie să înveţe
printr-o
evoluţie lentă, treptată, prin care va ajunge la sinea spirituală, la
spiritul vieţii şi la omul-spirit.
Sufletul uman ar fi făcut cunoştinţă cu Pământul mai mult
decât
fusese hotărât. Moartea, care este predeterminată numai pentru
trup, ar
fi devenit, într-o oarecare măsură, destin al sufletului.
Împotriva
acestui lucru s-a acţionat prin Misteriul de pe Golgota. În felul
acesta omul s-a înrudit cu moartea, dar prin Misteriul de pe
Golgota el
a fost apărat de această înrudire. Dacă, pe de o parte, un anumit
curent din evolutia cosmică a determinat o legătură mai mare a
sufletului cu trupul uman decât îi fusese destinat omului,
Hristos, pe
de altă parte, pentru a menţine echilibrul, a legat sufletul mai mult
de Duh decât fusese hotărât iniţial. Astfel, prin Misteriul
de pe
Golgota sufletul uman a fost adus mai aproape de Duh decât
îi fusese
predeterminat.
Aceasta ne dă posibilitatea de a percepe corect legătura Misteriului
de pe Golgota cu forţele cele mai interioare ale naturii umane în
decursul mileniilor. Dacă vrem să ne apropiem în mod istoric
corect de
Misteriul de pe Golgota, trebuie să comparăm interacţiunea dintre trup
şi suflet, determinată de Ahriman şi Lucifer, cu interacţiunea dintre
suflet şi spirit.
Biserica catolică, care a fost puternic influenţată de resturile
impulsului academiei de la Gondishapur, a hotărât în mod
dogmatic în
869, la Conciliul ecumenic general de la Constantinopol, că nu trebuie
să credem în Duh, pentru că nu dorea să aducă lumină în
ceea ce
priveşte Misteriul de pe Golgota, ci voia să răspândească
întunericul
asupra lui. Biserica catolică a eliminat Duhul în 869. Dogma
adoptată
atunci spune că nu trebuie să credem în Duh, ci numai în
trup şi
suflet, şi că sufletul ar avea în el ceva asemănător spiritului.
Dar
faptul că omul ar fi alcătuit din trup, suflet şi spirit a fost negat
de către Biserica catolică, aflată direct sub influenţa impulsului de
la Gondishapur. Istoria oferită pentru uzul oamenilor pe care vrea să-i
conducă într-o anumită direcţie este alta decât cea reală.
Aşadar, prin Misteriul de pe Golgota, omul a devenit mai
înrudit cu
spiritul. Prin aceasta, în om există două forţe: forţa care
sufleteşte
îl face asemănător morţii şi acea forţă care-l eliberează din nou
de
moarte, care-l conduce spre spirit.
Ce fel de forţă este aceasta? V-am spus: Predispoziţia de a-l
contesta pe Dumnezcu este un fel de boală pe care, în cadrul
omenirii
civilizate, o purtăm cu toţii în noi datorită corpului nostru.
Când ne
înţelegem pe noi în mod corect, cu atât mai mult nu-l
negăm pe Dumnezeu – când îl regăsim prin Hristos. Aşa cum
corpul nostru are
în sine o
forţă de îmbolnăvire care tinde spre negarea lui Dumnezeu, prin
faptul
că avem în noi forţa lui Hristos, ca urmare a Misteriului de pe
Golgota, deţinem şi o forţă vindecătoare, o forţă mântuitoare.
Pentru
noi toţi, Hristos este, în sensul cel mai adevărat al
cuvântului,
Mântuitorul, vindecătorul acelei boli ascunse care îl poate
face pe om
să fie tăgăduitorul lui Dumnezeu.
Timpurile noastre sunt în multe privinţe o reînnoire a
acelor
timpuri care au existat în parte prin Misteriul de pe Golgota,
în parte
prin ceea ce s-a întâmplat în 333, şi în parte
prin ceea ce s-a
întâmplat în 666. Aceste lucruri au produs efecte
foarte exacte.
Înţelegeţi corect Misteriul de pe Golgota, dacă cunoaşteţi că el
nu
poate fi perceput prin forţele care-i sunt date omului de trăirea,
în
plan fizic, până la moarte într-un corp fizic. Chiar şi
contemporanii
care i-au fost apostoli lui Hristos au înţeles din propriile lor
forţe
Misteriul de pe Golgota abia în secolul al III-lea, aşadar mult
timp
după moartea lor. Dar toate aceste lucruri fac parte din evoluţie,
toate aceste lucruri au anumite urmări.
Ne aflăm azi într-o situaţie cu totul diferită de cea în
care au
fost contemporanii lui Hristos sau cei care au trăit în secolele
următoare, până în secolul al VII-lea. Noi ne apropiem deja
în cea de a
cincea epocă postatlanteană şi suntem foarte avansaţi în aceasta;
trăim
în secolul al XX-lea. În timp ce ne naştem ca suflete care
au coborât
din lumea suprasensibilă în cea sensibilă, cu sute de ani
înainte noi
am avut anumite trăiri în lumea spirituală. Aşa cum contemporanii
Misteriului de pe Golgota au ajuns la înţelegerea deplină a
evenimentului câteva secole mai târziu, tot aşa şi noi
trăim ca un fel
de oglindire înainte de naştere, şi anume timp de secole
înainte de a
ne naşte. Acest lucru este însă valabil numai pentru oamenii
actuali.
Prin faptul că se nasc în lumea fizică, aceştia deţin ceva care
este ca
o reflectare a Misteriului de pe Golgota, ca o imagine în oglindă
a
ceea ce era trăit în lumea spirituală timp de secole după
Misteriu.
Acest impuls nu-l poate vedea nemijlocit cel ce nu are vedere
în
suprasensibil, dar toţi pot trăi efectul acestui impuls în sine.
Şi
atunci află răspunsul la întrebarea: Cum îl găsesc pe
Hristos?
Pentru a-l găsi pe Hristos este necesară următoarea trăire: mai
întâi îţi spui: Vreau să mă lupt pentru
autocunoaştere atât cât îmi
este posibil, potrivit cu personalitatea mea umană individuală. Nici
unul dintre cei care năzuiesc în mod cinstit să obţină
cunoasterea de
sine nu va putea spune că nu poate concepe ceea ce de fapt năzuieşte.
Eu rămân, cu puterea mea de cuprindere, în urma a ceea ce
năzuiesc; îmi
resimt neputinţa faţă de strădania mea. Această trăire este foarte
importantă; ar trebui s-o aibă oricine recunoaşte în mod cinstit,
în
cunoaşterea de sine, un anumit sentiment al neputinţei. Acest sentiment
este sănătos, nefiind nimic altceva decât perceperea bolii, şi
eşti cu
adevărat bolnav atunci când ai o boală şi nu o simţi. Prin faptul
că
resimţi neputinţa de a te ridica la dumnezeiesc într-un anumit
moment
din viaţă, simţi în tine acea boală care ţi-a fost inoculată. Şi
prin
aceasta simţi că sufletul este condamnat să moară prin trupul nostru,
aşa cum este el în prezent, împreună cu acesta. Când
o asemenea
neputinţă este resimţită suficient de intens, apare cealaltă trăire,
care ne spune: Dar noi putem, dacă nu ne dăruim lucrului ce-l obţinem
prin forţele corporale proprii, putem, dacă ne dăruim lucrului ce ni-l
dă spiritul, să depăşim această moarte sufletească interioară. Avem
posibilitatea să regăsim sufletul nostru şi să-l legăm de spirit. Putem
trăi nimicnicia existenţei, pe de o parte, şi glorificarea existenţei
din noi înşine, pe de altă parte, când trecem dincolo de
simţirea
neputinţei. Putem simţi boala în neputinţa noastră şi putem simţi
pe
vindecător, forţa vindecătoare, când resimţim neputinţa,
când am
devenit înrudiţi cu moartea în sufletul nostru. În
timp ce simţim
vindecătorul, simţim şi că purtăm în sufletul nostru ceva care
poate
învia oricând din moarte în propria noastră trăire
interioară. Când
căutăm aceste două trăiri, găsim în propriul nostru suflet pe
Hristos.
Este trăirea în întâmpinarea căreia merge
omenirea. Angelus Silesiu* a
spus-o atunci
când a rostit cuvintele pline de semnificaţie:
Hristos nu te poate –
Crucea de pe Golgota nu te poate mântui de cel rău,
Când nu este înălţată şi în tine.
* Angelus Silesius (Johann
Scheffler), 1624–1677. Din Cherubinischen
Wandermann, I, aforismul 62.
Ea poate fi înălţată în om, în timp ce acesta
simte cei doi poli:
neputinţa, prin ce este trupesc, învierea, prin spiritualitatea
proprie. Evenimentul interior alcătuit din aceste două părţi este ceea
ce tinde cu adevărat spre Misteriul de pe Golgota. Acesta este un
eveniment faţă de care nu te poţi scuza spunând că nu ai
dezvoltate
facultăţi suprasensibile, deoarece nu ai nevoie de acestea. Nu ai
nevoie decât să exersezi introspecţia şi să ai voinţa pentru
această
introspecţie, şi pentru combaterea acelui orgoliu, atât de curent
în
ziua de azi, care nu permite omului să observe că, atunci când se
bizuie pe forţele sale proprii, el devine orgolios faţă de aceste
forţe. Când nu simţi că devii neputincios prin propriile tale
forţe,
atunci nu simţi nici moartea, nici învierea, nu ajungi niciodată
să
înţelegi gândul lui Angelus Silesius:
Crucea de pe Golgota nu te poate
mântui
de cel rău,
Când nu este înălţată şi în tine.
Când resimţim neputinta şi revenirea din neputinţă, survine
întâmplarea fericită că avem cu adevărat o relaţie reală cu
Iisus
Hristos. Căci accastă trăire este repetarea a ceea ce cu sute de ani
în
urmă am trăit în lumea spirituală. Trebuie s-o căutăm în
imaginea
reflectată în suflet, pe planul fizic. Căutaţi în
dumneavoastră şi veţi
găsi neputinţa. Căutaţi şi, după ce o veţi găsi, veţi afla vindecarea
de neputinţă, învierea sufletului spre spirit.
Dar nu vă lăsaiţi înşelaţi în această căutare de unele
lucruri
propovăduite azi ca mistică sau chiar de unele mărturisiri de credinţă
pozitive. Când vorbeşte, de exemplu, Harnack, despre Hristos,
ceea ce
spune el nu este adevărat, pentru simplul motiv că acelaşi lucru –
citiţi-i textul – se poate spune despre Dumnezeu în general.
Aceleaşi
lucruri pot fi spuse tot atât de bine evreilor sau mahomedanilor
despre
Dumnezeu. Şi mulţi dintre cei care vor azi să facă parte dintre cei
„treziţi“, spun: Eu trăiesc pe Dumnezeu în mine – dar ei nu-l
trăiesc
decât pe Dumnezeu-Tatăl, şi chiar şi pe acesta numai într-o
formă
atenuată, pentru că nu observă că sunt bolnavi şi repetă doar vorbe
tradiţionale. Aşa face, de exemplu, Johannes
Müller*. Dar toţi aceştia nu-l au pe Hristos, căci
vieţuirea lui
Hristos nu constă dintr-o trăire a lui Dumnezeu în sufletul uman,
ci
din două etape: trăirea morţii în suflet prin trup şi
învierea
sufletului prin spirit. Iar cel care spune omenirii că nu simte numai
pe Dumnezeu în sine – aşa cum afirmă şi teosofii pur retorici –,
ci
poate vorbi despre cele două evenimente, despre neputinţă şi despre
revenirea din neputinţă, acela vorbeşte despre adevărata trăire a lui
Hristos. Cel care se află pe o cale suprasensibilă găseşte singur
resursele care stimulează anumite forţe suprasensibile şi care-l conduc
către Misteriul de pe Golgota.
* Johannes Müller, 1864–1949,
filosof.
Azi nu trebuie să disperi că nu l-ai putea găsi pe Hristos în
trăirea proprie nemijlocită, căci l-ai găsit, dacă te-ai regăsit pe
tine, dar ieşind din starea de neputinţă. Întregul sentiment al
nimicniciei care ne copleşeşte atunci când gândim fără
orgoliu la
forţele noastre proprii trebuie să premeargă impulsului lui Hristos.
Misticii cred că dacă putem spune: În Eul meu am găsit Eul
superior,
Eul lui Dumnezeu, aceasta înseamnă creştinism. Dar ei se
înşeală.
Creştinismul trebuie să se bazeze pe adevărul:
Crucea de pe Golgota nu te poate
mântui
de cel rău,
Când nu este înălţată şi în tine.
Se poate vedea şi din amănuntele vieţii cât de adevărat este
ceea ce
spun şi se poate apoi urca de la aceste amănunte ale vieţii la marea
trăire a neputinţei şi a învierii din neputinţă. Ar fi frumos,
mai ales
în prezent, dacă oamenii ar gândi: Este absolut sigur că
există în
adâncurile sufletelor omeneşti o tendinţă spre adevăr şi, ca
urmare, de
a exprima adevărul. Dar tocmai când avem această intenţie de a
grăi
adevărul putem face un prim pas pe calea spre resimţirea neputinţei
corpului uman faţă de adevărul dumnezeiesc. În clipa când
exercitaţi
introspecţia cu privire la rostirea adevărului, ajungeţi la ceva
uimitor. Poetul a simţit acest lucru*
când a spus: Dacă vorbeşte sufletul,
atunci sufletul, ah! deja nu
mai vorbeşte. Pe calea pe care ceea ce trăim cu adevărat ca adevăr
interior în suflet devine vorbire el se şi toceşte. Nu moare
în
întregime în vorbire, dar deja se toceşte. Iar cel ce
cunoaşte limba
ştie că numai atunci când numele propriu indică un singur obiect
sunt
desemnări corecte pentru acest obiect. De îndată ce avem nume
generalizate, fie că sunt părţi de cuvânt principale, temporale
sau
adjectivale, noi nu mai rostim adevărul pe deplin. Atunci adevărul
constă în aceea că suntem conştienţi că trebuie să ne abatem cu
fiecare
propoziţie de la adevăr.
* Friedrich Schiller, în Tabulae voltivae.
Din punct de vedere al ştiinţei spiritului încercăm să
evidenţiem
prin această mărturisire faptul că omul cu fiecare afirmaţie spune un
neadevăr – în timp ce se procedează în modul pe care vi
l-am descris.
V-am spus în mod repetat: În ştiinţa spiritului nu are
atât de mare
importanţă ceea ce se spune – căci şi aceasta ar cădea pradă unei
judecăţi a neputinţei –, mai important este cum se spune. Încercaţi să
urmăriţi – puteţi face acest lucru şi în scrierile mele – cum
fiecare
lucru este caracterizat din cele mai diferite puncte de vedere. Numai
atunci te poţi apropia de lucruri. Cel care crede că vorbele sunt
altceva decât o euritmie se înşeală. Cuvintele sunt o
euritmie
realizată de laringe, şi coacţionată de aer. Ele sunt doar gesturi,
numai că acestea nu sunt făcute cu mâinile şi cu picioarele, ci
cu
laringele. Trebuie să devenim conştienti de faptul că noi nu facem
decât să indicăm un anumit lucru şi că obţinem o relaţie corectă
cu
adevărul numai atunci când în cuvinte aflăm acel lucru pe
care vrem
să-l exprimăm şi când trăim ca oameni astfel, încât
suntem conştienţi
că în cuvinte trăiesc indicaţii. Aceasta vrea să indice printre
altele
şi euritmia, care face din întregul om un laringe, adică prin
întregul
om se exprimă ceea ce altfel se manifestă numai prin laringe, pentru ca
oamenii să resimtă încă o dată că atunci când emit sunete
nu fac
altceva decât să gesticuleze. Eu spun „tată“, spun „mamă“. Dacă
generalizez totul, nu mă pot exprima cu adevărat decât atunci
când
celălalt a trăit aceste lucruri împreună cu mine în
elementul social,
când înţelege gesturile. Reînviem din neputinţa pe
care o resimţim faţă
de limbă, sărbătorim această reînviere când înţelegem
că în timp ce
deschidem gura trebuie deja să fim creştini. Ceea ce a aparut din
Cuvânt, din Logos în cursul evoluţiei nu poate fi
înţeles decât atunci
când este din nou legat de Hristos, când conştientizăm că
prin faptul
că trupul nostru devine unealta exprimării el trage adevărul în
jos,
astfel încât acesta moare parţial pe buzele noastre şi
îl reanimăm in Christo,
când devenim conştienţi
că trebuie să-l spiritualizăm, adică să gândim împreună cu
spiritul;
deci nu să acceptăm limba ca atare, ci să gândim împreună
cu spiritul.
Dragi prieteni, aceasta trebuie să învăţăm.
Nu ştiu dacă timpul îmi va permite să mă exprim şi mâine
în mod
oficial asupra unui lucru ca acesta. Aş dori s-o fac, dar vreau s-o
spun mai întâi aici. Se poate face o descoperire uimitoare.
Vreau s-o
ilustrez cu ajutorul unui exemplu. Am analizat studiile, foarte interesante pe care le-a
făcut Woodrow Wilson* privind istoria, literatura, viaţa
americană. Se poate spune că Woodrow Wilson a descris cu mare forţă
viaţa americană, aşa cum progresează ea de la est spre vest. El scrie
într-un stil tipic american şi lucurile sunt reproduse în
mod foarte
captivant. Prin parcurgerea celor scrise de el poţi cunoaşte esenţa
vieţii americane – căci Woodrow Wilson este americanul cel mai tipic.
Am comparat unele din expunerile lui Woodrow Wilson cu unele păreri, de
exemplu, ale lui Hermann Grimm**
– această comparaţie se poate face în mod cât se poate de
obiectiv –,
un personaj tipic german, tipic central-european al secolului al
XIX-lea, care prin modul său de a scrie îmi este tot atât
de simpatic
pe cât de antipatic îmi este Woodrow Wilson. Dar aceasta,
în treacăt
fie spus, este o problemă personală. Îmi place felul de a scrie
al lui
Hermann Grimm şi resimt ca pe un lucru potrivnic mie modul lui Woodrow
Wilson de a scrie, dar cu toate acestea trebuie să fim obiectivi:
americanul tipic Woodrow Wilson scrie într-un mod pur şi simplu
strălucitor, grandios, mai ales despre dezvoltarea poporului american.
Dar la Woodrow Wilson putem găsi fraze care corespund aproape ad litteram cu cele scrise de
Hermann Grimm, şi invers. Orice plagiat este exclus! Nici nu poate fi
vorba de un plagiat, aceasta este cu totul imposibil. Am ajuns la un
punct unde, fără a deveni burghezi sau filistini, putem spune că atunci
când doi oameni spun acelaşi lucru ei nu o fac în acelaşi
fel. Aici
intervine problema: Ce este uimitor în faptul că Woodrow Wilson
îi
descrie pe americani mult mai sugestiv decât a făcut-o Hermann
Grimm în
a sa Metodă a istoriei, deşi el se exprimă aproape cu aceleaşi cuvinte
ca Hermann Grimm?
* Mere literarture and other essays,
traducere autorizată în germană de Hans Willand, München,
1913
** Hermann Grimm, 1838–1901, istoric de artă. Vezi comparaţia
între
Wilson şi Grimm în conferinţa din 30 martie 1918, Berlin în
Erdensterben und
Weltenleben…,Nr. bibl. 181, Dornach, 1967
Dacă aprofundăm acest aspect, vom vedea că tot ce a scris Hermann
Grimm este rezultatul unei lupte personale, individuale. Totul se
petrece în lumina culturii secolului al XIX-lea, dar se exprimă
din
sufletul cel mai nemijlocit al conştienţei. Woodrow Wilson descrie
în
mod strălucit, dar stăpânit de ceva aflat în subconştientul
său. Este
prezentă o posesiune demonică. În subconştientul său se găseşte
ceva
care îi sugerează ce să aştearnă pe hârtie. Demonul care
iese la
suprafaţă într-un american al secolului al XX-lea vorbeşte prin
sufletul său. De aici, măreţia, forţa.
Azi, când omenirea, care a devenit leneşă, citeşte având
în vedere
numai conţinutul, a sosit timpul ca omul să înţeleagă că nu mai
este
atât de important conţinutul, ci este vorba de cine spune un
anumit
lucru, trebuie să cunoşti omul din ceea ce spune, pentru că vorbele nu
sunt decât gesturi şi trebuie să ştii cine face aceste gesturi.
Aici,
dragi prieteni, se află un Misteriu extrem de mare al vieţii cotidiene.
Lucrurile se pun în mod diferit dacă în Eul personal se dă
o luptă
etapă după etapă sau dacă se primeşte o sugestie (inspiraţie) de undeva
într-un mod oarecare. Inspiraţia acţionează chiar mai sugestiv,
pentru
că ceea ce rezultă dintr-o luptă trebuie să fie din nou cucerit,
printr-o luptă, în fiecare etapă. Se apropie timpul în care
nu va
trebui să se aibă în vedere numai continutul ad litteram a ceea ce ai
în faţa sufletului, ci, înainte de toate, cei care spun un
lucru
oarecare; nu personalitatea fizică exterioară, ci întregul
context uman
spiritual.
Când oamenii întreabă, în prezent: Cum îl
găsesc pe Hristos? trebuie
să li se răspundă că la Hristos nu se poate ajunge printr-o scormonire
intelectuală oarecare sau printr-o mistică comodă; el poate fi atins
numai când ai curajul să pătrunzi direct în viaţă. Şi
într-un asemenea
caz trebuie să simţi şi neputinţa în faţa limbii, în care
trupul te-a
transpus prin aceea că el devine purtătorul limbii; apoi trebuie să
simţi reînvierea spiritului în Cuvânt. Nu numai „Litera omoară, spiritul dă viaţă“*,
sintagmă care şi ea este de multe ori neînţeleasă corect, ci
chiar
sunetul omoară, şi spiritul trebuie să dea din nou viaţă, prin aceea că
în fiecare trăire separată te legi în mod concret de
Hristos şi de
Misteriul de pe Golgota. În acest prim pas îl găseşti pe
Hristos: a
căuta şi nu numai a privi la conţinutul cuvintelor frumoase, aşa cum
sunt obişnuiţi, în prezent, oamenii, a căuta contextele umane, a
descoperi cum apar cuvintele din locul de unde sunt rostite. Acest
lucru devine din ce în ce mai important. Dacă măcar unii dintre
noi
s-ar gândi la acest lucru, nu s-ar întâmpla
atât de des ca oamenii să
spună: Cutare a vorbit în mod pur antroposofic sau teosofic;
puteţi
numai să citiţi despre aceste lucruri! Nu este vorba ce cuvinte se află
aici, ci din ce spirit sunt ele rostite. Nu cuvinte vrem să
răspândim
prin intermediul antroposofiei, ci un nou spirit, în orice caz
acel
spirit care trebuie să fie, începând din secolul al XX-lea,
spiritul
creştinismului.
* Cor., II, 3,6.
Aceste lucruri am vrut să le prezint în expunerea de azi şi
sunt
bucuros că am putut să fac legătura cu cele spuse acum opt zile, că am
putut, din nou, să mă refer la aspectele care ne privesc pe toţi. Sper
că în cel mai scurt timp să putem continua expunerile, aici la
Zürich.
Întotdeauna când suntem despărţiţi spaţial gândim:
Suntem, ca
antroposofi, împreună în sufletele noastre şi în
acest sens rămânem
mereu credincioşi şi uniţi în spiritul umanităţii, care trebuie
să fie
activ şi constructiv aici.
