|
Ieri am încercat să vă spun câte ceva despre relaţiile europene, cum ar trebui ele să se formeze în perioada următoare, şi aţi văzut cum dezvoltarea europeană, în general dezvoltarea civilizaţiei moderne, trebuie să fie legată de dispariţia a ceea ce, în prezent, în anumite domenii, oamenii consideră a fi ceva comod, preţios pentru ei. Aţi înţeles că, pentru cei care ar prefera să trăiască dezvoltarea din perioada următoare într-un somn comod, în somnul sufletului, nu va exista deloc o trezire confortabilă. Eu nu vreau să spun – şi am sugerat-o şi ieri – că trebuie să se îndeplinească până în ultimul amănunt profeţiile celor care văd esenţa dezvoltării viitoare numai în lucruri exterioare, cum ar fi discrepanţa dintre Japonia şi America. Dar trebuie să considerăm ca fiind iminentă marea luptă spirituală dintre est şi vest, în care va fi înghesuit ceea ce am cunoscut drept cultura propriu-zisă a centrului european. Tocmai din ce s-a manifestat în ultima vreme ca o concepţie modernă despre lume, bazată pe ştiinţele naturii – trebuie s-o spunem, oricât de ciudat sună –, va trebui să apară cea mai intensă aspiraţie spre ceea ce am numit trăirea lui Hristos, care este aproape. Din dezbaterile de ieri am putut afla cât de puţin din această trăire a lui Hristos mai există, de fapt, în prezent. De la Misteriul de pe Golgota, ceea ce se poate numi trăirea lui Hristos a decăzut complet prin dezvoltarea omenirii, şi aceasta în special în ultimele secole. Am văzut, de asemenea, cum, din cauza cramponării de vechea interdicţie privind citirea evangheliilor, care, teoretic, mai este menţinută de Biserica catolică, în ciuda cererii oamenilor de a putea avea acces la ele, de a putea citi Evanghelia, nu se poate dezvolta o trăire a lui Hristos. Am arătat, de asemenea, cum structura sufletească deosebită care se instalează în civilizaţia modernă va duce, la rândul ei, la trăirea lui Hristos, tot aşa cum a condus la o asemenea trăire ceea ce mai rămăsese din resturile vechii clarviziuni instinctive a omenirii din timpul Misteriului de pe Golgota. Dar trebuie să ne fie clar că, dacă evenimente esenţiale, decisive din dezvoltarea omenirii apar într-un alt mod decât se aşteaptă în cercurile filistinilor şi pedanţilor, ceea ce trebuie numit trăirea lui Hristos în prima jumătate a secolului al XX-lea va veni într-un alt mod. Iar acest eveniment va avea în raport cu concepţia despre lume construită pe ştiinţele moderne ale naturii o relaţie ce poate fi schiţată absolut clar.
Gândiţi-vă că de la mijlocul secolului al XV-lea structura
sufletească a omului – aşa cum am descris-o deseori, chiar şi zilele
acestea – este cu totul alta decât înainte. Istoria
exterioară nu ia
aceasta în considerare, pentru că ea se menţine mereu la
suprafaţă. Dar
în special în perioada cuprinsă între mijlocul
secolului al XIX-lea şi
până în zilele noastre structura sufletească a
întregii omeniri a fost
supusă unei modificări esenţiale. Şi acest lucru este mult prea puţin
avut în vedere, pentru că, aşa cum s-au obişnuit, oamenii se
cramponează de acele luciuri care le-au fost inoculate odată. O breşă
în această rutinară cramponare de ceea ce a fost inoculat se
poate
observa dacă urmărim astăzi cu sufletul treaz concepţia ce se naşte la
generaţia mai tânără şi dacă o comparăm cu concepţia din tinereţe
a
oamenilor mai în vârstă. Discrepanţa dintre vârstnici
şi tinerii de
astăzi a fost zugrăvită în special de poeţi şi, dacă oamenii nu
s-ar
închista prea mult în reprezentările lor obişnuite, aşa
încât să nu
accepte nimic ce contravine obişnuinţelor lor de gândire, am
putea
observa ce abis uriaş există, de fapt, între vârstnicii de
astăzi şi
tinerii de astăzi.
Pe de altă parte, în dezvoltarea omenirii există un uriaş
element
reacţionar-conservator, şi asupra lui am atras chiar ieri atenţia. Este
credinţa în autoritatea ştiinţei curente. Acest lucru este legat
de
faptul că ştiinţa a cucerit cu paşi uriaşi conştienţa generală. Tocmai
acest lucru este subestimat astăzi. Ar fi de ajuns să urmărim cu ce
rapiditate au cuprins reprezentările ştiinţei care s-a format în
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea toate sufletele,
ajungând
până la cele mai neinstruite clase de oameni. Este devărat, unii
oameni
se mai află într-o stare de pioşenie şi nu vor să ştie nimic
despre ce
pătrunde în omenire cu ajutorul reprezentării moderne din
ştiinţele
naturii. În această atitudine este înrădăcinat un uriaş
neadevăr, un
a-nu-vrea-să-vezi ceea ce se răspândeşte, şi care nu poate fi
definit
altfel decât ca fiind materialismul omenirii moderne provocat de
ştiinţele naturii. Răspândirea acestui materialism
popular-ştiinţific
nu va cunoaşte în perioada următoare nici o oprelişte, aşa cum
cred
unii iluzionişti ştiinţifici, ci, dimpotrivă, se va amplifica cu o
viteză nebună. Starea de spirit materialistă se va intensifica tot mai
mult din cauza haosului civilizaţiei moderne. Din această stare de
spirit materialistă, dacă lucrurile sunt suficient pregătite, dacă
ştiinţa spiritului îşi face loc, dacă, aşadar, poate exista
impulsul
unei dezvoltări corespunzătoare chiar şi a copiilor din şcoli, atunci
din acest haos pot apărea unele suflete care vor percepe deosebit de
intens ceea ce eu aş vrea să caracterizez acum, deşi am făcut accst
lucru în cele mai diferite moduri cu alte prilejuri.
Dacă cineva care cunoaşte cât de cât concepţia
naturalist-ştiintifică modernă despre lume o urmăreşte cu ochii
sufletului, i se va părea deosebit de caracteristic faptul că ea nu
este în stare să înţeleagă omul. De fapt, din această
concepţie
naturalist-ştiinţifică modernă despre lume omul ca atare este exclus.
Am avut ocazia, ţinând cursul nostru de nivel superior, să vedem,
în
cele mai diverse domenii ale diferitelor discipline ştiinţifice, cum
acestea nu au nimic de spus despre esenţa propriu-zisă a omului. Nu e
nevoie să extragem decât câteva caracteristici din aceste
ştiinte. De
pildă, doctrina evoluţionistă uzuală a lui Darwin sau Weismann sau
oricare alta, indiferent de culoarea ei, prezintă evoluţia fiinţelor de
la cea mai puţin evoluată la cea mai desăvârşită şi fundamentează
părerea că şi omul a apărut din acest curent de dezvoltare. De fapt, ea
nu contemplă în om decât ce este animalic în el şi
atât cât să poată
spune: Un mădular oarecare, o anume formaţiune a omului apare din
cutare mădular, din cutare formaţiune a animalicului. În ce
măsură
animalicul se prezintă modificat la om, în ce măsură este ei
diferit la
om faţă de animal, toate acestea nu sunt luate în considerare.
Într-o
oarecare măsură, omul este eliminat din această ştiinţă. Ea a dezvoltat
metode scrupuloase, a întemeiat o disciplină care este necesară
dacă
vrei să vorbeşti în prezent despre problemele concepţiei despre
lume.
Dar nu a fost în stare să ridice înţelegerea la ceea ce
l-ar putea face
inteligibil pe om. Omul este eliminat din ceea ce este astăzi
înţelegere stiinţifică, aşa încât îşi apare lui
însuşi tot mai mult ca
o enigmă. Este un lucru pe care astăzi puţini îl percep; iar cei
care
îl percep pot să se clarifice teoretic în această privinţă,
dar încă nu
există un sentiment unitar corespunzător. Din şcolile primare conduse
corect vor apărea copii care vor avea sentimentul: Da, avem o ştiinţă
care s-a născut din intelectualitatea modernă; dar cu cât mergem
mai
departe cu această ştiinţă, cu cât învăţăm mai mult de la
natură, cu
atât mai puţin înţelegem ceva despre noi înşine,
despre om.
Intelectul, care a fost şi mai este şi astăzi cea mai importantă
forţă sufletească în dezvoltare în ultimele secole, goleşle
cu totul
omul în privinţa sentimentului de sine, a conştienţei de sine.
În
acelaşi timp, se manifestă cerinţa ca omul să se aşeze complet pe
terenul propriei sale naturi. Aceasta se manifestă, aş putea spune, ca
o cerinţă socială esenţială. Pe lângă faptul că ştiinţa din epoca
modernă nu poate spune nimic despre om, vedem pretutindeni cerinţe care
nu vin prin ştiinţă, ci răsar din profunzimea instinctelor umane,
întâlnim, deci, cerinţa: Omul ar trebui să se poată ridica
la o
existenţă demnă de calitatea de om, omul ar trebui să simtă ce este
fiinţa sa. Vedem apărând tot mai multe cerinţe practice şi, pe de
altă
parte, vedem din ce în ce mai mult neputinţa ştiinţei de a spune
omului
ceva despre propria sa fiinţă. O asemenea discrepanţă în trăirea
umană
ar fi fost absolut imposibilă în timpurile mai vechi ale
dezvoltării
concepţiei despre lume.
Dacă ne reprezentăm încă o dată vechea concepţie orientală
despre
lume, putem spune: Pe atunci omul ştia că vine din înălţimi
spirituale;
înainte de a intra în existenţa fizică prin concepţie,
respectiv
naştere, el trăieşte într-o lume spirituală. El aduce cu sine
dintr-o
lume spirituală ceea ce mai există în el, ceea ce se manifestă
în
copilărie ca înclinaţie, ca aspiraţie, ceea ce-i rămâne
apoi de-a
lungul întregii vieţi pe Pământ. Fiecare oriental din
vremurile mai
vechi ştia că ce se elaborează din sufletul său în copilărie,
în
tinereţe, este o zestre din lumile spirituale în care a trăit
înainte
de a intra în existenţa fizică. Înţelegerea teoretică a
faptului că
înainte de viaţa pământeană a fost trăită o asemenea viaţă
spirituală
nu are mare valoare. Valoare are sentimentul viu al acestei trăiri,
sentimentul că ceea ce se petrece din copilărie în dezvoltarea
sufletească vine din lumea spirituală. Astăzi însă un asemenea
sentiment a cedat, în cazul individului, în viaţa socială,
în faţa
altui sentiment. Aici apare ceva important, pe care trebuie să-l
observăm. Asupra omului, pe jumătate inconştient, apasă din ce în
ce
mai mult povara sentimentului că însuşirile sale sunt moştenite.
Cel
care urmăreşte astăzi imparţial simţămintele oamenilor vede că omul
simte că ceea ce este el este prin părinţi, prin străbunii săi şi aşa
mai departe. El nu simte, ca omul din vechime, că ceea ce se manifestă
în el vine din copilărie, din acele profunzimi în care s-a
înrădăcinat
ce a primit din trăirile sale spirituale dinainte de viaţa
pământeană,
ci simte în sine însuşirile moştenite de la părinţi, bunici
şi aşa mai
departe. Şi astăzi încă ne mai întrebăm de unde are copilul
anumite
însuşiri? Şi puţini sunt cei care îşi dau seama că ele
îşi au originea
într-o trăire sau alta din lumea spirituală; se cercetează dacă
vin de
la bunica, de la bunicul etc. Cu cât nu se manifestă în
individ ca o
părere teoretică, ci ca un simţământ de dependenţă faţă de
însuşirile
moştenite prin viaţa pământeană, cu atât mai apăsător
devine cu timpul
acest sentiment; el se intensifică cu o viteză nebună. În
deceniul
următor el va creşte până la insuportabil, căci acest sentiment
este
legat de un altul, de sentimentul lipsei de valoare a existentei umane.
Din ce în ce mai mult omul va simţi lipsa de valoare a existenţei
sale,
dacă nu va înţelege această fiinţare altfel decât ca o
comprimare a
însuşirilor moştenite, fizic implantate în sângele
său, în organele
sale. Astăzi, ceea ce se întâmplă aici nu este, ce-i drept,
până la un
anumit punct, decât pură teorie. Poeţii au prezentat-o şi ca
trăire.
Dar se va manifesta ca sentiment, se va manifesta ca percepţie, şi apoi
va fi o particularitate stânjenitoare a simţirii omenirii
civilizate.
Această trăire de sine în însuşirile moştenite se va aşeza
pe suflet ca
o povară. Astfel, ceea ce ştiinţele naturii nu pot da omului,
înţelegerea umană, se va manifesta în lipsa sa, omul
nemaisimţindu-se
copil al lumii spirituale, ci doar copil al însuşirilor moştenite
în
existenţa pământeană, fizică.
Aceasta se manifestă însă, în modul cel mai vehement,
în viaţa
socială. Gândiţi-vă la uriaşul torent de stupizenie apărut
în politica
mondială din ultimii ani! El s-a dezvoltat în ultimele secole şi
a
ajuns în punctul culminant în zilele noastre. Marea criză
din cel de-al
doilea deceniu al secolului al XX-lea s-a instalat atunci când
indivizi
care nu ştiau nimic despre situaţia omenirii, care aveau în
mână
conducerea diferitelor naţiuni sau, cel puţin, se aflau în locuri
de
unde păreau să conducă omenirea, când toţi aceştia vorbeau, de
fapt, de
o divizare a omenirii în funcţie de voinţa diferitelor naţiuni.
În
aceste vremuri noi s-a trezit în cel mai rău sens al
cuvântului
şovinismul naţional. Iar şovinismul naţional răzbate azi în toată
lumea
civilizată. Aceasta este replica socială a acelei concepţii
ultrareacţionare despre lume care vrea să reducă totul la
însuşirile
moştenite. Atunci când nu mai aspiri să cercetezi fiinţa ca om şi
să
modelezi structura socială în vederea dezvoltării ei ca om, ci
doar să
realizezi structura socială care să corespundă celui care este ceh,
slovac, maghiar, francez, englez, polonez şi aşa mai departe, uiţi ce
este spiritualitatea. În acest caz, orice spiritualitate este
exclusă,
se doreşte doar ca lumea să fie orânduită în funcţie de
însuşirile
moştenite; se ajunge din ce în ce mai mult în situaţia de a
nu avea în
concepţiile proprii nici cel mai mic conţinut, pentru că acest secol al
XX-lea trebuia să facă proba că se poate ca un om să fie privit de o
mare mulţime drept conducător al lumii, dar, în cuvântările
sale, să nu
exprime nici un concept, ca Woodrow
Wilson [53],
care spunea doar cuvinte goale de conţinut. Din această cauză, omenirea
a simţit nevoia să se sprijine pe ceva complet lipsit de spirit, pe
rudenia de sânge, pe însuşirile naţiunilor înrudite
prin sânge, din
care n-a apărut nimic altceva în afară de încheierea unor
păci în urma
căreia oamenii au trasat hărţi privind structurarea lumii civilizate
moderne fără a avea habar de condiţiile de viaţă ale acestei lumi.
Nimic nu denotă mai evident materialismul noii epoci, această negare a
tot ce e spiritual, decât apariţia principiului naţional.
Acesta este, se întelege, un adevăr, care, în prezent,
le este
dezagreabil multor oameni. Şi aceasta face, la rândul său, ca
în
suflete să se depună multă minciună. Căci minţim dacă nu recunoaştem
cinstit că, atunci când se doreşte fondarea unei ordini mondiale
numai
pe baza rudeniei de sânge, se neagă spiritul; minţim când
spunem că
aspirăm spre o concepţie spirituală asupra lumii.
Să analizăm acum mersul evoluţiei actuale a omenirii. Ceea ce
izvorăşte din instinctele haotice ale omenirii neagă spiritul. V-am
oferit ieri o probă. Pentru a vă proteja nervii delicaţi, nu vreau să
amplific lucrurile, deşi aş putea face acest lucru. Vedem cum omul şi-a
pierdut înţelegerea pentru fiinţa umană. Să analizăm din punctul
de
vedere al ştiinţei spiritului imaginea opusă a ceea ce a trebuit să
descriu aici ca un sentiment care înalţă.
Ştiţi că ştiinţa spiritului ne spune că planeta noastră,
Pământul,
pe care omul trebuie să trăiască, este reîncarnarea a trei
încorporări
anterioare de lumi şi că trebuie să studiem trei corpuri cereşti
viitoare ca să înţelegem că Pământul este starea
intermediară.
Din cele prezentate de mine în Ştiinţa ocutlă în
linii
mari ştim că, în esenţă, ceea ce omul poartă astăzi cu
sine
ca
trup fizic este o moştenire a primei, a celei de a doua, a celei de a
treia şi a celei de a patra stări, că ceea ce poartă omul cu sine drept
corp etcric este un rezultat al celei de-a doua, celei de-a treia şi
celei de-a patra stări; ceea ce noi denumim corpul său astral este
rezultatul celei de a treia şi a patra stări, iar Eul său apare
în
dezvoltarea noastră pămâteană. Când Pământul va intra
în stările sale
următoare vor mai apărea ceea ce astăzi este doar sugerat ca germene
în
om, sinea spirituală, spiritul vieţii şi omul-spirit propriu-zis. Acest
lucru trebuie desăvârşit în om tot aşa cum în el s-a
desăvârşit corpul
fizic, corpul eteric, corpul astral şi cum este în prezent,
în curs de
elaborare, Eul. Dacă vă gândiţi, ştiţi ce poate să vă aducă
această
evoluţie cosmic-pământeană: pe parcursul evoluţiei
Pământului pot fi
dezvoltaţi doar germenii sinei spirituale, ai spiritului vieţii şi ai
omului-spirit, căci se impune aşteptată transformarea Pământului
în
cele trei stări ulterioare ale sale, dacă trebuie să se
întâmple aceste
lucruri. Din descrierea pe care am făcut-o în lucrarea mea Ştiinţa ocultă
veţi înţelege că, în esenţă, sinea spirituală
înseamnă trecerea
corpului astral într-un stadiu superior, că spiritul vieţii
înseamnă
trecerea corpului eteric într-un stadiu superior şi omul-spirit
înseamnă trecerea corpului fizic într-un stadiu superior.
Dar această
trecere a corpului fizic într-un stadiu superior va avea loc abia
în
cea de-a şaptea stare – ceea ce este valabil şi pentru atingerea
celorlalte corpuri transformate, evident, în etapele anterioare
corespunzătoare. Dar astăzi omul poate recunoaşte că acest lucru
trebuie să se petreacă. Da, omul poate astăzi să înţeleagă mai
multe,
atunci când, depăşind imparţial limitarea din ştiinţele naturii,
îşi
îndreaptă privirea sufletească asupra propriei sale fiinţe. El
trebuie
să-şi spună: Desigur, nu pot dobândi sinea spirituală în
corpul meu
astral în timpul existenţei pământene, nu pot dobândi
spiritul vieţii
în timpul existenţei pământene în corpul meu eteric,
nu pot dobândi
omul-spirit în corpul meu fizic, dar sufleteşte trebuie să le
prefigurez. Dezvoltându-mi acum sufletul conştienţei, mă
pregătesc să
primese în acest suflet sinea mea spirituală în următoarea
stare, cea
de-a şasea. E drept că nu pot să introduc în întreg corpul
meu astral
sinea spirituală, dar trebuie să-l aduc în sufletul conştienţei
mele.
Trebuie să învăţ să trăiesc ca om în interiorul meu, aşa
cum voi trăi
cândva, când Pământul va trece printr-o anume
evoluţie cosmică în
următoarea sa stare de dezvoltare. Eu trebuie să preiau în mine,
cel
puţin în interiorul meu, în timpul existenţei
pământene aceste stări
viitoare. Trebuie să-mi pregătesc interiorul în germene, aşa
încât şi
exteriorul meu să se poată modela în viitor în maniera
în care trebuie
să-l înţeleg astăzi.
Clarificaţi-vă la nivel de simţire cum stau, propriu-zis, lucrurile.
Încă de pe acum omul evoluează, integrându-se în
sinea spirituală, aşa
cum am mai arătat, integrându-se în stările conştienţei,
care sunt de
aşa natură încât nu se pot dezvolta complet în timpul
vieţii pământene.
Aceste stări ale constienţei vor, de fapt, să-l transforme şi în
ceea
ce priveşte învelişurile sale exterioare, în ceea ce
priveşte corpul
astral, corpul eteric şi corpul fizic; dar el, ca pământean, nu
poate
realiza acest lucru. Omul trebuie să treacă prin aceasta în aşa
fel,
încât să simtă, prin lumea sa lăuntrică, cum se pregăteşte
pentru acele
stări pe care încă nu le poate dezvolta acum. Aceasta trebuie să
fie
dezvoltarea normală a viitorului şi omul trebuie să-şi spună: Eu văd
fiinţa umană ca pe ceva care, prin esenţa sa interioară, se ridică
peste ceea ce pot deveni eu ca fiinţă umană. Ca pământean,
trebuie să
mă simt ca un pitic faţă de ceea ce este omul propriu-zis. Iar din
nemulţumitul care în cel mai apropiat timp va avea copii educaţi
corect
se va dezvolta tocmai acest sentiment. Copiii vor percepe că nici o
instruire intelectualistă nu-i poate conduce la dezlegarea enigmei
omului. Omul rămâne în afara a ceea ce se poate şti
în mod
intelectualist din modelarea socială. Tot ce se poate dezvolta prin
formulele stupide ale lui Wilson şi ce trece prin lume ca şovinism va
deveni o sumă de pure imposibilităţi. Prin toate acestea civilizaţia
modernă se îndreaptă doar spre pure imposibilităţi. Dacă,
în cadrul
civilizaţiei moderne, veţi întemeia mai multe imperii naţionale,
veţi
furniza şi mai mulţi germeni ai distrugerii. Omul va spune: Da, dar
esenţa omului, care se aprinde înlăuntrul meu, este superioară
faţă de
ce pot eu realiza exterior. Trebuie să aduc cu totul altceva în
lume.
Eu trebuie să introduc în structura socială ceva ce este
recunoscut din
înălţimi spirituale. Nu mă pot lăsa în seama a ceea ce pot
învăţa din
ştiinţele naturii pentru ştiinţa socială şi altele de acest fel. Dar
omul trebuie să simtă sciziunea internă dintre această existenţă pitică
de pe Pământ şi ceea ce se aprinde în el ca fiinţă cosmică,
aşa cum se
va percepe el. Din tot ce poate da omului instrucţia modernă,
atât de
proslăvită şi de venerată astăzi, va reieşi că, pe de o parte, el se
simte pământean şi, pe de altă parte, că omul este mai mult
decât o
fiinţă pământeană. În realitate, el nu este o fiinţă
pământeană, ci
este o fiinţă cosmică, o fiinţă care aparţine întregului Univers.
Pe de
o parte, este legat de Pământ, pe de altă parte, se simte o
fiinţă
cosmică. Iar acest sentiment se va sedimenta în el. De
îndată ce acest
lucru nu mai este teorie, ci este simţit de către unii oameni care,
datorită karmei lor, se desprind de ceea ce este astăzi un sentiment
comun, de îndată ce omenirea se va simţi scârbită şi va
ajunge la o
răsturnare a sentimentului calităţilor moştenite, a sentimentului
şovinismului, se va instala un fel de reverie. Omul se va simţi fiinţă
cosmică. Va cere, să spunem aşa cu braţele întinse – desigur,
înţeleg
acest lucru în mod simbolic – dezlegarea enigmei fiinţei sale
cosmice.
El se va întreba: Cine îmi dezleagă enigma fiinţei mele ca
fiinţă
cosmică? Tot ce pot eu să cercetez pe Pământ, ce poate să-mi dea
mie
Pământul, tot ce pot lua din ştiinţa modernă, care este
atât de
preţuită astăzi, mă dezvăluie doar ca fiinţă pământeană, face ca
tocmai
fiinţa propriu-zisă a omului să apară ca o enigmă nedezlegată. Ştiu că
eu sunt o fiinţă cosmică, o fiinţă suprapământeană; cine
îmi dezleagă
enigma fiinţei mele suprapământene?
Aceasta va fi ca o întrebare fundamentală care se va ridica
din
suflete. Acest sentiment va fi mai important decât toate
celelalte
lucruri care pot apărea în următoarele decenii, încă
înainte ca secolul
să se apropie de mijlocul său. Iar din această aşteptare, din cerinţa
ca cineva să dezlege această enigmă a omului care este totuşi o fiinţă
cosmică, din această acordare cu Cosmosul va apărea certitudinea: din
Cosmos trebuie să se dezvăluie ceea ce nu poate veni de pe
Pământ. De
aici va apărea această stare de spirit căreia îi vine în
întâmpinare
Cosmosul. Aşa cum în timpul Misteriului de pe Golgota a apărut
Hristosul fizic, aşa va apărea omenirii Hristosul spiritual, singurul
care poate da un răspuns, pentru că nu este undeva anume, pentru că
trebuie caracterizat ca o fiinţă care s-a legat din
extra-pământesc cu
omenirea pământeană. Va trebui să se înţeleagă faptul că la
întrebarea
legată de omul cosmic se poate da un răspuns numai atunci când
omului
îi vine în ajutor ceea ce, ieşind din Cosmos, se leagă de
existenţa
pământeană. Aceasta va fi soluţia pentru cea mai importantă
disonanţă
care a apărut vreodată în existenţa pământeană: disonanţa
dintre
simţirea umană ca simţire a unei fiinţe pământene şi cunoaşterea
sa ca
fiinţă suprapământeană, cosmică. Împlinirea acestui imbold
îl va
pregăti pe om pentru a înţelege cum, din cele mai cenuşii
profunzimi
spirituale, i se va revela această esenţă, Hristos, care îi va
vorbi
acum în plan spiritual, aşa cum, în timpul Misteriului de
pe Golgota,
i-a vorbit în plan fizic. Hristos nu va veni în sens
spiritual, dacă
oamenii nu sunt pregătiţi pentru aceasta. Ei se pot pregăti numai
în
felul pe care l-am expus, adică percepând discrepanţa descrisă,
apăsaţi
teribil de dilema: În primul rând eu sunt o fiinţă
pământeană.
Dezvoltarea intelectuală din ultimele secole a adus cu sine tot ce mă
face să apar ca un pământean. Dar eu nu sunt o fiinţă
pământeană. Mă
simt legat de o fiinţă care nu este de pe acest Pământ, care
poate
spune întru adevăr: Împărăţia
mea nu
este din lumea aceasta [54].
Căci omul va trebui să-şi
spună: Împărăţia mea nu este de pe lumea aceasta. Din această
cauză, el
va trebui să fie legat de o fiinţă a cărei împărăţie nu este din
lumea
aceasta.
Tocmai din ştiinţele care se vor răspândi cu o grabă nebună
spre
conştienţa populară, trebuie să se dezvolte ceea ce duce omenirea spre
noua apariţie a lui Hristos din prima jumătate a secolului al XX-lea.
Aceasta nu se putea petrece, desigur, în structura sufletească
în care
se afla lumea civilizată înainte de anul 1914, când, de
fapt, toate
cele spuse despre idealuri, despre spiritualitate erau doar minciuni.
Nevoia trebuie să-i releve omului aspiraţia spre spiritualitate. Iar
Hristos nu va apărea decât celor care se depărtează de tot ce
împroaşcă
minciuna asupra vieţii pământene. Nu va fi rezolvată nici o
problemă
socială care nu este legată de această aspiraţie din sfera ştiinţei
spiritului, datorită căreia omul poate apărea din nou în lumina
adevărului ca o fiinţă suprapământeană. Soluţiile noastre sociale
vor
rezulta în măsura în care oamenii vor putea percepe
în sufletul lor
impulsul lui Hristos. Toate celelalte soluţii sociale nu vor duce
decât
la distrugere, la haos, căci ele urmăresc să descrie omul ca fiinţă
pământeană. Dar omul se ridică, tocmai în epoca noastră,
din acea
structură sufletească datorită căreia el este în conştienţa sa o
simplă
fiinţă pământeană fizică. Din starea de armonie a sufletului
omenesc şi
din nevoie va lua naştere noua trăire a lui Hristos.
Cu atât mai mai mult va trebui acordată atenţie la tot ce
împiedică
apropierea acestei noi trăiri întru Hristos.
Am văzut şi aici, când a trebuit să dezvăluim concret unele
atacuri
asupra propriei noastre cauze, cum oamenii se raportează, de fapt,
în
aşa fel la ştiinţa spiritului care se ridică, încât o
combat dintr-un
neadevăr lăuntric.
În acest domeniu astăzi se trăieşte cu adevărat ceva ce
trebuie avut
în vedere în mod absolut nepărtinitor. S-ar putea spune că
ştiinţa
spiritului primeşte aproape în fiecare zi o lovitură de moarte.
Ultima
dintre aceste lovituri este cea pe care i-a dat-o un profesor de
teologie, Karl Goetz, de
comun acord
cu un alt doctor în teologie, un oarecare Heinzelmann [55]. Vreau să fac cu
totul
abstracţie de faptul că profesorul în teologie Karl Goetz a
săvârşit o
agresiune, după cum spune el, sau după cum reiese dintr-un articol de
ziar, asupra aşa-numitei ştiinţe a spiritului; cu lucruri de felul
acesta te obişnuieşti azi din ce în ce mai mult aici la Dornach.
Dar
tot ce a făcut Goetz poate fi privit şi dintr-un cu totul alt punct de
vedere. Putem vedea cât de ignorantă este această erudiţie
oficială
care ţine în mâna sa formarea tineretului de astăzi. Se
poate face
abstracţie de faptul că există o agresiune împotriva ştiinţei
spiritului, dar se pot avea în vedere şi alte aspecte, şi voi
releva
unele dintre ele – în orice caz numai potrivit raportului din
ziar –
care urmează să se manifeste tocmai în această agresiune. Aşadar,
se
face trimitere la metoda cunoaşterii a ştiinţei spiritului de către un
bărbat a cărui profesiune este aceea de a vorbi despre hristologie şi
care mănâncă o pâine de pe urma educării tineretului
în spiritul
hristologiei. Acest om, vorbind despre metoda cunoaşterii a ştiinţei
antroposofice, spune că obţinerea imaginaţiunii, a intuiţiei se bazează
pe faptul că prin exerciţii are loc în mod artificial o
frânare şi o
înlăturare a activităţii de reprezentare şi că energia nervoasă
economisită astfel produce apoi acele imagini de reprezentare pe care
antroposoful le numeşte imaginaţiune şi intuiţie.
Aşadar: activitate de reprezentare frânată şi înlăturată
în mod
artificial, şi energie nervoasă economisită astfel! Lăsând la o
parte
faptul că acest domn poate vorbi, desigur, despre energie nervoasă
economisită numai ca o ipoteză absolut vagă, căci nici un om nu-şi
poate imagina astăzi ceva obţinut pornind de la ştiinţă, prin energie
nervoasă economisită, el vorbeşte de activitate de reprezentare
frânată
şi înlăturată în mod artificial. Oare bărbatul acesta s-a
ocupat
vreodată cu adevărat, în scrupulozitatea sa ştiinţifică –
în acest caz
trebuie să aleg corect cuvântul: „scrupulozitate ştiinţifică“, pe
care
îl pun între ghilimele –, de ceea ce este folosit, de
pildă, aici ca
metodă de cunoaştere pentru a ajunge la imaginaţiuni? Se poate vorbi
aici de activitate de reprezentare frânată sau înlăturată
artificial?
Ei bine, bărbatul acesta şi-ar putea răspunde dacă s-ar ocupa de
literatura antroposofică. Reprezentările pe care le consideră ca fiind
reprezentările sale normale nu vor fi respinse. Dacă omul acesta s-ar
fi interesat în ce măsură, atunci când a fost ţinut cursul
nostru de
învăţământ superior, au domnit reprezentări alambicate,
n-ar mai fi
putut vorbi de faptul că aici este reprimată activitatea de
reprezentare. Mai reiese cu prisosinţă acea parte din viaţa de
reprezentare nereprimată care, cel puţin în ceea ce priveşte
unele
ştiinţe de specialitate, poate să şi intuiască ce poate înţelege
omul.
Aşadar, nu se poate vorbi de o activitate de reprezentare reprimată. Şi
dacă s-ar fi familiarizat în aşa-numita sa „scrupulozitate
ştiintifică“
cu ceea ce a fost descris drept cale spre lumile spirituale, ar fi
văzut că aici nu se frânează nimic în mod artificial, aici
se
eliberează. Este clar că omul nu a înţeles nici un cuvânt
din cartea
mea Cum se
dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? Nu ştie
nimic
despre metodele cunoaşterii aparţinând ştiinţei spiritului
în afară de
ceea ce poate culege, potrivit structurii sale sufleteşti, din
succesele meditaţiilor unor mătuşi bătrâne. În rest nu
înţelege nimic.
Şi aşa ceva trece astăzi drept „scrupulozitate ştiinţifică“ în
ceea ce
este ştiinţa oficială.
În legătură cu ce spune el în continuare, că prin
zăgăzuirea acestor
reprezentări frânate – se poate închipui ceva numai dacă
reprezentările
sunt zăgăzuite precum apa – doar imaginaţiunile se înviorează,
aşa
încât arată ca percepţiile senzoriale, aş vrea să adun la
un loc
paginile în care am tot revenit în cărtile mele la
afirmaţia că
imaginaţiunile nu au nimic asemănător cu reprezentările senzoriale, cu
percepţiile senzoriale. Acest lucru este dezbătut pe larg în
cărţile
mele. Ce domneşte, prin urmare, în această „scrupulozitate
ştiinţifică?“ Minciuna, care poate să rezulte din neputinţă, din
incapacitate. Dar această minciună se extinde cu o viteză nebună
în
special în teologic, în filosofic, în ştiinţa
istoriei, în domeniul
juridic şi în alte ramuri de învăţământ asemănătoare.
Asupra acestui
fapt ar trebui să-şi îndrepte privirea umanitatea modernă. Căci
în
aceste fapte rezidă cauzele îndreptării spre haos şi nu în
acele
pălăvrăgeli ale lui Woodrow Wilson, în cuvinte goale de conţinut
şi
altele de felul acesta.
Urmează apoi un pasaj frumos; după cum am spus nu pot să discut
totul decât pornind de la raportul din ziar, în care ni se
spune că,
deoarece se ridică involuntar, aceste imaginaţiuni înviorate prin
elementul de reprezentare zăgăzuit sunt trăiri necorporale. Nici
în
acest caz, în „scrupulozitatea sa ştiinţifică“ el nu s-a
concentrat
asupra faptului că nimic nu se înalţă involuntar, că
reprezentarea
voluntară cunoaşte o intensificare tocmai în cunoaşterea prin
ştiinţa
spiritului. Poate că omul acesta şi-a adunat cunoştintele din locuri
în
care trăiesc oameni infantili, unde se desfăşoară şedinţe spiritiste
sau mediumnice. Atunci să se adreseze spiritismului infantil,
activităţii mediumnice puerile, dar să-şi ia mâna de pe ceea ce
nu
înţelege nicicum şi nici nu vrea să înţeleagă.
Mai departe el spune: Prin sciziunea conştienţei se scoate la iveală
ceea ce personifică apoi imaginaţiunea. Aceasta este o denaturare
lipsită de scrupule, mincinoasă, a tot ce este prezentat în
cărţile
mele ca metodă de cunoaştere a ştiinţei spiritului! Omul îşi
pregăteşte
astfel terenul pentru ca, în cele din urmă, să poată spune că
această
ştiinţă a spiritului nu combate creştinismul, dar că, din punct de
vedere cultural, nu are nici o valoare. Şi acum urmează ceva deosebit
de „frumos“: Această ştiinţă a spiritului este lipsită de valoare din
punct de vedere cultural, căci telepatia nu va înlocui niciodată
telegraful, citirea gândurilor nu va înlocui telefonul şi
vindecarea
magnetică nu va înlocui niciodată medicina!
Aşadar, în timp ce aici, în Goetheanum, s-a vorbit pe
parcursul
acestui curs de învăţământ superior despre medicină,
excluzând
într-adevăr orice diletantism, orice credinţă în puterile
tămăduitoare
magnetice, şi în timp ce s-a făcut trimitere la medicina absolut
serioasă, un doctor teolog vorbeşte în imediata vecinătate, după
terminarea cursului, despre faptul că toate strădaniile ştiinţei
spiritului ar consta în dorinţa de a înlocui medicina cu
puterile
tămăduitoare magnetice. Cu asemenea palavre cucereşte astăzi un doctor
în teologie publicul actual! Şi obţine succese atunci când
îi vine în
ajutor un spiriduş, un spiriduş modern, şi în final adaugă că
Hristos
nu poate fi descoperit prin ştiinţa spiritului, ci numai prin
evanghelii. Ar trebui însă să-l întrebăm pe acest spiriduş:
Prin care
dintre evanghelii? Ar trebui întrebat, de asemenea: Ce aţi făcut
din
evanghelii cu teologia voastră? Rezultatul este că, în cele din
urmă,
întreaga hristologie a dispărut din evoluţia modernă. Şi acum,
când
terciul e gata, auzim: Ceea ce vine de la ştiinţa spiritului nu este
necesar pentru elementul creştin, pentru că aici trebuie să acţioneze
simplitatea evangheliilor. Nu este, oare, aceasta cea mai autentică
ipocrizie? Este o ipocrizie să cunoşti ce a furnizat critica modernă a
evangheliilor şi apoi să spui: Salvarea pentru epocă şi eternitate
trebuie să vină din evanghelii, fără contribuţia ştiinţei spiritului.
Dar ce rezultă de aici? Tăgăduirea lui Hristos. Iar cei mai
îndârjiţi tăgăduitori ai lui Hristos sunt astăzi teologii.
Cei care nu
vor să se propage nici o idee despre Hristos sunt astăzi teologii. Şi
înainte de a se înţelege că această nouă trăire a lui
Hristos în
secolul al XX-lea trebuie să se petreacă în aşa fel,
încât teologii de
toate confesiunile să-l respingă pe Hristos, el nu va veni. El li se va
arăta din nou oamenilor atunci cînd cei care se numără „printre
ai
săi“, învăţaţii şi fariseii moderni, îl vor fi tăgăduit.
Nu este uşor să pătrunzi în adâncul acestor lucruri,
căci oamenii
prezentului nu sunt înclinaţi să conteze pe o asemenea atitudine.
Adversarii se află la posturile lor. Ei sporesc la maximum intensitatea
luptei. Lupta noastră, ceea ce stă în putinţa noastră să facem,
este
slabă, slabă de-a binelea, iar concepţia noastră antroposofică este
în
multe privinţe somnolentă, somnolentă de-a binelea. Aceasta este marea
durere care-l cuprinde pe cel ce pătrunde pe deplin lucrurile. Se simte
din ce în ce mai intens cum ceea ce se crede că este spus
în
concordanţă cu cerinţele timpului, în scopul vindecării sociale a
epocii, nu reprezintă, de fapt, nimic altceva decât un foileton
vorbit.
S-ar dori ca oamenii să-şi însuşească ceea ce rezultă din ştiinţa
spiritului, dar ei lasă să treacă viaţa, privesc la cei care, prin
minciună, dirijează totul şi, cu o anumită voluptate interioară, preiau
adevărurile ştiiniei spiritului ca un foileton vorbit. De aceea trebuie
să-şi facă apariţia seriozitatea profundă, sacră în preluarea
esenţei
ştiinţei spiritului, abandonarea practicii de a prelua ştiinta
spiritului ca pe orice alt produs literar, ca pe ceva de care te amuzi,
pentru că aduce cu sine dorul după o viaţă viitoare care urmează
morţii. Astăzi există încă o uriaşă prăpastie între ceea ce
este
necesar pentru viziunea asupra ştiinţei spiritului şi ce este în
realitate. Vedeţi, se poate face complet abstracţie de ceea ce
reprezintă un asemenea atac asupra antroposofiei din partea lui Goetz
sau a lui Heinzelmann, e suficient să-ţi dai seama de capacităţile lor,
pentru a spune: Cum s-a făcut selecţia valorilor de s-a ajuns ca aceşti
oameni să ocupe posturi de conducere? Însă înainte de a ne
pune această
întrebare în modul cel mai serios, înainte de a vedea
unde este
greşeala nu vom putea merge mai departe. Nici o declamaţie despre
idealuri sociale sau de alt fel nu va folosi la nimic, dacă nu se va
cunoaşte ceea ce se manifestă în mod absolut principial în
prezentul
nostru. Căci nenorocirea epocii actuale porneşte de la viaţa noastră
spirituală denaturată, care a pătruns adânc în neadevăr şi
care nici
măcar nu conştientizează aceasta. Cât de flagrant contrastează cu
adevărul modul în care sunt preluate cele spuse aici! Nu am
intenţionat
să realizăm un foileton vorbit, ci să punem la dispoziţia tuturor o
forţă vitală şi treptat va trebui să înţelegem această forţă.
Aceasta este ceea ce voiam să vă spun azi, în sens pozitiv şi
negativ, despre spiritul epocii noastre. Spiritul epocii noastre
trebuie să fie spiritul aşteptării, trebuie să fie spiritul care-şi
dezvoltă din aşteptare înţelegerea marii trăiri născute din
nevoie în
prima jumătate a secolului al XX-lea. Dar, dacă nu vom înţelege,
în
adevăr, tot ce ne stă în cale ca o piedică, nu vom putea
întâmpina
această trăire. Dacă îngenunchem, aşa cum o facem atât de
des din
comoditate, din voluptate interioară, în faţa traditionalului şi
dacă
nu vrem să conştientizăm că prin aceasta ne depărtăm de adevăr, nu ne
putem pregăti pentru trăirea lui Hristos din secolul al XX-lea. De
această maturizare depinde totul; de faptul dacă depăşim vorbăria
teologică despre Hristos, pentru a înainta cu adevărat spre
înţelegerea
lui.
