|
Dacă înţelegerea a ceea ce se poate numi noua apariţie a lui
Hristos
trebuie să ocupe în suflete locul cuvenit, este necesar să se
dobândească o înţelegere a drumului parcurs de ideea despre
Hristos, de
reprezentarea lui Hristos de-a lungul istoriei omenirii. Ne amintim că
dezvoltarea omenirii a pornit de la o structură sufletească pe care am
numit-o deseori un fel de viziune instinctivă, o clarviziune, care era
înceţosată, asemănătoare visului. Am caracterizat în
repetate rânduri
etapele de dezvoltare ale omenirii în aşa fel, încât
am încadrat în
diferite perioade de timp forma corespunzătoare a acestei structuri
sufleteşti.
Ne vom aminti astăzi de faptul că resturi din vechea stare vizionară
a omenirii mai erau încă prezente în perioada în care
se petrecea
Misteriul de pe Golgota. Misteriul de pe Golgota trebuie perceput mai
întâi ca fapt, dar ca un fapt a cărui esenţă nu poate fi
pătrunsă
niciodată cu intelectul, care, de la mijlocul secolului al XV-lea,
constituie structura sufletească a civilizaţiei moderne, care s-a
pregătit pentru aceasta încă din perioada greacă, romană. Aşa
încât se
poate spune: În timp ce se desfăşoară istoria greacă şi istoria
romană
are loc pe Pământ Misteriul de pe Golgota, în mulţi oameni
mai există
resturi din vechea clarviziune. Alţi oameni au pierdut această
clarviziune, au intrat deja în faza de început a
dezvoltării
intelectuale. Acesta a fost în special cazul romanilor. De aceea,
se
poate spune că Misteriul de pe Golgota, potrivit realităţii sale,
potrivit esenţei sale, a fost perceput la început numai de către
cei
care mai păstrau resturi din vechea clarviziune. Această clarviziune
instinctuală reprezintă o calitate a vechii populaţii orientale şi s-a
manifestat cu precădere la orientali. La urma urmei, şi Iisus Hristos a
mers pe Pământ printre orientali. Aşa încât Misteriul
de pe Golgota a
fost înţeles mai întâi din resturile vechii
înţelepciuni orientale.
Când acest Misteriu a migrat spre vest, la greci, la romani, s-a
putut
prelua ceea ce spuneau oamenii care înţeleseseră cu ajutorul
resturilor
vechii clarviziuni ce se petrecuse, de fapt, pe Pământ. Şi pentru
a
exista şi o viziune bazată pe o mărturie obţinută cu ochiul sufletesc,
în Pavel s-a născut, printr-o iluminare apărută la o vârstă
înaintată,
starea de clarviziune datorită căreia el s-a putut convinge de
autenticitatea Misteriului de pe Golgota. Ceea ce a spus Pavel din
experienţa sa, ceea ce au stabilit cu privire la Misteriul de pe
Golgota cei care păstraseră resturi din vechea clarviziune, toate
acestea au putut fi preluate şi îmbrăcate în forma
intelectului care
începea să se manifeste; Misteriul de pe Golgota n-a putut fi
înţeles
de la început cu ajutorul acestui intelect. Felul în care
cei care mai
păstraseră resturi din vechea clarviziune vorbeau despre Misteriul de
pe Golgota era caracterizat drept gnostic. Aş spune că forma de
relatare a Misteriului de pe Golgota, aşa cum s-a realizat cu aceste
resturi de veche clarviziune, este gnosa creştină. Prezentarea
Misteriului de pe Golgota în lumea de mai târziu s-a
petrecut în modul
descris de mine în cartea Creştinismul ca fapt
mistic. Deci, prima înţelegere a Misteriului de pe Golgota
s-a
realizat prin aceste resturi de veche clarviziune, prin vechea viziune
instinctivă orientală. S-ar putea spune că această veche viziune
instinctivă orientală s-a păstrat până la Misteriul de pe
Golgota,
astfel încât a fost posibil să poată apărea o concepţie cu
adevărat
umană asupra acestui Misteriu, înainte ca intelectul să intervină
şi
Misteriul de pe Golgota să nu mai poată fi înţeles. Dacă
Misteriul de
pe Golgota ar fi avut loc în perioada de maximă înflorire a
intelectului, este de la sine înţeles că n-ar fi produs nici o
impresie
asupra omenirii.
Aşadar, relatările despre Misteriul de pe Golgota s-au petrecut prin
intermediul vechilor clarvăzători; de fapt – ştiţi acest lucru din
lucrarea mea Creştinismul
ca fapt mistic –, evangheliile nu sunt
altceva decât relatări despre Misteriul de pe Golgota
dobândite prin
clarviziune. Dar iată că asupra dezvoltării omenirii s-a extins acel
val care, aşa cum am arătat, prinsese rădăcini încă în
lumea greacă, şi
care-şi avea izvorul în lumea romană. Acest val a pregătit
intelectualitatea viitoare. S-a răspândit gândirea
juridic-dialectică,
care a condus la gândirea statal-politică. Aceasta s-a extins
dinspre
sud, a pătruns în acele regiuni în care, aşa cum spuneam
ieri, mai
exista economia naturală, a ajuns în regiunile nordice. S-a
format
civilizaţia central-europeană, care, susţinută de Roma, a stat sub
semnul dezvoltării intelectualiste, de fapt, juridic-dialectice a
sufletului omenesc. Având în vedere ce s-a petrecut acolo,
Misteriul nu
mai putea fi privit în sensul vechii spiritualităţi, ci
intervenea
tradiţia şi totul lua forma structurii sufleteşti existente. Totul era
îmbrăcat din ce în ce mai mult în dialectică. Prin
intermediul
romanităţii, Misteriul de pe Golgota a fost îmbrăcat în
această
dialectică. Din ceea ce era gnosa creştină, din ceea ce se mai baza
încă pe vederea ocultă, s-a format teologia pur dialectică, care
mergea
mână în mână cu dezvoltarea formaţiunilor regale
europene, care s-au
transformat ulterior în state. Dar primul mare imperiu a fost, de
fapt,
imperiul clerical laicizat, imperiul clerical străbătut de forme
romano-juridice. În plan exterior s-au petrecut multe fapte care
arată
cum s-a extins în Europa această gândire
juridic-dialectică, politică,
în care era îmbracată vechea vedere ocultă orientală.
Carol cel Mare, de pildă, a devenit vasal al Papei. Demnitatea de
împărat i-a fost acordată de către Papă. Iar dacă studiem forţele
prin
care s-a manifestat această dominaţie descoperim influenţa
clerical-teologică. S-a instituit un fel de imperiu teocratic; dar
acesta va fi pretutindeni îmbrăcat în forme
juridic-dialectice.
Clericii sunt funcţionarii; ei ocupă funcţiile în stat, ei
reunesc, în
persoana lor, elementul politic cu elementul clerical. Treptat s-a
renunţat total la vechea viaţă spirituală bazată pe vedere ocultă, care
eliminase spiritul (= Duhul) încă din anul 869, aşa cum am spus
deseori, intrându-se într-un imperiu clerical politic, care
s-a extins
asupra celei mai mari părţi a teritoriilor europene.
Ştiţi din istorie şi din ceea ce v-am prezentat aici din punct de
vedere spiritual-ştiinţific că elementele romano-clericalului şi cele
care voiau să se desprindă de romano-clerical luptau unele
împotriva
celorlalte, şi cum aceste lupte au constituit o mare parte a istoriei
medievale. Trebuie însă să înţelegem uriaşa deosebire care
există între
întreaga structură socială a acestei formaţiuni medievale, care
s-a
transformat apoi în state, şi structura socială a vechiului
Orient,
care era străbătută spiritual în întregime de vechea vedere
ocultă
instinctivă şi, mai ales, ce urmări a avut această privire ocultă.
De unde venea, de fapt, ceea ce a constituit conţinutul vechii
vederi oculte orientale? Venea din ceea ce era înnăscut; căci
înţelepţii Misteriilor căutau să-şi recruteze discipolii dintre
oamenii
care aveau asemenea capacităţi înnăscute, astfel că puteau ajunge
la
această vedere ocultă instinctivă. Din marea masă de oameni erau aleşi
cei care aveau prin sânge o asemenea vedere. Aşadar, nu exista
nici o
îndoială că cei care erau trimişi să trăiască în lumea
fizică aduceau
cu ei resturi de trăiri din lumile spirituale. Eu vorbesc mereu de
timpurile în care se apropia sau deja se petrecuse Misteriul de
pe
Golgota. Aş vrea să spun că, prin înrudirea de sânge, au
mai venit
ecouri ale trăirilor din lumile spirituale. Cei care aveau cele mai
numeroase amintiri instinctive despre evenimentele trăite înainte
de
naştere sau de concepţie erau discipoli potriviţi pentru Misterii. Prin
clarvedere ei puteau să înţeleagă şi să vadă, respectiv să
cunoască,
intenţiile zeilor legate de oameni, căci trăiseră aceasta înainte
de
naştere şi veniseră cu o asemenea amintire instinctivă în viaţa
pământeană. Asemenea oameni au fost căutaţi de înţelepţii
Misteriilor,
de preoţi, pentru a fi puşi în faţa omenirii ca martori ai
intenţiilor
pe care lumea spirituală le avea în legătură cu lumea fizică.
Aceştia
erau, la început, oamenii care puteau vorbi de Misteriul de pe
Golgota.
Se poate spune că era vorba de o cu totul altă plasare a omului
în
ordinea socială: în funcţie de felul în care Misteriile
recunoşteau că
l-ar fi aşezat zeii înşişi.
Locul aptitudinilor înnăscute prin influenţa legăturilor de
sânge
era luat acum de acel val medieval în care nu mai exista nimic
sau
exista din ce în ce mai puţin din ceea ce fusese adus prin
naştere din
lumile spirituale în lumea fizică, unde nu se mai afla nimic
în afară
de amintirea instinctivă. Pe ce se putea deci întemeia structura
socială în epoca dialectic-juridică? Numai pe autoritate.
Autoritatea
pe care o pretindeau, mai ales, papii romani luase locul a ceea ce
recunoscuseră vechii preoţi ai Misteriilor că ar fi fost adus din
lumile spirituale. În vechime, în funcţie de ce provenea
din lumile
spirituale se decidea şi ceea ce urma să se petreacă în viaţa
socială.
Acum, acest lucru putea fi hotărât numai prin faptul că anumitor
oameni, deci papilor romani şi apoi diferiţilor vasali ai acestora,
regilor şi altor principi le revenea o anumită autoritate pe
Pământ,
într-o oarecare măsură, pe temei juridic, printr-un drept formal.
Acum
porunceau oamenii, întrucât zeii nu o mai făceau. Iar cine
trebuia să
poruncească era stabilit printr-un drept exterior.
Aşa s-a impus în evul mediu principiul autorităţii şi se poate
spune
că în acest principiu a fost integrată întreaga concepţie
despre
Misteriul de pe Golgota, care era perceput doar ca o comunicare. Ea
putea fi, cel mult, îmbrăcată în simboluri, dar numai acolo
unde
existau imagini. Un asemenea simbol este liturghia cu Cina cea de
taină; este tot ce putea trăi creştinul în Biserică. Prin Cina
cea de
taină el avea nemijlocit revelaţia a ceea ce era împuternicirea
puterii
lui Hristos în lumea fizică. Faptul că această putere a lui
Hristos se
putea revărsa pentru credincioşi în lumea fizică provenea, la
rândul
său, din consacrările bisericii romane.
Ceea ce se dezvolta ca element juridic-dialectic roman purta
în sine
şi protestul continuu împotriva autorităţii. Căci dacă totul stă
sub
semnul autorităţii, aşa cum a fost cazul în evul mediu, atunci
în om se
manifestă deja ceea ce urmează să se întâmple în
viitor: protestul
interior împotriva autorităţii. Acest protest s-a manifestat sub
cele
mai diferite fenomene în istorie prin intermediul unor oameni ca Wycliff Hus [50] etc., care s-au
ridicat
împotriva principiului autorităţii, care voiau să-l
înţeleagă pe
Hristos prin intermediul lumii lor interioare, dar pentru care nu
sosise momentul potrivit. Aşa încât, de fapt, nu puteai
decât să te
amăgeşti că îl înţelegi pe Hristos prin lumea ta interioară.
Cei care încă în evul mediu s-au manifestat ca mistici
vorbeau şi ei
de Hristos, dar nu cunoscuseră încă trăirea lui Hristos. În
fond, ei nu
ştiau decât vechile relatări despre Hristos. Iar această mişcare
de
protest împotriva autorităţii devenea din ce în ce mai
puternică şi a
făcut, fireşte, ca şi presiunea în vederea consolidării acestei
autorităţi să crească. Cea mai viguroasă folosire a forţei pentru a
consolida această autoritate, pentru a pune, într-o oarecare
măsură,
sub semnul autorităţii ceea ce porneşte de la Misteriul de pe Golgota,
de aşa manieră încât autoritatea să fie eternă, trece drept
iezuitism.
Iezuitismul nu mai păstrează nimic din Hristos. El conţine în
sine
răzvrătirea împotriva primei înţelegeri a lui Hristos.
Prima înţelegere
s-a petrecut în gnosă prin intermediul resturilor de clarviziune
orientală. Iezuitismul a preluat doar ceea ce era intelectual-dialectic
şi a respins principiul lui Hristos. El n-a dezvoltat o hristologie, ci
o doctrină militantă pentru Iisus, o iesulogie. Chiar dacă Iisus era
situat deasupra tuturor oamenilor, ceea ce a condus, prin iezuitism, la
Misteriul de pe Golgota, trebuia să fie, totuşi, bazat numai pe
autoritate.
Aşa s-a pregătit ceea ce a urmat, culminând, după cum am
văzut, cu
cele trăite de oameni în secolul al XIX-lea, când impulsul
lui Hristos,
ca fapt spiritual, s-a pierdut complet, când teologia, în
măsura în
care dorea să fie o teologie modernă, nu mai voia să vorbească
decât
despre omul Iisus. În timp ce toată această dezvoltare se
desfăşura de
la sine, au apărut unele neajunsuri. Gândiţi-vă la faptul că
dialectica
juridică pură a preluat din principiul roman ce mai rămăsese din
relatările despre Misteriul de pe Golgota, că preluarea s-a realizat
prin simbolistica exterioară, care poate fi interpretată în felul
următor: Atunci nu exista posibilitatea ca relatările despre Misteriu
să parvină credincioşilor. De aici interdicţia strictă pentru
credincioşii Romei de a citi Biblia. Acesta este cel mai important fapt
bisericese până târziu în evul mediu. Preoţimea,
cercurile catolice
conducătoare considerau ca cel mai îngrozitor lucru
eventualitatea ca
Evanghelia să fie cunoscută de masele largi de credincioşi. Evanghelia
provine dintr-o structură sufletească complet deosebită. Ea poate fi
înţeleasă numai printr-o structură sufletească spirituală. O
structură
sufletească dialectică nu poate înţelege Evanghelia. De aceea,
în acele
timpuri, în care se pregătea intelectul, în care se
pregătea
dialectica, Evanghelia nu putea fi lăsată să ajungă la mase. Biserica
lupta cu furie împotriva cunoaşterii Evangheliei şi-i considera
eretici
pe cei care se ridicau împotriva interdicţiei de a citi
Evanghelia, cum
erau, de pildă, waldenezii sau albigenzii; aceştia pretindeau că se
informează cu ajutorul Evangheliei în privinţa Misteriului de pe
Golgota. Biserica s-a împotrivit, deoarece cunoaşterea
Evangheliei nu
era compatibilă cu felul în care trata ea Misteriul de pe
Golgota;
Biserica considera că Biblia este alcătuită din patru evanghelii, care
se contrazic una pe alta. Era clar că, dacă evangheliile ar fi fost
date pe mâna maselor de credincioşi, aceştia nu s-ar fi ales
pentru
început decât cu relatări contradictorii, pe care apoi,
în condiţiile
intelectualităţii aflate în germene, n-ar fi putut să le
înţeleagă
decât ca pe ceva aflat în plan fizic. Dar un asemenea lucru
nu poate fi
descris în patru forme diferite. În cazul unui fenomen care
trebuie
înţeles cu ajutorul unor forţe superioare, se pune problema cum
trebuie
el privit din mai multe unghiuri de vedere. Am spus deseori că acest
lucru este valabil şi în cazul viselor; oamenii pot visa acelaşi
lucru,
adică, în interiorul lor se poate petrece acelaşi lucru; dar ceea
ce se
formează în imagini poate diferi foarte mult. Pentru cel care se
raportează într-un mod spiritual la Misteriul de pe Golgota
contradicţiile conţinute în evanghelii nu reprezintă nimic. Numai
că
oamenii de la începutul evului mediu nu se raportau în mod
spiritual la
acest Misteriu; ei se aflau sub semnul dialecticii până în
cele mai de
jos pături ale populaţiei. Această dialectică nu putea oferi o relatare
despre Misteriul de pe Golgota care se contrazicea de patru ori. Iar
atunci când Biserica n-a mai putut menţine interdicţia de a se
citi
Biblia, când s-a ridicat protestantismul, în viaţa
europeană a apărut
acea discrepanţă care a condus apoi la teologia modernă din secolul al
XIX-lea, care a eliminat din evanghelii toate contrazicerile. Şi
până
la urmă din evanghelii n-a mai rămas decât un pui de găină
jumulit. Cea
mai anemică parte rămasă, cea mai jumulită, o constituie lucrurile pe care renumitul (în
acest
sens) Schmiedel le-a descoperit [51]; locurile în
care nu
este
lăudat cineva, în care se spune ceva apostat sunt considerate
singurele
autentice; restul este ignorat. Aşa au apărut descrierile despre Iisus
ale teologilor din secolul al XIX-lea şi de la începutul
secolului al
XX-lea, care nu voiau să-l prezinte decât pe omul Iisus şi care
credeau
că astfel ar mai fi putut rămâne în cadrul creştinismului.
O epocă
intelectualist-dialectică putea exista în cadrul creştinismului
numai
în condiţiile interdicţiei privind lectura Bibliei. O epocă
dialectic-juridică nu putea avea alt efect decât eliminarea
definitivă
a lui Hristos.
Sub imperiul acestui neadevăr s-a dezvoltat omenirea modernă.
Această omenire nici nu bănuieşte că, de fapt, trăieşte întru
totul sub
principiul autorităţii, dar că tăgăduieşte acest lucru. Greu s-ar putea
găsi o amprentă mai evidentă a credinţei în autoritate
decât la cei
care consideră că ştiinţa oficială contemporană este determinantă
pentru lume. Vedem cât de satisfăcuţi se declară oamenii
când li se
spune că ceva a fost stabilit în mod ştiinţific. Ei ştiu aceasta
deoarece aşa le-a spus cineva care a trecut prin gimnaziu, are studii
universitare, a devenit docent, profesor universitar, care, aşadar, a
fost transmis de către o autoritate; aşa se difuzează noutatea. Ceea ce
se difuzează în modul acesta printre oameni este considerat
ştiinţă
certă. Încercaţi să adunaţi toate cele acceptate de oameni ca
fiind
ştiinţă certă, constatată. Veti vedea că aceasta nu se bazează – doar
ne amăgim în această privinţă, ne lăsăm pradă iluziilor – pe
nimic
altceva decât pe principiul autorităţii, pe cea mai pură credinţă
în
autoritate. Aceasta este credinţa care îşi face apariţia,
înlocuind
celălalt mod de a acţiona asupra structurii sociale care provenea din
Orient.
Ne putem explica ura apărută în cadrul acelor cercuri care nu
mai aveau nici o înţelegere pentru Misteriul de pe Golgota, care
mai
păstrau doar o tradiţie perpetuată prin autoritate, care se temeau ca
nu cumva Evanghelia să fie cunoscută de masele largi, ură care s-a
transformat într-un sistem absolut în special în
cadrul iezuitismului:
era ura faţă de ce era gnosa. Mai vedem şi astăzi cum, atunci
când vine
vorba de gnosă, teologii se înroşesc de furie. Trebuie să
înţelegem
acest lucru, ţinând seama de dezvoltarea istorică a europenilor.
Cum au
apărut universităţile? Dacă studiem istoria din secolul al XI-lea
până
în secolele XIII-XIV vedem că ele s-au dezvoltat din Biserică.
Şcolile
din mănăstiri au devenit universităţi. Tot ce se preda acolo trebuia să
poarte sigiliul Romei, nu putea fi crezut cu adevărat decât ce
era
pecetluit de Roma. Astfel, principiul autorităţii s-a menţinut şi la
cei care nu mai credeau în autoritatea romană. Şi fără a crede
în Roma,
în autoritatea romană, principiul roman al autorităţii reprezintă
structura sufletească a vieţii universitare de astăzi, chiar şi
în
ţările protestante. Biserica catolică luptă în continuare pentru
autoritatea ei, excluzând tot ce este spiritual, denigrează tot
ce se
ridică deasupra modului ei de gândire dialectic-juridic, tot ce
nu vrea
să se lase încorporat în principiul social de autoritate.
Trebuie să
înţelegem cât de adânc a pătruns aceasta în
structura sufletească a
acelor oameni care au trăit în zorii civilizaţiei moderne. Cei
mai
mulţi nu au mai putut, prin aceasta, lua o atitudine faţă de conţinutul
adevărului, ceea ce, în cele din urmă, a dus la marea derută, la
teribilul haos în care trăim acum.
Dar noi trăim şi într-o perioadă în care din nou se
pregăteşte o
clarvedere. Ştiinţa spiritului pregăteşte această clarvedere care
trebuie să cuprindă omenirea. Nu este vorba de vechea vedere
instinctivă, ci de o clarvedere construită pe conştienţa deplină.
Profesorii de teologie, ca şi alţii, luptă împotriva acestei
vederi. Ei
o confundă cu vechea vedere gnostică; spun tot felul de lucruri, pe
care nici ei înşişi nu le înţeleg, împotriva acestei
clarvederi
moderne. O asemenea clarvedere modernă a apărut ca o necesitate de care
omenirea trebuie să fie cuprinsă. În această clarvedere se poate
aprinde acum lumina unei înţelegeri reale a Misteriului de pe
Golgota.
Aşadar, evoluţia reprezentării despre Hristos este, de fapt,
următoarea: Misteriul de pe Golgota se petrece într-o epocă
în care mai
existau resturi ale vechii clarvederi. Oamenii încă o mai pot
înţelege.
Ei pun această înţelegere în evanghelii. Creştinismul
migrează spre
vest, este preluat de lumea romană în spirit dialectic. Este
înţeles
din ce în ce mai puţin. Despre Misteriul de pe Golgota se spun
lucruri
care rămân vorbe goale, aşa încât credincioşii sunt
mulţumiţi când sunt
în Biserică şi preotul le vorbeşte într-o limbă pe care nu
o înţeleg.
Căci pe ei nu-i interesează să înţeleagă lucrurile, ci, cel mult,
să
trăiască în atmosfera care sugerează Misteriul de pe Golgota. Iar
legătura reală a oamenilor cu Misteriul de pe Golgota se pierde. Se
pierde din ce în ce mai mult. Într-o anumită epocă a evului
mediu se
discută despre semnificaţia unui simbol în care este
îmbrăcată
cunoaşterea Misteriului de pe Golgota. Începe să se vorbească, de
pildă, despre semnificaţia Cinei cea de taină. Dar în acel moment
evenimentul deja nu mai este înţeles. Atâta timp cât
există ca trăire,
nici un fapt nu este disputat. Când, în evul mediu, s-a
declanşat
cearta în legătură cu Cina cea de taină, ultimul rest de
înţelegere
pentru eveniment pierise deja, iar jocul dialectic s-a intensificat.
În
felul acesta s-a dezvoltat viaţa modernă a omenirii, până
când
interdicţia de a cunoaşte Biblia nu a mai putut rezista. Teoretic,
astăzi le este interzis tuturor catolicilor să citească Biblia. Li se
permite să citească doar acel extras biblic pregătit special pentru ei,
ca şi când evangheliile ar fi o unitate. Catolicilor le este şi
astăzi
interzis să se preocupe de cele patru evanghelii; este de la sine
înţeles că, în clipa în care spiritul modern absoarbe
cele patru
evanghelii şi ele sunt citite aşa cum se face o prezentare a unui plan
fizic exterior, în clipa aceea evangheliile se volatilizează.
Este
iresponsabil ca oameni care cunosc bine, care au trăit ei înşişi
de-a
lungul secolului al XIX-lea fenomenul de volatilizare a evangheliilor
prin filologizarea teologiei, să aibă impertinenţa – nu se poate
califica altfel – de a spune despre antroposofie că interpretează
evangheliile într-un mod arbitrar, că strecoară tot felul de
lucruri în
evanghelii. Ei ştiu că legătura cu Misteriul de pe Golgota se pierde,
dacă evangheliile nu sunt înţelese în sens spiritual. Vedem
cu toţii
cum pe podium urcă oameni care, de pe poziţiile teologiei catolice sau
protestante, flecăresc întruna despre antroposofia care a
strecurat
ceva în evanghelii, în timp ce ştiu prea bine că, dacă
în evanghelii nu
pătrunde nimic din concepţia spirituală, ele vor distruge din temelii
structura sufletească creştină. Dacă oamenii ar înţelege că pe
majoritatea celor care flecărese despre antroposofie nu-i interesează,
de fapt, decât cum să-şi administreze cât mai comod
funcţiile, ei ar
şti că în aceşti teologi nu există nici un sentiment real al
adevărului, ci numai teama că modul lor comod de a concepe lucrurile
s-ar putea pierde, întrecând
pe
Fronmeyer şi pe alţii ca el [52], pe care nu-i atinge
nici cea
mai mică scânteiere a simţului adevărului.
Ceea ce trebuie salvat astăzi este Misteriul de pe Golgota. Şi
trebuie făcută pregătirea pentru ca acest Misteriu să se arate din nou
Imaginaţiunii oamenilor. Căci intelectului nu-i poate apărea.
Intelectul nu poate decât să-l elimine, să-l distrugă, prin arta
sa
filologică, sau poate să-l păstreze printr-o autoritate tiranică
în
sens iezuit, pentru cei care nu aspiră la adevăr, ci numai la o viaţă
comodă. Pentru cei care aspiră la adevăr există azi calea
imaginaţiunii, adică ieşirea în întâmpinarea
clarvederii conştiente a
lumii spirituale. Se pune problema de a fi în stare să
înţelegi
întreaga esenţă umană din punctul de vedere al acestei vederi
conştiente a lumilor spirituale. Se pune, mai ales, problema ca
întreaga educaţie şi întreaga instruire a omenirii să se
realizeze din
acest punct de vedere.
Ştim că, până la şapte ani, când se schimbă dinţii,
copilul trăieşte
imitând. Imitaţia nu este, de fapt, altceva decât o
retrăire a ceea ce
a fost, în cu totul altă formă, înainte de naştere sau de
concepţie în
lumea spirituală; aceasta se exprimă în imitarea de către copil a
mediului uman înconjurător ca un ecou al trăirii spirituale.
Apoi, din
cel de-al şaptelea an, de la schimbarea dinţilor până la
maturizarea
sexuală, apare nevoia copilului de autoritate. Ceea ce se mai manifestă
astăzi în actul de imitare de către copil trăia într-un
anumit mod omul
în cadrul vechii structuri orientale. Cei care veneau dinspre
Misterii
acţionau cu o asemenea forţă, încât oamenii îi urmau
aşa cum copilul îi
urmează pe adulţii din preajma sa. Apoi apare principiul autorităţii.
Iar acum omul se dezvoltă, ieşind din principiul autorităţii şi
intrând
în principiul care apare în el după maturizarea sexuală,
în orice caz,
într-un mod personal-individual, altfel decât în
raport cu întreaga
dezvoltare a omenirii. Astăzi omul se îndreaptă spre o perioadă
în care
este necesar să dezvolte în sine ceea ce nu poate fi
împlinit de la
sine. Copilul vine pe lume ca imitator; şi în vechea viaţă
socială
orientală venea deja pe lume ca imitator. Dar ceea ce era la el
principiul imitării a rămas activ în epoca autorităţii, în
epoca
judecării, în domeniul problemelor sociale, ba chiar şi în
cel al
vieţii religioase. Principiul autorităţii s-a impus în vechiul
Orient
numai raportat la ceea ce era lumea imediat înconjurătoare.
Marile
probleme ale vieţii au rămas în forma trăirii copilăreşti.
Aceste mari probleme ale vieţii au intrat apoi în epoca evului
mediu. Domnea principiul autorităţii. Acum se impune, mai
întâi,
ieşirea din principiul autorităţii, se impune principiul propriei
judecăti. Ceea ce se petrecea în vechiul Orient legat de
problemele
vieţii religioase, artistice, în general ale vieţii umane,
trecând de
elementar-naturalul nemijlocit, putea fi căutat în copilul care
aducea
toate acestea, prin legăturile de sânge, din lumile spirituale
în lumea
fizică. Când guverna principiul autorităţii, nu trebuia
decât să
construieşti pe ceva care se dezvolta cu o anumită necesitate din
corpul eteric încă inconştient. Când apare principiul
judecătii libere,
în faţa pedagogiei şi didacticii se ridică o nouă mare
răspundere. Acum
trebuie privit la copilul în devenire, pentru a înţelege ce
se va
înălţa de aici. Când copilul împlineşte cincisprezece
ani, în el se
naşte corpul astral, ceea ce poartă trăirile lumii spirituale în
lume,
de data aceasta nu inconştient, ci într-un mod din ce în ce
mai
conştient.
Se apropie momentul în care, pentru orice sistem de educaţie
şi de
instrucţie, va trebui să se urmărească ce răsare din copil atunci
când
se află în cel de-al paisprezecelea, al cincisprezecelea an de
viaţă.
Acest lucru n-a avut mare importanţă în timpurile vechi, pentru
că el
se leagă de ceea ce trăieşte liber în om, nu de ceea ce aduce
omul cu
sine prin naştere, de ceea ce nu poate primi prin autoritate, de ceea
ce trebuie într-adevăr să scoată din sine însusi. Pentru ca
el să poată
face acest lucru într-un mod corect trebuie să existe grija de a
educa
şi instrui corect copilul până în cel de-al paisprezecelea,
al
cincisprezecelea an de viaţă, pentru ca el să poată dezvolta atunci,
în
mod corect, corpul astral. În această perioadă mai nouă, educaţia
şi
instrucţia capătă o semnificaţie cu totul nouă, iar instrucţia n-ar mai
trebui făcută fără a înţelege legăturile omului cu lumea
spirituală.
Aceasta este lupta care înalţă.
Motive instinctive subterane au determinat întrucâtva
impunerea a
ceea ce, mai târziu, în filosofia idealistă din Europa
Centrală şi-a
făcut loc spre suprafaţa conştienţei umane, sentimentul Eului, care, de
fapt, la Fichte, Schelling şi Hegel avea de-a face numai cu cele trăite
de om între naştere şi moarte şi nu cu ceea ce este
suprafizic-uman.
Spuneam ieri că omul din centrul Europei era izolat prin lumea
turcească, prin fenomenul Petru cel Mare, de ce era oriental, dar
continua să trăiască, sub formă de moştenire, ceea ce mai apărea
în
faţa sa ca o revelaţie, care nu fusese înţeleasă, de fapt,
decât în
vechiul Orient cu ajutorul vechii clarviziuni, ale cărei ecouri se mai
aud astăzi în lumea rusă cu sensibilitate asiatică, în
lumea rusă încă
neeuropenizată. Revelaţia mai trăieşte, în prezent, chiar dacă
în
decadenţă accentuată, tot în Asia. Aici încă mai
supravieţuieşte simţul
pentru revelaţie. Elementul intelectualist, elementul pur dialectic
este de provenienţă vestică, dezvoltat astăzi doar pentru viaţa
economică. Între aceste două elemente, intelectualismul vestic
limitat
încă în întregime la economic-pământesc,
raţionalitatea umană dispusă
să se ocupe numai de experienţa exterioară, şi revelaţia orientală, s-a
aflat întotdeauna strangulat elementul central-european. Norii se
adunau din ce în ce mai ameninţători, în timp ce, de fapt,
exista doar
un fel de echilibrare ritmică între revelaţie şi raţionalitate.
Înţelegerea raţională a lumii senzoriale exterioare şi revelaţia
suprasenzorială, pe care marii scolastici ai evului mediu au
încercat
să le separe, s-au împletit tot mai mult când au apărut
vremurile noi.
Aceasta se întâmplă în special în prima
jumătate a secolului al
XIX-lea, când apare filosofia idealistă din centrul Europei;
vedem apoi
cum spiritul vestic se răspândeşte în cea de-a doua
jumătate a
secolului al XIX-lea, cum, într-o oarecare măsură, toată Europa,
până
şi Rusia, se anglicizează, şi cum apare semnul exterior al unui profund
proces intern de schimbare pe care, în prezent, omenirea
încă nu vrea
să-l înţeleagă şi al cărui semn exterior îl constituie
starea de
fărâmiţare, de prăbuşire a ceea ce este central-european. Tot ce
este
încleştat între vest şi est zace la pământ, este
sfărâmat, nimeni nu
ştie de ce să se apuce, se trăieşte în convulsii, se vorbeşte
despre
tot felul de lucruri cu care se vrea să se meargă mai departe, dar, de
fapt, se spun doar banalităţi. Se manifestă o uriaşă neputinţă de a
administra cu vechile relaţii. Ce se întâmplă, de fapt? Fie
că, prin
creşterea înspăimântătoare a impozitelor, se stoarce ce se
mai poate
din structurile vechi, fie că se completează ceea ce lipseşte prin
imprimarea de bancnote fără valoare, scoţându-se pe piaţă
într-o
săptămână miliarde de bancnote. Şi chiar dacă este vorba doar de
un
simbol, unora dintre oameni le stă pe suflet această cramponare
decadentă de revelaţie în est, nulitatea centrului şi starea de
raţionalitate care mai rezidă doar în economic. Despre marea
luptă
dintre Japonia şi America ei vorbesc ca de o perspectivă – ca şi
când
la mijloc n-ar fi nimic. Fireşte, oamenii îşi imaginează aceasta
doar
în mod fizic. Dar este vorba de ceva mult mai profund. Şi dacă
ceea ce
este real ca element decadent în est, care încă nu a apărut
în vest, se
întâlneşte cu ignorarea centrului, atunci sentimentul
Eului, care şi-a
găsit expresia tocmai în centru, în acel haos apărut prin
strivirea
între est şi vest, se prăbuşeşte. Gândirea legată de Eu a
dispărut o
dată cu filosofia idealistă din centrul Europei. Nu mai există de la
mijlocul secolului al XIX-lea. Chiar şi ceea ce s-a vrut să fie creat
din convulsii ca formaţiune statală este astăzi la pământ. Se
ridică
formaţiuni statale cum este Cehoslovacia, care, cu siguranţă, în
timp,
nu poate nici trăi şi nici muri. Aceste formaţiuni imposibile se pot
ridica datorită faptului că pacea este încheiată de oamenii
vestului,
care n-au nici o idee despre condiţiile de viaţă din centru. Auzi la
Zürich pe câte unul care vine de la Paris şi care le
vorbeşte
oamenilor, într-o formă foarte spirituală, despre unitatea
elementului
slovac cu cel ceh. Rămâi uluit aflând ce spune un asemenea
profesor
despre viitorul Cehoslovaciei, deşi el nu ştie care sunt condiţiile de
viaţă din est, nu ştie că acolo estul şi vestul se ciocnesc. Oamenii
încă îşi mai acoperă ochii ca să nu vadă cum se anunţă
semnele
viitorului. Ei nu vor să creadă că în Europa Centrală – ce-i
drept,
împinsă în momentul de faţă mult spre est – apar situaţii
în care
restul de oameni care erau purtătorii războiului, astăzi ofiţeri, care
nu mai au o justificare în actualele condiţii, pun femei
nevinovate să
danseze goale în faţa lor şi apoi le înfig baioneta
în burtă,
răsucind-o. Sunt scene comandate de oameni care, printre altele, au
luptat vitejeste în război.
În faţa acestor lucruri omenirea orbită din vest, care
încheie pace
în împrejurări pe care nu le înţelege, îşi
acoperă ochii. Ea nu vede
că, de fapt, toate acestea anunţă schimbări importante. Iar oamenii,
în
mare parte, continuă să trăiască de parcă în lume nu s-ar
întâmpla
nimic. În felul acesta, ceva este împins, s-ar putea spune,
în cea mai
desăvîrşită strâmtoare a conştienţei. Ceea ce a provocat
odinioară
asemenea înălţimi idealiste, asemenea idei care se găsesc la
Goethe,
Fichte, la Schelling, la Hegel nu se mai întâlnesc în
realitate în
viaţa oficială. Şi dacă se încearcă ca toate acestea să fie puse
în
valoare, ca aici la Goetheanum, atunci ele sunt denigrate, apar
mizerabili calomniatori care pretind că le înţeleg şi că trebuie
să le
condamne. Ceea ce acum un secol mai era viaţă spirituală luminoasă este
considerat fără nici o valoare. Iar deasupra se îngrămădesc norii
din
est şi din vest.
Ne întrebăm ce reprezintă tot ce trebuie să-şi găsească
expresia în
deceniile următoare în modul cel mai îngrozitor? Pe de o
parte este
chemarea de a fi bine fixat pe solul care va da naştere noii vieţi
spirituale, iar pe de altă parte este tresărirea emoţională provocată
de ceea ce discutăm noi de mai multă vreme, apropierea lui Hristos
în
forma în care va trebui el văzut începând din secolul
al XX-lea. Căci
înainte de a se fi ajuns la acest mijloc de secol Hristos va
trebui să
fie văzut. Mai întâi însă tot ce este rămăşiţă a
vechiului va fi împins
în nulitate, norii trebuie să se adune. Omul trebuie să-şi
descopere
deplina sa libertate. Noua contemplare trebuie să se nască din nimic;
omul îşi va extrage din nimic întreaga sa forţă. Ştiinţa
spiritului nu
vrea decât să-l pregătească pentru aceasta. Iată ceva despre care
nu se
poate spune că ar vrea acest lucru, ci că trebuie să vrea acest lucru.
