Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOUA SPIRITUALITATE ŞI TRĂIREA LUI HRISTOS

GA 200


CONFERINŢA a V-a

Dornach, 29 octombrie 1920

Zilele acestea, astăzi, mâine şi poimâine, vă voi vorbi despre ceea ce am anunţat încă de mai multă vreme [46]; şi anume despre modul deosebit în care, în prima jumătate a secolului al XX-lea, trebuie să aibă loc un fel de re-revelaţie a evenimentului-Hristos. Pentru aceasta trebuie făcute câteva pregătiri, mai întâi astăzi, încercând să caracterizez încă o dată, dintr-un anumit punct de vedere, structura spirituală a lumii civilizate şi să atrag atenţia asupra cerinţelor ridicate de însăşi dezvoltarea omenirii, de educarea, în mare, a omenirii în viitorul apropiat.

Ştim deja că, pe la mijlocul secolului al XV-lea, a început o nouă eră în dezvoltarea omenirii civilizate. Din acel moment avem de-a face cu o dezvoltare deosebită a intelectului uman. Astăzi nu mai există o reprezentare exactă despre structura sufletească, aşa cum se întâlnea la oamenii care au trăit înainte de acest moment de cotitură din istoria mai nouă. Nimeni nu se mai gândeşte ce fel de structură sufletească trebuie să fi fost aceea, ne-am putea doar imagina cum a fost acea structură sufletească în Europa, care i-a făcut pe oameni să întreprindă cruciadele spre Asia, spre Orient, dacă ne reprezentăm cât de imposibil a devenit un asemenea eveniment bazat pe fundaluri ideal-spirituale, începând de la mijlocul secolului al XV-lea. Nimeni nu se gândeşte că, înainte de acest punct de cotitură istoric, omenirea avea cu totul alte interese şi nici care interese au evoluat foarte mult începând din acea vreme. Dar dacă din diversitatea de caracteristici ale acestui interval mai nou de timp am vrea să relevăm una ca fiind cea mai importantă, aceasta ar fi creşterea extraordinară, intensificarea forţei intelectuale a omului.

În om se află întotdeauna o altă forţă, fie ca aspiraţie, fie ca fapt de conştienţă mai mult sau mai puţin clar, în străfundurile sufletului. Este aspiraţia spre cunoaştere. Dacă privim spre timpurile mai vechi, spre dezvoltarea europeană din secolele XI-XIV, putem vorbi de o evidentă aspiraţie spre cunoaştere, în măsura în care, pe atunci, omul avea în sufletul său aptitudini care-l ajutau să se raporteze într-un anumit fel faţă de natură, faţă de ceea ce natura relevă drept spirit şi, în felul acesta, faţă de lumea spirituală. De atunci se vorbeşte mult despre aspiraţia spre cunoaştere. Dar, dacă analizăm imparţial dezvoltarea omenirii, nu putem în nici un caz compara ca intensitate aspiraţia spre cunoaştere care domneşte astăzi cu aspiraţia spre cunoaştere care domnea înainte de mijlocul secolului al XV-lea. Pentru sufletul omenesc era o problemă deosebit de acută să aspire spre cunoaştere, spre o cunoaştere care reprezenta ceva, ca ardoare şi ca sentiment de căldură interioară, pentru om şi care însemna ceva ca impulsuri care-l ajutau să-şi îndeplinească lucrarea sa în lume şi aşa mai departe. Tot ce exista atunci ca aspiraţie spre cunoaştere poate fi din ce în ce mai puţin comparat cu ceea ce se întâmplă începând de la mijlocul secolului al XV-lea. Dacă ne gândim la marii filosofi din prima jumătate a secolului al XIX-lea, vedem că ei oferă forme geniale ale sistemului de idei uman, dar acestea sunt doar, aş spune, forme artistice; de fapt, nu întâlneşti nici la Fichte, nici la Schelling, nici la Hegel – la Hegel chiar deloc – un concept corect despre ceea ce era înainte aspiraţia spre cunoaştere. Iar mai târziu, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cunoaşterea trece mai mult sau mai puţin în slujba vieţii exterioare, chiar dacă, potrivit vechiului obicei, este cultivată separat. Ea trece în slujba tehnicii şi capătă şi configuraţia acestei tehnici. Dar care este originea unei asemenea situaţii? Tocmai faptul că în această perioadă mai recentă consemnăm dezvoltarea deosebită a intelectului. Desigur, aceasta nu s-a produs dintr-odată. Acest eveniment a fost pregătit lent. Ecourile vechilor stări vizionare nu se mai auzeau distinct de multă vreme. Dar am putea spune că aceste ecouri au răzbătut într-o anumită măsură înainte de secolul al XV-lea. Oamenii, cel puţin cei care aspirau la cunoaştere, aveau cu toţii o reprezentare despre aptitudinile superioare care se înalţă din sufletul omenesc, superioare celor ale vieţii zilnice. Dacă, în vechime, aceste aptitudini se înălţau din suflet doar prin vise, ele erau, totuşi, diferite de cele ale vieţii obişnuite, şi prin aceste aptitudini se voia să se pătrundă în profunzimea esenţei lumii şi s-a ajuns până la spiritualitatea acestei esenţe. Aşa a apărut cunoaşterea. Se consideră că s-a ajuns la cunoaştere atunci când s-a înţeles cum acţionau entităţile spiritual-elementare prin intermediul diferitelor fenomene din natură, cum acţiona, în mare, entitatea divin-spirituală prin totalitatea naturii. Aceasta se întâmpla atunci când zeii vorbeau prin fenomenele din natură, prin mişcările aştrilor, la apariţia aştrilor. Aceasta se înţelegea prin cunoaştere.

În clipa în care omenirea a renunţat să descopere spiritualul din fenomenele lumii, conceptul de cunoaştere a intrat şi el mai mult sau mai puţin într-o fază de declin. Scăderea intensităţii cunoaşterii, iată ce trebuie să înregistrăm în noul interval al dezvoltării omenirii.

Ce a devenit necesar acum? Ceea ce există doar în cercul restrâns al oamenilor care aspiră la antroposofie, dar care trebuie să capete tot mai mult dimensiuni generale. Oamenilor din vechime fenomenele din natură le relevau spiritualul. Din fiecare izvor, din fiecare nor, din fiecare plantă vorbea spiritualul. Percepând în felul lor fenomenele din natură şi sistemul naturii, oamenii cunoşteau spiritualul. Acum lucrurile s-au schimbat. Starea intelectualismului nu mai este decât o stare de tranziţie. Căci ce altceva reprezintă acest intelectualism în afară de profunda sa specificitate? Cu pura intelectualitate nu putem cunoaşte nimic. Intelectul nu înseamnă cunoaştere. Aceasta este marea eroare căreia îi poate cădea victimă omul: că intelectul înseamnă cunoaştere. Oamenii vor ajunge din nou la cunoaştere doar când se vor apleca asupra a ceea ce se află la temelia cercetării din domeniul ştiinţei spiritului, şi aceasta se poate obţine prin imaginaţiune. Oamenii pot ajunge din nou la cunoaştere, de asemenea, atunci când îşi spun: În timpurile vechi entităţile spiritual-divine vorbeau din fenomenele naturii. Ele nu se adresau intelectului. Pentru cunoştinţele superioare, suprasenzoriale, nu vorbesc direct fenomenele din natură, căci natura, ca atare, acţionează tacit, dar oamenilor le vor vorbi entităţi care le vor apărea în imaginaţiuni, care-i vor inspira, cu care se vor uni intuitiv şi pe care ei le vor putea raporta din nou la fenomenele din natură. Astfel, se poate spune: În vechime, spiritualul le apărea oamenilor prin intermediul naturii. În starea noastră de tranziţie omul posedă intelectul. Natura rămâne lipsită de spirit. Omul va urca până la o stare în care va putea din nou să înţeleagă că natura nu-i va mai vorbi despre divin-spiritual, dar că el va cuprinde divin-spiritualul într-o cunoaştere suprasenzorială, astfel încât va putea raporta din nou acest spiritual la natură.

Acesta este specificul vechii vieţi spirituale orientale, al vechii cunoaşteri orientale, despre care ştim că a continuat să existe în civilizaţia occidentală ca moştenire, că, în perioada de înflorire a cunoaşterii lor, orientalii au perceput spiritualul în toate fenomenele din natură, că divin-spiritualul a vorbit prin intermediul naturii, fie prin entităţile elementare inferioare, în diferitele lucruri şi fenomene izolate, fie prin faptul că a vorbit, prin întreaga natură atotcuprinzătoare, divin-spiritual. Mai târziu, în centru s-a dezvoltat ceea ce se afla sub spiritul juridic-dialectic. De aici a apărut intelectualitatea. Omul a păstrat cultura spirituală ca moştenire din vechiul Orient. Iar atunci când s-a manifestat ultima aspiraţie de a afla ceva despre Orient – câte ceva despre acesta se mai aflase prin mijlocirea cruciadelor şi s-a adus în Europa – şi când această ultimă aspiraţie s-a stins datorită cruciadelor, atunci în faţa Orientului a apărut, pe de o parte, ceea ce întemeiase Petru cel Mare, cel care a distrus resturile structurii sufleteşti orientale opuse laturii europene, iar pe de altă parte au apărut turcii, care, la începutul intervalului pe care îl numim cea de-a cincea perioadă postatlanteană îşi consolidau dominaţia în Europa. Într-o oarecare măsură, instruirea europeană venită dinspre Orient s-a încheiat. Ea trebuia să evolueze, dar nu se putea dezvolta decât sub influenţa vieţii juridic-dialectice, sub influenţa vieţii economice din vest şi ca o continuare decadentă a ceea ce se păstrase ca viaţă spirituală din Orient, dar în faţa căreia se închiseseră porţile în modul pe care l-am arătat. Prin aceasta a fost pregătită şi starea în care trăim acum şi în care suntem îndrumaţi să deschidem din nou, din noi înşine, porţile spre lumea spirituală, să ajungem prin imaginaţie, inspiratie şi intuiţie la concepţia lumii spirituale.

Toate acestea ţin de faptul că, în acele vremuri vechi, în care orientalul se ridica spre cunoştinţele sale, deosebit de importante erau aptitudinile, forţele pe care omul le aducea, prin naştere, în existenţa fizică. De fapt, în acele timpuri ale înţelepciunii orientale, în ciuda a ce se petrecea acolo în ceea ce priveşte civilizaţia, a ce era străluminat de înţelepciune, totul se afla în legăturile de sânge; dar ceea ce se afla în aceste legături de sânge era, în acelaşi timp, recunoscut spiritual. Prin Misterii se stabilea cine era chemat să conducă oamenii datorită descendenţei sale. Aici nu mai era nici un fel de contradicţie. Cel care, prin Misterii, fusese chemat să conducă oamenii era pus, oarecum, la locul său prin faptul că ascendenţa sa era un semn exterior. Atunci nu exista nici un argument juridic, indiferent cum ar fi fost formulat, care să spună dacă cineva era îndreptăţit să se afle în acel loc, căci împotriva hotărârii zeilor, care fixau locul oamenilor, nu existau obiecţii. În Orient jurisprudenţa nu era cunoscută. Era cunoscută, fireşte, teocraţia, guvernarea lumii. Misiunea oamenilor aici, în lumea simţurilor, venea de sus, din lumea spirituală. În locul a ceea ce se percepea atunci când se spunea: Un om a cărui ascendenţă a fost astfel dirijată de zei, încât el putea fi pus la locul cuvenit, în locul acestei percepţii a apărut o alta, care purta o haină juridic-dialectică şi din care, cu argumente juridice, se putea discuta dacă cuiva îi revenea un anume loc, unde trebuia să se afle acesta, dacă trebuia să facă un lucru sau altul, şi aşa mai departe.

Tipul de structură sufletească – configurarea acesteia era pregătită încă din antichitatea greacă, dar mai ales din cea romană – prin care în Europa Centrală s-a început stabilirea, pe baza conceptelor, a dialecticii, a ceea ce este drept, am analizat-o deja din cele mai diferite puncte de vedere, Orientul nu o cunoştea, ea îi era absolut străină. Pentru Orient era important să scruteze voinţa zeilor. Şi nu mai era vorba de nici o dialectică, dacă voiai să afli care era voinţa zeilor.

Dar ne aflăm din nou în faţa unei cotituri. Acum intervine necesitatea ca omenirea să aibă mai exact în vedere elementul dialectic-juridic. Această stare rezultată din dialectic-juridic este strâns legată de elementul economic, care, venit din vest, a cucerit lumea cu ajutorul tehnicii. Economicul a constituit un element subordonat în vechile culturi, care erau absolut teocratice, pătrunse în totalitate de zei şi spirit. Acolo, în viaţa economică, omul acţiona potrivit poziţiei şi demnităţii cu care-l învestiseră zeii prin sentinţele pronunţate de înţelepţii Misteriilor. În viaţa dialectic-juridică era cuprinsă într-o oarecare măsură viaţa economică, care începea şi ea într-un mod primitiv; căci atunci când a început evul mediu, aşa-numitul ev mediu, romanii nu mai aveau bani. Economia financiară s-a pierdut treptat, iar în Europa s-a răspândit cultura dialectic-juridică, ca un fel de economie naturală. Prima parte a evului mediu a fost, de fapt, dominată de lipsa banilor; apoi au apărut acele forme de armate de care era nevoie, pentru că trupele nu puteau fi plătite. Romanii îşi răsplătiseră trupele cu bani. În evul mediu a apărut sistemul feudal, s-a format o pătură specială de soldaţi. Toate acestea deoarece, sub influenţa economiei naturale, omul legat de glie nu putea să se implice în războaie ample. Aşadar, elementul dialectic-juridic s-a dezvoltat într-un fel de economie naturală şi abia atunci când, din vest, a pătruns tehnica unei asemenea vieţi economice a început o perioadă nouă. Această viaţă civilizată, care devine astăzi atât de fragilă, a apărut, de fapt, în cel de-al cincilea interval postatlantean prin intermediul tehnicii. Toate acestea le-am expus deja în cele mai diferite moduri. Am arătat cum, potrivit unui recensământ extern, la sfârşitul secolului al XIX-lea pe Pământ trăiau o mie patru sute de milioane de oameni, dar că se muncea ca şi cum ar fi existat două mii de milioane de oameni. Aceasta pentru că munca era executată de maşini. S-a instaurat tehnica maşinistă, cu fabuloasa transformare a vieţii economice, ba chiar şi cu fantastica transformare a vieţii sociale.

Încă nu s-a manifestat – şi aceasta deoarece viaţa intelectuală inundă încă totul – ceea ce trebuie să introducă tehnica economică maşinistă în civilizaţia modernă. În ceea ce priveşte perspectivele care stau în faţa omenirii, se pot face cele mai uimitoare experimente. Astăzi există destui oameni, în special acolo unde aceştia se numesc practicieni, care, de pildă, acţionează în posturi guvernamentale, iar acolo această practică, de regulă, se volatilizează; puţina practică care mai există se volatilizează, de obicei, atunci când oamenii o pun în acţiune în posturi guvernamentale. În mintea unor astfel de „practicieni cârmuitori“ sau „cârmuitori practici“ – astăzi o spunem între ghilimele – iau naştere idei ciudate. Cineva îmi spunea deunăzi: Da, vremurile noi ne-au adus maşinile şi, o dată cu ele, viaţa citadină; trebuie să readucem viaţa din nou la ţară. Ca şi cum epoca maşinilor ar putea fi ştearsă de pe faţa Pământului! Maşinile vor ajunge şi ele la ţară, aşa i-am spus omului. I-am mai spus: Totul se poate uita, cultura spirituală poate fi uitată, dar maşinile vor rămâne, maşinile vor fi, pur şi simplu, duse şi la ţară. Ceea ce a apărut în oraşe va fi transplantat la ţară.

Oamenii devin reacţionari în stil mare, atunci când nu mai au înclinaţii. Iar astăzi aceasta este, în general, caracteristica oamenilor, care nu au voinţa de a înţelege progresul real. Ei ar prefera să readucă la ţară vechile stări. Îşi închipuie că aşa ceva este posibil. Ei cred că ceea ce au realizat secolele poate fi eliminat. Absurdităţi! Dar tocmai aceste absurdităţi sunt astăzi îndrăgite de oameni, pentru că ei sunt prea comozi pentru a înţelege noul şi se pricep mai bine să manevreze vechiul. Epoca maşinistă a început. Datorită maşinilor se economiseşte forţă umană. Astăzi, pe Pământ, ar fi nevoie de cinci sute de milioane de oameni pentru a realiza ceea ce fac maşinile.

Această muncă executată de maşini a apărut în civilizaţia ocidentală; mult mai târziu s-a extins spre Orient, unde, în nici un caz, nu s-a aclimatizat ca în civilizaţia occidentală. Dar aceasta este o perioadă de tranzit. Iar acum concentraţi-vă asupra unui gând, şi oricât de ciudat vi se va părea acesta, primiţi-l cu toată seriozitatea.

Să presupunem că omul din vechime avea în faţa sa un nor, poate un râu, tot felul de plante şi multe altele. În acestea el vedea fiinţe elementare spirituale şi ajungea până la entităţile divin-spirituale ale ierarhiilor superioare. Toate acestea le vedea oarecum prin intermediul naturii. Astăzi natura nu mai vorbeşte despre aceste existenţe divin-spirituale. Noi trebuie să le înţelegem ca pe ceva spiritual, dincolo de natură, şi atunci le putem raporta din nou la natură. A sosit momentul trecerii. Omul a creat maşinile, ca un adjuvant al naturii. Pe acestea el le vede mai întâi abstract, le gestionează abstract; el are matematica sa, are geometria sa, mecanica sa. Cu acestea îşi construieşte maşinile şi le vede în abstracţiunea lor. Dar foarte curând va trebui să afle un lucru nou. Oricât de ciudat i-ar părea omului din zilele noastre faptul că această descoperire va fi făcută, el va afla că în acest maşinism pe care l-a încorporat în viaţa economică vor acţiona din nou spiritele pe care le percepuse mai de mult în natură. Le va percepe în mecanismele sale tehnic-economice: el le-a făcut, dar, cu timpul, ele îşi capătă propria viaţă; la început, doar o viaţă pe care el o poate nega, pentru că se manifestă în sectorul economic. Dar va observa că ceea ce creează el însuşi capătă o viaţă proprie pe care nu o mai înţelege cu intelectul, deşi a creat-o cu ajutorul intelectului. Poate că astăzi încă nu ne putem face o reprezentare, totuşi aşa va fi. Oamenii vor descoperi că obiectivele lor economice devin purtători de demoni.

Dar să analizăm acelaşi lucru dintr-un alt unghi. Sistemul leninist-troţkist a apărut din pur intelect, din raţiunea cea mai abstractă, care vrea să construiască în Rusia o viaţă economică. În pofida lui Lunacearski [47], viaţa spirituală nu-i interesează pe oameni. Aceasta trebuie să fie doar ideologia din viaţa economică. Nu se poate afirma că dialectic-juridicul reprezintă punctul forte în sistemul troţkist-leninist. Dar totul trebuie orientat spre economic. Se doreşte ca intelectul să fie încorporat, într-o oarecare măsură, în viaţa economică. Dacă acest lucru ar fi posibil un timp – acest prim experiment nu va avea succes, dar să presupunem că ar fi posibil –, viaţa economică n-ar putea fi ţinută în frâu, din ea ar ieşi pretutindeni la iveală forţele demonice distructive. N-ar fi posibil, pentru că intelectul nu ar putea manevra toate cerinţele economice care şi-ar face loc pretutindeni. Aşa cum, în vechime, omul a perceput natura şi fenomenele din natură şi a văzut în ele demonicul, tot astfel omul din zilele noastre trebuie să înveţe să vadă demonicul în ceea ce el însuşi provoacă în viaţa economică. Deocamdată, aceşti demoni pe care oamenii nu i-au convertit la maşinism mai intră încă în oameni şi-şi fac simţită prezenţa ca forţe distructive în revoluţiile sociale. Aceste revoluţii sociale distructive nu sunt altceva decât rezultatul nerecunoaşterii demonicului din viaţa noastră economică. Spiritualitatea elementară trebuie căutată în viaţa economică, aşa cum, pe vremuri, spiritualitatea elementară era căutată în natură. Viaţa pur intelectuală este doar o stare intermediară care n-are, în general, nici o importanţă pentru natură şi pentru ceea ce produce omul, ci numai pentru omul însuşi. Oamenii au dezvoltat intelectul pentru a putea deveni liberi. Ei trebuie chiar să dezvolte o aptitudine care n-are absolut nimic de-a face nici cu natura, nici cu maşina, ci numai cu omul însuşi. Dacă omul dezvoltă aptitudini care se află în relaţie cu natura, aceasta nu înseamnă că el e liber. Nu este ceva propriu nici vieţii economice, căci maşinile copleşesc omul atunci când el dezvoltă aptitudini, cum ar fi inteligenţa pură, care n-au nimic de-a face nici cu cunoaşterea, nici cu viaţa practică. Dacă, în cursul dezvoltării culturale, el îşi poate inculca libertatea printr-o aptitudine neraportată la lume, aşa cum este intelectul, aceasta s-ar putea manifesta. Dar, pentru ca omul să nu se rupă de natură, pentru ca el să poată să acţioneze la rândul său asupra naturii, acestui intelect trebuie să i se alăture imaginaţia, tot ceea ce vrea să descopere cercetarea spiritual-ştiinţifică.

La aceasta se mai adaugă ceva. Am mai spus deja că, pentru orientalul din vechime, legătura dintre generaţii prin sânge avea o importanţă foarte mare; în funcţie de aceasta se orientau, ca după semne divine, înţelepţii Misteriilor, atunci când voiau să le indice oamenilor locul ce li se cuvenea. Toate aceste lucruri îşi mai fac simţită prezenţa în vremurile următoare ca apariţii tardive, ca stafii. Apoi apare elementul dialectic-juridic. Esenţial este ceea ce poartă amprenta statului. Diploma, rezultatul examenului, respectiv ceea ce figurează pe hârtia cu rezultatul examenului, aceasta a devenit esenţialul; în timp ce, în vremurile de demult ale teocraţiei, înrudirea prin sânge era determinantă, acum determinantă a devenit hârtia. Se apropiau vremuri marcate de ceva anume. Mi-a spus o dată un avocat, în cadrul unei discuţii: Da, nu e vorba că v-aţi născut, că sunteţi aici de faţă! Asta nu-i spunea nimic; certificatul de botez sau actul de naştere, asta îl interesa. Aşadar, hârtia înlocuitoare! Dialecticul-juridic, despre el era vorba. Aceasta este totodată şi expresia pentru aparentul referitor la lume, pentru aparentul intelectului. Dar tocmai în omul însuşi a putut să se dezvolte ceea ce-i conferă libertate, ca pandant al acestui aparent pentru lume.

Dar acum ceea ce înainte însemna legătura de sânge a fost înlocuit de scrisoarea de înnobilare sau de altă hârtie de tipul acesta; din aceasta rezultă ce se va întâmpla dacă lucrurile merg mai departe, şi ele vor merge mai departe. Legătura de sânge nu va mai avea nici o importaniă, scrisoarea de înnobilare sau ceva asemănător nu va mai avea nici o însemnătate, ci, cel mult, ceea ce a mai salvat omul, ca proprietate, din vremurile de demult. Atunci când zeii hotărau locul omului în lume, nu era posibil nici un de ce. Despre de ce s-a putut discuta în epoca juridic-dialectică. Acum încetează orice discuţie, căci nu există decât factualul pur, ceea ce a mai salvat omu1. În clipa în care nu se va mai crede în hârtie, nici nu se va mai discuta, ci vor conta, pur şi simplu, lucrurile pe care le-a salvat omul. Atunci, întrucât natura nu mai relevă spiritualul pentru a duce mai departe omenirea, nu mai există altceva în afară de o întoarcere spre spiritual. Iar, pe de altă parte, să se găsească în însăşi viaţa economică ceea ce înainte era găsit în natură.

Dar acest lucru poate fi aflat numai prin asociaţie. Ceea ce omul, de unul singur, nu mai poate găsi, poate afla asociaţia, care, la rândul ei, va dezvolta un fel de suflet de grup, ce se va ocupa de ceea ce nu decide individul. În perioada medie, în perioada dezvoltării intelectului, individul era administratorul, în viitor va fi asociaţia. Iar într-o asociaţie oamenii trebuie să fie la un loc. Apoi, dacă se recunoaşte că, în viaţa economică, spiritualul trebuie domolit, poate să rezulte ceva de natură să înlocuiască legătura de sânge şi atestatul. Căci viaţa economică va învinge omul, dacă acesta nu va fi la înălţimea ei, dacă nu va aduce cu sine spiritualul pentru a conduce viaţa economică. Oamenii nu se vor asocia, dacă aceasta nu va aduce cu sine nimic care să-i facă apţi pentru viaţa economică, care să-i îndreptăţească să îmblânzească cu adevărat spiritele ce se manifesiă în viaţa economică. Un spirit cu totul nou îşi va face apariţia. De ce?

În vremurile de demult, în care hotărâtoare era înrudirea prin sânge, pentru oameni era important ce se petrecuse înainte de naştere, respectiv înainte de concepţie, pentru că aceasta era ceea ce se aducea, prin sânge, în lumea fizică; chiar dacă viaţa prenatală era uitată, în recunoaşterea legăturii prin sânge mai continua să trăiască această recunoaştere a vieţii prenatale. A apărut apoi dialectic-juridicul. Omul a mai fost recunoscut numai în funcţie de ceea ce trăia ca om fizic. Acum pătrunde cealaltă lume, viaţa economică, pe cale să devină demonică. Acum, din nou, omul trebuie recunoscut după elementul său spiritual-sufletesc şi, de asemenea, aşa cum se are în vedere demonicul vieţii economice, va trebui să se aibă în vedere ceea ce poartă omul prin vieţile sale pământene repetate. Va trebui să se ţină seama de zestrea cu care vine el în această viaţă. Acest lucru va trebui rezolvat în partea spirituală a organismului social. Atunci când judecata se face după înrudirea de sânge, nu e nevoie, în fond, de nici o pedagogie, ci numai de cunoaşterea simbolisticii prin care zeii fixează locul în care doresc să plaseze un om. Atâta timp cât se judecă numai în mod juridic-dialectic, este nevoie de o pedagogie abstractă, o pedagogie care vorbeşte, în general, de făptura omenească. Dar dacă omul va fi introdus în viaţa asociativă, în care trebuie să fie destoinic, atunci este necesar să fie avute în vedere următoarele: primii şapte ani, în care omul îşi dezvoltă trupul fizic, nu sunt importanţi pentru ceea ce el poate presta mai târziu în viaţa socială, ci trebuie doar petrecuţi în mod corespunzător, în sens general-uman vorbind. În intervalul dintre cel de-al şaptelea şi cel de-al paisprezecelea an, în care corpul eteric îşi realizează dezvoltarea, trebuie cunoscut omul; este necesar să se afle ce se întâmplă apoi cu corpul astral o dată cu cel de-al paisprezecelea, al cincisprezecelea an şi ce se ia în considerare atunci când miezul spiritual-sufletesc al omului îl pune la locul său, acolo unde trebuie să se afle. Atunci factorul educativ devine un factor social deosebit. Aici este vorba despre faptul că, într-adevăr, din cunoaşterea copilului pe care-l educi poate rezulta ce capacităţi are, dar acest lucru nu se arată mai devreme de momentul în care copilul a terminat şcoala primară. Va reveni pedagogiei şi didacticii artistice sarcina de a decide pentru ce este potrivit fiecare. În funcţie de aceasta vor fi luate acele decizii revendicate în Punctele nodale ale problemei sociale pentru circulaţia capitalului, adică a mijloacelor de producţie. Trebuie să apară o concepţie spirituală absolut nouă care, în primul rând, să înţeleagă viaţa economică în vitalitatea ei spirituală internă şi care, pe de altă parte, să ştie ce rol trebuie să joace viaţa spirituală, cum trebuie să configureze ea viaţa economică. Aceasta se poate întâmpla numai atunci când viaţa spirituală este de sine stătătoare, când viaţa economică nu-i impune legile ei. Numai când cuprinzi dinăuntru întregul mers al dezvoltării omenirii, atunci recunoşti că aceasta reclamă tripartiţia organismului social.

Aşadar, întrucât, pe de o parte, Turcia, pe de altă parte, fenomenul Petru cel Mare ne-au despărţit de Orient prin epoca modernă, avem nevoie de o viaţă spirituală de sine stătătoare, o viaţă care să recunoască lumea spirituală într-o formă nouă, nu aşa cum se întâmpla în vremurile vechi, când era lăsată să vorbească natura. Atunci această viaţă spirituală va putea fi raportată la natură. Dar după ce va fi găsită această viaţă spirituală, ea va putea fi în aşa fel dezvoltată în om, încât să devină conţinutul abilităţilor sale, el putând să satisfacă într-o acţiune asociativă, prin această viaţă spirituală, viaţa economică din ce în ce mai vie. Acestea sunt gândurile care trebuie să străbată o ştiinţă a spiritului orientată antroposofic. De aceea, o asemenea ştiinţă a spiritului se poate naşte doar din cunoaşterea mersului dezvoltării omenirii.

În primul rând, trebuie navigat spre o cunoaştere reală a spiritului. Acea pălăvrăgeală generală despre spirit în cuvinte goale, abstracte, care guvernează astăzi discursul filosofilor oficiali, precum şi alte cercuri, şi care a devenit populară, nu va însemna nimic pentru viitor. Lumea spirituală este diferită de cea fizică. De aceea, nu se poate obţine nimic prin abstracţiuni din lumea fizică cu privire la lumea spirituală; concepţiile despre lumea spirituală pot fi dobândite prin cercetare spirituală nemijlocită. Aceste concepţii apar, fireşte, drept cu totul altceva decât ceea ce poate cunoaşte omul atunci când ştie doar despre lumea fizică. Oamenilor care, din comoditate, vor să ştie doar de lumea fizică li se va părea astăzi o fantasmagorie să vorbeşti de perioada lunară, de perioada solară, de perioada saturniană. Ei cred că se exprimă idei atunci când se vorbeşte despre aceste întruchipări anterioare ale Pământului, care în ei n-au nici un răsunet. Descriu lucruri despre care n-au habar. Este firesc să n-aibă habar, căci ei nu vor să ştie nimic despre lumea spirituală. Acum li se relatează despre lumea spirituală, şi iată ce constată ei: Da, nu se potriveşte cu nimic din ce ştim noi! Aşa se face că sunt găsite lumi care nu se potrivesc cu nimic din ceea ce se ştie. Cam în felul acesta judecă orice profesor de filosofie, cum ar fi Arthur Drews, ştiinţa spiritului; nu concordă cu nimic din ce şi-a închipuit el. Da, atunci când urma să se construiască calea ferată Berlin-Potsdam, dirigintele poştei din Berlin [48]a spus: Acum trebuie să trimit trenuri şi la Potsdam! Eu dau drumul la patru poştalioane pe săptămână, şi în ele nu e nimeni. Dacă oamenii vor să-şi arunce banii pe fereastră, pot s-o facă direct! Desigur, trenurile arătau altfel decât poştalioanele bravului diriginte de poştă de la Berlin din 1830. Dar şi descrierea lumii spirituale arată altfel decât cea care s-a cuibărit în unele capete, ca cel al lui Arthur Drews. Dar el este caracteristic pentru toţi ceilalţi, ba este chiar unul dintre cei mai buni, şi trebuie s-o spunem, oricât de ciudat pare, nu pentru că el însuşi este bun, ci pentru că ceilalţi sunt mult mai slabi.

La început a apărut ca o necesitate să se arate cum se poate pătrunde cu adevărat în lumea spirituală, chiar şi atunci când ne aflăm pe terenul strict al ştiinţificului. Este ceea ce şi-a dorit în toamna aceasta cursul nostru de nivel superior. Şi chiar dacă totul se află încă la începutul începuturilor, cel puţin s-a arătat cum, în anumite domenii, cunoaşterea se poate ridica de la ce este strict ştiintific la cunoaşterea spiritualului ca atare, şi cum, la rândul său, spiritualul poate pătrunde ceea ce dobândeşte cunoaşterea senzorială.

Ar rămâne însă incomplet ceea ce poate fi astfel dobândit în privinţa cunoaşterii şi ceea ce va fi câştigat împotriva eforturilor obişnuite ale ştiinţei oficiale – căci aici apar cele mai frumoase începuturi; s-a putut arăta cum psihologia, ba chiar şi matematica, conduc spre zonele spirituale – şi, din această cauză, civilizaţia noastră în declin n-ar putea fi ajutată, dacă din zona vieţii economice practice n-ar parveni o voinţă elementară, intensă. Este necesar, într-adevăr, ca vechile uzanţe, vechile obiceiuri să fie abandonate şi ca viaţa nemijlocită să fie pătrunsă de spiritualitate. Faptul că prin mijlocirea acelei dispoziţii sufleteşti care poate apărea din ştiinţa spiritului poate fi realizată o introspecţie în viaţa practică, mai exact în viaţa economică practică, şi că se arată cum poate fi prevenită decăderea dacă în această viaţă economică este introdusă conştienţa faptului că se creează ceva viu, aceasta trebuie să apară ca o floare a mişcării antroposofice.

În fiecare zi, după părerea mea, ar trebui contemplate semnele atât de evidente ale vieţii noastre economice în declin. Această viaţă economică veche nu poate fi galvanizată. Omenirea poate merge mai departe numai prin crearea unor noi centre economice. Aşa cum astăzi nimeni n-ar trebui să se mândrească cu ceea ce dobândeşte prin ştiinţa uzuală – căci aceasta ar conduce omenirea în viitorul prorocit de Oswald Sprengler –, nimeni n-ar trebui să se mândrească nici cu ceea ce poate dobândi din vechea viaţă economică, ca abilitate corespunzătoare acestei vieţi economice. Nimeni nu poate fi azi mândru că este un fizician, un matematician, un biolog în sens uzual. Dar nici nu poate fi mândru că este un comerciant, un industriaş, în vechiul sens. Iar acest sens vechi este unicul încă existent. Nu vedem astăzi nicăieri apărând ceva care să reprezinte, cu adevărat, asociaţii. Dacă, la rândul nostru, am fi avut aici, într-o oarecare măsură, ceva care să însemne o a doua manifestare a Goetheanumului, aşa cum a fost acest curs, s-ar putea vedea ceva ce poate fi extras în mod concret din viaţa practică însăşi, alături de ştiinţe. Nu înaintăm prin ceea ce conţine un curent, ci numai şi numai prin faptul că acum se arată cu adevărat această altă latură a aspiraţiei.

Aceasta este caracteristica dezvoltării contemporane a omenirii. Pe de o parte, este vorba de purtătorii tradiţionali ai vechii vieţi spirituale care-l calomniază şi-l declară eretic pe cel care tinde la spiritualizare pornind de la ştiinţificitatea modernă. Astăzi ei procedează în felul acesta în mod absolut conştient, pentru că nu sunt deloc interesaţi în continuarea dezvoltării omenirii şi pentru că se gândese doar cum să stopeze această dezvoltare. Uneori ei fac acest lucru într-un mod grotesc, ca acel ciudat învăţat [49] care a vorbit de curând la Zürich despre antroposofie şi care s-a exprimat atât de grosolan, încât până şi tovarăşilor săi li s-a părut exagerat, drept care, după cum se pare, tocmai această combatere a antroposofiei a devenit un fel de mică reclamă. Dar ei asta fac; şi o vor face în continuare, căci vor înainta calomniind cu furie. Aici se vede ce se urmăreşte prin aceste calomnii, prin promovarea neadevărului.

Pe de altă parte, astăzi se mai observă o puternică rezistenţă care însă se petrece în inconştient. Iar aceasta este o trăire dureroasă; aici, în acest domeniu, trebuie să se vorbească despre o opoziţie interioară, care uneori nici nu este gândită împotriva a ceea ce este inerent aspiratiei ştiinţei spiritului. Se pune problema ca, tocmai în acest domeniu, să se înveţe alăturarea deplină la ceea ce vrea în această privinţă ştiinţa spiritului. Căci a judeca ce trebuie să se facă conform cu ştiinţa spiritului, după subiectivismul uzual până în prezent, ar reprezenta, în acest domeniu, exact ceea ce fac preoţii şi alţii în alte domenii, atunci când declară că ştiinţa spiritului este eretică. Ceea ce relevă mişcarea noastră antroposofică este faptul că tocmai în acest domeniu se observă un fel de opoziţie interioară. Se poate spune că aici se manifestă cel mai clar ceea ce, într-un mod bizar, aruncă o lumină asupra anumitor învinuiri ce vin din unele direcţii. Se spune: În această societate antroposifică toţi repetă ce spune unul – în realitate nimeni nu repetă nimic, ci fiecare spune ceea ce crede că ar spune acel unu. Lucrul acesta l-am aflat în atâtea feluri, nu-i aşa? Iată care este cu adevărat credinţa în autoritate. Ciudată credinţă în autoritate! Aceasta s-a manifestat în multe situaţii. Ar fi însă foarte dăunător dacă acest tip ciudat de opoziţie – în realitate a existat întotdeauna mai multă opoziţie decât credinţă în autoritate, şi de aceea învinuirea de credinţă în autoritate este, într-adevăr, absolut nedreaptă – ar fi mult mai nefast, dacă ceea ce eu sugerez aici drept opoziţie interioară ar căpăta tocmai în domeniul vieţii practice dimensiuni tot mai mari. Căci, atâta timp cât lucrurile vor sta aşa, adversarii tendinţei antroposofice vor spune, desigur: Ei da, o mişcare sectantă fantastică, care, totuşi, nu poate fi practică. Fireşte, ea nu poate fi practică, dacă practicienii nu se ocupă de ea, aşa cum nu se poate coase fără ace de cusut, chiar dacă ştii să coşi.

Prin aceasta aş vrea să atrag atenţia asupra a ceva ce trebuie să fie luat în considerare. Nu dau glas unei critici, nu mă refer la nimic din trecut, ci la ceva necesar pentru viitor. Este de la sine înţeles că n-aş fi făcut aceste referiri, dacă n-aş vedea ridicându-se tot felul de nori de fum. Dar eu atrag atenţia, într-adevăr, asupra a ceva ce trebuie să reprezinte un fel de invitaţie la colaborare, şi de a nu realiza o baricadare în spatele practicii reacţionare şi de a distruge, de fapt, pe baza unei asemenea practici, antroposofia, în ciuda faptului că, poate, se doreşte sprijinirea ei. Aşadar, nu mă refer la ceva ce deja s-a petrecut, ci la ceva ce trebuie să se întâmple in viitor. Este necesar să medităm asupra acestor lucruri.

Pentru astăzi va trebui să mă mulţumesc cu aceste observaţii. Mâine şi poimâine voi face legătura cu aceste preliminarii care, aşa cum veţi vedea, sunt o introducere la înţelegerea lui Hristos în secolul al XX-lea.