|
Zilele acestea, astăzi, mâine şi poimâine, vă voi vorbi despre ceea ce am anunţat
încă de mai multă vreme [46];
şi anume despre modul deosebit
în care, în prima jumătate a secolului al XX-lea, trebuie
să aibă loc
un fel de re-revelaţie a evenimentului-Hristos. Pentru aceasta trebuie
făcute câteva pregătiri, mai întâi astăzi,
încercând să caracterizez
încă o dată, dintr-un anumit punct de vedere, structura
spirituală a
lumii civilizate şi să atrag atenţia asupra cerinţelor ridicate de
însăşi dezvoltarea omenirii, de educarea, în mare, a
omenirii în
viitorul apropiat.
Ştim deja că, pe la mijlocul secolului al XV-lea, a început o nouă eră în dezvoltarea omenirii civilizate. Din acel moment avem de-a face cu o dezvoltare deosebită a intelectului uman. Astăzi nu mai există o reprezentare exactă despre structura sufletească, aşa cum se întâlnea la oamenii care au trăit înainte de acest moment de cotitură din istoria mai nouă. Nimeni nu se mai gândeşte ce fel de structură sufletească trebuie să fi fost aceea, ne-am putea doar imagina cum a fost acea structură sufletească în Europa, care i-a făcut pe oameni să întreprindă cruciadele spre Asia, spre Orient, dacă ne reprezentăm cât de imposibil a devenit un asemenea eveniment bazat pe fundaluri ideal-spirituale, începând de la mijlocul secolului al XV-lea. Nimeni nu se gândeşte că, înainte de acest punct de cotitură istoric, omenirea avea cu totul alte interese şi nici care interese au evoluat foarte mult începând din acea vreme. Dar dacă din diversitatea de caracteristici ale acestui interval mai nou de timp am vrea să relevăm una ca fiind cea mai importantă, aceasta ar fi creşterea extraordinară, intensificarea forţei intelectuale a omului.
În om se află întotdeauna o altă forţă, fie ca
aspiraţie, fie ca
fapt de conştienţă mai mult sau mai puţin clar, în străfundurile
sufletului. Este aspiraţia spre cunoaştere. Dacă privim spre timpurile
mai vechi, spre dezvoltarea europeană din secolele XI-XIV, putem vorbi
de o evidentă aspiraţie spre cunoaştere, în măsura în care,
pe atunci,
omul avea în sufletul său aptitudini care-l ajutau să se
raporteze
într-un anumit fel faţă de natură, faţă de ceea ce natura relevă
drept
spirit şi, în felul acesta, faţă de lumea spirituală. De atunci
se
vorbeşte mult despre aspiraţia spre cunoaştere. Dar, dacă analizăm
imparţial dezvoltarea omenirii, nu putem în nici un caz compara
ca
intensitate aspiraţia spre cunoaştere care domneşte astăzi cu aspiraţia
spre cunoaştere care domnea înainte de mijlocul secolului al
XV-lea.
Pentru sufletul omenesc era o problemă deosebit de acută să aspire spre
cunoaştere, spre o cunoaştere care reprezenta ceva, ca ardoare şi ca
sentiment de căldură interioară, pentru om şi care însemna ceva
ca
impulsuri care-l ajutau să-şi îndeplinească lucrarea sa în
lume şi aşa
mai departe. Tot ce exista atunci ca aspiraţie spre cunoaştere poate fi
din ce în ce mai puţin comparat cu ceea ce se
întâmplă începând de la
mijlocul secolului al XV-lea. Dacă ne gândim la marii filosofi
din
prima jumătate a secolului al XIX-lea, vedem că ei oferă forme geniale
ale sistemului de idei uman, dar acestea sunt doar, aş spune, forme
artistice; de fapt, nu întâlneşti nici la Fichte, nici la
Schelling,
nici la Hegel – la Hegel chiar deloc – un concept corect despre ceea ce
era înainte aspiraţia spre cunoaştere. Iar mai târziu,
în cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, cunoaşterea trece mai mult sau mai
puţin în slujba vieţii exterioare, chiar dacă, potrivit vechiului
obicei, este cultivată separat. Ea trece în slujba tehnicii şi
capătă
şi configuraţia acestei tehnici. Dar care este originea unei asemenea
situaţii? Tocmai faptul că în această perioadă mai recentă
consemnăm
dezvoltarea deosebită a intelectului. Desigur, aceasta nu s-a produs
dintr-odată. Acest eveniment a fost pregătit lent. Ecourile vechilor
stări vizionare nu se mai auzeau distinct de multă vreme. Dar am putea
spune că aceste ecouri au răzbătut într-o anumită măsură
înainte de
secolul al XV-lea. Oamenii, cel puţin cei care aspirau la cunoaştere,
aveau cu toţii o reprezentare despre aptitudinile superioare care se
înalţă din sufletul omenesc, superioare celor ale vieţii zilnice.
Dacă,
în vechime, aceste aptitudini se înălţau din suflet doar
prin vise, ele
erau, totuşi, diferite de cele ale vieţii obişnuite, şi prin aceste
aptitudini se voia să se pătrundă în profunzimea esenţei lumii şi
s-a
ajuns până la spiritualitatea acestei esenţe. Aşa a apărut
cunoaşterea.
Se consideră că s-a ajuns la cunoaştere atunci când s-a
înţeles cum
acţionau entităţile spiritual-elementare prin intermediul diferitelor
fenomene din natură, cum acţiona, în mare, entitatea
divin-spirituală
prin totalitatea naturii. Aceasta se întâmpla atunci
când zeii vorbeau
prin fenomenele din natură, prin mişcările aştrilor, la apariţia
aştrilor. Aceasta se înţelegea prin cunoaştere.
În clipa în care omenirea a renunţat să descopere
spiritualul din
fenomenele lumii, conceptul de cunoaştere a intrat şi el mai mult sau
mai puţin într-o fază de declin. Scăderea intensităţii
cunoaşterii,
iată ce trebuie să înregistrăm în noul interval al
dezvoltării omenirii.
Ce a devenit necesar acum? Ceea ce există doar în cercul
restrâns al
oamenilor care aspiră la antroposofie, dar care trebuie să capete tot
mai mult dimensiuni generale. Oamenilor din vechime fenomenele din
natură le relevau spiritualul. Din fiecare izvor, din fiecare nor, din
fiecare plantă vorbea spiritualul. Percepând în felul lor
fenomenele
din natură şi sistemul naturii, oamenii cunoşteau spiritualul. Acum
lucrurile s-au schimbat. Starea intelectualismului nu mai este
decât o
stare de tranziţie. Căci ce altceva reprezintă acest intelectualism
în
afară de profunda sa specificitate? Cu pura intelectualitate nu putem
cunoaşte nimic. Intelectul nu înseamnă cunoaştere. Aceasta este
marea
eroare căreia îi poate cădea victimă omul: că intelectul
înseamnă
cunoaştere. Oamenii vor ajunge din nou la cunoaştere doar când se
vor
apleca asupra a ceea ce se află la temelia cercetării din domeniul
ştiinţei spiritului, şi aceasta se poate obţine prin imaginaţiune.
Oamenii pot ajunge din nou la cunoaştere, de asemenea, atunci
când îşi
spun: În timpurile vechi entităţile spiritual-divine vorbeau din
fenomenele naturii. Ele nu se adresau intelectului. Pentru cunoştinţele
superioare, suprasenzoriale, nu vorbesc direct fenomenele din natură,
căci natura, ca atare, acţionează tacit, dar oamenilor le vor vorbi
entităţi care le vor apărea în imaginaţiuni, care-i vor inspira,
cu
care se vor uni intuitiv şi pe care ei le vor putea raporta din nou la
fenomenele din natură. Astfel, se poate spune: În vechime,
spiritualul
le apărea oamenilor prin intermediul naturii. În starea noastră
de
tranziţie omul posedă intelectul. Natura rămâne lipsită de
spirit. Omul
va urca până la o stare în care va putea din nou să
înţeleagă că natura
nu-i va mai vorbi despre divin-spiritual, dar că el va cuprinde
divin-spiritualul într-o cunoaştere suprasenzorială, astfel
încât va
putea raporta din nou acest spiritual la natură.
Acesta este specificul vechii vieţi spirituale orientale, al vechii
cunoaşteri orientale, despre care ştim că a continuat să existe
în
civilizaţia occidentală ca moştenire, că, în perioada de
înflorire a
cunoaşterii lor, orientalii au perceput spiritualul în toate
fenomenele
din natură, că divin-spiritualul a vorbit prin intermediul naturii, fie
prin entităţile elementare inferioare, în diferitele lucruri şi
fenomene izolate, fie prin faptul că a vorbit, prin întreaga
natură
atotcuprinzătoare, divin-spiritual. Mai târziu, în centru
s-a dezvoltat
ceea ce se afla sub spiritul juridic-dialectic. De aici a apărut
intelectualitatea. Omul a păstrat cultura spirituală ca moştenire din
vechiul Orient. Iar atunci când s-a manifestat ultima aspiraţie
de a
afla ceva despre Orient – câte ceva despre acesta se mai aflase
prin
mijlocirea cruciadelor şi s-a adus în Europa – şi când
această ultimă
aspiraţie s-a stins datorită cruciadelor, atunci în faţa
Orientului a
apărut, pe de o parte, ceea ce întemeiase Petru cel Mare, cel
care a
distrus resturile structurii sufleteşti orientale opuse laturii
europene, iar pe de altă parte au apărut turcii, care, la
începutul
intervalului pe care îl numim cea de-a cincea perioadă
postatlanteană
îşi consolidau dominaţia în Europa. Într-o oarecare
măsură, instruirea
europeană venită dinspre Orient s-a încheiat. Ea trebuia să
evolueze,
dar nu se putea dezvolta decât sub influenţa vieţii
juridic-dialectice,
sub influenţa vieţii economice din vest şi ca o continuare decadentă a
ceea ce se păstrase ca viaţă spirituală din Orient, dar în faţa
căreia
se închiseseră porţile în modul pe care l-am arătat. Prin
aceasta a
fost pregătită şi starea în care trăim acum şi în care
suntem îndrumaţi
să deschidem din nou, din noi înşine, porţile spre lumea
spirituală, să
ajungem prin imaginaţie, inspiratie şi intuiţie la concepţia lumii
spirituale.
Toate acestea ţin de faptul că, în acele vremuri vechi,
în care
orientalul se ridica spre cunoştinţele sale, deosebit de importante
erau aptitudinile, forţele pe care omul le aducea, prin naştere,
în
existenţa fizică. De fapt, în acele timpuri ale
înţelepciunii
orientale, în ciuda a ce se petrecea acolo în ceea ce
priveşte
civilizaţia, a ce era străluminat de înţelepciune, totul se afla
în
legăturile de sânge; dar ceea ce se afla în aceste legături
de sânge
era, în acelaşi timp, recunoscut spiritual. Prin Misterii se
stabilea
cine era chemat să conducă oamenii datorită descendenţei sale. Aici nu
mai era nici un fel de contradicţie. Cel care, prin Misterii, fusese
chemat să conducă oamenii era pus, oarecum, la locul său prin faptul că
ascendenţa sa era un semn exterior. Atunci nu exista nici un argument
juridic, indiferent cum ar fi fost formulat, care să spună dacă cineva
era îndreptăţit să se afle în acel loc, căci
împotriva hotărârii
zeilor, care fixau locul oamenilor, nu existau obiecţii. În
Orient
jurisprudenţa nu era cunoscută. Era cunoscută, fireşte, teocraţia,
guvernarea lumii. Misiunea oamenilor aici, în lumea simţurilor,
venea
de sus, din lumea spirituală. În locul a ceea ce se percepea
atunci
când se spunea: Un om a cărui ascendenţă a fost astfel dirijată
de zei,
încât el putea fi pus la locul cuvenit, în locul
acestei percepţii a
apărut o alta, care purta o haină juridic-dialectică şi din care, cu
argumente juridice, se putea discuta dacă cuiva îi revenea un
anume
loc, unde trebuia să se afle acesta, dacă trebuia să facă un lucru sau
altul, şi aşa mai departe.
Tipul de structură sufletească – configurarea acesteia era pregătită
încă din antichitatea greacă, dar mai ales din cea romană – prin
care
în Europa Centrală s-a început stabilirea, pe baza
conceptelor, a
dialecticii, a ceea ce este drept, am analizat-o deja din cele mai
diferite puncte de vedere, Orientul nu o cunoştea, ea îi era
absolut
străină. Pentru Orient era important să scruteze voinţa zeilor. Şi nu
mai era vorba de nici o dialectică, dacă voiai să afli care era voinţa
zeilor.
Dar ne aflăm din nou în faţa unei cotituri. Acum intervine
necesitatea ca omenirea să aibă mai exact în vedere elementul
dialectic-juridic. Această stare rezultată din dialectic-juridic este
strâns legată de elementul economic, care, venit din vest, a
cucerit
lumea cu ajutorul tehnicii. Economicul a constituit un element
subordonat în vechile culturi, care erau absolut teocratice,
pătrunse
în totalitate de zei şi spirit. Acolo, în viaţa economică,
omul acţiona
potrivit poziţiei şi demnităţii cu care-l învestiseră zeii prin
sentinţele pronunţate de înţelepţii Misteriilor. În viaţa
dialectic-juridică era cuprinsă într-o oarecare măsură viaţa
economică,
care începea şi ea într-un mod primitiv; căci atunci
când a început
evul mediu, aşa-numitul ev mediu, romanii nu mai aveau bani. Economia
financiară s-a pierdut treptat, iar în Europa s-a răspândit
cultura
dialectic-juridică, ca un fel de economie naturală. Prima parte a
evului mediu a fost, de fapt, dominată de lipsa banilor; apoi au apărut
acele forme de armate de care era nevoie, pentru că trupele nu puteau
fi plătite. Romanii îşi răsplătiseră trupele cu bani. În
evul mediu a
apărut sistemul feudal, s-a format o pătură specială de soldaţi. Toate
acestea deoarece, sub influenţa economiei naturale, omul legat de glie
nu putea să se implice în războaie ample. Aşadar, elementul
dialectic-juridic s-a dezvoltat într-un fel de economie naturală
şi
abia atunci când, din vest, a pătruns tehnica unei asemenea vieţi
economice a început o perioadă nouă. Această viaţă civilizată,
care
devine astăzi atât de fragilă, a apărut, de fapt, în cel
de-al cincilea
interval postatlantean prin intermediul tehnicii. Toate acestea le-am
expus deja în cele mai diferite moduri. Am arătat cum, potrivit
unui
recensământ extern, la sfârşitul secolului al XIX-lea pe
Pământ trăiau
o mie patru sute de milioane de oameni, dar că se muncea ca şi cum ar
fi existat două mii de milioane de oameni. Aceasta pentru că munca era
executată de maşini. S-a instaurat tehnica maşinistă, cu fabuloasa
transformare a vieţii economice, ba chiar şi cu fantastica transformare
a vieţii sociale.
Încă nu s-a manifestat – şi aceasta deoarece viaţa
intelectuală
inundă încă totul – ceea ce trebuie să introducă tehnica
economică
maşinistă în civilizaţia modernă. În ceea ce priveşte
perspectivele
care stau în faţa omenirii, se pot face cele mai uimitoare
experimente.
Astăzi există destui oameni, în special acolo unde aceştia se
numesc
practicieni, care, de pildă, acţionează în posturi
guvernamentale, iar
acolo această practică, de regulă, se volatilizează; puţina practică
care mai există se volatilizează, de obicei, atunci când oamenii
o pun
în acţiune în posturi guvernamentale. În mintea unor
astfel de
„practicieni cârmuitori“ sau „cârmuitori practici“ – astăzi
o spunem
între ghilimele – iau naştere idei ciudate. Cineva îmi
spunea deunăzi:
Da, vremurile noi ne-au adus maşinile şi, o dată cu ele, viaţa
citadină; trebuie să readucem viaţa din nou la ţară. Ca şi cum epoca
maşinilor ar putea fi ştearsă de pe faţa Pământului! Maşinile vor
ajunge şi ele la ţară, aşa i-am spus omului. I-am mai spus: Totul se
poate uita, cultura spirituală poate fi uitată, dar maşinile vor
rămâne, maşinile vor fi, pur şi simplu, duse şi la ţară. Ceea ce
a
apărut în oraşe va fi transplantat la ţară.
Oamenii devin reacţionari în stil mare, atunci când nu
mai au
înclinaţii. Iar astăzi aceasta este, în general,
caracteristica
oamenilor, care nu au voinţa de a înţelege progresul real. Ei ar
prefera să readucă la ţară vechile stări. Îşi închipuie că
aşa ceva
este posibil. Ei cred că ceea ce au realizat secolele poate fi
eliminat. Absurdităţi! Dar tocmai aceste absurdităţi sunt astăzi
îndrăgite de oameni, pentru că ei sunt prea comozi pentru a
înţelege
noul şi se pricep mai bine să manevreze vechiul. Epoca maşinistă a
început. Datorită maşinilor se economiseşte forţă umană. Astăzi,
pe
Pământ, ar fi nevoie de cinci sute de milioane de oameni pentru a
realiza ceea ce fac maşinile.
Această muncă executată de maşini a apărut în civilizaţia
ocidentală; mult mai târziu s-a extins spre Orient, unde,
în nici un
caz, nu s-a aclimatizat ca în civilizaţia occidentală. Dar
aceasta este
o perioadă de tranzit. Iar acum concentraţi-vă asupra unui gând,
şi
oricât de ciudat vi se va părea acesta, primiţi-l cu toată
seriozitatea.
Să presupunem că omul din vechime avea în faţa sa un nor,
poate un
râu, tot felul de plante şi multe altele. În acestea el
vedea fiinţe
elementare spirituale şi ajungea până la entitătile
divin-spirituale
ale ierarhiilor superioare. Toate acestea le vedea oarecum prin
intermediul naturii. Astăzi natura nu mai vorbeşte despre aceste
existenţe divin-spirituale. Noi trebuie să le înţelegem ca pe
ceva
spiritual, dincolo de natură, şi atunci le putem raporta din nou la
natură. A sosit momentul trecerii. Omul a creat maşinile, ca un
adjuvant al naturii. Pe acestea el le vede mai întâi
abstract, le
gestionează abstract; el are matematica sa, are geometria sa, mecanica
sa. Cu acestea îşi construieşte maşinile şi le vede în
abstracţiunea
lor. Dar foarte curând va trebui să afle un lucru nou.
Oricât de ciudat
i-ar părea omului din zilele noastre faptul că această descoperire va
fi făcută, el va afla că în acest maşinism pe care l-a
încorporat în
viaţa economică vor acţiona din nou spiritele pe care le percepuse mai
de mult în natură. Le va percepe în mecanismele sale
tehnic-economice:
el le-a făcut, dar, cu timpul, ele îşi capătă propria viaţă; la
început, doar o viaţă pe care el o poate nega, pentru că se
manifestă
în sectorul economic. Dar va observa că ceea ce creează el
însuşi
capătă o viaţă proprie pe care nu o mai înţelege cu intelectul,
deşi a
creat-o cu ajutorul intelectului. Poate că astăzi încă nu ne
putem face
o reprezentare, totuşi aşa va fi. Oamenii vor descoperi că obiectivele
lor economice devin purtători de demoni.
Dar să analizăm acelaşi lucru dintr-un alt unghi. Sistemul
leninist-troţkist a apărut din pur intelect, din raţiunea cea mai
abstractă, care vrea să construiască în Rusia o viaţă economică.
În
pofida lui Lunacearski [47], viaţa
spirituală nu-i interesează pe oameni. Aceasta trebuie să fie doar
ideologia din viaţa economică. Nu se poate afirma că
dialectic-juridicul reprezintă punctul forte în sistemul
troţkist-leninist. Dar totul trebuie orientat spre economic. Se doreşte
ca intelectul să fie încorporat, într-o oarecare măsură,
în viaţa
economică. Dacă acest lucru ar fi posibil un timp – acest prim
experiment nu va avea succes, dar să presupunem că ar fi posibil –,
viaţa economică n-ar putea fi ţinută în frâu, din ea ar
ieşi
pretutindeni la iveală forţele demonice distructive. N-ar fi posibil,
pentru că intelectul nu ar putea manevra toate cerinţele economice care
şi-ar face loc pretutindeni. Aşa cum, în vechime, omul a perceput
natura şi fenomenele din natură şi a văzut în ele demonicul, tot
astfel
omul din zilele noastre trebuie să înveţe să vadă demonicul
în ceea ce
el însuşi provoacă în viaţa economică. Deocamdată, aceşti
demoni pe
care oamenii nu i-au convertit la maşinism mai intră încă
în oameni
şi-şi fac simţită prezenţa ca forţe distructive în revoluţiile
sociale.
Aceste revoluţii sociale distructive nu sunt altceva decât
rezultatul
nerecunoaşterii demonicului din viaţa noastră economică.
Spiritualitatea elementară trebuie căutată în viaţa economică,
aşa cum,
pe vremuri, spiritualitatea elementară era căutată în natură.
Viaţa pur
intelectuală este doar o stare intermediară care n-are, în
general,
nici o importanţă pentru natură şi pentru ceea ce produce omul, ci
numai pentru omul însuşi. Oamenii au dezvoltat intelectul pentru
a
putea deveni liberi. Ei trebuie chiar să dezvolte o aptitudine care
n-are absolut nimic de-a face nici cu natura, nici cu maşina, ci numai
cu omul însuşi. Dacă omul dezvoltă aptitudini care se află
în relaţie
cu natura, aceasta nu înseamnă că el e liber. Nu este ceva
propriu nici
vieţii economice, căci maşinile copleşesc omul atunci când el
dezvoltă
aptitudini, cum ar fi inteligenţa pură, care n-au nimic de-a face nici
cu cunoaşterea, nici cu viaţa practică. Dacă, în cursul
dezvoltării
culturale, el îşi poate inculca libertatea printr-o aptitudine
neraportată la lume, aşa cum este intelectul, aceasta s-ar putea
manifesta. Dar, pentru ca omul să nu se rupă de natură, pentru ca el să
poată să acţioneze la rândul său asupra naturii, acestui intelect
trebuie să i se alăture imaginaţia, tot ceea ce vrea să descopere
cercetarea spiritual-ştiinţifică.
La aceasta se mai adaugă ceva. Am mai spus deja că, pentru
orientalul din vechime, legătura dintre generaţii prin sânge avea
o
importanţă foarte mare; în funcţie de aceasta se orientau, ca
după
semne divine, înţelepţii Misteriilor, atunci când voiau să
le indice
oamenilor locul ce li se cuvenea. Toate aceste lucruri îşi mai
fac
simţită prezenţa în vremurile următoare ca apariţii tardive, ca
stafii.
Apoi apare elementul dialectic-juridic. Esenţial este ceea ce poartă
amprenta statului. Diploma, rezultatul examenului, respectiv ceea ce
figurează pe hârtia cu rezultatul examenului, aceasta a devenit
esenţialul; în timp ce, în vremurile de demult ale
teocraţiei,
înrudirea prin sânge era determinantă, acum determinantă a
devenit
hârtia. Se apropiau vremuri marcate de ceva anume. Mi-a spus o
dată un
avocat, în cadrul unei discuţii: Da, nu e vorba că v-aţi născut,
că
sunteţi aici de faţă! Asta nu-i spunea nimic; certificatul de botez sau
actul de naştere, asta îl interesa. Aşadar, hârtia
înlocuitoare!
Dialecticul-juridic, despre el era vorba. Aceasta este totodată şi
expresia pentru aparentul referitor la lume, pentru aparentul
intelectului. Dar tocmai în omul însuşi a putut să se
dezvolte ceea
ce-i conferă libertate, ca pandant al acestui aparent pentru lume.
Dar acum ceea ce înainte însemna legătura de sânge
a fost înlocuit
de scrisoarea de înnobilare sau de altă hârtie de tipul
acesta; din
aceasta rezultă ce se va întâmpla dacă lucrurile merg mai
departe, şi
ele vor merge mai departe. Legătura de sânge nu va mai avea nici
o
importaniă, scrisoarea de înnobilare sau ceva asemănător nu va
mai avea
nici o însemnătate, ci, cel mult, ceea ce a mai salvat omul, ca
proprietate, din vremurile de demult. Atunci când zeii hotărau
locul
omului în lume, nu era posibil nici un de ce. Despre de ce s-a
putut
discuta în epoca juridic-dialectică. Acum încetează orice
discuţie,
căci nu există decât factualul pur, ceea ce a mai salvat omu1.
În clipa
în care nu se va mai crede în hârtie, nici nu se va
mai discuta, ci vor
conta, pur şi simplu, lucrurile pe care le-a salvat omul. Atunci,
întrucât natura nu mai relevă spiritualul pentru a duce mai
departe
omenirea, nu mai există altceva în afară de o întoarcere
spre
spiritual. Iar, pe de altă parte, să se găsească în însăşi
viaţa
economică ceea ce înainte era găsit în natură.
Dar acest lucru poate fi aflat numai prin asociaţie. Ceea ce omul,
de unul singur, nu mai poate găsi, poate afla asociaţia, care, la
rândul ei, va dezvolta un fel de suflet de grup, ce se va ocupa
de ceea
ce nu decide individul. În perioada medie, în perioada
dezvoltării
intelectului, individul era administratorul, în viitor va fi
asociaţia.
Iar într-o asociaţie oamenii trebuie să fie la un loc. Apoi, dacă
se
recunoaşte că, în viaţa economică, spiritualul trebuie domolit,
poate
să rezulte ceva de natură să înlocuiască legătura de sânge
şi
atestatul. Căci viaţa economică va învinge omul, dacă acesta nu
va fi
la înălţimea ei, dacă nu va aduce cu sine spiritualul pentru a
conduce
viaţa economică. Oamenii nu se vor asocia, dacă aceasta nu va aduce cu
sine nimic care să-i facă apţi pentru viaţa economică, care să-i
îndreptăţească să îmblânzească cu adevărat spiritele
ce se manifesiă în
viaţa economică. Un spirit cu totul nou îşi va face apariţia. De
ce?
În vremurile de demult, în care hotărâtoare era
înrudirea prin
sânge, pentru oameni era important ce se petrecuse înainte
de naştere,
respectiv înainte de concepţie, pentru că aceasta era ceea ce se
aducea, prin sânge, în lumea fizică; chiar dacă viaţa
prenatală era
uitată, în recunoaşterea legăturii prin sânge mai continua
să trăiască
această recunoaştere a vieţii prenatale. A apărut apoi
dialectic-juridicul. Omul a mai fost recunoscut numai în funcţie
de
ceea ce trăia ca om fizic. Acum pătrunde cealaltă lume, viaţa
economică, pe cale să devină demonică. Acum, din nou, omul trebuie
recunoscut după elementul său spiritual-sufletesc şi, de asemenea, aşa
cum se are în vedere demonicul vieţii economice, va trebui să se
aibă
în vedere ceea ce poartă omul prin vieţile sale pământene
repetate. Va
trebui să se ţină seama de zestrea cu care vine el în această
viaţă.
Acest lucru va trebui rezolvat în partea spirituală a
organismului
social. Atunci când judecata se face după înrudirea de
sânge, nu e
nevoie, în fond, de nici o pedagogie, ci numai de cunoaşterea
simbolisticii prin care zeii fixează locul în care doresc să
plaseze un
om. Atâta timp cât se judecă numai în mod
juridic-dialectic, este
nevoie de o pedagogie abstractă, o pedagogie care vorbeşte, în
general,
de făptura omenească. Dar dacă omul va fi introdus în viaţa
asociativă,
în care trebuie să fie destoinic, atunci este necesar să fie
avute în
vedere următoarele: primii şapte ani, în care omul îşi
dezvoltă trupul
fizic, nu sunt importanţi pentru ceea ce el poate presta mai
târziu în
viaţa socială, ci trebuie doar petrecuţi în mod corespunzător,
în sens
general-uman vorbind. În intervalul dintre cel de-al şaptelea şi
cel
de-al paisprezecelea an, în care corpul eteric îşi
realizează
dezvoltarea, trebuie cunoscut omul; este necesar să se afle ce se
întâmplă apoi cu corpul astral o dată cu cel de-al
paisprezecelea, al
cincisprezecelea an şi ce se ia în considerare atunci când
miezul
spiritual-sufletesc al omului îl pune la locul său, acolo unde
trebuie
să se afle. Atunci factorul educativ devine un factor social deosebit.
Aici este vorba despre faptul că, într-adevăr, din cunoaşterea
copilului pe care-l educi poate rezulta ce capacităţi are, dar acest
lucru nu se arată mai devreme de momentul în care copilul a
terminat
şcoala primară. Va reveni pedagogiei şi didacticii artistice sarcina de
a decide pentru ce este potrivit fiecare. În funcţie de aceasta
vor fi
luate acele decizii revendicate în Punctele nodale ale
problemei sociale pentru circulaţia capitalului, adică a
mijloacelor de producţie. Trebuie să apară o concepţie spirituală
absolut nouă care, în primul rând, să înţeleagă viaţa
economică în
vitalitatea ei spirituală internă şi care, pe de altă parte, să ştie ce
rol trebuie să joace viaţa spirituală, cum trebuie să configureze ea
viaţa economică. Aceasta se poate întâmpla numai atunci
când viaţa
spirituală este de sine stătătoare, când viaţa economică nu-i
impune
legile ei. Numai când cuprinzi dinăuntru întregul mers al
dezvoltării
omenirii, atunci recunoşti că aceasta reclamă tripartiţia organismului
social.
Aşadar, întrucât, pe de o parte, Turcia, pe de altă
parte, fenomenul
Petru cel Mare ne-au despărţit de Orient prin epoca modernă, avem
nevoie de o viaţă spirituală de sine stătătoare, o viaţă care să
recunoască lumea spirituală într-o formă nouă, nu aşa cum se
întâmpla
în vremurile vechi, când era lăsată să vorbească natura.
Atunci această
viaţă spirituală va putea fi raportată la natură. Dar după ce va fi
găsită această viaţă spirituală, ea va putea fi în aşa fel
dezvoltată
în om, încât să devină conţinutul abilităţilor sale,
el putând să
satisfacă într-o acţiune asociativă, prin această viaţă
spirituală,
viaţa economică din ce în ce mai vie. Acestea sunt
gândurile care
trebuie să străbată o ştiinţă a spiritului orientată antroposofic. De
aceea, o asemenea ştiinţă a spiritului se poate naşte doar din
cunoaşterea mersului dezvoltării omenirii.
În primul rând, trebuie navigat spre o cunoaştere reală
a
spiritului. Acea pălăvrăgeală generală despre spirit în cuvinte
goale,
abstracte, care guvernează astăzi discursul filosofilor oficiali,
precum şi alte cercuri, şi care a devenit populară, nu va însemna
nimic
pentru viitor. Lumea spirituală este diferită de cea fizică. De aceea,
nu se poate obţine nimic prin abstracţiuni din lumea fizică cu privire
la lumea spirituală; concepţiile despre lumea spirituală pot fi
dobândite prin cercetare spirituală nemijlocită. Aceste concepţii
apar,
fireşte, drept cu totul altceva decât ceea ce poate cunoaşte omul
atunci când ştie doar despre lumea fizică. Oamenilor care, din
comoditate, vor să ştie doar de lumea fizică li se va părea astăzi o
fantasmagorie să vorbeşti de perioada lunară, de perioada solară, de
perioada saturniană. Ei cred că se exprimă idei atunci când se
vorbeşte
despre aceste întruchipări anterioare ale Pământului, care
în ei n-au
nici un răsunet. Descriu lucruri despre care n-au habar. Este firesc să
n-aibă habar, căci ei nu vor să ştie nimic despre lumea spirituală.
Acum li se relatează despre lumea spirituală, şi iată ce constată ei:
Da, nu se potriveşte cu nimic din ce ştim noi! Aşa se face că sunt
găsite lumi care nu se potrivesc cu nimic din ceea ce se ştie. Cam
în
felul acesta judecă orice profesor de filosofie, cum ar fi Arthur
Drews, ştiinţa spiritului; nu concordă cu nimic din ce şi-a
închipuit
el. Da, atunci când urma să se construiască calea ferată
Berlin-Potsdam, dirigintele poştei
din Berlin [48]a
spus: Acum trebuie să trimit trenuri şi la Potsdam! Eu dau drumul la
patru poştalioane pe săptămână, şi în ele nu e nimeni. Dacă
oamenii vor
să-şi arunce banii pe fereastră, pot s-o facă direct! Desigur,
trenurile arătau altfel decât poştalioanele bravului diriginte de
poştă
de la Berlin din 1830. Dar şi descrierea lumii spirituale arată altfel
decât cea care s-a cuibărit în unele capete, ca cel al lui
Arthur
Drews. Dar el este caracteristic pentru toţi ceilalţi, ba este chiar
unul dintre cei mai buni, şi trebuie s-o spunem, oricât de ciudat
pare,
nu pentru că el însuşi este bun, ci pentru că ceilalţi sunt mult
mai
slabi.
La început a apărut ca o necesitate să se arate cum se poate
pătrunde cu adevărat în lumea spirituală, chiar şi atunci
când ne aflăm
pe terenul strict al ştiinţificului. Este ceea ce şi-a dorit în
toamna
aceasta cursul nostru de nivel superior. Şi chiar dacă totul se află
încă la începutul începuturilor, cel puţin s-a arătat
cum, în anumite
domenii, cunoaşterea se poate ridica de la ce este strict ştiintific la
cunoaşterea spiritualului ca atare, şi cum, la rândul său,
spiritualul
poate pătrunde ceea ce dobândeşte cunoaşterea senzorială.
Ar rămâne însă incomplet ceea ce poate fi astfel
dobândit în
privinţa cunoaşterii şi ceea ce va fi câştigat împotriva
eforturilor
obişnuite ale ştiinţei oficiale – căci aici apar cele mai frumoase
începuturi; s-a putut arăta cum psihologia, ba chiar şi
matematica,
conduc spre zonele spirituale – şi, din această cauză, civilizaţia
noastră în declin n-ar putea fi ajutată, dacă din zona vieţii
economice
practice n-ar parveni o voinţă elementară, intensă. Este necesar,
într-adevăr, ca vechile uzanţe, vechile obiceiuri să fie
abandonate şi
ca viaţa nemijlocită să fie pătrunsă de spiritualitate. Faptul că prin
mijlocirea acelei dispoziţii sufleteşti care poate apărea din ştiinţa
spiritului poate fi realizată o introspecţie în viaţa practică,
mai
exact în viaţa economică practică, şi că se arată cum poate fi
prevenită decăderea dacă în această viaţă economică este
introdusă
conştienţa faptului că se creează ceva viu, aceasta trebuie să apară ca
o floare a mişcării antroposofice.
În fiecare zi, după părerea mea, ar trebui contemplate semnele
atât
de evidente ale vieţii noastre economice în declin. Această viaţă
economică veche nu poate fi galvanizată. Omenirea poate merge mai
departe numai prin crearea unor noi centre economice. Aşa cum astăzi
nimeni n-ar trebui să se mândrească cu ceea ce dobândeşte
prin ştiinţa
uzuală – căci aceasta ar conduce omenirea în viitorul prorocit de
Oswald Sprengler –, nimeni n-ar trebui să se mândrească nici cu
ceea ce
poate dobândi din vechea viaţă economică, ca abilitate
corespunzătoare
acestei vieţi economice. Nimeni nu poate fi azi mândru că este un
fizician, un matematician, un biolog în sens uzual. Dar nici nu
poate
fi mândru că este un comerciant, un industriaş, în vechiul
sens. Iar
acest sens vechi este unicul încă existent. Nu vedem astăzi
nicăieri
apărând ceva care să reprezinte, cu adevărat, asociaţii. Dacă, la
rândul nostru, am fi avut aici, într-o oarecare măsură,
ceva care să
însemne o a doua manifestare a Goetheanumului, aşa cum a fost
acest
curs, s-ar putea vedea ceva ce poate fi extras în mod concret din
viaţa
practică însăşi, alături de ştiinţe. Nu înaintăm prin ceea
ce conţine
un curent, ci numai şi numai prin faptul că acum se arată cu adevărat
această altă latură a aspiraţiei.
Aceasta este caracteristica dezvoltării contemporane a omenirii. Pe
de o parte, este vorba de purtătorii tradiţionali ai vechii vieţi
spirituale care-l calomniază şi-l declară eretic pe cel care tinde la
spiritualizare pornind de la ştiinţificitatea modernă. Astăzi ei
procedează în felul acesta în mod absolut conştient, pentru
că nu sunt
deloc interesaţi în continuarea dezvoltării omenirii şi pentru că
se
gândese doar cum să stopeze această dezvoltare. Uneori ei fac
acest
lucru într-un mod grotesc, ca acel
ciudat învăţat [49]
care a vorbit de curând la Zürich despre antroposofie şi
care
s-a exprimat atât de grosolan, încât până şi
tovarăşilor săi li s-a
părut exagerat, drept care, după cum se pare, tocmai această combatere
a antroposofiei a devenit un fel de mică reclamă. Dar ei asta fac; şi o
vor face în continuare, căci vor înainta calomniind cu
furie. Aici se
vede ce se urmăreşte prin aceste calomnii, prin promovarea neadevărului.
Pe de altă parte, astăzi se mai observă o puternică rezistenţă care
însă se petrece în inconştient. Iar aceasta este o trăire
dureroasă;
aici, în acest domeniu, trebuie să se vorbească despre o opoziţie
interioară, care uneori nici nu este gândită împotriva a
ceea ce este
inerent aspiratiei ştiinţei spiritului. Se pune problema ca, tocmai
în
acest domeniu, să se înveţe alăturarea deplină la ceea ce vrea
în
această privinţă ştiinţa spiritului. Căci a judeca ce trebuie să se
facă conform cu ştiinţa spiritului, după subiectivismul uzual
până în
prezent, ar reprezenta, în acest domeniu, exact ceea ce fac
preoţii şi
alţii în alte domenii, atunci când declară că ştiinţa
spiritului este
eretică. Ceea ce relevă mişcarea noastră antroposofică este faptul că
tocmai în acest domeniu se observă un fel de opoziţie interioară.
Se
poate spune că aici se manifestă cel mai clar ceea ce, într-un
mod
bizar, aruncă o lumină asupra anumitor învinuiri ce vin din unele
direcţii. Se spune: În această societate antroposifică toţi
repetă ce
spune unul – în realitate nimeni nu repetă nimic, ci fiecare
spune ceea
ce crede că ar spune acel unu. Lucrul acesta l-am aflat în
atâtea
feluri, nu-i aşa? Iată care este cu adevărat credinţa în
autoritate.
Ciudată credinţă în autoritate! Aceasta s-a manifestat în
multe
situaţii. Ar fi însă foarte dăunător dacă acest tip ciudat de
opoziţie
– în realitate a existat întotdeauna mai multă opoziţie
decât credinţă
în autoritate, şi de aceea învinuirea de credinţă în
autoritate este,
într-adevăr, absolut nedreaptă – ar fi mult mai nefast, dacă ceea
ce eu
sugerez aici drept opoziţie interioară ar căpăta tocmai în
domeniul
vieţii practice dimensiuni tot mai mari. Căci, atâta timp
cât lucrurile
vor sta aşa, adversarii tendinţei antroposofice vor spune, desigur: Ei
da, o mişcare sectantă fantastică, care, totuşi, nu poate fi practică.
Fireşte, ea nu poate fi practică, dacă practicienii nu se ocupă de ea,
aşa cum nu se poate coase fără ace de cusut, chiar dacă ştii să coşi.
Prin aceasta aş vrea să atrag atenţia asupra a ceva ce trebuie să
fie luat în considerare. Nu dau glas unei critici, nu mă refer la
nimic
din trecut, ci la ceva necesar pentru viitor. Este de la sine
înţeles
că n-aş fi făcut aceste referiri, dacă n-aş vedea ridicându-se
tot
felul de nori de fum. Dar eu atrag atenţia, într-adevăr, asupra a
ceva
ce trebuie să reprezinte un fel de invitaţie la colaborare, şi de a nu
realiza o baricadare în spatele practicii reacţionare şi de a
distruge,
de fapt, pe baza unei asemenea practici, antroposofia, în ciuda
faptului că, poate, se doreşte sprijinirea ei. Aşadar, nu mă refer la
ceva ce deja s-a petrecut, ci la ceva ce trebuie să se
întâmple in
viitor. Este necesar să medităm asupra acestor lucruri.
Pentru astăzi va trebui să mă mulţumesc cu aceste observaţii.
Mâine
şi poimâine voi face legătura cu aceste preliminarii care, aşa
cum veţi
vedea, sunt o introducere la înţelegerea lui Hristos în
secolul al
XX-lea.
