Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

OMUL – HIEROGLIFĂ A COSMOSULUI

GA 201


CONFERINŢA I

Dornach, 9 aprilie 1920

Voi încerca azi să vă ofer alte puncte de vedere cu privire la o temă care a mai fost abordată aici în ultimul timp [1]. Am discutat cum pentru omul prezentului concepţiile morale se despart de concepţiile intelectualiste. Prin intelectualismul său, omul este adus la o recunoaştere a necesităţii naturale stricte. Potrivit acestei necesităţi naturale, noi observăm toate lucrurile ca fiind sub legea cauzelor şi a efectelor. Şi când omul desfăşoară o acţiune ne întrebăm ce l-a determinat, ce a acţionat în el sau în afara lui pentru a deveni cauza acelei acţiuni. Această recunoaştere a necesităţii oricărei întâmplări a căpătat în ultimul timp un caracter de ştiinţă a naturii. Demult ea avea mai mult un caracter teologic, şi pentru foarte mulţi oameni îl mai are şi în prezent. Caracterul de ştiinţă a naturii rezultă atunci când înclini spre părerea că ceea ce facem ar depinde de constituţia noastră corporală şi de influenţele exercitate asupra acesteia. Doar, în prezent, mai există încă suficient de mulţi oameni care gândesc că omul acţionează cu aceeaşi necesitate ca o piatră care cade la pământ. Aceasta ar fi nuanţarea, de tipul ştiinţelor naturii, a felului în care este gândită necesitatea.

Nuanţarea mai mult teologică s-ar putea caracteriza spunând: Totul este predeterminat de o forţă divină oarecare, de o providenţă divină, iar omul trebuie să facă ce îi este predeterminat de forţa divină. În ambele cazuri nu s-ar pune în valoare decât fie necesitatea de tipul celei precizate de ştiinţele naturale, fie ceea ce a prevăzut divinitatea şi care nu poate fi ocolit. Nu ar putea fi vorba de libertatea omului. De partea cealaltă se află întreaga lume morală. Despre aceasta, omul o simte bine, el nu poate vorbi fără a se gândi la libertatea deciziilor sale voliţionale. Căci dacă omul nu are posibilitatea unor decizii libere, nu poate fi vorba despre o moralitate a acţiunilor sale. Totuşi el are anumite îndatoriri, anumite impulsuri morale şi trebuie să recunoască o lume morală. V-am spus cum imposibilitatea de a realiza o punte între cele două lumi, între lumea necesităţii şi lumea moralităţii, l-a determinat pe Kant să scrie două critici [2]: Critica raţiunii pure, care se ocupă cu cercetarea a tot ce aparţine ordinii naturale, şi Critica raţiunii practice, care se ocupă cu cercetarea a tot ce aparţine ordinii morale a lumii. După aceea a resimţit necesitatea să scrie Critica puterii de judecată, care ar fi trebuit să fie într-o anumită măsură o mijlocire între cele două, dar care a devenit numai un produs al compromisului şi care ajunge cel mult la realitate în contemplarea lumii frumosului, a creaţiei artistice. Aceasta ar însemna însă şi că există, pe de o parte, lumea necesităţii în care omul este întreţesut, pe de altă parte, lumea acţionării morale libere şi că ea nu ar găsi altceva care să facă legătura dintre acestea decât lumea aparenţei artistice în care, spunem noi, reprezentăm, în aparenţă, în plastică sau în pictură, ceea ce este preluat din necesitatea naturală căreia noi îi impregnăm ceea ce este liber de necesitatea naturală, căreia îi dăm într-o oarecare măsură aparenţa libertăţii în necesitate.

Nu se va putea arunca o punte între această lume a necesităţii şi lumea libertăţii fără a găsi calea de a face aceasta cu ajutorul ştiinţei spiritului. Dar ştiinţa spiritului impune cu adevărat, pentru elaborarea ei deplină, o simţire a sintagmei puse de multe veacuri în valoare a spusei lui Apolo: „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, care nu vrea să spună să te incubezi în propria-ţi subiectivitate, ci înseamnă o cunoaştere a întregii entităţi a omului, a felului în care este integrat omul în lume; această căutare este ceea ce trebuie introdus în întreaga noastră mişcare spirituală tocmai prin ştiinţa spiritului.

Din acest punct de vedere ne este îngăduit să spunem – fac această remarcă ca introducere – că desfăşurarea, dezvoltarea mişcării noastre spirituale orientată antroposofic a luat în ultimele zile avânt, pentru a arăta mişcării spirituale a umanităţii cum ar trebui căutată această străluminare a gândirii actuale, care într-un anumit grad a pierdut cu totul omul, cu ajutorul cunoaşterii acestuia. Acest lucru a trebuit să dea transparenţă totală cursului ţinut de curând pentru medici [3], curs care aparţine lucrurilor pe care încercăm să le pătrundem cu cunoaştere umană, făcând astfel o încercare de a impregna viaţa spiritului cu cunoaşterea omului, de a ilumina în mod pozitiv sarcinile care stau, în prezent, în faţa anumitor discipline. Iar în exterior s-a văzut, prin seria de conferinţe ţinute aici de prietenii noştri şi de mine [4], cum trebuie să fie modelată relaţia dintre diferitele ştiinţe particulare şi ce pot ele primi ca impuls de la ştiinţa spiritului. Ar fi de dorit să existe, în cadrul mişcării noastre de ştiinţă a spiritului, o conştienţă cu adevărat puternică a necesităţii unor astfel de iniţiative. Căci, dacă trebuie să evoluăm, este imperios necesar să lămurim lumea din afară, într-un anumit sens s-o constrângem spre înţelegerea faptului că în această privinţă nu trebuie să fie stimulat diletantismul, ci că trebuie năzuită atingerea unei cunoaşteri profunde. Acest lucru este împiedicat adeseori şi de modul în care din chiar cercurile noastre sunt oficializate preocupările pe care le avem, făcând să se creadă – sau uneori se poate şi motiva în mod răuvoitor în felul acesta – că la noi este reprezentat tot ce este sectant şi orice fel de diletantism. Această lume exterioară trebuie tot mai mult convinsă cât de serioasă este strădania ca la baza tuturor lucrurilor să se afle ce reprezintă această construcţie [5]. În continuare ar trebui să apară iniţiative cum au fost cele pe care le-am văzut desfăşurându-se timp de mai multe săptămâni de către forţele întregii mişcări antroposofice. Prin aceasta se face începutul unei cunoaşteri adevărate a omului, care trebuie să constituie baza oricărei reale culturi a spiritului. Începând cu mijlocul secolului al XV-lea s-a filtrat tot mai mult, s-a abstractizat tot mai mult relaţia concretă pe care oamenii au avut-o mai înainte cu lumea. Prin cunoştinţe atavice omul cunoştea în timpurile îndepărtate mai multe lucruri despre sine decât în prezent. Căci de la mijlocul secolului al XV-lea asupra întregii lumi civilizate s-a întins intelectualismul. Şi pentru că acest intelectualism se sprijină numai pe o foarte mică parte a fiinţei omului şi cunoaşterea lumii nu este decât un produs abstract.

Ce a devenit de fapt cunoaşterea lumii în ultimele sute de ani în lumea exterioară? Cunoaşterea lumii, în măsura în care se referă la Univers, a devenit un simplu calcul fără sfârşit, căruia i s-au alăturat în ultimul timp rezultatele analizei spectrale, ceva ce ţine numai de planul fizic şi în acest plan reprezintă numai ceva mecanic-matematic. Astronomul observă mersul stelelor şi calculează; el observă numai acele forţe care ne prezintă Universul, în măsura în care în el este încastrat Pământul, ca pe o mare maşină, ca pe un mare mecanism. Şi putem spune că acest mod de a contempla în mod mecanic-matematic este considerat a fi, în prezent, unicul lucru care este potrivit cunoaşterii.

Pe ce se bazează, înainte de orice, ceea ce îşi găseşte expresia în această constructie mecanic-matematică a Universului? Se bazează şi pe ceva care într-o anumită măsură este fundamentat în fiinţa omului, dar numai într-o foarte mică parte a omului. El ia în considerare mai întâi cele trei dimensiuni spaţiale abstracte. Pe acestea se bazează astronomul. El deosebeşte mai întâi o dimensiune spaţială, o a doua dimensiune şi – dacă prezint în perspectivă – o a treia, perpendiculară pe acestea (fig. 1, planșa 1 stânga).

figura 1 plansa 1 Planșa 1
Fig. 1
[măreşte imaginea]

El fixează cu privirea o stea, în timp ce urmăreşte aceste trei dimensiuni spaţiale. Omul nu ar putea vorbi despre aceste trei dimensiuni spaţiale dacă nu le-ar vieţui mai întâi în propria sa fiinţă. El le vieţuieşte. Mai întâi, în cursul vieţii el vieţuieşte dimensiunea verticală. Copil fiind, se târăşte şi se ridică. Atunci vieţuieşte dimensiunea verticală. Nu ar fi posibil să se vorbească despre dimensiunea verticală dacă omul nu ar vieţui-o. Dacă lumea crede că omul ar putea găsi în spaţiu altceva decât găseşte în el însuşi, ea acceptă mari iluzii. Dimensiunea verticală omul o găseşte în Cosmos numai pentru că o vieţuieşte în el însuşi. Şi dimensiunea orizontală omul o găseşte numai prin faptul că o vieţuieşte în sine însuşi. În legătură cu dimensiunea verticală, întindeţi mâinile, braţele şi veţi vieţui cea de a doua dimensiune. La aceasta adăugaţi vieţuirea pe care o aveţi atunci când respiraţi, când vorbiţi, aşadar când inspiraţi sau expiraţi aerul sau atunci când mâncaţi, când alimentele se deplasează din faţă spre spate şi veţi obţine cea de a treia dimensiune. Numai datorită faptului că omul vieţuieşte în sine aceste trei dimensiuni el le poate proiecta şi în spaţiul exterior. Pur şi simplu nu există nimic din ceea ce omul poate găsi în afara lui pe care el să nu-l găsească mai întâi în sine. Ceea ce este însă curios este faptul că în perioada de abstractizare care a început la mijlocul secolului al XV-lea omul a făcut din cele trei dimensiuni trei noţiuni de acelaşi fel. Adică, el a ignorat pur şi simplu deosebirile concrete, a lăsat de-o parte ceea ce face din cele trei dimensiuni spaţiale ceva diferit pentru sine.

Exprimându-şi propria sa trăire, omul ar trebui să spună de fapt: Verticala mea, dimensiunea mea activă, dimensiunea mea cuprinzătoare sau extensivă. El ar trebui să admită o deosebire între aceste trei dimensiuni spaţiale. Dacă însă ar admite o diferenţiere între aceste trei dimensiuni, omul nu ar mai putea concepe imaginea astronomică a lumii într-un mod atât de abstract cum o face acum, deoarece nu ar ajunge la o imagine a lumii atât de pur intelectualistă. El ar trebui să vieţuască în mod concret poziţia pe care o are, raportat la lume, faţă de aceste trei dimensiuni. El nu vieţuieşte în prezent ridicarea sa, existenţa sa pe această verticală. Din această cauză, nici nu ştie că se află pe această verticală din cauză că se mişcă odată cu Pământul într-o anumită direcţie care include verticala. (planșa 2, mijloc sus) Omul nu stie că mişcarea respiratorie, mişcarea digestivă, şi încă alte mişcări care se desfăşoară în acelaşi sens el le face de-a lungul unei linii împreună cu Pământul. (linia șerpuită în același desen) Toate aceste menţineri pe anumite direcţii reprezintă o integrare în mişcări ale Cosmosului. În prezent, omul face total abstracţie de această înţelegere concretă a dimensiunilor. Din acest motiv, el nici nu se poate insera în procesul cosmic; din acest motiv, nici nu ştie cum este plasat în acest proces, nu ştie că este într-un anume sens o componentă în acest proces universal. Va trebui să se facă mulţi paşi prin care să se ajungă la o anumită cunoaştere de sine a omului, plecând de la integrarea sa în Cosmos.

Cele trei dimensiuni spaţiale au devenit deja atât de abstracte pentru om, încât el se poate educa cu deosebită dificultate pentru a simţi cum face anumite mişcări împreună cu Pământul şi cu întregul sistem planetar, în timp ce are ceva de realizat în aceste trei dimensiuni spaţiale. Dar modul de a gândi caracteristic ştiinţei spiritului poate fi extins la cunoaşterea omului, dacă va fi căutat, pentru început, cel puţin un înlocuitor pentru această înţelegere greu de obţinut a celor trei dimensiuni spaţiale. Şi ne putem ridica mai uşor la această cunoaştere spaţială a omului dacă nu ne vom îndrepta privirea spre cele trei linii spaţiale care sunt orientate perpendicular între ele, ci vom contempla trei planuri spaţiale. Acum, vă rog să luaţi în considerare pentru început cele ce urmează: veţi putea recunoaşte cu uşurinţă că simetria dumneavoastră are legătură cu gândirea dumneavoastră, dacă ţineţi seama de faptul că faceţi un gest elementar, dat de natură, atunci când vreţi să exprimaţi prin gesturi gândirea raţională care vă este proprie. Când vă puneţi degetul pe nas, traversaţi acest plan de simetrie vertical care desparte partea stângă de partea dreaptă. (planșa 2, dreapta) Acest plan care trece prin mijlocul nasului dumneavoastră, prin corpul dumneavoastră, şi trebuie să reprezinte planul de simetrie este ceea ce puteţi conştientiza ca fiind ceva care are legătura cu orice acţiune, cu orice gândire care deosebeşte, cu orice judecată discriminatorie. Este posibil ca plecând de la acest gest elementar să obţineţi efectiv o conştienţă a faptului că fiind om aveţi cumva de-a face cu acest plan în toate angrenajele proprii.

plansa 2   Planșa 2
[măreşte imaginea]

Să ne referim, de exemplu, la funcţia vederii. Dumneavoastră vedeţi cu doi ochi. Vedeţi cu doi ochi în aşa fel, încât ceea ce fac ei determinaţi să se întâlnească într-un punct. (planșa 2, stânga) Acest punct îl vedeţi şi din stânga şi din dreapta, dar îl vedeţi numai o dată, pentru că liniile vederii, liniile „de ochire“, se întretaie. Activitatea umană este în mare parte astfel organizată, încât înţelegerea, cuprinderea, are legătura cu acest plan.

Putem apoi să ne îndreptăm privirea spre alt plan, care ar trece cumva prin mijlocul inimii noastre şi care ar separa partea anterioară a omului de partea lui posterioară. Omul este structurat fizionomic. El este expresia fiinţei sale sufleteşti. Această alcătuire sufletesc-fizionomică a omului este separată de un plan poziţionat perpendicular faţă de primul, de alcătuirea sa posterioară. Aşa cum partea dreaptă a omului este separată de cea stângă printr-un plan, tot aşa sunt separate şi partea anterioră de cea posterioară. Dacă întindeţi braţele şi îndreptați înainte partea lor fizionomică iar partea organică înapoi şi treceţi un plan prin punctele, prin liniile principale care iau naştere astfel, obţineţi planul la care mă refer. – Tot astfel, puteţi obţine un al treilea plan, care ar despărţi, în sus, tot ce structurează capul şi faţa de ceea ce, în jos, structurează corpul şi masa membrelor. În acest fel obţineţi un al treilea plan, care este, la rândul lui, perpendicular pe celelalte două şi trece orizontal prin braţele dumneavoastră, dacă le ţineţi întinse lateral cu palmele în jos. Mâinile dumneavoastră s-ar afla atunci în acest plan.

Putem obţine un sentiment în legătură cu aceste trei planuri. Cum se realizează acesta în ceea ce priveşte primul plan am arătat mai înainte. El este resimţit ca planul gândirii discriminatorii. Cel de al doilea plan, care separă în om ceea ce este anterior de ceea ce este posterior, ar fi planul care indică ce face ca omul să fie om. La un animal nu am putea înscrie acest plan în acelaşi fel. Planul de simetrie îl putem înscrie în animal, planul vertical nu. Acest al doilea plan vertical ar fi legat cu tot ce este voinţă umană, iar al treilea, planul perpendicular pe acesta, ar fi legat de tot ce este simţire umană. Încercaţi să obţineţi din gesturile elementare o simţire despre aceste lucruri. Veţi constata că acest lucru este posibil. În definitiv, toate modurile omului de a-şi exprima simţirea, fie că este o simţire de recunoaştere, o simţire de mulţumire sau un alt sentiment, se apropie într-un anumit fel de planul orizontal.

Puteţi de asemenea vedea că într-un anumit sens va trebui să puneţi voinţa în legătură cu planul vertical menţionat. Este posibil să vă dezvoltaţi un sentiment pentru aceste trei planuri. Când va obţine un sentiment pentru aceste trei planuri omul va fi nevoit să conceapă Cosmosul în sensul lor, aşa cum atunci când concepe cele trei dimensiuni în mod abstract el va calcula mişcările şi poziţiile Cosmosulului în mod matematic-mecanic, după modelul galilean sau copernican. Numai că atunci în Cosmos vor pătrunde relaţii concrete. El nu va mai calcula numai după cele trei dimensiuni spaţiale, ci va conştientiza că în el însuşi, în măsura în care învaţă să simtă aceste trei planuri, există deosebiri între dreapta şi stânga, între sus şi jos şi între anterior şi posterior. Pentru concepţia matematică este indiferent dacă ceva se află mai la dreapta sau mai la stânga, mai în faţă sau mai în spate. Dacă măsurăm pur şi simplu, atunci măsurăm de jos în sus, de la dreapta la stânga, dinainte înapoi. Chiar dacă trei metri s-ar afla într-o poziţie sau în alta, ei sunt doar trei metri. Cel mult vom face o deosebire, pentru a putea trece la mişcare, între dimensiunile perpendiculare unele pe altele. Dar acest lucru îl facem numai pentru că nu ne putem opri la simpla măsurătoare, deoarece atunci Universul s-ar chirci devenind o linie dreaptă. Dacă însă ştim să caracterizăm în mod concret gândirea, simţirea şi voinţa în aceste trei planuri şi să ne poziţionăm pe noi înşine ca fiinţe spiritual-sufleteşti cu gândirea, simţirea şi voinţa noastră în spaţiu, atunci învăţăm să aplicăm astronomiei şi această articulare a omului – la fel cum am învăţat să-i aplicăm cele trei dimensiuni plecând de la om ca parte constitutivă a Universului. Dacă avem în vedere pe Saturn, Jupiter, Marte, Soare, Mercur, Venus, Luna, este posibil să concepem Soarele, potrivit manifestării sale exterioare, ca fiind ceva ce desparte, ce separă. (planșa 1 mijloc) Va trebui să ne imaginăm existenţa unui plan care trece prin Soare (linia orizontală în desen) şi nu vom mai vedea doar în mod dimensional ce este deasupra planului şi ce este dedesubtul lui, ci vom privi acest plan ca fiind ceva ce separă şi vom face deosebirea între partea superioară şi cea inferioară. Aşadar, nu vom mai spune că Marte se află la atâtea mile, iar Venus la atâtea mile de Soare, căci vom învăţa să aplicăm cunoaşterea omului la cunoaşterea Universului şi vom spune: Aşa cum nu a fost simplu de tranşat problema dimensiunilor când afirm că: nasul sau capul uman sunt la atâta distantă de planul orizontal pe care l-am desemnat ca plan al simţirii, iar inima la atâta distanţă, ci voi pune în legătură distanţa cu forma, cu formaţiunea, tot aşa nu voi spune pur şi simplu: Marte şi Mercur se află unul la distanţa X, celălalt la distanţa Y de Soare, ci voi şti că, dacă privesc Soarele ca pe ceva care separă, Marte de deasupra trebuie să aibă o altă natură decât Mercur de dedesubt. Şi acum voi putea aşeza un plan care să fie perpendicular pe primul, trecând prin Soare. (linia verticală din desen) Atunci Marte sau Jupiter se vor mişca în aşa fel încât se vor afla o dată la dreapta acestui plan (r - în desen) şi se vor plasa într-o astfel de poziţie încât se va afla altă dată în stânga planului. (l - în desen) Dacă procedez numai în mod abstract potrivit dimensiunilor, atunci el se află o dată în stânga, o dată în dreapta, la atâtea mile de planul amintit. Dacă concretizez în spaţiul cosmic aşa cum trebuie să concretizez în mine însumi ca om, atunci nu-mi este indiferent dacă planeta se află o dată în stânga, o dată în dreapta, ci voi spune că există o deosebire între poziţia din stânga şi cea din dreapta, aşa cum există o deosebire între un organ din partea stângă şi unul din partea dreaptă. Nu este suficient să spun că ficatul omului se află la atâţia centimetri în dreapta faţă de planul de simetrie, iar stomacul la atâţia centimetri la stânga, ci trebuie să se remarce că ambele organe au forme diferite prin faptul că unul este plasat în dreapta, celălalt în stânga. Din altă perspectivă lucrurile stau astfel, încât Jupiter devine ceva când, pentru simpla aparenţă, se află în stânga şi altceva când se află în dreapta.

Tot astfel, aş putea aşeza un alt plan şi ar trebui din nou să-mi orientez evaluarea după cum stau acum lucrurile. Dar, în acelaşi timp, dacă mi-aş extinde cunoaşterea la Univers, aş fi nevoit să contemplu tot ce se referă la un plan, în mod analog cu felul în care contemplu gândirea umană; ceea ce se referă la al doilea plan în mod analog cu simţirea umană; ceea ce se referă la al treilea plan cu voinţa umană.

Prin aceasta am vrut să vă arăt doar că pentru cea mai nouă concepţie despre lume a rămas un ultim rest de abstracţiune extremă: trei linii perpendiculare una pe celelalte pe care se raportează poziţii şi mişcări ale stelelor şi după care se fac, potrivit poziţiilor şi mişcărilor stelelor, calcule ale Universului ca şi cum acesta ar fi un mecanism. În concepţia astronomică galileană este pus în relaţie cu Universul numai acest unic lucru, spaţiul cu totul abstract cu relaţiile dintre puncte. Acest lucru poate fi amplificat printr-o cunoaştere mai completă a omului. Se poate spune: Omul este o fiinţă gânditoare, simţitoare, voluntară. Ca fiinţă spaţială exterioară, gândirea sa are de-a face cu un plan, voinţa sa cu un plan, perpendicular pe primul, simţirea sa, la rândul ei, cu un plan perpendicular pe acesta. Acest lucru trebuie să se raporteze şi la lumea exterioară. De fapt, de la mijlocul secolului al XV-lea omul nu mai ştie nimic altceva decât că el este alcătuit după cele trei dimensiuni abstracte. Restul nu reprezintă decât notiţe-informaţii, material de observaţie. Trebuie recucerită o cunoaştere adevărată a omului, apoi, pe calea ocolită a cunoaşterii omului, se va realiza şi o cunoaştere a Universului. Astfel se va înţelege cum se leagă între ele necesitatea şi libertatea, cum pot avea ambele loc în om prin faptul că acesta s-a născut din Univers. Căci, bineînţeles, când se are în vedere numai această parte a fiinţei umane, cele trei dimensiuni perpendiculare unele pe altele, şi se concep ca ceea ce se vrea înţeles, atunci şi Universul apare ca fiind foarte sărac, infinit de sărac. Infinit de săracă este şi concepţia noastră actuală, astronomică despre Univers, dar ea nu se va îmbogăţi dacă nu ajungem mai întâi la o adevărată cunoaştere a omului, dacă nu învăţăm să privim cu adevărat în interiorul omului.

Aceasta se leagă de un aspect expus în conferinţa ţinută alaltăieri [6], şi anume de faptul că teoria despre lume orientată antroposofic introduce aspectul material chiar în adevărata cunoaştere a spiritului. Oare în faţa cunoaşterii umane actuale lucruri ca gândirea, simţirea şi voinţa nu stau ca nişte abstracţiuni îngrozitor de sterpe? Oamenii nu se testează suficient. Oamenii nu se întreabă, de fapt, ce reprezintă cu adevărat lucrurile pentru care folosesc cuvinte. Din această cauză multe s-au transformat în frazeologie. Cineva ar trebui să se întrebe dacă atunci când exprimă cuvântul a gândi îşi reprezintă ceva cu adevărat clar, ca să nu mai vorbim de a simţi şi de a vrea. Dar reflectaţi cum a-ţi da drumul în cuvinte trece în părere, atunci când te întorci cu adevărat la imagine. Chiar dacă nu ai decât o imagine pentru gândire, ducerea mâinii la nas nu trebuie s-o faci întotdeauna, dar se ştie că această mişcare este intenţionată când trebuie să gândim; sau arătăm spre bărbie când trebuie să fim atenţi, aşadar, intervenim tocmai în acest plan, pentru că vrem să şi gândim despre cele ce ascultăm. Noi împărţim pur şi simplu organismul nostru într-o jumătate stângă şi într-una dreaptă, pentru că întotdeauna facem altceva cu organul de simţ stâng decât cu cel drept. Modul în care faceţi altceva cu organul de simţ stâng decât cu cel drept îl puteţi aprecia după faptul că întotdeauna faceţi ceva cu organul de simţ stâng; în gândire aceasta este ca o pipăire a obiectului. Cu organul de simţ drept pipăiţi într-o oarecare măsură pipărea dumneavoastră. Abia prin aceasta el devine proprietatea dumneavoastră. Nu aţi putea ajunge niciodată la reprezentarea eului dacă nu aţi percepe ce vieţuiţi în stânga cu ceea ce vieţuiţi în dreapta. Când vă aşezaţi simplu mâinile una peste alta, aceasta este o imagine a reprezentării eului. Trebuie spus că omul, când trece de la simpla trăire în frază de plasticitate la caracterul intuitiv, se îmbogăţeşte interior, obţinând şi posibilitatea de a reprezenta şi Universul în mod mai cuprinzător.

Prin păşirea pe această cale va pătrunde din nou viaţă în acest Univers, şi în noi, ca oameni, sentimentul unei participări la viaţa Universului. Atunci va avea din nou sens să fie legat Universul de om, să se arunce o punte dinspre Univers spre om. Abia după ce această punte va fi întinsă se poate recunoaşte dacă în adevăr pentru tot ce se află în om există o impulsionare natural necesară în Univers, dacă Universul ne determină în toate privinţele sau dacă ne lasă liberi într-un mod oarecare. Atâta vreme cât trăim numai în abstracţiuni, nu putem cu nici un chip să aruncăm o punte între moralitate şi ceea ce este potrivit naturii. Trebuie mai întâi să ne putem întreba: Până unde ajunge în Univers ceea ce este conform cu natura şi unde apare în Univers ceva ce noi nu putem introduce din ceea ce este conform cu natura? Atunci ajungem la o relaţie, care are o semnificaţie şi pentru om, între ce este conform cu natura şi ceea ce este liber, ceea ce este moral. Pe această cale vom învăţa să legăm din nou un sens când spunem: Marte este o planetă îndepărtată de Soare, Venus este apropiată de Soare. – Prin indicarea pur şi simplu a distanţelor în numere abstracte nu aţi spus absolut nimic sau numai foarte puţin. Căci ceea ce este determinat în acest mod – şi, în fond, tot ce priveşte astronomia actuală este redat în felul acesta – este determinat ca si când spuneţi că priviţi o linie care străbate ambele braţe şi mâini ale omului şi vorbiţi apoi de un organ care se află la doi decimetri jumătate distanţă de această linie. Da, dar unul dintre organe care este la distanţă de această linie poate fi sub linie, iar celălalt organ poate fi la aceeaşi distanţă deasupra liniei. (planșa 2, mijloc jos) Nu este important numai ca distanţa faţă de linie a celor două organe să fie aceeaşi, ci contează şi faptul că unul dintre ele se află sub linie, iar celălalt deasupra liniei. Dacă n-ar exista nici o diferenţă între sus şi jos, n-ar exista nici o diferenţă între nasul şi stomacul sau între ochii şi stomacul dumneavoastră. Ochiul este ochi numai pentru că se află deasupra acestei linii, iar stomacul este stomac numai pentru că este situat sub această linie. Fiinţa interioară este determinată de această poziţie.

Şi astfel fiinţa interioară a lui Marte este condiţionată de poziţia sa în afara orbitei Pământului, iar fiinţa lui Venus de poziţia sa în interiorul orbitei Pământului. Şi pentru cine nu înţelege ce deosebire esenţială interioară este între un organ al capului uman şi un organ al trunchiului uman, unul fiind plasat deasupra, celălalt sub acest plan, nu va exista o cunoaştere a faptului că Marte şi Venus sau Marte şi Mercur sunt fiinţial diferite între ele. Posibilitatea de a gândi în mod organizat Universul depinde de felul în care învăţăm să înţelegem ce ne pune în faţa ochilor hieroglifa organizării. Trebuie să învăţăm să concepem omul ca pe o hieroglifă a Universului, căci el ne dă posibilitatea de a vedea din apropiere care este deosebirea fiinţială dintre sus şi jos, dintre la dreapta şi la stânga, dintre în faţă şi în spate. Şi trebuie să învăţăm aceasta observând omul. Apoi vom găsi acelaşi lucru si în Cosmos.

Datorită faptului că prin concepţia despre lume elaborată de ştiinţele naturii a luat naştere o imagine a lumii din care omul este exclus – omul este recunoscut numai ca fiind animalul cel mai evoluat, adică o abstracţiune –, Universul apare numai ca o imagine matematică. În această imagine matematică nu va putea fi recunoscută originea universală a libertăţii şi a moralităţii. Aceasta este problema cea mai importantă a prezentului, de a putea înţelege în mod ştiinţific legătura dintre moralitate şi necesitatea naturală astfel încât ele să nu mai fie separate în continuare. Am încercat azi să aduc în faţa sufletelor dumneavoastră în noţiuni destul de subtile ceva ce poate să vă indice în mod intim o cale prin care poate fi obţinută cunoaşterea omului şi prin aceasta, mai departe, cunoaşterea Universului.

Medicilor le-am putut arăta [7] într-un mod strict ştiinţific modul în care trebuie căutată această cale pentru medicină, fiziologie şi biologie. Acum trebuie să vedem cum poate fi ea căutată în beneficiul unei concepţii despre lume general umană, de care avem nevoie pentru viaţa socială a timpului nostru.

Despre aceasta vom vorbi mâine.