Ieri am încercat să vă spun câte ceva despre relaţiile europene, cum ar trebui ele să se formeze în perioada următoare, şi aţi văzut cum dezvoltarea europeană, în general dezvoltarea civilizaţiei moderne, trebuie să fie legată de dispariţia a ceea ce, în prezent, în anumite domenii, oamenii consideră a fi ceva comod, preţios pentru ei. Aţi înţeles că, pentru cei care ar prefera să trăiască dezvoltarea din perioada următoare într-un somn comod, în somnul sufletului, nu va exista deloc o trezire confortabilă. Eu nu vreau să spun – şi am sugerat-o şi ieri – că trebuie să se îndeplinească până în ultimul amănunt profeţiile celor care văd esenţa dezvoltării viitoare numai în lucruri exterioare, cum ar fi discrepanţa dintre Japonia şi America. Dar trebuie să considerăm ca fiind iminentă marea luptă spirituală dintre est şi vest, în care va fi înghesuit ceea ce am cunoscut drept cultura propriu-zisă a centrului european. Tocmai din ce s-a manifestat în ultima vreme ca o concepţie modernă despre lume, bazată pe ştiinţele naturii – trebuie s-o spunem, oricât de ciudat sună –, va trebui să apară cea mai intensă aspiraţie spre ceea ce am numit trăirea lui Hristos, care este aproape. Din dezbaterile de ieri am putut afla cât de puţin din această trăire a lui Hristos mai există, de fapt, în prezent. De la Misteriul de pe Golgota, ceea ce se poate numi trăirea lui Hristos a decăzut complet prin dezvoltarea omenirii, şi aceasta în special în ultimele secole. Am văzut, de asemenea, cum, din cauza cramponării de vechea interdicţie privind citirea evangheliilor, care, teoretic, mai este menţinută de Biserica catolică, în ciuda cererii oamenilor de a putea avea acces la ele, de a putea citi Evanghelia, nu se poate dezvolta o trăire a lui Hristos. Am arătat, de asemenea, cum structura sufletească deosebită care se instalează în civilizaţia modernă va duce, la rândul ei, la trăirea lui Hristos, tot aşa cum a condus la o asemenea trăire ceea ce mai rămăsese din resturile vechii clarviziuni instinctive a omenirii din timpul Misteriului de pe Golgota. Dar trebuie să ne fie clar că, dacă evenimente esenţiale, decisive din dezvoltarea omenirii apar într-un alt mod decât se aşteaptă în cercurile filistinilor şi pedanţilor, ceea ce trebuie numit trăirea lui Hristos în prima jumătate a secolului al XX-lea va veni într-un alt mod. Iar acest eveniment va avea în raport cu concepţia despre lume construită pe ştiinţele moderne ale naturii o relaţie ce poate fi schiţată absolut clar.
Gândiţi-vă că de la mijlocul secolului al XV-lea structura sufletească a omului – aşa cum am descris-o deseori, chiar şi zilele acestea – este cu totul alta decât înainte. Istoria exterioară nu ia aceasta în considerare, pentru că ea se menţine mereu la suprafaţă. Dar în special în perioada cuprinsă între mijlocul secolului al XIX-lea şi până în zilele noastre structura sufletească a întregii omeniri a fost supusă unei modificări esenţiale. Şi acest lucru este mult prea puţin avut în vedere, pentru că, aşa cum s-au obişnuit, oamenii se cramponează de acele luciuri care le-au fost inoculate odată. O breşă în această rutinară cramponare de ceea ce a fost inoculat se poate observa dacă urmărim astăzi cu sufletul treaz concepţia ce se naşte la generaţia mai tânără şi dacă o comparăm cu concepţia din tinereţe a oamenilor mai în vârstă. Discrepanţa dintre vârstnici şi tinerii de astăzi a fost zugrăvită în special de poeţi şi, dacă oamenii nu s-ar închista prea mult în reprezentările lor obişnuite, aşa încât să nu accepte nimic ce contravine obişnuinţelor lor de gândire, am putea observa ce abis uriaş există, de fapt, între vârstnicii de astăzi şi tinerii de astăzi.
Pe de altă parte, în dezvoltarea omenirii există un uriaş element reacţionar-conservator, şi asupra lui am atras chiar ieri atenţia. Este credinţa în autoritatea ştiinţei curente. Acest lucru este legat de faptul că ştiinţa a cucerit cu paşi uriaşi conştienţa generală. Tocmai acest lucru este subestimat astăzi. Ar fi de ajuns să urmărim cu ce rapiditate au cuprins reprezentările ştiinţei care s-a format în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea toate sufletele, ajungând până la cele mai neinstruite clase de oameni. Este devărat, unii oameni se mai află într-o stare de pioşenie şi nu vor să ştie nimic despre ce pătrunde în omenire cu ajutorul reprezentării moderne din ştiinţele naturii. În această atitudine este înrădăcinat un uriaş neadevăr, un a-nu-vrea-să-vezi ceea ce se răspândeşte, şi care nu poate fi definit altfel decât ca fiind materialismul omenirii moderne provocat de ştiinţele naturii. Răspândirea acestui materialism popular-ştiinţific nu va cunoaşte în perioada următoare nici o oprelişte, aşa cum cred unii iluzionişti ştiinţifici, ci, dimpotrivă, se va amplifica cu o viteză nebună. Starea de spirit materialistă se va intensifica tot mai mult din cauza haosului civilizaţiei moderne. Din această stare de spirit materialistă, dacă lucrurile sunt suficient pregătite, dacă ştiinţa spiritului îşi face loc, dacă, aşadar, poate exista impulsul unei dezvoltări corespunzătoare chiar şi a copiilor din şcoli, atunci din acest haos pot apărea unele suflete care vor percepe deosebit de intens ceea ce eu aş vrea să caracterizez acum, deşi am făcut accst lucru în cele mai diferite moduri cu alte prilejuri.
Dacă cineva care cunoaşte cât de cât concepţia naturalist-ştiintifică modernă despre lume o urmăreşte cu ochii sufletului, i se va părea deosebit de caracteristic faptul că ea nu este în stare să înţeleagă omul. De fapt, din această concepţie naturalist-ştiinţifică modernă despre lume omul ca atare este exclus. Am avut ocazia, ţinând cursul nostru de nivel superior, să vedem, în cele mai diverse domenii ale diferitelor discipline ştiinţifice, cum acestea nu au nimic de spus despre esenţa propriu-zisă a omului. Nu e nevoie să extragem decât câteva caracteristici din aceste ştiinte. De pildă, doctrina evoluţionistă uzuală a lui Darwin sau Weismann sau oricare alta, indiferent de culoarea ei, prezintă evoluţia fiinţelor de la cea mai puţin evoluată la cea mai desăvârşită şi fundamentează părerea că şi omul a apărut din acest curent de dezvoltare. De fapt, ea nu contemplă în om decât ce este animalic în el şi atât cât să poată spune: Un mădular oarecare, o anume formaţiune a omului apare din cutare mădular, din cutare formaţiune a animalicului. În ce măsură animalicul se prezintă modificat la om, în ce măsură este ei diferit la om faţă de animal, toate acestea nu sunt luate în considerare. Într-o oarecare măsură, omul este eliminat din această ştiinţă. Ea a dezvoltat metode scrupuloase, a întemeiat o disciplină care este necesară dacă vrei să vorbeşti în prezent despre problemele concepţiei despre lume. Dar nu a fost în stare să ridice înţelegerea la ceea ce l-ar putea face inteligibil pe om. Omul este eliminat din ceea ce este astăzi înţelegere știinţifică, aşa încât îşi apare lui însuşi tot mai mult ca o enigmă. Este un lucru pe care astăzi puţini îl percep; iar cei care îl percep pot să se clarifice teoretic în această privinţă, dar încă nu există un sentiment unitar corespunzător. Din şcolile primare conduse corect vor apărea copii care vor avea sentimentul: Da, avem o ştiinţă care s-a născut din intelectualitatea modernă; dar cu cât mergem mai departe cu această ştiinţă, cu cât învăţăm mai mult de la natură, cu atât mai puţin înţelegem ceva despre noi înşine, despre om.
Intelectul, care a fost şi mai este şi astăzi cea mai importantă forţă sufletească în dezvoltare în ultimele secole, goleşle cu totul omul în privinţa sentimentului de sine, a conştienţei de sine. În acelaşi timp, se manifestă cerinţa ca omul să se aşeze complet pe terenul propriei sale naturi. Aceasta se manifestă, aş putea spune, ca o cerinţă socială esenţială. Pe lângă faptul că ştiinţa din epoca modernă nu poate spune nimic despre om, vedem pretutindeni cerinţe care nu vin prin ştiinţă, ci răsar din profunzimea instinctelor umane, întâlnim, deci, cerinţa: Omul ar trebui să se poată ridica la o existenţă demnă de calitatea de om, omul ar trebui să simtă ce este fiinţa sa. Vedem apărând tot mai multe cerinţe practice şi, pe de altă parte, vedem din ce în ce mai mult neputinţa ştiinţei de a spune omului ceva despre propria sa fiinţă. O asemenea discrepanţă în trăirea umană ar fi fost absolut imposibilă în timpurile mai vechi ale dezvoltării concepţiei despre lume.
Dacă ne reprezentăm încă o dată vechea concepţie orientală despre lume, putem spune: Pe atunci omul ştia că vine din înălţimi spirituale; înainte de a intra în existenţa fizică prin concepţie, respectiv naştere, el trăieşte într-o lume spirituală. El aduce cu sine dintr-o lume spirituală ceea ce mai există în el, ceea ce se manifestă în copilărie ca înclinaţie, ca aspiraţie, ceea ce-i rămâne apoi de-a lungul întregii vieţi pe Pământ. Fiecare oriental din vremurile mai vechi ştia că ce se elaborează din sufletul său în copilărie, în tinereţe, este o zestre din lumile spirituale în care a trăit înainte de a intra în existenţa fizică. Înţelegerea teoretică a faptului că înainte de viaţa pământeană a fost trăită o asemenea viaţă spirituală nu are mare valoare. Valoare are sentimentul viu al acestei trăiri, sentimentul că ceea ce se petrece din copilărie în dezvoltarea sufletească vine din lumea spirituală.
Astăzi însă un asemenea sentiment a cedat, în cazul individului, în viaţa socială, în faţa altui sentiment. Aici apare ceva important, pe care trebuie să-l observăm. Asupra omului, pe jumătate inconştient, apasă din ce în ce mai mult povara sentimentului că însuşirile sale sunt moştenite. Cel care urmăreşte astăzi imparţial simţămintele oamenilor vede că omul simte că ceea ce este el este prin părinţi, prin străbunii săi şi aşa mai departe. El nu simte, ca omul din vechime, că ceea ce se manifestă în el vine din copilărie, din acele profunzimi în care s-a înrădăcinat ce a primit din trăirile sale spirituale dinainte de viaţa pământeană, ci simte în sine însuşirile moştenite de la părinţi, bunici şi aşa mai departe. Şi astăzi încă ne mai întrebăm de unde are copilul anumite însuşiri? Şi puţini sunt cei care îşi dau seama că ele îşi au originea într-o trăire sau alta din lumea spirituală; se cercetează dacă vin de la bunica, de la bunicul etc. Cu cât nu se manifestă în individ ca o părere teoretică, ci ca un simţământ de dependenţă faţă de însuşirile moştenite prin viaţa pământeană, cu atât mai apăsător devine cu timpul acest sentiment; el se intensifică cu o viteză nebună. În deceniul următor el va creşte până la insuportabil, căci acest sentiment este legat de un altul, de sentimentul lipsei de valoare a existentei umane. Din ce în ce mai mult omul va simţi lipsa de valoare a existenţei sale, dacă nu va înţelege această fiinţare altfel decât ca o comprimare a însuşirilor moştenite, fizic implantate în sângele său, în organele sale. Astăzi, ceea ce se întâmplă aici nu este, ce-i drept, până la un anumit punct, decât pură teorie. Poeţii au prezentat-o şi ca trăire. Dar se va manifesta ca sentiment, se va manifesta ca percepţie, şi apoi va fi o particularitate stânjenitoare a simţirii omenirii civilizate. Această trăire de sine în însuşirile moştenite se va aşeza pe suflet ca o povară. Astfel, ceea ce ştiinţele naturii nu pot da omului, înţelegerea umană, se va manifesta în lipsa sa, omul nemaisimţindu-se copil al lumii spirituale, ci doar copil al însuşirilor moştenite în existenţa pământeană, fizică.
Aceasta se manifestă însă, în modul cel mai vehement, în viaţa socială. Gândiţi-vă la uriaşul torent de stupizenie apărut în politica mondială din ultimii ani! El s-a dezvoltat în ultimele secole şi a ajuns în punctul culminant în zilele noastre. Marea criză din cel de-al doilea deceniu al secolului al XX-lea s-a instalat atunci când indivizi care nu ştiau nimic despre situaţia omenirii, care aveau în mână conducerea diferitelor naţiuni sau, cel puţin, se aflau în locuri de unde păreau să conducă omenirea, când toţi aceştia vorbeau, de fapt, de o divizare a omenirii în funcţie de voinţa diferitelor naţiuni. În aceste vremuri noi s-a trezit în cel mai rău sens al cuvântului şovinismul naţional. Iar şovinismul naţional răzbate azi în toată lumea civilizată. Aceasta este replica socială a acelei concepţii ultrareacţionare despre lume care vrea să reducă totul la însuşirile moştenite. Atunci când nu mai aspiri să cercetezi fiinţa ca om şi să modelezi structura socială în vederea dezvoltării ei ca om, ci doar să realizezi structura socială care să corespundă celui care este ceh, slovac, maghiar, francez, englez, polonez şi aşa mai departe, uiţi ce este spiritualitatea. În acest caz, orice spiritualitate este exclusă, se doreşte doar ca lumea să fie orânduită în funcţie de însuşirile moştenite; se ajunge din ce în ce mai mult în situaţia de a nu avea în concepţiile proprii nici cel mai mic conţinut, pentru că acest secol al XX-lea trebuia să facă proba că se poate ca un om să fie privit de o mare mulţime drept conducător al lumii, dar, în cuvântările sale, să nu exprime nici un concept, ca Woodrow Wilson [Nota 53], care spunea doar cuvinte goale de conţinut. Din această cauză, omenirea a simţit nevoia să se sprijine pe ceva complet lipsit de spirit, pe rudenia de sânge, pe însuşirile naţiunilor înrudite prin sânge, din care n-a apărut nimic altceva în afară de încheierea unor păci în urma căreia oamenii au trasat hărţi privind structurarea lumii civilizate moderne fără a avea habar de condiţiile de viaţă ale acestei lumi. Nimic nu denotă mai evident materialismul noii epoci, această negare a tot ce e spiritual, decât apariţia principiului naţional.
Acesta este, se întelege, un adevăr, care, în prezent, le este dezagreabil multor oameni. Şi aceasta face, la rândul său, ca în suflete să se depună multă minciună. Căci minţim dacă nu recunoaştem cinstit că, atunci când se doreşte fondarea unei ordini mondiale numai pe baza rudeniei de sânge, se neagă spiritul; minţim când spunem că aspirăm spre o concepţie spirituală asupra lumii.
Să analizăm acum mersul evoluţiei actuale a omenirii. Ceea ce izvorăşte din instinctele haotice ale omenirii neagă spiritul. V-am oferit ieri o probă. Pentru a vă proteja nervii delicaţi, nu vreau să amplific lucrurile, deşi aş putea face acest lucru. Vedem cum omul şi-a pierdut înţelegerea pentru fiinţa umană. Să analizăm din punctul de vedere al ştiinţei spiritului imaginea opusă a ceea ce a trebuit să descriu aici ca un sentiment care înalţă.
Ştiţi că ştiinţa spiritului ne spune că planeta noastră, Pământul, pe care omul trebuie să trăiască, este reîncarnarea a trei încorporări anterioare de lumi şi că trebuie să studiem trei corpuri cereşti viitoare ca să înţelegem că Pământul este starea intermediară.
Din cele prezentate de mine în Ştiinţa ocutlă în linii mari ştim că, în esenţă, ceea ce omul poartă astăzi cu sine ca trup fizic este o moştenire a primei, a celei de a doua, a celei de a treia şi a celei de a patra stări, că ceea ce poartă omul cu sine drept corp etcric este un rezultat al celei de-a doua, celei de-a treia şi celei de-a patra stări; ceea ce noi denumim corpul său astral este rezultatul celei de a treia şi a patra stări, iar Eul său apare în dezvoltarea noastră pămâteană. Când Pământul va intra în stările sale următoare vor mai apărea ceea ce astăzi este doar sugerat ca germene în om, sinea spirituală, spiritul vieţii şi omul-spirit propriu-zis. Acest lucru trebuie desăvârşit în om tot aşa cum în el s-a desăvârşit corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi cum este în prezent, în curs de elaborare, Eul. Dacă vă gândiţi, ştiţi ce poate să vă aducă această evoluţie cosmic-pământeană: pe parcursul evoluţiei Pământului pot fi dezvoltaţi doar germenii sinei spirituale, ai spiritului vieţii şi ai omului-spirit, căci se impune aşteptată transformarea Pământului în cele trei stări ulterioare ale sale, dacă trebuie să se întâmple aceste lucruri. Din descrierea pe care am făcut-o în lucrarea mea Ştiinţa ocultă veţi înţelege că, în esenţă, sinea spirituală înseamnă trecerea corpului astral într-un stadiu superior, că spiritul vieţii înseamnă trecerea corpului eteric într-un stadiu superior şi omul-spirit înseamnă trecerea corpului fizic într-un stadiu superior. Dar această trecere a corpului fizic într-un stadiu superior va avea loc abia în cea de-a şaptea stare – ceea ce este valabil şi pentru atingerea celorlalte corpuri transformate, evident, în etapele anterioare corespunzătoare. Dar astăzi omul poate recunoaşte că acest lucru trebuie să se petreacă. Da, omul poate astăzi să înţeleagă mai multe, atunci când, depăşind imparţial limitarea din ştiinţele naturii, îşi îndreaptă privirea sufletească asupra propriei sale fiinţe. El trebuie să-şi spună: Desigur, nu pot dobândi sinea spirituală în corpul meu astral în timpul existenţei pământene, nu pot dobândi spiritul vieţii în timpul existenţei pământene în corpul meu eteric, nu pot dobândi omul-spirit în corpul meu fizic, dar sufleteşte trebuie să le prefigurez. Dezvoltându-mi acum sufletul conştienţei, mă pregătesc să primese în acest suflet sinea mea spirituală în următoarea stare, cea de-a şasea. E drept că nu pot să introduc în întreg corpul meu astral sinea spirituală, dar trebuie să-l aduc în sufletul conştienţei mele. Trebuie să învăţ să trăiesc ca om în interiorul meu, aşa cum voi trăi cândva, când Pământul va trece printr-o anume evoluţie cosmică în următoarea sa stare de dezvoltare. Eu trebuie să preiau în mine, cel puţin în interiorul meu, în timpul existenţei pământene aceste stări viitoare. Trebuie să-mi pregătesc interiorul în germene, aşa încât şi exteriorul meu să se poată modela în viitor în maniera în care trebuie să-l înţeleg astăzi.
Clarificaţi-vă la nivel de simţire cum stau, propriu-zis, lucrurile. Încă de pe acum omul evoluează, integrându-se în sinea spirituală, aşa cum am mai arătat, integrându-se în stările conştienţei, care sunt de aşa natură încât nu se pot dezvolta complet în timpul vieţii pământene. Aceste stări ale constienţei vor, de fapt, să-l transforme şi în ceea ce priveşte învelişurile sale exterioare, în ceea ce priveşte corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic; dar el, ca pământean, nu poate realiza acest lucru. Omul trebuie să treacă prin aceasta în aşa fel, încât să simtă, prin lumea sa lăuntrică, cum se pregăteşte pentru acele stări pe care încă nu le poate dezvolta acum. Aceasta trebuie să fie dezvoltarea normală a viitorului şi omul trebuie să-şi spună: Eu văd fiinţa umană ca pe ceva care, prin esenţa sa interioară, se ridică peste ceea ce pot deveni eu ca fiinţă umană. Ca pământean, trebuie să mă simt ca un pitic faţă de ceea ce este omul propriu-zis. Iar din nemulţumitul care în cel mai apropiat timp va avea copii educaţi corect se va dezvolta tocmai acest sentiment. Copiii vor percepe că nici o instruire intelectualistă nu-i poate conduce la dezlegarea enigmei omului. Omul rămâne în afara a ceea ce se poate şti în mod intelectualist din modelarea socială. Tot ce se poate dezvolta prin formulele stupide ale lui Wilson şi ce trece prin lume ca şovinism va deveni o sumă de pure imposibilităţi. Prin toate acestea civilizaţia modernă se îndreaptă doar spre pure imposibilităţi. Dacă, în cadrul civilizaţiei moderne, veţi întemeia mai multe imperii naţionale, veţi furniza şi mai mulţi germeni ai distrugerii. Omul va spune: Da, dar esenţa omului, care se aprinde înlăuntrul meu, este superioară faţă de ce pot eu realiza exterior. Trebuie să aduc cu totul altceva în lume. Eu trebuie să introduc în structura socială ceva ce este recunoscut din înălţimi spirituale. Nu mă pot lăsa în seama a ceea ce pot învăţa din ştiinţele naturii pentru ştiinţa socială şi altele de acest fel. Dar omul trebuie să simtă sciziunea internă dintre această existenţă pitică de pe Pământ şi ceea ce se aprinde în el ca fiinţă cosmică, aşa cum se va percepe el. Din tot ce poate da omului instrucţia modernă, atât de proslăvită şi de venerată astăzi, va reieşi că, pe de o parte, el se simte pământean şi, pe de altă parte, că omul este mai mult decât o fiinţă pământeană. În realitate, el nu este o fiinţă pământeană, ci este o fiinţă cosmică, o fiinţă care aparţine întregului Univers. Pe de o parte, este legat de Pământ, pe de altă parte, se simte o fiinţă cosmică. Iar acest sentiment se va sedimenta în el. De îndată ce acest lucru nu mai este teorie, ci este simţit de către unii oameni care, datorită karmei lor, se desprind de ceea ce este astăzi un sentiment comun, de îndată ce omenirea se va simţi scârbită şi va ajunge la o răsturnare a sentimentului calităţilor moştenite, a sentimentului şovinismului, se va instala un fel de reverie. Omul se va simţi fiinţă cosmică. Va cere, să spunem aşa cu braţele întinse – desigur, înţeleg acest lucru în mod simbolic – dezlegarea enigmei fiinţei sale cosmice. El se va întreba: Cine îmi dezleagă enigma fiinţei mele ca fiinţă cosmică? Tot ce pot eu să cercetez pe Pământ, ce poate să-mi dea mie Pământul, tot ce pot lua din ştiinţa modernă, care este atât de preţuită astăzi, mă dezvăluie doar ca fiinţă pământeană, face ca tocmai fiinţa propriu-zisă a omului să apară ca o enigmă nedezlegată. Ştiu că eu sunt o fiinţă cosmică, o fiinţă suprapământeană; cine îmi dezleagă enigma fiinţei mele suprapământene?
Aceasta va fi ca o întrebare fundamentală care se va ridica din suflete. Acest sentiment va fi mai important decât toate celelalte lucruri care pot apărea în următoarele decenii, încă înainte ca secolul să se apropie de mijlocul său. Iar din această aşteptare, din cerinţa ca cineva să dezlege această enigmă a omului care este totuşi o fiinţă cosmică, din această acordare cu Cosmosul va apărea certitudinea: din Cosmos trebuie să se dezvăluie ceea ce nu poate veni de pe Pământ. De aici va apărea această stare de spirit căreia îi vine în întâmpinare Cosmosul. Aşa cum în timpul Misteriului de pe Golgota a apărut Hristosul fizic, aşa va apărea omenirii Hristosul spiritual, singurul care poate da un răspuns, pentru că nu este undeva anume, pentru că trebuie caracterizat ca o fiinţă care s-a legat din extra-pământesc cu omenirea pământeană. Va trebui să se înţeleagă faptul că la întrebarea legată de omul cosmic se poate da un răspuns numai atunci când omului îi vine în ajutor ceea ce, ieşind din Cosmos, se leagă de existenţa pământeană. Aceasta va fi soluţia pentru cea mai importantă disonanţă care a apărut vreodată în existenţa pământeană: disonanţa dintre simţirea umană ca simţire a unei fiinţe pământene şi cunoaşterea sa ca fiinţă suprapământeană, cosmică. Împlinirea acestui imbold îl va pregăti pe om pentru a înţelege cum, din cele mai cenuşii profunzimi spirituale, i se va revela această esenţă, Hristos, care îi va vorbi acum în plan spiritual, aşa cum, în timpul Misteriului de pe Golgota, i-a vorbit în plan fizic. Hristos nu va veni în sens spiritual, dacă oamenii nu sunt pregătiţi pentru aceasta. Ei se pot pregăti numai în felul pe care l-am expus, adică percepând discrepanţa descrisă, apăsaţi teribil de dilema: În primul rând eu sunt o fiinţă pământeană. Dezvoltarea intelectuală din ultimele secole a adus cu sine tot ce mă face să apar ca un pământean. Dar eu nu sunt o fiinţă pământeană. Mă simt legat de o fiinţă care nu este de pe acest Pământ, care poate spune întru adevăr: Împărăţia mea nu este din lumea aceasta [Nota 54]. Căci omul va trebui să-şi spună: Împărăţia mea nu este de pe lumea aceasta. Din această cauză, el va trebui să fie legat de o fiinţă a cărei împărăţie nu este din lumea aceasta.
Tocmai din ştiinţele care se vor răspândi cu o grabă nebună spre conştienţa populară, trebuie să se dezvolte ceea ce duce omenirea spre noua apariţie a lui Hristos din prima jumătate a secolului al XX-lea. Aceasta nu se putea petrece, desigur, în structura sufletească în care se afla lumea civilizată înainte de anul 1914, când, de fapt, toate cele spuse despre idealuri, despre spiritualitate erau doar minciuni. Nevoia trebuie să-i releve omului aspiraţia spre spiritualitate. Iar Hristos nu va apărea decât celor care se depărtează de tot ce împroaşcă minciuna asupra vieţii pământene. Nu va fi rezolvată nici o problemă socială care nu este legată de această aspiraţie din sfera ştiinţei spiritului, datorită căreia omul poate apărea din nou în lumina adevărului ca o fiinţă suprapământeană. Soluţiile noastre sociale vor rezulta în măsura în care oamenii vor putea percepe în sufletul lor impulsul lui Hristos. Toate celelalte soluţii sociale nu vor duce decât la distrugere, la haos, căci ele urmăresc să descrie omul ca fiinţă pământeană. Dar omul se ridică, tocmai în epoca noastră, din acea structură sufletească datorită căreia el este în conştienţa sa o simplă fiinţă pământeană fizică. Din starea de armonie a sufletului omenesc şi din nevoie va lua naştere noua trăire a lui Hristos.
Cu atât mai mai mult va trebui acordată atenţie la tot ce împiedică apropierea acestei noi trăiri întru Hristos.
Am văzut şi aici, când a trebuit să dezvăluim concret unele atacuri asupra propriei noastre cauze, cum oamenii se raportează, de fapt, în aşa fel la ştiinţa spiritului care se ridică, încât o combat dintr-un neadevăr lăuntric.
În acest domeniu astăzi se trăieşte cu adevărat ceva ce trebuie avut în vedere în mod absolut nepărtinitor. S-ar putea spune că ştiinţa spiritului primeşte aproape în fiecare zi o lovitură de moarte. Ultima dintre aceste lovituri este cea pe care i-a dat-o un profesor de teologie, Karl Goetz, de comun acord cu un alt doctor în teologie, un oarecare Heinzelmann [Nota 55]. Vreau să fac cu totul abstracţie de faptul că profesorul în teologie Karl Goetz a săvârşit o agresiune, după cum spune el, sau după cum reiese dintr-un articol de ziar, asupra aşa-numitei ştiinţe a spiritului; cu lucruri de felul acesta te obişnuieşti azi din ce în ce mai mult aici la Dornach. Dar tot ce a făcut Goetz poate fi privit şi dintr-un cu totul alt punct de vedere. Putem vedea cât de ignorantă este această erudiţie oficială care ţine în mâna sa formarea tineretului de astăzi. Se poate face abstracţie de faptul că există o agresiune împotriva ştiinţei spiritului, dar se pot avea în vedere şi alte aspecte, şi voi releva unele dintre ele – în orice caz numai potrivit raportului din ziar – care urmează să se manifeste tocmai în această agresiune. Aşadar, se face trimitere la metoda cunoaşterii a ştiinţei spiritului de către un bărbat a cărui profesiune este aceea de a vorbi despre hristologie şi care mănâncă o pâine de pe urma educării tineretului în spiritul hristologiei. Acest om, vorbind despre metoda cunoaşterii a ştiinţei antroposofice, spune că obţinerea imaginaţiunii, a intuiţiei se bazează pe faptul că prin exerciţii are loc în mod artificial o frânare şi o înlăturare a activităţii de reprezentare şi că energia nervoasă economisită astfel produce apoi acele imagini de reprezentare pe care antroposoful le numeşte imaginaţiune şi intuiţie.
Aşadar: activitate de reprezentare frânată şi înlăturată în mod artificial, şi energie nervoasă economisită astfel! Lăsând la o parte faptul că acest domn poate vorbi, desigur, despre energie nervoasă economisită numai ca o ipoteză absolut vagă, căci nici un om nu-şi poate imagina astăzi ceva obţinut pornind de la ştiinţă, prin energie nervoasă economisită, el vorbeşte de activitate de reprezentare frânată şi înlăturată în mod artificial. Oare bărbatul acesta s-a ocupat vreodată cu adevărat, în scrupulozitatea sa ştiinţifică – în acest caz trebuie să aleg corect cuvântul: „scrupulozitate ştiinţifică”, pe care îl pun între ghilimele –, de ceea ce este folosit, de pildă, aici ca metodă de cunoaştere pentru a ajunge la imaginaţiuni? Se poate vorbi aici de activitate de reprezentare frânată sau înlăturată artificial? Ei bine, bărbatul acesta şi-ar putea răspunde dacă s-ar ocupa de literatura antroposofică. Reprezentările pe care le consideră ca fiind reprezentările sale normale nu vor fi respinse. Dacă omul acesta s-ar fi interesat în ce măsură, atunci când a fost ţinut cursul nostru de învăţământ superior, au domnit reprezentări alambicate, n-ar mai fi putut vorbi de faptul că aici este reprimată activitatea de reprezentare. Mai reiese cu prisosinţă acea parte din viaţa de reprezentare nereprimată care, cel puţin în ceea ce priveşte unele ştiinţe de specialitate, poate să şi intuiască ce poate înţelege omul. Aşadar, nu se poate vorbi de o activitate de reprezentare reprimată. Şi dacă s-ar fi familiarizat în aşa-numita sa „scrupulozitate ştiințifică” cu ceea ce a fost descris drept cale spre lumile spirituale, ar fi văzut că aici nu se frânează nimic în mod artificial, aici se eliberează. Este clar că omul nu a înţeles nici un cuvânt din cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? Nu ştie nimic despre metodele cunoaşterii aparţinând ştiinţei spiritului în afară de ceea ce poate culege, potrivit structurii sale sufleteşti, din succesele meditaţiilor unor mătuşi bătrâne. În rest nu înţelege nimic. Şi aşa ceva trece astăzi drept „scrupulozitate ştiinţifică” în ceea ce este ştiinţa oficială.
În legătură cu ce spune el în continuare, că prin zăgăzuirea acestor reprezentări frânate – se poate închipui ceva numai dacă reprezentările sunt zăgăzuite precum apa – doar imaginaţiunile se înviorează, aşa încât arată ca percepţiile senzoriale, aş vrea să adun la un loc paginile în care am tot revenit în cărtile mele la afirmaţia că imaginaţiunile nu au nimic asemănător cu reprezentările senzoriale, cu percepţiile senzoriale. Acest lucru este dezbătut pe larg în cărţile mele. Ce domneşte, prin urmare, în această „scrupulozitate ştiinţifică?” Minciuna, care poate să rezulte din neputinţă, din incapacitate. Dar această minciună se extinde cu o viteză nebună în special în teologic, în filosofic, în ştiinţa istoriei, în domeniul juridic şi în alte ramuri de învăţământ asemănătoare. Asupra acestui fapt ar trebui să-şi îndrepte privirea umanitatea modernă. Căci în aceste fapte rezidă cauzele îndreptării spre haos şi nu în acele pălăvrăgeli ale lui Woodrow Wilson, în cuvinte goale de conţinut şi altele de felul acesta.
Urmează apoi un pasaj frumos; după cum am spus nu pot să discut totul decât pornind de la raportul din ziar, în care ni se spune că, deoarece se ridică involuntar, aceste imaginaţiuni înviorate prin elementul de reprezentare zăgăzuit sunt trăiri necorporale. Nici în acest caz, în „scrupulozitatea sa ştiinţifică” el nu s-a concentrat asupra faptului că nimic nu se înalţă involuntar, că reprezentarea voluntară cunoaşte o intensificare tocmai în cunoaşterea prin ştiinţa spiritului. Poate că omul acesta şi-a adunat cunoştintele din locuri în care trăiesc oameni infantili, unde se desfăşoară şedinţe spiritiste sau mediumnice. Atunci să se adreseze spiritismului infantil, activităţii mediumnice puerile, dar să-şi ia mâna de pe ceea ce nu înţelege nicicum şi nici nu vrea să înţeleagă.
Mai departe el spune: Prin sciziunea conştienţei se scoate la iveală ceea ce personifică apoi imaginaţiunea. Aceasta este o denaturare lipsită de scrupule, mincinoasă, a tot ce este prezentat în cărţile mele ca metodă de cunoaştere a ştiinţei spiritului! Omul îşi pregăteşte astfel terenul pentru ca, în cele din urmă, să poată spune că această ştiinţă a spiritului nu combate creştinismul, dar că, din punct de vedere cultural, nu are nici o valoare. Şi acum urmează ceva deosebit de „frumos”: Această ştiinţă a spiritului este lipsită de valoare din punct de vedere cultural, căci telepatia nu va înlocui niciodată telegraful, citirea gândurilor nu va înlocui telefonul şi vindecarea magnetică nu va înlocui niciodată medicina!
Aşadar, în timp ce aici, în Goetheanum, s-a vorbit pe parcursul acestui curs de învăţământ superior despre medicină, excluzând într-adevăr orice diletantism, orice credinţă în puterile tămăduitoare magnetice, şi în timp ce s-a făcut trimitere la medicina absolut serioasă, un doctor teolog vorbeşte în imediata vecinătate, după terminarea cursului, despre faptul că toate strădaniile ştiinţei spiritului ar consta în dorinţa de a înlocui medicina cu puterile tămăduitoare magnetice. Cu asemenea palavre cucereşte astăzi un doctor în teologie publicul actual! Şi obţine succese atunci când îi vine în ajutor un spiriduş, un spiriduş modern, şi în final adaugă că Hristos nu poate fi descoperit prin ştiinţa spiritului, ci numai prin evanghelii. Ar trebui însă să-l întrebăm pe acest spiriduş: Prin care dintre evanghelii? Ar trebui întrebat, de asemenea: Ce aţi făcut din evanghelii cu teologia voastră? Rezultatul este că, în cele din urmă, întreaga hristologie a dispărut din evoluţia modernă. Şi acum, când terciul e gata, auzim: Ceea ce vine de la ştiinţa spiritului nu este necesar pentru elementul creştin, pentru că aici trebuie să acţioneze simplitatea evangheliilor. Nu este, oare, aceasta cea mai autentică ipocrizie? Este o ipocrizie să cunoşti ce a furnizat critica modernă a evangheliilor şi apoi să spui: Salvarea pentru epocă şi eternitate trebuie să vină din evanghelii, fără contribuţia ştiinţei spiritului.
Dar ce rezultă de aici? Tăgăduirea lui Hristos. Iar cei mai îndârjiţi tăgăduitori ai lui Hristos sunt astăzi teologii. Cei care nu vor să se propage nici o idee despre Hristos sunt astăzi teologii. Şi înainte de a se înţelege că această nouă trăire a lui Hristos în secolul al XX-lea trebuie să se petreacă în aşa fel, încât teologii de toate confesiunile să-l respingă pe Hristos, el nu va veni. El li se va arăta din nou oamenilor atunci cînd cei care se numără „printre ai săi”, învăţaţii şi fariseii moderni, îl vor fi tăgăduit.
Nu este uşor să pătrunzi în adâncul acestor lucruri, căci oamenii prezentului nu sunt înclinaţi să conteze pe o asemenea atitudine. Adversarii se află la posturile lor. Ei sporesc la maximum intensitatea luptei. Lupta noastră, ceea ce stă în putinţa noastră să facem, este slabă, slabă de-a binelea, iar concepţia noastră antroposofică este în multe privinţe somnolentă, somnolentă de-a binelea. Aceasta este marea durere care-l cuprinde pe cel ce pătrunde pe deplin lucrurile. Se simte din ce în ce mai intens cum ceea ce se crede că este spus în concordanţă cu cerinţele timpului, în scopul vindecării sociale a epocii, nu reprezintă, de fapt, nimic altceva decât un foileton vorbit. S-ar dori ca oamenii să-şi însuşească ceea ce rezultă din ştiinţa spiritului, dar ei lasă să treacă viaţa, privesc la cei care, prin minciună, dirijează totul şi, cu o anumită voluptate interioară, preiau adevărurile ştiiniei spiritului ca un foileton vorbit. De aceea trebuie să-şi facă apariţia seriozitatea profundă, sacră în preluarea esenţei ştiinţei spiritului, abandonarea practicii de a prelua ştiinta spiritului ca pe orice alt produs literar, ca pe ceva de care te amuzi, pentru că aduce cu sine dorul după o viaţă viitoare care urmează morţii. Astăzi există încă o uriaşă prăpastie între ceea ce este necesar pentru viziunea asupra ştiinţei spiritului şi ce este în realitate. Vedeţi, se poate face complet abstracţie de ceea ce reprezintă un asemenea atac asupra antroposofiei din partea lui Goetz sau a lui Heinzelmann, e suficient să-ţi dai seama de capacităţile lor, pentru a spune: Cum s-a făcut selecţia valorilor de s-a ajuns ca aceşti oameni să ocupe posturi de conducere? Însă înainte de a ne pune această întrebare în modul cel mai serios, înainte de a vedea unde este greşeala nu vom putea merge mai departe. Nici o declamaţie despre idealuri sociale sau de alt fel nu va folosi la nimic, dacă nu se va cunoaşte ceea ce se manifestă în mod absolut principial în prezentul nostru. Căci nenorocirea epocii actuale porneşte de la viaţa noastră spirituală denaturată, care a pătruns adânc în neadevăr şi care nici măcar nu conştientizează aceasta. Cât de flagrant contrastează cu adevărul modul în care sunt preluate cele spuse aici! Nu am intenţionat să realizăm un foileton vorbit, ci să punem la dispoziţia tuturor o forţă vitală şi treptat va trebui să înţelegem această forţă.
Aceasta este ceea ce voiam să vă spun azi, în sens pozitiv şi negativ, despre spiritul epocii noastre. Spiritul epocii noastre trebuie să fie spiritul aşteptării, trebuie să fie spiritul care-şi dezvoltă din aşteptare înţelegerea marii trăiri născute din nevoie în prima jumătate a secolului al XX-lea. Dar, dacă nu vom înţelege, în adevăr, tot ce ne stă în cale ca o piedică, nu vom putea întâmpina această trăire. Dacă îngenunchem, aşa cum o facem atât de des din comoditate, din voluptate interioară, în faţa traditionalului şi dacă nu vrem să conştientizăm că prin aceasta ne depărtăm de adevăr, nu ne putem pregăti pentru trăirea lui Hristos din secolul al XX-lea. De această maturizare depinde totul; de faptul dacă depăşim vorbăria teologică despre Hristos, pentru a înainta cu adevărat spre înţelegerea lui.
Tabla 7