Dacă înţelegerea a ceea ce se poate numi noua apariţie a lui Hristos trebuie să ocupe în suflete locul cuvenit, este necesar să se dobândească o înţelegere a drumului parcurs de ideea despre Hristos, de reprezentarea lui Hristos de-a lungul istoriei omenirii. Ne amintim că dezvoltarea omenirii a pornit de la o structură sufletească pe care am numit-o deseori un fel de viziune instinctivă, o clarviziune, care era înceţosată, asemănătoare visului. Am caracterizat în repetate rânduri etapele de dezvoltare ale omenirii în aşa fel, încât am încadrat în diferite perioade de timp forma corespunzătoare a acestei structuri sufleteşti.
Ne vom aminti astăzi de faptul că resturi din vechea stare vizionară a omenirii mai erau încă prezente în perioada în care se petrecea Misteriul de pe Golgota. Misteriul de pe Golgota trebuie perceput mai întâi ca fapt, dar ca un fapt a cărui esenţă nu poate fi pătrunsă niciodată cu intelectul, care, de la mijlocul secolului al XV-lea, constituie structura sufletească a civilizaţiei moderne, care s-a pregătit pentru aceasta încă din perioada greacă, romană. Aşa încât se poate spune: În timp ce se desfăşoară istoria greacă şi istoria romană are loc pe Pământ Misteriul de pe Golgota, în mulţi oameni mai există resturi din vechea clarviziune. Alţi oameni au pierdut această clarviziune, au intrat deja în faza de început a dezvoltării intelectuale. Acesta a fost în special cazul romanilor. De aceea, se poate spune că Misteriul de pe Golgota, potrivit realităţii sale, potrivit esenţei sale, a fost perceput la început numai de către cei care mai păstrau resturi din vechea clarviziune. Această clarviziune instinctuală reprezintă o calitate a vechii populaţii orientale şi s-a manifestat cu precădere la orientali. La urma urmei, şi Iisus Hristos a mers pe Pământ printre orientali. Aşa încât Misteriul de pe Golgota a fost înţeles mai întâi din resturile vechii înţelepciuni orientale. Când acest Misteriu a migrat spre vest, la greci, la romani, s-a putut prelua ceea ce spuneau oamenii care înţeleseseră cu ajutorul resturilor vechii clarviziuni ce se petrecuse, de fapt, pe Pământ. Şi pentru a exista şi o viziune bazată pe o mărturie obţinută cu ochiul sufletesc, în Pavel s-a născut, printr-o iluminare apărută la o vârstă înaintată, starea de clarviziune datorită căreia el s-a putut convinge de autenticitatea Misteriului de pe Golgota. Ceea ce a spus Pavel din experienţa sa, ceea ce au stabilit cu privire la Misteriul de pe Golgota cei care păstraseră resturi din vechea clarviziune, toate acestea au putut fi preluate şi îmbrăcate în forma intelectului care începea să se manifeste; Misteriul de pe Golgota n-a putut fi înţeles de la început cu ajutorul acestui intelect. Felul în care cei care mai păstraseră resturi din vechea clarviziune vorbeau despre Misteriul de pe Golgota era caracterizat drept gnostic. Aş spune că forma de relatare a Misteriului de pe Golgota, aşa cum s-a realizat cu aceste resturi de veche clarviziune, este gnosa creştină. Prezentarea Misteriului de pe Golgota în lumea de mai târziu s-a petrecut în modul descris de mine în cartea Creştinismul ca fapt mistic. Deci, prima înţelegere a Misteriului de pe Golgota s-a realizat prin aceste resturi de veche clarviziune, prin vechea viziune instinctivă orientală. S-ar putea spune că această veche viziune instinctivă orientală s-a păstrat până la Misteriul de pe Golgota, astfel încât a fost posibil să poată apărea o concepţie cu adevărat umană asupra acestui Misteriu, înainte ca intelectul să intervină şi Misteriul de pe Golgota să nu mai poată fi înţeles. Dacă Misteriul de pe Golgota ar fi avut loc în perioada de maximă înflorire a intelectului, este de la sine înţeles că n-ar fi produs nici o impresie asupra omenirii.
Aşadar, relatările despre Misteriul de pe Golgota s-au petrecut prin intermediul vechilor clarvăzători; de fapt – ştiţi acest lucru din lucrarea mea Creştinismul ca fapt mistic –, evangheliile nu sunt altceva decât relatări despre Misteriul de pe Golgota dobândite prin clarviziune. Dar iată că asupra dezvoltării omenirii s-a extins acel val care, aşa cum am arătat, prinsese rădăcini încă în lumea greacă, şi care-şi avea izvorul în lumea romană. Acest val a pregătit intelectualitatea viitoare. S-a răspândit gândirea juridic-dialectică, care a condus la gândirea statal-politică. Aceasta s-a extins dinspre sud, a pătruns în acele regiuni în care, aşa cum spuneam ieri, mai exista economia naturală, a ajuns în regiunile nordice. S-a format civilizaţia central-europeană, care, susţinută de Roma, a stat sub semnul dezvoltării intelectualiste, de fapt, juridic-dialectice a sufletului omenesc. Având în vedere ce s-a petrecut acolo, Misteriul nu mai putea fi privit în sensul vechii spiritualităţi, ci intervenea tradiţia şi totul lua forma structurii sufleteşti existente. Totul era îmbrăcat din ce în ce mai mult în dialectică. Prin intermediul romanităţii, Misteriul de pe Golgota a fost îmbrăcat în această dialectică. Din ceea ce era gnosa creştină, din ceea ce se mai baza încă pe vederea ocultă, s-a format teologia pur dialectică, care mergea mână în mână cu dezvoltarea formaţiunilor regale europene, care s-au transformat ulterior în state. Dar primul mare imperiu a fost, de fapt, imperiul clerical laicizat, imperiul clerical străbătut de forme romano-juridice. În plan exterior s-au petrecut multe fapte care arată cum s-a extins în Europa această gândire juridic-dialectică, politică, în care era îmbracată vechea vedere ocultă orientală.
Carol cel Mare, de pildă, a devenit vasal al Papei. Demnitatea de împărat i-a fost acordată de către Papă. Iar dacă studiem forţele prin care s-a manifestat această dominaţie descoperim influenţa clerical-teologică. S-a instituit un fel de imperiu teocratic; dar acesta va fi pretutindeni îmbrăcat în forme juridic-dialectice. Clericii sunt funcţionarii; ei ocupă funcţiile în stat, ei reunesc, în persoana lor, elementul politic cu elementul clerical. Treptat s-a renunţat total la vechea viaţă spirituală bazată pe vedere ocultă, care eliminase spiritul (= Duhul) încă din anul 869, aşa cum am spus deseori, intrându-se într-un imperiu clerical politic, care s-a extins asupra celei mai mari părţi a teritoriilor europene.
Ştiţi din istorie şi din ceea ce v-am prezentat aici din punct de vedere spiritual-ştiinţific că elementele romano-clericalului şi cele care voiau să se desprindă de romano-clerical luptau unele împotriva celorlalte, şi cum aceste lupte au constituit o mare parte a istoriei medievale. Trebuie însă să înţelegem uriaşa deosebire care există între întreaga structură socială a acestei formaţiuni medievale, care s-a transformat apoi în state, şi structura socială a vechiului Orient, care era străbătută spiritual în întregime de vechea vedere ocultă instinctivă şi, mai ales, ce urmări a avut această privire ocultă.
De unde venea, de fapt, ceea ce a constituit conţinutul vechii vederi oculte orientale? Venea din ceea ce era înnăscut; căci înţelepţii Misteriilor căutau să-şi recruteze discipolii dintre
oamenii care aveau asemenea capacităţi înnăscute, astfel că puteau ajunge la această vedere ocultă instinctivă. Din marea masă de oameni erau aleşi cei care aveau prin sânge o asemenea vedere.
Aşadar, nu exista nici o îndoială că cei care erau trimişi să trăiască în lumea fizică aduceau cu ei resturi de trăiri din lumile spirituale. Eu vorbesc mereu de timpurile în care se apropia sau
deja se petrecuse Misteriul de pe Golgota. Aş vrea să spun că, prin înrudirea de sânge, au mai venit ecouri ale trăirilor din lumile spirituale. Cei care aveau cele mai numeroase amintiri
instinctive despre evenimentele trăite înainte de naştere sau de concepţie erau discipoli potriviţi pentru Misterii. Prin clarvedere ei puteau să înţeleagă şi să vadă, respectiv să cunoască,
intenţiile zeilor legate de oameni, căci trăiseră aceasta înainte de naştere şi veniseră cu o asemenea amintire instinctivă în viaţa pământeană. Asemenea oameni au fost căutaţi de înţelepţii
Misteriilor, de preoţi, pentru a fi puşi în faţa omenirii ca martori ai intenţiilor pe care lumea spirituală le avea în legătură cu lumea fizică. Aceştia erau, la început, oamenii care puteau
vorbi de Misteriul de pe Golgota. Se poate spune că era vorba de o cu totul altă plasare a omului în ordinea socială: în funcţie de felul în care Misteriile recunoşteau că l-ar fi aşezat zeii
înşişi.
Locul aptitudinilor înnăscute prin influenţa legăturilor de sânge era luat acum de acel val medieval în care nu mai exista nimic sau exista din ce în ce mai puţin din ceea ce fusese adus prin naştere din lumile spirituale în lumea fizică, unde nu se mai afla nimic în afară de amintirea instinctivă. Pe ce se putea deci întemeia structura socială în epoca dialectic-juridică? Numai pe autoritate. Autoritatea pe care o pretindeau, mai ales, papii romani luase locul a ceea ce recunoscuseră vechii preoţi ai Misteriilor că ar fi fost adus din lumile spirituale. În vechime, în funcţie de ce provenea din lumile spirituale se decidea şi ceea ce urma să se petreacă în viaţa socială. Acum, acest lucru putea fi hotărât numai prin faptul că anumitor oameni, deci papilor romani şi apoi diferiţilor vasali ai acestora, regilor şi altor principi le revenea o anumită autoritate pe Pământ, într-o oarecare măsură, pe temei juridic, printr-un drept formal. Acum porunceau oamenii, întrucât zeii nu o mai făceau. Iar cine trebuia să poruncească era stabilit printr-un drept exterior.
Aşa s-a impus în evul mediu principiul autorităţii şi se poate spune că în acest principiu a fost integrată întreaga concepţie despre Misteriul de pe Golgota, care era perceput doar ca o comunicare. Ea putea fi, cel mult, îmbrăcată în simboluri, dar numai acolo unde existau imagini. Un asemenea simbol este liturghia cu Cina cea de taină; este tot ce putea trăi creştinul în Biserică. Prin Cina cea de taină el avea nemijlocit revelaţia a ceea ce era împuternicirea puterii lui Hristos în lumea fizică. Faptul că această putere a lui Hristos se putea revărsa pentru credincioşi în lumea fizică provenea, la rândul său, din consacrările bisericii romane.
Ceea ce se dezvolta ca element juridic-dialectic roman purta în sine şi protestul continuu împotriva autorităţii. Căci dacă totul stă sub semnul autorităţii, aşa cum a fost cazul în evul mediu, atunci în om se manifestă deja ceea ce urmează să se întâmple în viitor: protestul interior împotriva autorităţii. Acest protest s-a manifestat sub cele mai diferite fenomene în istorie prin intermediul unor oameni ca Wycliff Hus [Nota 50] etc., care s-au ridicat împotriva principiului autorităţii, care voiau să-l înţeleagă pe Hristos prin intermediul lumii lor interioare, dar pentru care nu sosise momentul potrivit. Aşa încât, de fapt, nu puteai decât să te amăgeşti că îl înţelegi pe Hristos prin lumea ta interioară.
Cei care încă în evul mediu s-au manifestat ca mistici vorbeau şi ei de Hristos, dar nu cunoscuseră încă trăirea lui Hristos. În fond, ei nu ştiau decât vechile relatări despre Hristos. Iar această mişcare de protest împotriva autorităţii devenea din ce în ce mai puternică şi a făcut, fireşte, ca şi presiunea în vederea consolidării acestei autorităţi să crească. Cea mai viguroasă folosire a forţei pentru a consolida această autoritate, pentru a pune, într-o oarecare măsură, sub semnul autorităţii ceea ce porneşte de la Misteriul de pe Golgota, de aşa manieră încât autoritatea să fie eternă, trece drept iezuitism. Iezuitismul nu mai păstrează nimic din Hristos. El conţine în sine răzvrătirea împotriva primei înţelegeri a lui Hristos. Prima înţelegere s-a petrecut în gnosă prin intermediul resturilor de clarviziune orientală. Iezuitismul a preluat doar ceea ce era intelectual-dialectic şi a respins principiul lui Hristos. El n-a dezvoltat o hristologie, ci o doctrină militantă pentru Iisus, o iesulogie. Chiar dacă Iisus era situat deasupra tuturor oamenilor, ceea ce a condus, prin iezuitism, la Misteriul de pe Golgota, trebuia să fie, totuşi, bazat numai pe autoritate.
Aşa s-a pregătit ceea ce a urmat, culminând, după cum am văzut, cu cele trăite de oameni în secolul al XIX-lea, când impulsul lui Hristos, ca fapt spiritual, s-a pierdut complet, când teologia, în măsura în care dorea să fie o teologie modernă, nu mai voia să vorbească decât despre omul Iisus. În timp ce toată această dezvoltare se desfăşura de la sine, au apărut unele neajunsuri. Gândiţi-vă la faptul că dialectica juridică pură a preluat din principiul roman ce mai rămăsese din relatările despre Misteriul de pe Golgota, că preluarea s-a realizat prin simbolistica exterioară, care poate fi interpretată în felul următor: Atunci nu exista posibilitatea ca relatările despre Misteriu să parvină credincioşilor. De aici interdicţia strictă pentru credincioşii Romei de a citi Biblia. Acesta este cel mai important fapt bisericese până târziu în evul mediu. Preoţimea, cercurile catolice conducătoare considerau ca cel mai îngrozitor lucru eventualitatea ca Evanghelia să fie cunoscută de masele largi de credincioşi. Evanghelia provine dintr-o structură sufletească complet deosebită. Ea poate fi înţeleasă numai printr-o structură sufletească spirituală. O structură sufletească dialectică nu poate înţelege Evanghelia. De aceea, în acele timpuri, în care se pregătea intelectul, în care se pregătea dialectica, Evanghelia nu putea fi lăsată să ajungă la mase. Biserica lupta cu furie împotriva cunoaşterii Evangheliei şi-i considera eretici pe cei care se ridicau împotriva interdicţiei de a citi Evanghelia, cum erau, de pildă, waldenezii sau albigenzii; aceştia pretindeau că se informează cu ajutorul Evangheliei în privinţa Misteriului de pe Golgota. Biserica s-a împotrivit, deoarece cunoaşterea Evangheliei nu era compatibilă cu felul în care trata ea Misteriul de pe Golgota; Biserica considera că Biblia este alcătuită din patru evanghelii, care se contrazic una pe alta. Era clar că, dacă evangheliile ar fi fost date pe mâna maselor de credincioşi, aceştia nu s-ar fi ales pentru început decât cu relatări contradictorii, pe care apoi, în condiţiile intelectualităţii aflate în germene, n-ar fi putut să le înţeleagă decât ca pe ceva aflat în plan fizic. Dar un asemenea lucru nu poate fi descris în patru forme diferite. În cazul unui fenomen care trebuie înţeles cu ajutorul unor forţe superioare, se pune problema cum trebuie el privit din mai multe unghiuri de vedere. Am spus deseori că acest lucru este valabil şi în cazul viselor; oamenii pot visa acelaşi lucru, adică, în interiorul lor se poate petrece acelaşi lucru; dar ceea ce se formează în imagini poate diferi foarte mult. Pentru cel care se raportează într-un mod spiritual la Misteriul de pe Golgota contradicţiile conţinute în evanghelii nu reprezintă nimic. Numai că oamenii de la începutul evului mediu nu se raportau în mod spiritual la acest Misteriu; ei se aflau sub semnul dialecticii până în cele mai de jos pături ale populaţiei. Această dialectică nu putea oferi o relatare despre Misteriul de pe Golgota care se contrazicea de patru ori. Iar atunci când Biserica n-a mai putut menţine interdicţia de a se citi Biblia, când s-a ridicat protestantismul, în viaţa europeană a apărut acea discrepanţă care a condus apoi la teologia modernă din secolul al XIX-lea, care a eliminat din evanghelii toate contrazicerile. Şi până la urmă din evanghelii n-a mai rămas decât un pui de găină jumulit. Cea mai anemică parte rămasă, cea mai jumulită, o constituie lucrurile pe care renumitul (în acest sens) Schmiedel le-a descoperi [Nota 51]; locurile în care nu este lăudat cineva, în care se spune ceva apostat sunt considerate singurele autentice; restul este ignorat. Aşa au apărut descrierile despre Iisus ale teologilor din secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea, care nu voiau să-l prezinte decât pe omul Iisus şi care credeau că astfel ar mai fi putut rămâne în cadrul creştinismului. O epocă intelectualist-dialectică putea exista în cadrul creştinismului numai în condiţiile interdicţiei privind lectura Bibliei. O epocă dialectic-juridică nu putea avea alt efect decât eliminarea definitivă a lui Hristos.
Sub imperiul acestui neadevăr s-a dezvoltat omenirea modernă. Această omenire nici nu bănuieşte că, de fapt, trăieşte întru totul sub principiul autorităţii, dar că tăgăduieşte acest lucru. Greu s-ar putea găsi o amprentă mai evidentă a credinţei în autoritate decât la cei care consideră că ştiinţa oficială contemporană este determinantă pentru lume. Vedem cât de satisfăcuţi se declară oamenii când li se spune că ceva a fost stabilit în mod ştiinţific. Ei ştiu aceasta deoarece aşa le-a spus cineva care a trecut prin gimnaziu, are studii universitare, a devenit docent, profesor universitar, care, aşadar, a fost transmis de către o autoritate; aşa se difuzează noutatea. Ceea ce se difuzează în modul acesta printre oameni este considerat ştiinţă certă. Încercaţi să adunaţi toate cele acceptate de oameni ca fiind ştiinţă certă, constatată. Veti vedea că aceasta nu se bazează – doar ne amăgim în această privinţă, ne lăsăm pradă iluziilor – pe nimic altceva decât pe principiul autorităţii, pe cea mai pură credinţă în autoritate. Aceasta este credinţa care îşi face apariţia, înlocuind celălalt mod de a acţiona asupra structurii sociale care provenea din Orient.
Ne putem explica ura apărută în cadrul acelor cercuri care nu mai aveau nici o înţelegere pentru Misteriul de pe Golgota, care mai păstrau doar o tradiţie perpetuată prin autoritate, care se temeau ca nu cumva Evanghelia să fie cunoscută de masele largi, ură care s-a transformat într-un sistem absolut în special în cadrul iezuitismului: era ura faţă de ce era gnosa. Mai vedem şi astăzi cum, atunci când vine vorba de gnosă, teologii se înroşesc de furie. Trebuie să înţelegem acest lucru, ţinând seama de dezvoltarea istorică a europenilor. Cum au apărut universităţile? Dacă studiem istoria din secolul al XI-lea până în secolele XIII-XIV vedem că ele s-au dezvoltat din Biserică. Şcolile din mănăstiri au devenit universităţi. Tot ce se preda acolo trebuia să poarte sigiliul Romei, nu putea fi crezut cu adevărat decât ce era pecetluit de Roma. Astfel, principiul autorităţii s-a menţinut şi la cei care nu mai credeau în autoritatea romană. Şi fără a crede în Roma, în autoritatea romană, principiul roman al autorităţii reprezintă structura sufletească a vieţii universitare de astăzi, chiar şi în ţările protestante. Biserica catolică luptă în continuare pentru autoritatea ei, excluzând tot ce este spiritual, denigrează tot ce se ridică deasupra modului ei de gândire dialectic-juridic, tot ce nu vrea să se lase încorporat în principiul social de autoritate. Trebuie să înţelegem cât de adânc a pătruns aceasta în structura sufletească a acelor oameni care au trăit în zorii civilizaţiei moderne. Cei mai mulţi nu au mai putut, prin aceasta, lua o atitudine faţă de conţinutul adevărului, ceea ce, în cele din urmă, a dus la marea derută, la teribilul haos în care trăim acum.
Dar noi trăim şi într-o perioadă în care din nou se pregăteşte o clarvedere. Ştiinţa spiritului pregăteşte această clarvedere care trebuie să cuprindă omenirea. Nu este vorba de vechea vedere instinctivă, ci de o clarvedere construită pe conştienţa deplină. Profesorii de teologie, ca şi alţii, luptă împotriva acestei vederi. Ei o confundă cu vechea vedere gnostică; spun tot felul de lucruri, pe care nici ei înşişi nu le înţeleg, împotriva acestei clarvederi moderne. O asemenea clarvedere modernă a apărut ca o necesitate de care omenirea trebuie să fie cuprinsă. În această clarvedere se poate aprinde acum lumina unei înţelegeri reale a Misteriului de pe Golgota.
Aşadar, evoluţia reprezentării despre Hristos este, de fapt, următoarea: Misteriul de pe Golgota se petrece într-o epocă în care mai existau resturi ale vechii clarvederi. Oamenii încă o mai pot înţelege. Ei pun această înţelegere în evanghelii. Creştinismul migrează spre vest, este preluat de lumea romană în spirit dialectic. Este înţeles din ce în ce mai puţin. Despre Misteriul de pe Golgota se spun lucruri care rămân vorbe goale, aşa încât credincioşii sunt mulţumiţi când sunt în Biserică şi preotul le vorbeşte într-o limbă pe care nu o înţeleg. Căci pe ei nu-i interesează să înţeleagă lucrurile, ci, cel mult, să trăiască în atmosfera care sugerează Misteriul de pe Golgota. Iar legătura reală a oamenilor cu Misteriul de pe Golgota se pierde. Se pierde din ce în ce mai mult. Într-o anumită epocă a evului mediu se discută despre semnificaţia unui simbol în care este îmbrăcată cunoaşterea Misteriului de pe Golgota. Începe să se vorbească, de pildă, despre semnificaţia Cinei cea de taină. Dar în acel moment evenimentul deja nu mai este înţeles. Atâta timp cât există ca trăire, nici un fapt nu este disputat. Când, în evul mediu, s-a declanşat cearta în legătură cu Cina cea de taină, ultimul rest de înţelegere pentru eveniment pierise deja, iar jocul dialectic s-a intensificat. În felul acesta s-a dezvoltat viaţa modernă a omenirii, până când interdicţia de a cunoaşte Biblia nu a mai putut rezista. Teoretic, astăzi le este interzis tuturor catolicilor să citească Biblia. Li se permite să citească doar acel extras biblic pregătit special pentru ei, ca şi când evangheliile ar fi o unitate. Catolicilor le este şi astăzi interzis să se preocupe de cele patru evanghelii; este de la sine înţeles că, în clipa în care spiritul modern absoarbe cele patru evanghelii şi ele sunt citite aşa cum se face o prezentare a unui plan fizic exterior, în clipa aceea evangheliile se volatilizează. Este iresponsabil ca oameni care cunosc bine, care au trăit ei înşişi de-a lungul secolului al XIX-lea fenomenul de volatilizare a evangheliilor prin filologizarea teologiei, să aibă impertinenţa – nu se poate califica altfel – de a spune despre antroposofie că interpretează evangheliile într-un mod arbitrar, că strecoară tot felul de lucruri în evanghelii. Ei ştiu că legătura cu Misteriul de pe Golgota se pierde, dacă evangheliile nu sunt înţelese în sens spiritual. Vedem cu toţii cum pe podium urcă oameni care, de pe poziţiile teologiei catolice sau protestante, flecăresc întruna despre antroposofia care a strecurat ceva în evanghelii, în timp ce ştiu prea bine că, dacă în evanghelii nu pătrunde nimic din concepţia spirituală, ele vor distruge din temelii structura sufletească creştină. Dacă oamenii ar înţelege că pe majoritatea celor care flecărese despre antroposofie nu-i interesează, de fapt, decât cum să-şi administreze cât mai comod funcţiile, ei ar şti că în aceşti teologi nu există nici un sentiment real al adevărului, ci numai teama că modul lor comod de a concepe lucrurile s-ar putea pierde, întrecând pe Fronmeyer şi pe alţii ca el [Nota 52], pe care nu-i atinge nici cea mai mică scânteiere a simţului adevărului.
Ceea ce trebuie salvat astăzi este Misteriul de pe Golgota. Şi trebuie făcută pregătirea pentru ca acest Misteriu să se arate din nou Imaginaţiunii oamenilor. Căci intelectului nu-i poate apărea. Intelectul nu poate decât să-l elimine, să-l distrugă, prin arta sa filologică, sau poate să-l păstreze printr-o autoritate tiranică în sens iezuit, pentru cei care nu aspiră la adevăr, ci numai la o viaţă comodă. Pentru cei care aspiră la adevăr există azi calea imaginaţiunii, adică ieşirea în întâmpinarea clarvederii conştiente a lumii spirituale. Se pune problema de a fi în stare să înţelegi întreaga esenţă umană din punctul de vedere al acestei vederi conştiente a lumilor spirituale. Se pune, mai ales, problema ca întreaga educaţie şi întreaga instruire a omenirii să se realizeze din acest punct de vedere.
Ştim că, până la şapte ani, când se schimbă dinţii, copilul trăieşte imitând. Imitaţia nu este, de fapt, altceva decât o retrăire a ceea ce a fost, în cu totul altă formă, înainte de naştere sau de concepţie în lumea spirituală; aceasta se exprimă în imitarea de către copil a mediului uman înconjurător ca un ecou al trăirii spirituale. Apoi, din cel de-al şaptelea an, de la schimbarea dinţilor până la maturizarea sexuală, apare nevoia copilului de autoritate. Ceea ce se mai manifestă astăzi în actul de imitare de către copil trăia într-un anumit mod omul în cadrul vechii structuri orientale. Cei care veneau dinspre Misterii acţionau cu o asemenea forţă, încât oamenii îi urmau aşa cum copilul îi urmează pe adulţii din preajma sa. Apoi apare principiul autorităţii. Iar acum omul se dezvoltă, ieşind din principiul autorităţii şi intrând în principiul care apare în el după maturizarea sexuală, în orice caz, într-un mod personal-individual, altfel decât în raport cu întreaga dezvoltare a omenirii. Astăzi omul se îndreaptă spre o perioadă în care este necesar să dezvolte în sine ceea ce nu poate fi împlinit de la sine. Copilul vine pe lume ca imitator; şi în vechea viaţă socială orientală venea deja pe lume ca imitator. Dar ceea ce era la el principiul imitării a rămas activ în epoca autorităţii, în epoca judecării, în domeniul problemelor sociale, ba chiar şi în cel al vieţii religioase. Principiul autorităţii s-a impus în vechiul Orient numai raportat la ceea ce era lumea imediat înconjurătoare. Marile probleme ale vieţii au rămas în forma trăirii copilăreşti.
Aceste mari probleme ale vieţii au intrat apoi în epoca evului mediu. Domnea principiul autorităţii. Acum se impune, mai întâi, ieşirea din principiul autorităţii, se impune principiul propriei judecăti. Ceea ce se petrecea în vechiul Orient legat de problemele vieţii religioase, artistice, în general ale vieţii umane, trecând de elementar-naturalul nemijlocit, putea fi căutat în copilul care aducea toate acestea, prin legăturile de sânge, din lumile spirituale în lumea fizică. Când guverna principiul autorităţii, nu trebuia decât să construieşti pe ceva care se dezvolta cu o anumită necesitate din corpul eteric încă inconştient. Când apare principiul judecătii libere, în faţa pedagogiei şi didacticii se ridică o nouă mare răspundere. Acum trebuie privit la copilul în devenire, pentru a înţelege ce se va înălţa de aici. Când copilul împlineşte cincisprezece ani, în el se naşte corpul astral, ceea ce poartă trăirile lumii spirituale în lume, de data aceasta nu inconştient, ci într-un mod din ce în ce mai conştient.
Se apropie momentul în care, pentru orice sistem de educaţie şi de instrucţie, va trebui să se urmărească ce răsare din copil atunci când se află în cel de-al paisprezecelea, al cincisprezecelea an de viaţă. Acest lucru n-a avut mare importanţă în timpurile vechi, pentru că el se leagă de ceea ce trăieşte liber în om, nu de ceea ce aduce omul cu sine prin naştere, de ceea ce nu poate primi prin autoritate, de ceea ce trebuie într-adevăr să scoată din sine însusi. Pentru ca el să poată face acest lucru într-un mod corect trebuie să existe grija de a educa şi instrui corect copilul până în cel de-al paisprezecelea, al cincisprezecelea an de viaţă, pentru ca el să poată dezvolta atunci, în mod corect, corpul astral. În această perioadă mai nouă, educaţia şi instrucţia capătă o semnificaţie cu totul nouă, iar instrucţia n-ar mai trebui făcută fără a înţelege legăturile omului cu lumea spirituală. Aceasta este lupta care înalţă.
Motive instinctive subterane au determinat întru câtva impunerea a ceea ce, mai târziu, în filosofia idealistă din Europa Centrală şi-a făcut loc spre suprafaţa conştienţei umane, sentimentul Eului, care, de fapt, la Fichte, Schelling şi Hegel avea de-a face numai cu cele trăite de om între naştere şi moarte şi nu cu ceea ce este suprafizic-uman. Spuneam ieri că omul din centrul Europei era izolat prin lumea turcească, prin fenomenul Petru cel Mare, de ce era oriental, dar continua să trăiască, sub formă de moştenire, ceea ce mai apărea în faţa sa ca o revelaţie, care nu fusese înţeleasă, de fapt, decât în vechiul Orient cu ajutorul vechii clarviziuni, ale cărei ecouri se mai aud astăzi în lumea rusă cu sensibilitate asiatică, în lumea rusă încă neeuropenizată. Revelaţia mai trăieşte, în prezent, chiar dacă în decadenţă accentuată, tot în Asia. Aici încă mai supravieţuieşte simţul pentru revelaţie. Elementul intelectualist, elementul pur dialectic este de provenienţă vestică, dezvoltat astăzi doar pentru viaţa economică. Între aceste două elemente, intelectualismul vestic limitat încă în întregime la economic-pământesc, raţionalitatea umană dispusă să se ocupe numai de experienţa exterioară, şi revelaţia orientală, s-a aflat întotdeauna strangulat elementul central-european. Norii se adunau din ce în ce mai ameninţători, în timp ce, de fapt, exista doar un fel de echilibrare ritmică între revelaţie şi raţionalitate. Înţelegerea raţională a lumii senzoriale exterioare şi revelaţia suprasenzorială, pe care marii scolastici ai evului mediu au încercat să le separe, s-au împletit tot mai mult când au apărut vremurile noi. Aceasta se întâmplă în special în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când apare filosofia idealistă din centrul Europei; vedem apoi cum spiritul vestic se răspândeşte în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cum, într-o oarecare măsură, toată Europa, până şi Rusia, se anglicizează, şi cum apare semnul exterior al unui profund proces intern de schimbare pe care, în prezent, omenirea încă nu vrea să-l înţeleagă şi al cărui semn exterior îl constituie starea de fărâmiţare, de prăbuşire a ceea ce este central-european. Tot ce este încleştat între vest şi est zace la pământ, este sfărâmat, nimeni nu ştie de ce să se apuce, se trăieşte în convulsii, se vorbeşte despre tot felul de lucruri cu care se vrea să se meargă mai departe, dar, de fapt, se spun doar banalităţi. Se manifestă o uriaşă neputinţă de a administra cu vechile relaţii. Ce se întâmplă, de fapt? Fie că, prin creşterea înspăimântătoare a impozitelor, se stoarce ce se mai poate din structurile vechi, fie că se completează ceea ce lipseşte prin imprimarea de bancnote fără valoare, scoţându-se pe piaţă într-o săptămână miliarde de bancnote. Şi chiar dacă este vorba doar de un simbol, unora dintre oameni le stă pe suflet această cramponare decadentă de revelaţie în est, nulitatea centrului şi starea de raţionalitate care mai rezidă doar în economic. Despre marea luptă dintre Japonia şi America ei vorbesc ca de o perspectivă – ca şi când la mijloc n-ar fi nimic. Fireşte, oamenii îşi imaginează aceasta doar în mod fizic. Dar este vorba de ceva mult mai profund. Şi dacă ceea ce este real ca element decadent în est, care încă nu a apărut în vest, se întâlneşte cu ignorarea centrului, atunci sentimentul Eului, care şi-a găsit expresia tocmai în centru, în acel haos apărut prin strivirea între est şi vest, se prăbuşeşte. Gândirea legată de Eu a dispărut o dată cu filosofia idealistă din centrul Europei. Nu mai există de la mijlocul secolului al XIX-lea. Chiar şi ceea ce s-a vrut să fie creat din convulsii ca formaţiune statală este astăzi la pământ. Se ridică formaţiuni statale cum este Cehoslovacia, care, cu siguranţă, în timp, nu poate nici trăi şi nici muri. Aceste formaţiuni imposibile se pot ridica datorită faptului că pacea este încheiată de oamenii vestului, care n-au nici o idee despre condiţiile de viaţă din centru. Auzi la Zürich pe câte unul care vine de la Paris şi care le vorbeşte oamenilor, într-o formă foarte spirituală, despre unitatea elementului slovac cu cel ceh. Rămâi uluit aflând ce spune un asemenea profesor despre viitorul Cehoslovaciei, deşi el nu ştie care sunt condiţiile de viaţă din est, nu ştie că acolo estul şi vestul se ciocnesc. Oamenii încă îşi mai acoperă ochii ca să nu vadă cum se anunţă semnele viitorului. Ei nu vor să creadă că în Europa Centrală – ce-i drept, împinsă în momentul de faţă mult spre est – apar situaţii în care restul de oameni care erau purtătorii războiului, astăzi ofiţeri, care nu mai au o justificare în actualele condiţii, pun femei nevinovate să danseze goale în faţa lor şi apoi le înfig baioneta în burtă, răsucind-o. Sunt scene comandate de oameni care, printre altele, au luptat vitejeste în război.
În faţa acestor lucruri omenirea orbită din vest, care încheie pace în împrejurări pe care nu le înţelege, îşi acoperă ochii. Ea nu vede că, de fapt, toate acestea anunţă schimbări importante. Iar oamenii, în mare parte, continuă să trăiască de parcă în lume nu s-ar întâmpla nimic. În felul acesta, ceva este împins, s-ar putea spune, în cea mai desăvîrşită strâmtoare a conştienţei. Ceea ce a provocat odinioară asemenea înălţimi idealiste, asemenea idei care se găsesc la Goethe, Fichte, la Schelling, la Hegel nu se mai întâlnesc în realitate în viaţa oficială. Şi dacă se încearcă ca toate acestea să fie puse în valoare, ca aici la Goetheanum, atunci ele sunt denigrate, apar mizerabili calomniatori care pretind că le înţeleg şi că trebuie să le condamne. Ceea ce acum un secol mai era viaţă spirituală luminoasă este considerat fără nici o valoare. Iar deasupra se îngrămădesc norii din est şi din vest.
Ne întrebăm ce reprezintă tot ce trebuie să-şi găsească expresia în deceniile următoare în modul cel mai îngrozitor? Pe de o parte este chemarea de a fi bine fixat pe solul care va da naştere noii vieţi spirituale, iar pe de altă parte este tresărirea emoţională provocată de ceea ce discutăm noi de mai multă vreme, apropierea lui Hristos în forma în care va trebui el văzut începând din secolul al XX-lea. Căci înainte de a se fi ajuns la acest mijloc de secol Hristos va trebui să fie văzut. Mai întâi însă tot ce este rămăşiţă a vechiului va fi împins în nulitate, norii trebuie să se adune. Omul trebuie să-şi descopere deplina sa libertate. Noua contemplare trebuie să se nască din nimic; omul îşi va extrage din nimic întreaga sa forţă. Ştiinţa spiritului nu vrea decât să-l pregătească pentru aceasta. Iată ceva despre care nu se poate spune că ar vrea acest lucru, ci că trebuie să vrea acest lucru.
