|
Am atras atenţia ieri, dintr-un alt punct de vedere decât cel folosit până acum, asupra deosebirilor care există între popoarele actualei lumi civilizate. Am arătat cum este dirijată individualizarea omului de către lumile spirituale în cel de-al cincilea interval postatlantean, cum, în Occident, intervin anumite entităţi, fiind împinse înainte într-un mod nereglementar prin intermediul oamenilor, entităţi care, deşi sunt mai evoluate decât aceştia, se întrupează, din anumite interese, în oameni pentru a contracara adevăratele impulsuri ale prezentului, impulsurile tripartiţiei organismului social.
Am atras atenţia şi asupra modului diferit în care, în
Orient,
anumite entităţi se impun, e drept, nu prin intermediul oamenilor,
entităţi care şi-au avut importanţa lor în trecutul
îndepărtat, dar
care acum vor să influenţeze viaţa oamenilor, asupra felului în
care
acţionează acestea asupra lor, datorită structurii sufleteşti deosebite
a celor care trăiesc în Orient, fie într-un mod mai mult
sau mai putin
conştient, lucrând ca imaginaţiune în conştienţa unor
oameni din
răsărit, fie acţionând în timpul somnului asupra Eului
uman, asupra
corpului astral şi impunându-se, fără ca oamenii s-o ştie,
în efectele
ulterioare din starea de veghe şi introducând în felul
acesta tot ce se
opune unui progres normal al omenirii în Orient. Aşa
încât putem să
spunem: În Occident s-a pregătit de mult, într-un anumit
fel, un gen de
legătură cu Pământul a unor oameni de tipul celor pe care i-am
descris
ieri, care sunt răspândiţi în acele locuri şi
îndeplinesc funcţii
de conducere în special în secte, care au o poziţie
conducătoare în
societăţi secrete şi altele asemenea. În Orient există anumite
personalităţi conducătoare care, tocmai sub influenţa unor asemenea
fiinţe din trecutul îndepărtat care apar în imaginaţiuni,
influenţează
actuala dezvoltare culturală. Dacă se doreşte înţelegerea modului
cum
s-au „înfipt“ oarecum oamenii din centrul european între
vest şi est,
trebuie să se analizeze mai atent condiţiile spirituale care servesc
acolo ca temelie şi tot ce se exprimă, rezultând din aceste
condiţii
spirituale, în lumea fizică, sensibilă.
V-am făcut atenţi asupra faptului că viaţa străvechiului Orient era
o viaţă spirituală, că omul din Orientul străvechi avea o viaţă
spirituală extrem de evoluată, o viaţă spirituală care izvora din
concepţia nemijlocită a lumilor spirituale, că, apoi, această viaţă
spirituală a continuat să existe ca moştenire, a fost mai
întâi
prezentă în elenism, prin frumoasa lume a artiştilor, dar şi ca
un
anume fel de a înţelege lucrurile; însă chiar în
elenism a intervenit
ceea ce a fost aristotelismul, ceea ce era deja o gândire
raţională,
dialectică. Ulterior însă în civilizaţia Occidentului s-a
infiltrat ce
venea din înţelepciunea orientală şi, cu excepţia a ceea ce
provine din
ştiinţele naturii şi ce poate proveni din ştiinţa modernă a spiritului
orientată antroposofic, reprezintă, în fond, tot ce există
în
civilizaţia occidentală ca viaţă spirituală, vechea moştenire
orientală. Dar această viaţă spirituală se află într-o decadenţă
absolută. Aceasta viaţă spirituală este de aşa natură,
încât îi
lipseşte forţa propriu-zisă de tracţiune; omul mai are încă o
anumită
atracţie spre lumea spirituală, dar ceea ce crede el despre această
lume nu mai poate fi legat cu ce se petrece în lumea fizică.
Acest lucru se manifestă în modul cel mai pregnant atunci
când în
puritanismul anglo-saxon îşi face loc o credinţă, aş spune, total
ruptă
de lume, care trece pe lângă acţiunile lumeşti, care ţinteşte
spre zone
spirituale total abstracte, care nu-şi dă câtuşi de puţin
osteneala să
se confrunte cu lumea exterioară fizic-senzorială.
În Orient, chiar şi strădaniile absolut lumeşti, strădaniile
vieţii
sociale, capătă un caracter atât de spiritual, încât
se prezintă ca
mişcări religioase. Forţa bolşevismului poate fi explicată prin faptul
că oamenii din est, poporul rus, îl concepe ca pe o mişcare
religioasă.
Forţa de atracţie a acestei mişcări sociale a estului nu se sprijină
atât pe reprezentările abstracte ale marxismului, cât, mai
ales, pe
faptul că purtătorii ei sunt priviţi ca noi Mântuitori,
într-o oarecare
măsură drept continuatorii aspiraţiei şi vieţii religios-spirituale
anterioare. Din lumea romană, chiar şi din lumea greacă târzie,
s-a
dezvoltat apoi, după cum ştim, ceea ce a cuprins în cel mai mare
grad
oamenii din centru, elementul dialectic, elementul gândirii
juridice,
politice, militare.
Iar rolul pe care l-a jucat mai târziu ceea ce s-a dezvoltat
din
lumea romană poate fi înţeles numai dacă ţinem seama mai
întâi de
faptul că toate cele trei ramuri ale trăirii umane, trăirea spirituală,
trăirea economică, trăirea statal-politică din perioada în care
romanitatea a ajuns la o deosebită strălucire, în care a apărut
Imperiul roman, erau amestecate haotic, în mod asemănător cu ceea
ce se
întâmplă şi în prezent în întreaga lume
civilizată. Romanitatea a luat
sfârşit într-o decadenţă totală care, în esenţă, era
condiţionată de
faptul că, în Imperiul roman mondial, acţiona imposibilitatea
rezultată
din întrepătrunderea haotică a celor trei activităţi umane –
viaţa
spirituală, viaţa de stat, viaţa economică. Se poate spune,
într-adevăr, că Imperiul roman şi, în special, cel bizantin
au fost un
fel de simbol al decăderii celei de-a patra perioade postatlanteene,
perioada greco-latină. Nu trebuie să ne gândim decât că din
o sută
şapte împăraţi ai Imperiului roman de răsărit doar treizeci şi
patru au
murit în paturile lor! Ceilalţi au fost fie otrăviţi, fie
mutilaţi, ori
au murit în temniţă, au trecut din temniţă în viaţa
monahală şi altele
de felul acesta. Iar din ceea ce în sudul Europei a
înaintat în
decădere ca lume romanică, s-a dezvoltat ceva care a ţâşnit
în trei
ramuri spre nord.
Avem, mai întâi, ramura vestică. Nu intenţionez să mă
ocup azi de
amănunte istorice privind evul mediu generate de vechea dezvoltare a
omenirii; vreau însă să atrag atenţia asupra câtorva
lucruri. Fenomenul
caracteristic al dezvoltării occidentale, mai întâi al
celei situate
mai spre sud, este cel în care romanitatea s-a extins mai
întâi spre
Spania, asupra Franţei de astăzi, ba chiar şi asupra unei părţi din
Britania. Cei care au evoluat acolo au fost romani. Dar toate acestea
au fost impuse de ceea ce a pătruns, ca triburi germanice de cele mai
diferite tipuri, în aceste populaţii de romani o dată cu migraţia
popoarelor.
Tot aici întâlnim un fenomen particular. Este vorba de
faptul că
germanicii s-au vârât cu forţa în romanitate, s-au
„împins“ în ea, şi
că aici a apărut ceva care nu poate fi caracterizat decât
spunând: Cei
care au pătruns în romanitate au fost fiinţe omeneşti de tip
germanic;
romanitatea ca atare a decăzut, de fapt, din punct de vedere uman; dar
ceea ce a rămas din romanitate, aşadar, ceea ce, aş spune, s-a format
prin această încrucişare (vezi desenul) a celor două linii, ceea
ce s-a
format ca populaţie spaniolă, ca populaţie franceză, parţial şi ca
populaţie britanică, este, în esenţă, sânge germanic, peste
care s-au
suprapus elemente lingvistice romane. În realitate, ce s-a
petrecut nu
poate fi înţeles altfel decât dacă este privit în
acest fel. Potrivit
configuraţiei sale sufleteşti, orientării sale senzoriale, sentimentale
şi volitive, această fiinţă umană a răsărit din ceea ce s-a mişcat ca
element germanic în torentul migraţiei popoarelor de la est spre
vest.
Dar acest element germanic are ca particularitate faptul că, atunci
când se loveşte de un element lingvistic străin – şi în
această limbă
este întruchipată întotdeauna o cultură –, se dizolvă
în acest
element, adoptă această limbă. El concreşte în această limbă
străină,
aş spune, ca într-o „haină“ de civilizaţie. Ceea ce trăieşte
în vestul
Europei ca rasă latină nu are, în fond, nimic din sângele
latin. Dar
este ceva crescut în ceea ce a tâşnit aici şi este
întruchipat prin
limbă. Căci era înscris în esenţa elementului latin, a
elementului
roman, să se afirme deasupra umanităţii, în evoluţia mondială.
Din
această cauză, testamentul, afirmarea egoismului dincolo de moarte, a
fost introdus mai întâi la Roma. Faptul că voinţa trece
dincolo de
moarte a făcut să încolţească ideea de testament. Tot astfel a
acţionat
în specificul national durabilitatea limbii dincolo de
durabilitatea
omenescului.
Dar s-a mai păstrat şi altceva decât limba. Astfel, pentru
acest
vest s-au mai păstrat în acest torent vechile tradiţii ale
diferitelor
societăţi secrete, despre a căror importanţă v-am spus multe de-a
lungul ultimilor ani, tradiţii care provin din cea de-a patra perioadă
post-atlanteană, din perioada greco-latină, care, ce-i drept, sunt
împrumuturi din Orient – îndeosebi din manuscrise –, dar
care au
parcurs romanitatea, latinitatea. Aşa încât, într-o
anumită privinţă,
în lumea apuseană, în măsura în care s-a cufundat
în elementul
lingvistic roman, care s-a păstrat dincolo de specificul naţional, avem
omul în haina străină a civilizaţiei. Omul se află într-o
haină străină
şi atunci când, în vechile adevăruri ale Misteriilor care
au devenit
abstracte şi care, în ceremonii şi în cultul societăţilor
apusene, au
devenit forme mai mult sau mai puţin goale, există ceva în care
s-a
cufundat omenirea şi în care trăieşte ca şi când aceasta ar
putea-o
cuprinde.
Dacă alte condiţii sunt deosebit de favorabile, tocmai această stare
a omului de a fi pătruns din exterior de ceea ce provine din limbă
oferă un punct de sprijin pentru ca fiinţe cum sunt cele pe care le-am
descris ieri să se poată întruchipa în aceşti oameni. Dar
pentru o
asemenea întruchipare deosebit de favorabil este tocmai elementul
anglo-saxon, pentru motivul că şi aici fiinţa omenească eminamente
germanică s-a deplasat spre vest, pentru că ea s-a conservat bine şi,
într-o măsură mai mică decât elementul propriu-zis latin,
s-a pătruns
de elementul roman. Astfel, în rasa anglo-saxonă este prezent un
echilibru mult mai labil, iar prin acest echilibru mai labil fiinţele
care se întrupează aici au mult mai mult arbitrar în
acţiune, un spatiu
de acţiune mult mai mare. În ţările propriu-zis romane ele ar fi
extraordinar de unite. Dar, înainte de toate, trebuie să fie clar
că de
aceste configuraţii popular-psihologice depinde ceea ce se poate
exprima apoi în diferitele personalităţi. Acest element mai labil
din
anglo-saxonism a făcut posibil ca, în timp ce puritanismul
reprezintă o
sferă abstractă a credinţei, elementul anglo-saxon să fie în cel
mai
înalt grad indicat să preia şi să dezvolte gândirea din
ştiinţele
naturii ca o concepţie asupra lumii şi a vieţii. Ce-i drept, el nu va
îngloba întreaga omenire, dar va cuprinde tocmai acea parte
a fiinţei
umane care, prin încorporarea limbilor, prin încorporarea
altor
elemente ale fiinţei umane, face posibil ca asemenea fiinţe, cum sunt
cele pe care le-am descris ieri, să se întrupeze în aceşti
oameni.
Observ că, aşa cum am discutat aici, este vorba doar de oameni
singulari, care sunt împrăştiaţi în mulţimea celorlalţi
oameni. Nu sunt
afectate naţiunile, nu este în nici un fel afectată marea masă a
oamenilor, sunt afectaţi oamenii individuali, care au funcţii de
conducere extraordinar de importante în regiunile de care am
vorbit.
Ceea ce posedă, cu predilecţie, în vest asemenea fiinţe, care,
apoi,
asigură corpului omenesc în care se întrupează o poziţie de
conducător,
sunt, în principal, trupul şi sufletu1, nu spiritul, pentru care,
de
aceea, se manifestă mai puţin interes.
Ce a determinat, de exemplu, evuluţia absolut grandioasă, dar
unilaterală a teoriei descendenţei a lui Charles Darwin [31]? Faptul că, la
Charles Darwin,
erau dominante trupul şi sufletul, nu spiritul. De aceea el nu
consideră omul decât în funcţie de trup şi suflet, dar face
abstractie
de spirit şi de ceea ce trece din spirit în sufletesc. Cine
analizează
nepărtinitor rezultatele cercetărilor lui Darwin, acela va
înţelege
punctul de vedere conform căruia acolo exista ceva ce nu voia să
considere omul în funcţie de spiritul său. „Spiritul“ îl
lua în
considerare numai orientarea mai nouă din ştiinţele naturii, care este
internaţională; dar ceea ce dădea culoarea şi nuanţa întregii
concepţii
asupra fiinţei umane era înclinaţia spre trup şi suflet,
concomitent cu
neglijarea totală a spiritului. Aş spune că cei mai fideli discipoli ai Conciliului
ecumenic din anul 869 [32]
au fost cei din vest. La
început ei au ignorat spiritul, dar au luat trupul şi sufletul,
aşa cum
apar în special în descrierea lui Darwin, şi n-au făcut
decât să pună
deasupra un cap artificial, ca spirit cu un mod de gândire
materialist,
aşa cum se naşte din ştiinţele naturii. Şi, pentru că se considera o
ruşine a face din ştiinţele naturii o religie universală, a rămas ca
operă exterioară auxiliară ceea ce trăieşte mai departe ca puritanism
şi altele de felul acesta, dar care nu are aici nici o legătură cu
cultura universală propriu-zisă. Vedem cum trupul şi sufletul sunt
copleşite, într-o anumită măsură, de un spirit abstract din
ştiinţele
naturii, pe care îl putem observa clar până în zilele
noastre.
Să presupunem însă că s-ar întâmpla contrariul.
Dacă ar fi mai
puternic ceea ce trăieşte mai departe în limbă, ceea ce trăieşte
mai
departe în toată lumea spirituală a formelor din cea de a patra
perioadă postatlanteană, ce ar rezulta de aici? Ar rezulta o bizară
respingere fanatică a spiritului modern; şi nu s-ar sublinia faptul că,
din notiunile desprinse din ştiinţele naturii, s-ar aşeza un cap
artificial pe ceea ce este trupesc-sufletesc, ci s-ar aşeza vechile
tradiţii, dar, de fapt, ar fi cultivate numai trupescul şi sufletescul.
Am putea să ne închipuim că un om oarecare descoperă o
învăţătură care
nu vrea să ţină seama decât de trup şi suflet şi care nu are ca
element
exterior ştiinţele naturii, ci o parte exterioară rămasă dintr-o
revelaţie anterioară adusă în epoca prezentă. Avem de-a face cu
iezuitismul, îl avem pe Ignaţiu
de
Loyola [33].
Aş spune că, tot aşa cum din anglo-saxonism au apărut în mod
necesar
spirite ca Darwin, tot astfel din romanitatea târzie a apărut
Ignaţiu
de Loyola.
Ceea ce este specific la oamenii de care trebuie să vorbim aici
referindu-ne la Occident este că, prin intermediul lor, lumea remarcă
acele fiinţe spirituale pe care le-am caracterizat ieri, că ele
acţionează prin acestea. În est lucrurile stau altfel. Spre est
se
îndreaptă un alt curent (vezi desenul). Dar mai întâi
va trebui să luăm
în considerare ceva ce porneşte ca un al doilea curent din vechea
romanitate, care nu împinge în sus limba, ci întreaga
orientare a
structurii sufleteşti, orientarea gândurilor. Spre vest se
îndreaptă
mai mult limba. Aşa apar toate acele fenomene de care tocmai am vorbit.
Spre centrul european se îndreaptă ceea ce reprezintă orientarea
gândurilor şi care se uneşte cu ce este fixat în
germanitate, iar în
germanitate este fixată o anumită vrere de a fi concrescut cu limba.
Dar această vrere de a fi concrescut cu limba poate fi dobândită
doar
atâta timp cât oamenii care trăiesc în această limbă
sunt împreună.
Atunci când goţii, vandalii şi ceilalţi au migrat spre vest, ei
s-au
scufundat în elementul latin. Concreşterea cu limba a rămas numai
în
centrul european. Aceasta înseamnă că aici limba nu se află
într-o
legătură deosebit de puternică cu omul, dar există, totuşi, o legătură
mai puternică decât cea a romanilor, care s-au pierdut ca atare,
renunţând ei înşişi la limbă. Germanicii n-ar fi putut să
renunţe la
limba lor. Ei poartă în sine limba ca pe ceva viu, n-ar putea-o
lăsa
moştenire. Limba poate să se păstreze doar atâta timp cât
are o
legătură cu omul. Este ceva care depinde de tipul de structură umană a
acestor popoare, care, cu timpul, s-au impus în centrul Europei.
Aceasta face ca în centrul european să se fi impus oameni care nu
erau
potriviţi pentru a oferi posibilităţi clare în vederea
întruchipării
unor asemenea fiinţe, aşa cum a fost cazul în vest. Dar ei au
putut fi,
totuşi, vizaţi. În cazul oamenilor din centrul Europei a fost
posibil
ca printre conducători să se impună fiinţe aparţinând celor trei
categorii, aşa cum le-am descris ieri. Acest lucru face ca respectivii
oameni să manifeste o anumită accesibilitate faţă de fenomenele care le
apar celor din Orient ca imaginaiiuni. Numai că, la oamenii din centru,
aceste imaginaţiuni rămân în timpul veghei de zi atât
de palide, încât
apar doar ca noţiuni, ca reprezentări. În acelaşi mod acţionează
ceea
ce provine de la fiinţele care se întruchipează prin intermediul
oamenilor şi care joacă un rol atât de mare în vest. Ele nu
pot să
provoace un asemenea efect, dar îi pot da omului o anumită
orientare.
În special în ceea ce-i priveşte pe oamenii din centru s-a
întâmplat
ca, de-a lungul secolelor, de-abia să fi fost posibil ca aceia care
dobândiseră oarecare însemnătate să se poată salva de
încorporarea, pe
de o parte, a spiritelor din vest şi, pe de altă parte, a spiritelor
din est, ceea ce a provocat un fel de lipsă de armonie în aceşti
oameni.
Dacă i-am portretiza conform realităţii lor adevărate, am putea
spune: Când aceşti oameni vegheau, în ei se manifesta ceva
din
atacurile spiritelor din vest, care le influenţa poftele, viaţa
instinctuală, care trăia în voinţa lor, care le paraliza voinţa.
Când
dormeau, când corpul astral şi Eul lor erau separate, li se
impuneau
spirite ca cele care acţionau adesea inconştient asupra oamenilor din
Orient ca apariţii în imaginaţiuni. N-ar fi nevoie decât să
reliefăm o
personalitate absolut caracteristică din civilizaţia centrului şi ar
deveni clar ca lumina zilei că lucrurile stau aşa cmn le-am descris.
Este suficient să ne referim la Goethe. Gândiţi-vă la tot ce a
trăit în
Goethe din atacurile spiritelor din vest, la tot ce s-a impus în
voinţa
sa, la ce a „scurmat“ mai ales în tânărul Goethe, şi care
reiese clar
când citeşti scenele din Faust
sau
din Evreul etern, din
perioada de tinereţe; pe de altă parte, în el doar se
„îmblânzise“
elementul din Orient, care tindea spre spiritual-sufletesc, străbătut
de acest element de voinţă – ajuns în vârstă, se
întoarce mai mult spre
imaginaţiuni –, aşa cum se vede în partea a doua a operei sale Faust. Există însă o
prăpastie. Nu
puteţi trece, de la stilul primei părţi a lui Faust la stilul părţii a doua.
Dar contemplaţi-l chiar pe Goethe, care creşte din impulsurile
vestului, care, aş spune, este chinuit de spiritele vestului, care, ca
bărbat tânăr, se consolează cu ceea ce, în cele din urmă,
conţine în
sine ceva vestic: cu goticul, o dată cu care apare aspiraţia spre
spiritele trecutului, spre acele spirite care au acţionat în
lumca
greacă, dar, în mod deosebit, în gotic, dar care, în
fond, erau urmaşii
acelor spirite care l-au inspirat odinioară pe oriental, atunci
când
acesta a ajuns la marea sa înţelepciune primordială. Şi astfel
vedem
cum, octogenar, nu mai suportă spiritele vestului, care-l chinuie. Vrea
să aducă totul la echilibru şi, de aceea, se trage spre sud, pentru a
prelua ce poate veni din cealaltă parte. Iată ce-şi pune amprenta
caracteristică pe oamenii din centru, tocmai prin conducătorii lor
marcanţi – iar ceilalţi îi urmează pe aceşti conducători. Aşa se
face
că oamenii din centru erau pregătiţi să impună ceea ce este important
în întreaga evoluţie a omenirii. Lucrul acesta poate fi cel
mai bine
observat la un spirit cum este Hegel. Dacă aveţi în vedere
filosofia
lui Hegel – lucru pe care deseori l-am menţionat aici –, veţi găsi
pretutindeni această filosofie dezvoltată până la spirit. Dar nu
veţi
întâlni la Hegel ceva care să treacă dincolo de viaţa
fizic-senzorială.
În locul unei doctrine propriu-zise a spiritului veţi observa ca
primă
parte a filosofiei o dialectică logică; filosofia naturii o veţi
întâlni doar ca o sumă de abstracţii a ceea ce trăieşte
în fiinţa
omenească; ceea ce urmează a fi cuprins prin psihologie, veţi găsi
expus în partea a treia a filosofiei lui Hegel. Dar de aici nu
rezultă
nimic altceva în afară de ceea ce trăieşte omul între
naştere şi
moarte, care apoi se comprimă în istorie. Nicăieri la Hegel nu
este
vorba de vreo intrare a eternului în om într-o existenţă
dinainte de
naştere sau într-una după moarte; aşa ceva nu se poate impune.
Oamenii, oamenii cei mai remarcabili din centru impun ideea că
în
om, aşa cum trăieşte aici între naştere şi moarte, există trup,
suflet
şi spirit. Pentru omul lumii senzoriale, pentru lumea noastră fizică,
prin aceşti oameni din centru ar trebui să se prezinte spiritul şi
sufletescul.
Dacă mergem spre est, înţelegem că – la fel cum putem să
spunem că
în vest trăieşte cu precădere trupul – aici trăieşte cu precădere
sufletul şi spiritul. De aceea, înălţarea spre imaginaţiuni este
firească şi, dacă aceste imaginaţiuni nu ajung la conştienţă, ele
totuşi lucrează asupra ei. La omul din răsărit, întreaga
structură a
gândirii este de aşa natură, încât tinde spre
imaginaţiuni, chiar dacă
aceste imaginaţiuni sunt cuprinse uneori, ca la Soloviov [34],
în noţiuni abstracte.
O a treia ramură merge din lumea romană spre nord, trecând
prin
Bizanţ până în Orient (vezi desenul). Ceea ce în
romanitate era reunit
într-un mod haotic, se desface într-o anumită măsură
în trei ramuri.
Tinde să se separe, o ia spre vest, unde un nou element al economicului
se impune ca deosebit de potrivit cu era nouă şi care se uneşte cu
ştiinţele naturii. Vine în est şi, de la vechea
înţelepciune
primordială, ajunge la decadenţă; dincolo de toate acestea se dezvoltă
spiritualul în formă religioasă. Toate acestea se petrec,
fireşte, în
paralel. Spre centru se dezvoltă ceea ce este politic-militar,
statal-juridic, extinzându-se, desigur, în diferite
direcţii; noi însă
nu trebuie să pierdem din vedere ramurile caracteristice. Cu cât
mergem
mai departe spre est, cu atât mai mult vedem cum aceşti oameni
din
Orient nu sunt concrescuţi cu limba lor în acelaşi mod ca
popoarele
germanice. Popoarele germanice trăiesc în limba lor cât
timp o posedă.
Studiaţi acest mers ciudat al omenirii germanice din centrul Europei.
Studiaţi aceste ramuri ale populaţiei germanice, care s-au retras, de
pildă, spre Ungaria, în regiunea cipserienilor, şvabii, în
jos, în
Banat, spre Ardeal, saşii ardeleni. La toţi există ceva, aş zice, ca o
stingere lentă a elementului lingvistic. Aceşti oameni se mistuie
pretutindeni în limba în care se cufundă. Ar fi unul dintre
cele mai
interesante studii etnografice dacă s-ar analiza cum, în jurul
Vienei,
într-un timp relativ scurt, de-a lungul doar a ultimelor două
treimi
ale secolului al XIX-lea, germanitatea s-a retras, a fost inundată.
Este ceva aproape palpabil, dacă priveşti aceste lucruri într-un
mod
raţional. S-a văzut cum, în maghiarime, elementul german s-a
dezvoltat
într-un mod artificial, în slavism într-un mod
natural. În est însă
omul este concrescut în mod absolut cu limba sa. Aici există
spiritual-sufletescul, iar acesta trăieşte în limbă. Este un
lucru pe
care deseori nu-l luăm deloc în seamă. Omul din vest trăieşte
în limbă
în cu totul alt mod decât cel din est, într-un mod
radical diferit.
Omul din vest trăieste în limba sa ca într-o haină; omul
din est
trăieşte în limba sa ca în sine însuşi. De aceea,
omul din vest a putut
prelua conceptia naturalist-ştiinţifică despre viaţă, pe care a
turnat-o în limba sa, care nu este decât un recipient.
În Orient,
concepţia naturalist-ştiinţifică a vestului despre viaţă nu va prinde
niciodată rădăcini, căci nu se poate cufunda câtuşi de puţin
în limbile
Orientului. Limbile Orientului o resping, nu preiau concepţia
naturalist-ştiinţifică despre viaţă.
Puteţi simţi acest lucru atunci când lăsaţi să acţioneze
asupra
dumneavoastră părerile lui Rabindranath
Tagore [35];
chiar dacă la Rabindranath Tagore toate acestea sunt impregnate de
cochetărie, se vede, totuşi, cum întreaga sa trăire de sine
constă din
resimţirea unei confruntări cu concepţia vestică despre lume şi imediat
– prin viaţa trăită în limbă – o respingere a acestei concepţii.
În acest întreg a fost aruncat omul din centru, care a
trebuit să
preia tot ce trăise în vest. El n-a preluat acest lucru
atât de profund
ca vestul, ci l-a impregnat şi cu ceea ce avea estul. De aceea,
echilibrul mai labil din centru, dar şi un conflict interior, dualismul
individualizării sufletelor oamenilor, aspiraţia de a găsi o armonie,
un acord în dualism, aşa cum se întâlneşte
într-un mod atât de clasic,
de măreţ în scrisorile lui Schiller cu privire la educaţia
estetică –
instinetul natural şi instinctul raţional –, care urmează să se
îmbine,
trimit clar spre această dualitate. Dar se poate vorbi şi de ceva cu
mult mai profund. Dacă privim spre vest, vedem că aici tot ce este
specific national manifestă o anumită înclinaţie de a prelua
modul de
gândire naturalist-ştiinţific, care se pretează extraordinar la
viaţa
economică. V-am spus cum modul de gândire naturalist-ştiinţific
s-a
infiltrat până în psihologie, ştiinţa sufletului. În
vest, acest mod de
gândire, concepţia naturalist-ştiinţifică, este preluat fără
rezerve.
Şi tocmai aici puritanismul s-a manifestat ca o influenţă abstractă,
care nu are nimic de-a face cu viaţa exterioară propriu-zisă, ceva pe
care, într-o anumită măsură, îl zăvorăşti în casa
sufletului, pe care
nu-l laşi să fie atins de cultura exterioară.
Ceea ce se dezvoltă în vest poate duce la concluzia că aici
există o
predispoziţie de a include în sine tot ce este accesibil raţiunii
umane, în măsura în care ea este legată de trup şi suflet.
Puritanismul
nu este decât o haină de duminică pentru trup, ceea ce este
accesibil
raţiunii. De aici deismul, această lămâie stoarsă a unei
concepţii
religioase despre lume, unde din Dumnezeu n-a mai rămas nimic în
afară
de un basm despre o cauză generală, absolut abstractă a lumii;
raţiunea, care este legată de trup şi suflet, este cea care se impune.
În est nu există nici un fel de înţelegere pentru un
astfel de
raţionalism. Totul începe din Rusia. Are rusul, în general,
înţelegere
pentru ceea ce în vest se numeşte raţionalism? Să nu ne lăsăm
amăgiţi;
rusul nu are nici cea mai mică înţelegere pentru ceea ce în
vest se
numeste raţionalism. El este deschis pentru ceea ce s-ar putea numi
revelaţie. De fapt, el preia toate acestea ca pe conţinutul sufletului
său, pe care-l datorează unui fel de revelaţie. Din raţionalism, chiar
dacă repetă cuvântul după cei din vest, el nu înţelege
nimic, adică nu
simte ce simt oamenii din vest. Dar ceea ce poate fi simţit când
vorbeşti de revelaţie, de pogorârea adevărurilor din lumea
suprasenzorială în oameni, aceasta el o poate înţelege
bine. În schimb
– iar pentru aceasta tocmai puritanismul constituie o dovadă – în
Occident nu există nici cea mai mică înţelegere pentru relaţia
omului
rus şi, în primul rând, a orientalului, a asiaticului,
în general
pentru relaţia omului cu lumea spirituală. Pentru aşa ceva în
vest nu
există nici cea mai mică înţelegere. Căci aceasta este cu totul
altceva
decât ceea ce este mediat de raţiune; este ceva ce, pornind de la
spiritual, cuprinde omul şi-l pătrunde într-un mod viu.
La oamenii din centrul european lucrurile se petrec astfel: atunci
când s-a apropiat cel de-al cincilea interval postatlantean, cam
prin
secolele X, XI, XII – el a început la mijlocul secolului al
XV-lea –,
spiritele cele mai remarcabile din centrul european se aflau în
faţa
unei mari întrebări care le era pusă lor ca oameni care se aflau
între
vest şi est, iar în ei vestul împingea spre raţiune, estul
spre
revelaţie. Din acest punct de vedere s-a studiat scolastica
înaltă,
epoca de strălucire a dezvoltării spirituale medievale, din acest punct
de vedere s-au studiat spirite ca Albertus
Magnus, Toma d'Aquino, Duns Scotus [36]
şi altii; să-i comparăm cu alte
spirite ca Roger Bacon
[37] – mă refer la
cel bătrân, care era orientat mai mult spre vest –, şi vom vedea
că în
faţa spiritelor scolasticii înalte din centrul Europei s-a
ridicat, din
acţiunea comună a ceea ce venea dinspre vest ca raţiune, dinspre est ca
revelaţie, o mare întrebare. Ceea ce-i afecta se datora, pe de o
parte,
spiritelor care voiau ca, prin voinţă, să pună stăpânire pe
trupul şi
pe sufletul omenesc, pe de altă parte, spiritelor care voiau să fie
cuprinse de imaginaţiune din spiritul şi sufletul estului. Aşa a apărut
doctrina scolastică, care înseamnă deopotrivă raţiune, pe de o
parte,
revelaţie, pe de altă parte, raţiune pentru tot ce poate fi
dobândit pe
Pământ prin simţuri, revelaţie pentru adevărurile
suprasenzoriale, care
pot fi aflate numai din Biblie şi din tradiţia creştinismului.
Scolastica creştină a evului mediu poate fi înţeleasă corect,
dacă vom
considera că cele mai remarcabile spirite ale ei sunt acelea în
care
s-a scurs raţionalism din vest şi revelaţie din est. În oameni au
acţionat atunci ambele orientări, care în evul mediu nu au putut
fi
îmbinate altfel decât percepând într-o oarecare
măsură în sine
conflictul interior.
În locul acela din mica
noastră
cupolă [38],
acolo în minusculul spaţiu în formă de cupolă unde trebuia
să fie
reprezentat elementul german cu dualismul său, veţi vedea ciocnindu-se
acest conflict în maroniul-negricios şi în roşcatul-gălbui:
roşul-gălbui al revelaţiei, negrul-maroniu al raţionalului. Acolo
acţiona mai ales ca inspiraţie ceea ce s-a înfăţişat oamenilor
prin
diferitele culturi umane, numai că totul era perceput în culori
şi în
revelaţiile culorilor.
S-ar putea spune astfel că ceea ce se întâmplă astăzi
în lumea
civilizată este înglobat în vest de elementul manifestat
abia în epoca
modernă, şi anume de viaţa economică; viaţa economică n-a fost în
nici
o epocă anterioară o problemă atât de actuală, cum a devenit
astăzi.
Aceasta este în spiritul timpului. În schimb, ceea ce
există în stat şi
în politică a început să se stingă. Iar ceea ce a fost
întemeiat apoi,
în ultima treime a secolulvi al XIX-lea, sub forma Imperiului
german a
preluat în sine acest element pe cale să se stingă al vechii
romanităţi
şi a pierit din această cauză. Aşa a fost de când s-au pus bazele
imperiului, şi aşa s-a desfăşurat evoluţia sa. În fond, în
Imperiul
german a avut loc doar continuarea elementului juridic-statal, a
elementului politic care a organizat şi a dispus de mari genii în
organizare; dar acest element a vrut să încorporeze în sine
economia
fără a poseda şi gândirea economică. Se voia ca tot ce a realizat
economia în această zonă să se strecoare sub sistemul de stat.
Militarismul, de pildă, care a pornit din Franţa sau din Elveţia, dar
care a mai avut şi alte forme, a fost etatizat, dacă se poate spune
aşa, în Europa Centrală. Aşa încât Europa Centrală
n-a putut prelua
nici viaţa economică, nici o viaţă spirituală cu adevărat vie în
sine,
izvorâtă din rădăcinile proprii. Ce s-a organizat în
ultimul timp în
Europa Centrală ca ceva opus spiritualităţii este tot ce poate fi mai
îngrozitor! Vedem cum tot ce înseamnă viaţă spirituală se
încadrează
tot mai mult în forma statului politic. Şi aşa se face că,
în deceniul
al doilea al secolului al XX-lea, în Europa Centrală nu mai
exista nici
un om care să scrie despre istorie sau alte lucruri similare în
afară
de oamenii politici. Tot ce a provenit din universităţi nu reprezintă
istoria obiectivă, ci este înţelepciune de partid, colorată
politic.
Dar şi mai decadentă este viaţa spirituală care ne vine din timpurile
primordiale din Orient. Aceasta s-a dezvoltat, integrându-se
în
torentul revărsat din vest, din centru, în măsurile luate de
Petru cel
Mare, care mai erau încă pătrunse de un element spiritual
primitiv,
cuprins însă de decădere şi care îşi sfârşeşte
existenţa în panslavism,
în slavofilie. În sfârşit, aceasta a dus la crearea
actualelor stări,
din care trebuie să apară un spirit nou, căci cel vechi este total
decadent.
Vedem, astfel, răspândită noua economie, jurisprudenţa şi
statalitatea pe cale să dispară şi viaţa spirituală deja dispărută.
În vest, elementul statal este absorbit în
întregime de economie,
iar spiritualul există numai sub forma ştiinţelor naturii, dacă facem
abstracţie de falsul puritanism. În centru am avut deja un stat
muribund, care voia să absoarbă economia şi viaţa spirituală şi, din
această cauză, nu a mai putut trăi. Iar în est nu avem nimic
altceva în
afară de spiritul vechilor timpuri, care va fi galvanizat prin tot
felul de măsuri ale vestului; indiferent dacă este vorba de Petru cel
Mare sau de Lenin, ceea ce va veni din vest galvanizează cadavrul
spiritului oriental. Salvarea trebuie să vină de la un nou spirit care
să pătrundă oamenii.
Acest spirit nou, care acum poate fi găsit nu în Orient, ci
chiar în
Occident, trebuie să pună alături viaţa economică, viaţa
statal-politică, viaţa spirituală. În acel moment, vieţii
economice a
vestului, pentru care vestul este deosebit de bine organizat prin
însuşirile sale naturale, i se pot alătura viaţa statală şi viaţa
spirituală. Atunci, pe lângă viaţa statală care, dacă este
orientată
antroposofic, va fi îmbunătăţită pe baza altor principii
decât înainte,
centrul va prelua cu adevărat o viaţă economică şi o viaţă spirituală,
iar Orientul poate fi din nou fertilizat.
Viaţa spirituală care înfloreşte în Occident va fi
înţeleasă de
Orient dacă îi va fi prezentată într-un mod adecvat. De
îndată ce nu
mai sunt create bariere artificiale care nu lasă să treacă ceea ce
trăieste în Occident ca viaţă spirituală cu adevărat orientată
antroposofic, aceasta va putea ajunge în Orient; acest lucru va
fi
înţeles chiar dacă, pentru început, prin intermediul unor
spirite cum a
fost Rabindranath Tagore sau alţii. Problema este că ştiinţele naturii
ca atare sunt respinse de către Orient. Dar acele ştiinţe ale naturii
care sunt iluminate de reală spiritualitate, aşa cum am dorit să le
prezentăm în cursurile noastre de nivel superior, acestea vor fi
preluate cu entuziasm de către Orient. Atunci Orientul va avea o mare
înţelegere pentru o viaţă spirituală de sine stătătoare. El va
prelua
viaţa statal-politică de sine stătătoare, va putea prelua viaţa
economică, va putea s-o desfăşoare în mod independent. Aşa
încât, cu
adevărat, în această tripartiţie a organismului social se
împlineşte şi
ceea ce, dintr-un considerent raţional şi, în acelaşi timp,
spiritual,
reprezintă dezvoltarea lumii europene şi asiatice de după căderea
romanităţii.
