Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOUA SPIRITUALITATE ŞI TRĂIREA LUI HRISTOS

GA 200


CONFERINŢA a III-a

Dornach, 23 octombrie 1920

Am atras atenţia ieri, dintr-un alt punct de vedere decât cel folosit până acum, asupra deosebirilor care există între popoarele actualei lumi civilizate. Am arătat cum este dirijată individualizarea omului de către lumile spirituale în cel de-al cincilea interval postatlantean, cum, în Occident, intervin anumite entităţi, fiind împinse înainte într-un mod nereglementar prin intermediul oamenilor, entităţi care, deşi sunt mai evoluate decât aceştia, se întrupează, din anumite interese, în oameni pentru a contracara adevăratele impulsuri ale prezentului, impulsurile tripartiţiei organismului social.

Am atras atenţia şi asupra modului diferit în care, în Orient, anumite entităţi se impun, e drept, nu prin intermediul oamenilor, entităţi care şi-au avut importanţa lor în trecutul îndepărtat, dar care acum vor să influenţeze viaţa oamenilor, asupra felului în care acţionează acestea asupra lor, datorită structurii sufleteşti deosebite a celor care trăiesc în Orient, fie într-un mod mai mult sau mai putin conştient, lucrând ca imaginaţiune în conştienţa unor oameni din răsărit, fie acţionând în timpul somnului asupra Eului uman, asupra corpului astral şi impunându-se, fără ca oamenii s-o ştie, în efectele ulterioare din starea de veghe şi introducând în felul acesta tot ce se opune unui progres normal al omenirii în Orient. Aşa încât putem să spunem: În Occident s-a pregătit de mult, într-un anumit fel, un gen de legătură cu Pământul a unor oameni de tipul celor pe care i-am descris ieri,  care sunt răspândiţi în acele locuri şi îndeplinesc funcţii de conducere în special în secte, care au o poziţie conducătoare în societăţi secrete şi altele asemenea. În Orient există anumite personalităţi conducătoare care, tocmai sub influenţa unor asemenea fiinţe din trecutul îndepărtat care apar în imaginaţiuni, influenţează actuala dezvoltare culturală. Dacă se doreşte înţelegerea modului cum s-au „înfipt“ oarecum oamenii din centrul european între vest şi est, trebuie să se analizeze mai atent condiţiile spirituale care servesc acolo ca temelie şi tot ce se exprimă, rezultând din aceste condiţii spirituale, în lumea fizică, sensibilă.

V-am făcut atenţi asupra faptului că viaţa străvechiului Orient era o viaţă spirituală, că omul din Orientul străvechi avea o viaţă spirituală extrem de evoluată, o viaţă spirituală care izvora din concepţia nemijlocită a lumilor spirituale, că, apoi, această viaţă spirituală a continuat să existe ca moştenire, a fost mai întâi prezentă în elenism, prin frumoasa lume a artiştilor, dar şi ca un anume fel de a înţelege lucrurile; însă chiar în elenism a intervenit ceea ce a fost aristotelismul, ceea ce era deja o gândire raţională, dialectică. Ulterior însă în civilizaţia Occidentului s-a infiltrat ce venea din înţelepciunea orientală şi, cu excepţia a ceea ce provine din ştiinţele naturii şi ce poate proveni din ştiinţa modernă a spiritului orientată antroposofic, reprezintă, în fond, tot ce există în civilizaţia occidentală ca viaţă spirituală, vechea moştenire orientală. Dar această viaţă spirituală se află într-o decadenţă absolută. Aceasta viaţă spirituală este de aşa natură, încât îi lipseşte forţa propriu-zisă de tracţiune; omul mai are încă o anumită atracţie spre lumea spirituală, dar ceea ce crede el despre această lume nu mai poate fi legat cu ce se petrece în lumea fizică.

Acest lucru se manifestă în modul cel mai pregnant atunci când în puritanismul anglo-saxon îşi face loc o credinţă, aş spune, total ruptă de lume, care trece pe lângă acţiunile lumeşti, care ţinteşte spre zone spirituale total abstracte, care nu-şi dă câtuşi de puţin osteneala să se confrunte cu lumea exterioară fizic-senzorială.

În Orient, chiar şi strădaniile absolut lumeşti, strădaniile vieţii sociale, capătă un caracter atât de spiritual, încât se prezintă ca mişcări religioase. Forţa bolşevismului poate fi explicată prin faptul că oamenii din est, poporul rus, îl concepe ca pe o mişcare religioasă. Forţa de atracţie a acestei mişcări sociale a estului nu se sprijină atât pe reprezentările abstracte ale marxismului, cât, mai ales, pe faptul că purtătorii ei sunt priviţi ca noi Mântuitori, într-o oarecare măsură drept continuatorii aspiraţiei şi vieţii religios-spirituale anterioare. Din lumea romană, chiar şi din lumea greacă târzie, s-a dezvoltat apoi, după cum ştim, ceea ce a cuprins în cel mai mare grad oamenii din centru, elementul dialectic, elementul gândirii juridice, politice, militare.

Iar rolul pe care l-a jucat mai târziu ceea ce s-a dezvoltat din lumea romană poate fi înţeles numai dacă ţinem seama mai întâi de faptul că toate cele trei ramuri ale trăirii umane, trăirea spirituală, trăirea economică, trăirea statal-politică din perioada în care romanitatea a ajuns la o deosebită strălucire, în care a apărut Imperiul roman, erau amestecate haotic, în mod asemănător cu ceea ce se întâmplă şi în prezent în întreaga lume civilizată. Romanitatea a luat sfârşit într-o decadenţă totală care, în esenţă, era condiţionată de faptul că, în Imperiul roman mondial, acţiona imposibilitatea rezultată din întrepătrunderea haotică a celor trei activităţi umane – viaţa spirituală, viaţa de stat, viaţa economică. Se poate spune, într-adevăr, că Imperiul roman şi, în special, cel bizantin au fost un fel de simbol al decăderii celei de-a patra perioade postatlanteene, perioada greco-latină. Nu trebuie să ne gândim decât că din o sută şapte împăraţi ai Imperiului roman de răsărit doar treizeci şi patru au murit în paturile lor! Ceilalţi au fost fie otrăviţi, fie mutilaţi, ori au murit în temniţă, au trecut din temniţă în viaţa monahală şi altele de felul acesta. Iar din ceea ce în sudul Europei a înaintat în decădere ca lume romanică, s-a dezvoltat ceva care a ţâşnit în trei ramuri spre nord.

desen

plansa 3  Planșa 3
[măreşte imaginea]

Avem, mai întâi, ramura vestică. Nu intenţionez să mă ocup azi de amănunte istorice privind evul mediu generate de vechea dezvoltare a omenirii; vreau însă să atrag atenţia asupra câtorva lucruri. Fenomenul caracteristic al dezvoltării occidentale, mai întâi al celei situate mai spre sud, este cel în care romanitatea s-a extins mai întâi spre Spania, asupra Franţei de astăzi, ba chiar şi asupra unei părţi din Britania. Cei care au evoluat acolo au fost romani. Dar toate acestea au fost impuse de ceea ce a pătruns, ca triburi germanice de cele mai diferite tipuri, în aceste populaţii de romani o dată cu migraţia popoarelor.

Tot aici întâlnim un fenomen particular. Este vorba de faptul că germanicii s-au vârât cu forţa în romanitate, s-au „împins“ în ea, şi că aici a apărut ceva care nu poate fi caracterizat decât spunând: Cei care au pătruns în romanitate au fost fiinţe omeneşti de tip germanic; romanitatea ca atare a decăzut, de fapt, din punct de vedere uman; dar ceea ce a rămas din romanitate, aşadar, ceea ce, aş spune, s-a format prin această încrucişare (vezi desenul) a celor două linii, ceea ce s-a format ca populaţie spaniolă, ca populaţie franceză, parţial şi ca populaţie britanică, este, în esenţă, sânge germanic, peste care s-au suprapus elemente lingvistice romane. În realitate, ce s-a petrecut nu poate fi înţeles altfel decât dacă este privit în acest fel. Potrivit configuraţiei sale sufleteşti, orientării sale senzoriale, sentimentale şi volitive, această fiinţă umană a răsărit din ceea ce s-a mişcat ca element germanic în torentul migraţiei popoarelor de la est spre vest. Dar acest element germanic are ca particularitate faptul că, atunci când se loveşte de un element lingvistic străin – şi în această limbă este întruchipată întotdeauna o cultură –, se dizolvă în acest element, adoptă această limbă. El concreşte în această limbă străină, aş spune, ca într-o „haină“ de civilizaţie. Ceea ce trăieşte în vestul Europei ca rasă latină nu are, în fond, nimic din sângele latin. Dar este ceva crescut în ceea ce a tâşnit aici şi este întruchipat prin limbă. Căci era înscris în esenţa elementului latin, a elementului roman, să se afirme deasupra umanităţii, în evoluţia mondială. Din această cauză, testamentul, afirmarea egoismului dincolo de moarte, a fost introdus mai întâi la Roma. Faptul că voinţa trece dincolo de moarte a făcut să încolţească ideea de testament. Tot astfel a acţionat în specificul national durabilitatea limbii dincolo de durabilitatea omenescului.

Dar s-a mai păstrat şi altceva decât limba. Astfel, pentru acest vest s-au mai păstrat în acest torent vechile tradiţii ale diferitelor societăţi secrete, despre a căror importanţă v-am spus multe de-a lungul ultimilor ani, tradiţii care provin din cea de-a patra perioadă post-atlanteană, din perioada greco-latină, care, ce-i drept, sunt împrumuturi din Orient – îndeosebi din manuscrise –, dar care au parcurs romanitatea, latinitatea. Aşa încât, într-o anumită privinţă, în lumea apuseană, în măsura în care s-a cufundat în elementul lingvistic roman, care s-a păstrat dincolo de specificul naţional, avem omul în haina străină a civilizaţiei. Omul se află într-o haină străină şi atunci când, în vechile adevăruri ale Misteriilor care au devenit abstracte şi care, în ceremonii şi în cultul societăţilor apusene, au devenit forme mai mult sau mai puţin goale, există ceva în care s-a cufundat omenirea şi în care trăieşte ca şi când aceasta ar putea-o cuprinde.

Dacă alte condiţii sunt deosebit de favorabile, tocmai această stare a omului de a fi pătruns din exterior de ceea ce provine din limbă oferă un punct de sprijin pentru ca fiinţe cum sunt cele pe care le-am descris ieri să se poată întruchipa în aceşti oameni. Dar pentru o asemenea întruchipare deosebit de favorabil este tocmai elementul anglo-saxon, pentru motivul că şi aici fiinţa omenească eminamente germanică s-a deplasat spre vest, pentru că ea s-a conservat bine şi, într-o măsură mai mică decât elementul propriu-zis latin, s-a pătruns de elementul roman. Astfel, în rasa anglo-saxonă este prezent un echilibru mult mai labil, iar prin acest echilibru mai labil fiinţele care se întrupează aici au mult mai mult arbitrar în acţiune, un spatiu de acţiune mult mai mare. În ţările propriu-zis romane ele ar fi extraordinar de unite. Dar, înainte de toate, trebuie să fie clar că de aceste configuraţii popular-psihologice depinde ceea ce se poate exprima apoi în diferitele personalităţi. Acest element mai labil din anglo-saxonism a făcut posibil ca, în timp ce puritanismul reprezintă o sferă abstractă a credinţei, elementul anglo-saxon să fie în cel mai înalt grad indicat să preia şi să dezvolte gândirea din ştiinţele naturii ca o concepţie asupra lumii şi a vieţii. Ce-i drept, el nu va îngloba întreaga omenire, dar va cuprinde tocmai acea parte a fiinţei umane care, prin încorporarea limbilor, prin încorporarea altor elemente ale fiinţei umane, face posibil ca asemenea fiinţe, cum sunt cele pe care le-am descris ieri, să se întrupeze în aceşti oameni.

Observ că, aşa cum am discutat aici, este vorba doar de oameni singulari, care sunt împrăştiaţi în mulţimea celorlalţi oameni. Nu sunt afectate naţiunile, nu este în nici un fel afectată marea masă a oamenilor, sunt afectaţi oamenii individuali, care au funcţii de conducere extraordinar de importante în regiunile de care am vorbit. Ceea ce posedă, cu predilecţie, în vest asemenea fiinţe, care, apoi, asigură corpului omenesc în care se întrupează o poziţie de conducător, sunt, în principal, trupul şi sufletu1, nu spiritul, pentru care, de aceea, se manifestă mai puţin interes.

Ce a determinat, de exemplu, evuluţia absolut grandioasă, dar unilaterală a teoriei descendenţei a lui Charles Darwin [31]? Faptul că, la Charles Darwin, erau dominante trupul şi sufletul, nu spiritul. De aceea el nu consideră omul decât în funcţie de trup şi suflet, dar face abstractie de spirit şi de ceea ce trece din spirit în sufletesc. Cine analizează nepărtinitor rezultatele cercetărilor lui Darwin, acela va înţelege punctul de vedere conform căruia acolo exista ceva ce nu voia să considere omul în funcţie de spiritul său. „Spiritul“ îl lua în considerare numai orientarea mai nouă din ştiinţele naturii, care este internaţională; dar ceea ce dădea culoarea şi nuanţa întregii concepţii asupra fiinţei umane era înclinaţia spre trup şi suflet, concomitent cu neglijarea totală a spiritului. Aş spune că cei mai fideli discipoli ai Conciliului ecumenic din anul 869 [32] au fost cei din vest. La început ei au ignorat spiritul, dar au luat trupul şi sufletul, aşa cum apar în special în descrierea lui Darwin, şi n-au făcut decât să pună deasupra un cap artificial, ca spirit cu un mod de gândire materialist, aşa cum se naşte din ştiinţele naturii. Şi, pentru că se considera o ruşine a face din ştiinţele naturii o religie universală, a rămas ca operă exterioară auxiliară ceea ce trăieşte mai departe ca puritanism şi altele de felul acesta, dar care nu are aici nici o legătură cu cultura universală propriu-zisă. Vedem cum trupul şi sufletul sunt copleşite, într-o anumită măsură, de un spirit abstract din ştiinţele naturii, pe care îl putem observa clar până în zilele noastre.

Să presupunem însă că s-ar întâmpla contrariul. Dacă ar fi mai puternic ceea ce trăieşte mai departe în limbă, ceea ce trăieşte mai departe în toată lumea spirituală a formelor din cea de a patra perioadă postatlanteană, ce ar rezulta de aici? Ar rezulta o bizară respingere fanatică a spiritului modern; şi nu s-ar sublinia faptul că, din notiunile desprinse din ştiinţele naturii, s-ar aşeza un cap artificial pe ceea ce este trupesc-sufletesc, ci s-ar aşeza vechile tradiţii, dar, de fapt, ar fi cultivate numai trupescul şi sufletescul. Am putea să ne închipuim că un om oarecare descoperă o învăţătură care nu vrea să ţină seama decât de trup şi suflet şi care nu are ca element exterior ştiinţele naturii, ci o parte exterioară rămasă dintr-o revelaţie anterioară adusă în epoca prezentă. Avem de-a face cu iezuitismul, îl avem pe Ignaţiu de Loyola [33]. Aş spune că, tot aşa cum din anglo-saxonism au apărut în mod necesar spirite ca Darwin, tot astfel din romanitatea târzie a apărut Ignaţiu de Loyola.

Ceea ce este specific la oamenii de care trebuie să vorbim aici referindu-ne la Occident este că, prin intermediul lor, lumea remarcă acele fiinţe spirituale pe care le-am caracterizat ieri, că ele acţionează prin acestea. În est lucrurile stau altfel. Spre est se îndreaptă un alt curent (vezi desenul). Dar mai întâi va trebui să luăm în considerare ceva ce porneşte ca un al doilea curent din vechea romanitate, care nu împinge în sus limba, ci întreaga orientare a structurii sufleteşti, orientarea gândurilor. Spre vest se îndreaptă mai mult limba. Aşa apar toate acele fenomene de care tocmai am vorbit. Spre centrul european se îndreaptă ceea ce reprezintă orientarea gândurilor şi care se uneşte cu ce este fixat în germanitate, iar în germanitate este fixată o anumită vrere de a fi concrescut cu limba. Dar această vrere de a fi concrescut cu limba poate fi dobândită doar atâta timp cât oamenii care trăiesc în această limbă sunt împreună. Atunci când goţii, vandalii şi ceilalţi au migrat spre vest, ei s-au scufundat în elementul latin. Concreşterea cu limba a rămas numai în centrul european. Aceasta înseamnă că aici limba nu se află într-o legătură deosebit de puternică cu omul, dar există, totuşi, o legătură mai puternică decât cea a romanilor, care s-au pierdut ca atare, renunţând ei înşişi la limbă. Germanicii n-ar fi putut să renunţe la limba lor. Ei poartă în sine limba ca pe ceva viu, n-ar putea-o lăsa moştenire. Limba poate să se păstreze doar atâta timp cât are o legătură cu omul. Este ceva care depinde de tipul de structură umană a acestor popoare, care, cu timpul, s-au impus în centrul Europei. Aceasta face ca în centrul european să se fi impus oameni care nu erau potriviţi pentru a oferi posibilităţi clare în vederea întruchipării unor asemenea fiinţe, aşa cum a fost cazul în vest. Dar ei au putut fi, totuşi, vizaţi. În cazul oamenilor din centrul Europei a fost posibil ca printre conducători să se impună fiinţe aparţinând celor trei categorii, aşa cum le-am descris ieri. Acest lucru face ca respectivii oameni să manifeste o anumită accesibilitate faţă de fenomenele care le apar celor din Orient ca imaginaiiuni. Numai că, la oamenii din centru, aceste imaginaţiuni rămân în timpul veghei de zi atât de palide, încât apar doar ca noţiuni, ca reprezentări. În acelaşi mod acţionează ceea ce provine de la fiinţele care se întruchipează prin intermediul oamenilor şi care joacă un rol atât de mare în vest. Ele nu pot să provoace un asemenea efect, dar îi pot da omului o anumită orientare. În special în ceea ce-i priveşte pe oamenii din centru s-a întâmplat ca, de-a lungul secolelor, de-abia să fi fost posibil ca aceia care dobândiseră oarecare însemnătate să se poată salva de încorporarea, pe de o parte, a spiritelor din vest şi, pe de altă parte, a spiritelor din est, ceea ce a provocat un fel de lipsă de armonie în aceşti oameni.

Dacă i-am portretiza conform realităţii lor adevărate, am putea spune: Când aceşti oameni vegheau, în ei se manifesta ceva din atacurile spiritelor din vest, care le influenţa poftele, viaţa instinctuală, care trăia în voinţa lor, care le paraliza voinţa. Când dormeau, când corpul astral şi Eul lor erau separate, li se impuneau spirite ca cele care acţionau adesea inconştient asupra oamenilor din Orient ca apariţii în imaginaţiuni. N-ar fi nevoie decât să reliefăm o personalitate absolut caracteristică din civilizaţia centrului şi ar deveni clar ca lumina zilei că lucrurile stau aşa cmn le-am descris. Este suficient să ne referim la Goethe. Gândiţi-vă la tot ce a trăit în Goethe din atacurile spiritelor din vest, la tot ce s-a impus în voinţa sa, la ce a „scurmat“ mai ales în tânărul Goethe, şi care reiese clar când citeşti scenele din Faust sau din Evreul etern, din perioada de tinereţe; pe de altă parte, în el doar se „îmblânzise“ elementul din Orient, care tindea spre spiritual-sufletesc, străbătut de acest element de voinţă – ajuns în vârstă, se întoarce mai mult spre imaginaţiuni –, aşa cum se vede în partea a doua a operei sale Faust. Există însă o prăpastie. Nu puteţi trece, de la stilul primei părţi a lui Faust la stilul părţii a doua.

Dar contemplaţi-l chiar pe Goethe, care creşte din impulsurile vestului, care, aş spune, este chinuit de spiritele vestului, care, ca bărbat tânăr, se consolează cu ceea ce, în cele din urmă, conţine în sine ceva vestic: cu goticul, o dată cu care apare aspiraţia spre spiritele trecutului, spre acele spirite care au acţionat în lumca greacă, dar, în mod deosebit, în gotic, dar care, în fond, erau urmaşii acelor spirite care l-au inspirat odinioară pe oriental, atunci când acesta a ajuns la marea sa înţelepciune primordială. Şi astfel vedem cum, octogenar, nu mai suportă spiritele vestului, care-l chinuie. Vrea să aducă totul la echilibru şi, de aceea, se trage spre sud, pentru a prelua ce poate veni din cealaltă parte. Iată ce-şi pune amprenta caracteristică pe oamenii din centru, tocmai prin conducătorii lor marcanţi – iar ceilalţi îi urmează pe aceşti conducători. Aşa se face că oamenii din centru erau pregătiţi să impună ceea ce este important în întreaga evoluţie a omenirii. Lucrul acesta poate fi cel mai bine observat la un spirit cum este Hegel. Dacă aveţi în vedere filosofia lui Hegel – lucru pe care deseori l-am menţionat aici –, veţi găsi pretutindeni această filosofie dezvoltată până la spirit. Dar nu veţi întâlni la Hegel ceva care să treacă dincolo de viaţa fizic-senzorială. În locul unei doctrine propriu-zise a spiritului veţi observa ca primă parte a filosofiei o dialectică logică; filosofia naturii o veţi întâlni doar ca o sumă de abstracţii a ceea ce trăieşte în fiinţa omenească; ceea ce urmează a fi cuprins prin psihologie, veţi găsi expus în partea a treia a filosofiei lui Hegel. Dar de aici nu rezultă nimic altceva în afară de ceea ce trăieşte omul între naştere şi moarte, care apoi se comprimă în istorie. Nicăieri la Hegel nu este vorba de vreo intrare a eternului în om într-o existenţă dinainte de naştere sau într-una după moarte; aşa ceva nu se poate impune.

Oamenii, oamenii cei mai remarcabili din centru impun ideea că în om, aşa cum trăieşte aici între naştere şi moarte, există trup, suflet şi spirit. Pentru omul lumii senzoriale, pentru lumea noastră fizică, prin aceşti oameni din centru ar trebui să se prezinte spiritul şi sufletescul.

Dacă mergem spre est, înţelegem că – la fel cum putem să spunem că în vest trăieşte cu precădere trupul – aici trăieşte cu precădere sufletul şi spiritul. De aceea, înălţarea spre imaginaţiuni este firească şi, dacă aceste imaginaţiuni nu ajung la conştienţă, ele totuşi lucrează asupra ei. La omul din răsărit, întreaga structură a gândirii este de aşa natură, încât tinde spre imaginaţiuni, chiar dacă aceste imaginaţiuni sunt cuprinse uneori, ca la Soloviov [34], în noţiuni abstracte.

O a treia ramură merge din lumea romană spre nord, trecând prin Bizanţ până în Orient (vezi desenul). Ceea ce în romanitate era reunit într-un mod haotic, se desface într-o anumită măsură în trei ramuri. Tinde să se separe, o ia spre vest, unde un nou element al economicului se impune ca deosebit de potrivit cu era nouă şi care se uneşte cu ştiinţele naturii. Vine în est şi, de la vechea înţelepciune primordială, ajunge la decadenţă; dincolo de toate acestea se dezvoltă spiritualul în formă religioasă. Toate acestea se petrec, fireşte, în paralel. Spre centru se dezvoltă ceea ce este politic-militar, statal-juridic, extinzându-se, desigur, în diferite direcţii; noi însă nu trebuie să pierdem din vedere ramurile caracteristice. Cu cât mergem mai departe spre est, cu atât mai mult vedem cum aceşti oameni din Orient nu sunt concrescuţi cu limba lor în acelaşi mod ca popoarele germanice. Popoarele germanice trăiesc în limba lor cât timp o posedă. Studiaţi acest mers ciudat al omenirii germanice din centrul Europei. Studiaţi aceste ramuri ale populaţiei germanice, care s-au retras, de pildă, spre Ungaria, în regiunea cipserienilor, şvabii, în jos, în Banat, spre Ardeal, saşii ardeleni. La toţi există ceva, aş zice, ca o stingere lentă a elementului lingvistic. Aceşti oameni se mistuie pretutindeni în limba în care se cufundă. Ar fi unul dintre cele mai interesante studii etnografice dacă s-ar analiza cum, în jurul Vienei, într-un timp relativ scurt, de-a lungul doar a ultimelor două treimi ale secolului al XIX-lea, germanitatea s-a retras, a fost inundată. Este ceva aproape palpabil, dacă priveşti aceste lucruri într-un mod raţional. S-a văzut cum, în maghiarime, elementul german s-a dezvoltat într-un mod artificial, în slavism într-un mod natural. În est însă omul este concrescut în mod absolut cu limba sa. Aici există spiritual-sufletescul, iar acesta trăieşte în limbă. Este un lucru pe care deseori nu-l luăm deloc în seamă. Omul din vest trăieşte în limbă în cu totul alt mod decât cel din est, într-un mod radical diferit. Omul din vest trăieste în limba sa ca într-o haină; omul din est trăieşte în limba sa ca în sine însuşi. De aceea, omul din vest a putut prelua conceptia naturalist-ştiinţifică despre viaţă, pe care a turnat-o în limba sa, care nu este decât un recipient. În Orient, concepţia naturalist-ştiinţifică a vestului despre viaţă nu va prinde niciodată rădăcini, căci nu se poate cufunda câtuşi de puţin în limbile Orientului. Limbile Orientului o resping, nu preiau concepţia naturalist-ştiinţifică despre viaţă.

Puteţi simţi acest lucru atunci când lăsaţi să acţioneze asupra dumneavoastră părerile lui Rabindranath Tagore [35]; chiar dacă la Rabindranath Tagore toate acestea sunt impregnate de cochetărie, se vede, totuşi, cum întreaga sa trăire de sine constă din resimţirea unei confruntări cu concepţia vestică despre lume şi imediat – prin viaţa trăită în limbă – o respingere a acestei concepţii.

În acest întreg a fost aruncat omul din centru, care a trebuit să preia tot ce trăise în vest. El n-a preluat acest lucru atât de profund ca vestul, ci l-a impregnat şi cu ceea ce avea estul. De aceea, echilibrul mai labil din centru, dar şi un conflict interior, dualismul individualizării sufletelor oamenilor, aspiraţia de a găsi o armonie, un acord în dualism, aşa cum se întâlneşte într-un mod atât de clasic, de măreţ în scrisorile lui Schiller cu privire la educaţia estetică – instinetul natural şi instinctul raţional –, care urmează să se îmbine, trimit clar spre această dualitate. Dar se poate vorbi şi de ceva cu mult mai profund. Dacă privim spre vest, vedem că aici tot ce este specific national manifestă o anumită înclinaţie de a prelua modul de gândire naturalist-ştiinţific, care se pretează extraordinar la viaţa economică. V-am spus cum modul de gândire naturalist-ştiinţific s-a infiltrat până în psihologie, ştiinţa sufletului. În vest, acest mod de gândire, concepţia naturalist-ştiinţifică, este preluat fără rezerve. Şi tocmai aici puritanismul s-a manifestat ca o influenţă abstractă, care nu are nimic de-a face cu viaţa exterioară propriu-zisă, ceva pe care, într-o anumită măsură, îl zăvorăşti în casa sufletului, pe care nu-l laşi să fie atins de cultura exterioară.

Ceea ce se dezvoltă în vest poate duce la concluzia că aici există o predispoziţie de a include în sine tot ce este accesibil raţiunii umane, în măsura în care ea este legată de trup şi suflet. Puritanismul nu este decât o haină de duminică pentru trup, ceea ce este accesibil raţiunii. De aici deismul, această lămâie stoarsă a unei concepţii religioase despre lume, unde din Dumnezeu n-a mai rămas nimic în afară de un basm despre o cauză generală, absolut abstractă a lumii; raţiunea, care este legată de trup şi suflet, este cea care se impune.

În est nu există nici un fel de înţelegere pentru un astfel de raţionalism. Totul începe din Rusia. Are rusul, în general, înţelegere pentru ceea ce în vest se numeşte raţionalism? Să nu ne lăsăm amăgiţi; rusul nu are nici cea mai mică înţelegere pentru ceea ce în vest se numeste raţionalism. El este deschis pentru ceea ce s-ar putea numi revelaţie. De fapt, el preia toate acestea ca pe conţinutul sufletului său, pe care-l datorează unui fel de revelaţie. Din raţionalism, chiar dacă repetă cuvântul după cei din vest, el nu înţelege nimic, adică nu simte ce simt oamenii din vest. Dar ceea ce poate fi simţit când vorbeşti de revelaţie, de pogorârea adevărurilor din lumea suprasenzorială în oameni, aceasta el o poate înţelege bine. În schimb – iar pentru aceasta tocmai puritanismul constituie o dovadă – în Occident nu există nici cea mai mică înţelegere pentru relaţia omului rus şi, în primul rând, a orientalului, a asiaticului, în general pentru relaţia omului cu lumea spirituală. Pentru aşa ceva în vest nu există nici cea mai mică înţelegere. Căci aceasta este cu totul altceva decât ceea ce este mediat de raţiune; este ceva ce, pornind de la spiritual, cuprinde omul şi-l pătrunde într-un mod viu.

La oamenii din centrul european lucrurile se petrec astfel: atunci când s-a apropiat cel de-al cincilea interval postatlantean, cam prin secolele X, XI, XII – el a început la mijlocul secolului al XV-lea –, spiritele cele mai remarcabile din centrul european se aflau în faţa unei mari întrebări care le era pusă lor ca oameni care se aflau între vest şi est, iar în ei vestul împingea spre raţiune, estul spre revelaţie. Din acest punct de vedere s-a studiat scolastica înaltă, epoca de strălucire a dezvoltării spirituale medievale, din acest punct de vedere s-au studiat spirite ca Albertus Magnus, Toma d'Aquino, Duns Scotus [36] şi altii; să-i comparăm cu alte spirite ca Roger Bacon [37] – mă refer la cel bătrân, care era orientat mai mult spre vest –, şi vom vedea că în faţa spiritelor scolasticii înalte din centrul Europei s-a ridicat, din acţiunea comună a ceea ce venea dinspre vest ca raţiune, dinspre est ca revelaţie, o mare întrebare. Ceea ce-i afecta se datora, pe de o parte, spiritelor care voiau ca, prin voinţă, să pună stăpânire pe trupul şi pe sufletul omenesc, pe de altă parte, spiritelor care voiau să fie cuprinse de imaginaţiune din spiritul şi sufletul estului. Aşa a apărut doctrina scolastică, care înseamnă deopotrivă raţiune, pe de o parte, revelaţie, pe de altă parte, raţiune pentru tot ce poate fi dobândit pe Pământ prin simţuri, revelaţie pentru adevărurile suprasenzoriale, care pot fi aflate numai din Biblie şi din tradiţia creştinismului. Scolastica creştină a evului mediu poate fi înţeleasă corect, dacă vom considera că cele mai remarcabile spirite ale ei sunt acelea în care s-a scurs raţionalism din vest şi revelaţie din est. În oameni au acţionat atunci ambele orientări, care în evul mediu nu au putut fi îmbinate altfel decât percepând într-o oarecare măsură în sine conflictul interior.

În locul acela din mica noastră cupolă [38], acolo în minusculul spaţiu în formă de cupolă unde trebuia să fie reprezentat elementul german cu dualismul său, veţi vedea ciocnindu-se acest conflict în maroniul-negricios şi în roşcatul-gălbui: roşul-gălbui al revelaţiei, negrul-maroniu al raţionalului. Acolo acţiona mai ales ca inspiraţie ceea ce s-a înfăţişat oamenilor prin diferitele culturi umane, numai că totul era perceput în culori şi în revelaţiile culorilor.

S-ar putea spune astfel că ceea ce se întâmplă astăzi în lumea civilizată este înglobat în vest de elementul manifestat abia în epoca modernă, şi anume de viaţa economică; viaţa economică n-a fost în nici o epocă anterioară o problemă atât de actuală, cum a devenit astăzi. Aceasta este în spiritul timpului. În schimb, ceea ce există în stat şi în politică a început să se stingă. Iar ceea ce a fost întemeiat apoi, în ultima treime a secolulvi al XIX-lea, sub forma Imperiului german a preluat în sine acest element pe cale să se stingă al vechii romanităţi şi a pierit din această cauză. Aşa a fost de când s-au pus bazele imperiului, şi aşa s-a desfăşurat evoluţia sa. În fond, în Imperiul german a avut loc doar continuarea elementului juridic-statal, a elementului politic care a organizat şi a dispus de mari genii în organizare; dar acest element a vrut să încorporeze în sine economia fără a poseda şi gândirea economică. Se voia ca tot ce a realizat economia în această zonă să se strecoare sub sistemul de stat. Militarismul, de pildă, care a pornit din Franţa sau din Elveţia, dar care a mai avut şi alte forme, a fost etatizat, dacă se poate spune aşa, în Europa Centrală. Aşa încât Europa Centrală n-a putut prelua nici viaţa economică, nici o viaţă spirituală cu adevărat vie în sine, izvorâtă din rădăcinile proprii. Ce s-a organizat în ultimul timp în Europa Centrală ca ceva opus spiritualităţii este tot ce poate fi mai îngrozitor! Vedem cum tot ce înseamnă viaţă spirituală se încadrează tot mai mult în forma statului politic. Şi aşa se face că, în deceniul al doilea al secolului al XX-lea, în Europa Centrală nu mai exista nici un om care să scrie despre istorie sau alte lucruri similare în afară de oamenii politici. Tot ce a provenit din universităţi nu reprezintă istoria obiectivă, ci este înţelepciune de partid, colorată politic. Dar şi mai decadentă este viaţa spirituală care ne vine din timpurile primordiale din Orient. Aceasta s-a dezvoltat, integrându-se în torentul revărsat din vest, din centru, în măsurile luate de Petru cel Mare, care mai erau încă pătrunse de un element spiritual primitiv, cuprins însă de decădere şi care îşi sfârşeşte existenţa în panslavism, în slavofilie. În sfârşit, aceasta a dus la crearea actualelor stări, din care trebuie să apară un spirit nou, căci cel vechi este total decadent.

Vedem, astfel, răspândită noua economie, jurisprudenţa şi statalitatea pe cale să dispară şi viaţa spirituală deja dispărută.

În vest, elementul statal este absorbit în întregime de economie, iar spiritualul există numai sub forma ştiinţelor naturii, dacă facem abstracţie de falsul puritanism. În centru am avut deja un stat muribund, care voia să absoarbă economia şi viaţa spirituală şi, din această cauză, nu a mai putut trăi. Iar în est nu avem nimic altceva în afară de spiritul vechilor timpuri, care va fi galvanizat prin tot felul de măsuri ale vestului; indiferent dacă este vorba de Petru cel Mare sau de Lenin, ceea ce va veni din vest galvanizează cadavrul spiritului oriental. Salvarea trebuie să vină de la un nou spirit care să pătrundă oamenii.

Acest spirit nou, care acum poate fi găsit nu în Orient, ci chiar în Occident, trebuie să pună alături viaţa economică, viaţa statal-politică, viaţa spirituală. În acel moment, vieţii economice a vestului, pentru care vestul este deosebit de bine organizat prin însuşirile sale naturale, i se pot alătura viaţa statală şi viaţa spirituală. Atunci, pe lângă viaţa statală care, dacă este orientată antroposofic, va fi îmbunătăţită pe baza altor principii decât înainte, centrul va prelua cu adevărat o viaţă economică şi o viaţă spirituală, iar Orientul poate fi din nou fertilizat.

Viaţa spirituală care înfloreşte în Occident va fi înţeleasă de Orient dacă îi va fi prezentată într-un mod adecvat. De îndată ce nu mai sunt create bariere artificiale care nu lasă să treacă ceea ce trăieste în Occident ca viaţă spirituală cu adevărat orientată antroposofic, aceasta va putea ajunge în Orient; acest lucru va fi înţeles chiar dacă, pentru început, prin intermediul unor spirite cum a fost Rabindranath Tagore sau alţii. Problema este că ştiinţele naturii ca atare sunt respinse de către Orient. Dar acele ştiinţe ale naturii care sunt iluminate de reală spiritualitate, aşa cum am dorit să le prezentăm în cursurile noastre de nivel superior, acestea vor fi preluate cu entuziasm de către Orient. Atunci Orientul va avea o mare înţelegere pentru o viaţă spirituală de sine stătătoare. El va prelua viaţa statal-politică de sine stătătoare, va putea prelua viaţa economică, va putea s-o desfăşoare în mod independent. Aşa încât, cu adevărat, în această tripartiţie a organismului social se împlineşte şi ceea ce, dintr-un considerent raţional şi, în acelaşi timp, spiritual, reprezintă dezvoltarea lumii europene şi asiatice de după căderea romanităţii.