Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

OMUL – HIEROGLIFĂ A COSMOSULUI

GA 201


CONFERINŢA a II-a

Dornach, 10 aprilie 1920

Problema care m-a preocupat ieri a fost aceea de a vă atrage atenţia asupra felului cum în perioada culturală prezentă a omenirii a fost sintetizat, în linii spaţiale abstracte poziţionate perpendicular unele pe celelalte şi care formează cele trei dimensiuni ale spaţiului, ceea ce în viaţă se dovedeşte a fi mai complicat, mult mai concret. Oricum, despre acest lucru se obţine o reprezentare corespunzătoare numai dacă el este înţeles într-un mod cât mai exact. Trebuie să ne întrebăm ce înseamnă faptul că – dacă suntem cu adevărat predispuşi să ne putem închipui gândirea ca fiind orientată după un plan vertical care trece prin axa noastră de simetrie, să ne închipuim şi voinţa ca pe o imagine a unui plan vertical, care însă este perpendicular pe planul gândirii şi apoi să ne imaginăm planul simţirii ca fiind perpendicular pe celelalte două planuri –, ce înseamnă că noi nu percepem sus şi jos, în dreapta şi în stânga, în faţă şi în spate ca fiind trei direcţii diferite care nu trebuie confundate între ele, ci percepem trei dimensiuni spaţiale având aceeaşi valoare. Noi spunem lungime, lăţime şi înălţime dar, dacă ne gândim la trei direcţii perpendiculare, putem ordona aceste trei direcţii în aşa fel încât o linie pe care o avem ca orizontală s-o ridicăm pe direcţia verticală; atunci celelalte două devin orizontale. Pe scurt, putem construi un astfel de aranjament în trei feluri. Acest lucru dovedeşte că întreaga precizie cu care cele trei direcţii sunt integrate în omul nostru este abstractizată atunci când, în prezent, noi oamenii aplicăm, chiar şi pentru a cuprinde în concepţia noastră, imaginea generală a Universului în care se află Soarele şi stelele.

Importantă este întrebarea: Cum facem, de fapt, pentru a obţine din directiile spaţiale concrete direcţii spaţiale abstracte? Un animal nu ar putea face acest lucru. Un animal nu ar putea să obţină în mod firesc din cele trei direcţii spaţiale concrete trei direcţii spaţiale abstracte. Un animal ar simţi întotdeauna planul său de simetrie ca pe un plan concret şi nu l-ar raporta la o direcţie abstractă oarecare, ci, dacă şi l-ar reprezenta în mod abstract sau în sensul pe care noi oamenii îl numim „a reprezenta“, ar putea cel mult simţi rotaţia. Chiar aşa şi este; el resimte rotaţia, el o resimte ca pe o deviere a planului său de simetrie de la o direcţie normală. În aceasta se găsesc lucruri importante şi esenţiale pentru zoologie, care vor ieşi într-o zi la lumină, când se vor studia aceste aspecte într-un mod rezultat din impulsurile lor spre adevăr. Că animalele şi păsările, aşa cum vedem în modul cel mai izbitor la zborul păsărilor, găsesc direcţii, aceasta se datorează faptului că ele nu resimt cele trei direcţii spaţiale, ci se simt ca aparţinând unei direcţii spaţiale foarte precis orientate şi orice abatere de la această direcţie spaţială ele o resimt ca pe o deviere.

Dacă vrem să înţelegem pe deplin acest aspect legat de om, trebuie să apelăm la ceea ce am aflat mai înainte despre structura entităţii umane [8]. Am văzut că omul se împarte în trei segmente, în structura propriu-zisă a capului, care, desigur, nu cuprinde numai capul, ci se află numai în principal în cap, dar ea se extinde la tot corpul prin prelungirile sale. Apoi este vorba despre ceea ce eu aş numi omul-circulaţie, tot ce aparţine de plămâni şi inimă şi prin care este reprezentat aspectul ritmic din om. Apoi omul-membre, cu prelungirile acestora spre interior, ceea ce reprezintă omul-metabolism.

Acest om tripartit noi trebuie să-l luăm în serios. Să ni-l imaginăm în mod schematic: omul-cap, omul-circulaţie, omul-membre. (planșa 3, mijloc) Dintre aceste trei segmente numai omul-membre împreună cu prelungirile sale spre interior este integrat strict în forţele planetei pământene – noi focalizăm forţele nu substanţele. Omul-membre este strict integrat în forţele planetei noastre, ale Pământului.

plansa 3 Planșa 3
[măreşte imaginea]

Omul-cap – nu trebuie să aveţi în vedere aspectul substanţial, ci forţele modelatoare care-l determină – este metamorfoza omului-membre care a existat în încarnarea anterioară, în fosta viaţă pământeană. Forţele care au format omul-membre în încarnarea precedentă au fost într-o lume pe care am mai descris-o [9], în viaţa dintre ultima moarte şi ultima naştere, cea care ne-a adus în existenţa actuală. Atunci ele s-au metamorfozat pentru a putea forma acum capul. Există, aşadar, o opoziţie polară deplină între omul-membre şi omul-cap, iar omul median este cel care realizează prin ritm echilibrarea lor.

Trebuie să luăm în vedere acum această opoziţie dintre omul-cap şi omul-membre. Ne putem apropia de ceea ce ne este necesar în acest domeniu dacă urmărim ce se întâmplă. Priviţi o plantă care dă naştere rădăcinii şi se dezvoltă în cursul anului până la stadiul de fruct şi la formarea de seminţe. (planșa 3, dreapta) O astfel de plantă creşte deoarece are germenele în pământ, iar din acest gennene iau naştere rădăcina şi toate celelalte, frunzele cresc până la înflorire, în floare se dezvoltă, prin fruct, noua sămânţă. Se încheie astfel un ciclu al plantei. Putem prezenta în mod schematic acest ciclu, astfel: planta începe să se dezvolte de la sămânţă, care creşte din pământ. Ea se ridică deasupra suprafeţei pământului, este receptată de acţiunea luminii şi a căldurii, de acţiunea Soarelui, îşi continuă creşterea, îşi desăvârşeşte ciclul şi ajunge din nou la formarea seminţei. Dar când ajunge din nou la formarea seminţei, toamna, ea nu se mai află sub pământ ci deasupra acestuia; aici s-a aflat şi în tot cursul verii, dependentă de forţele extraterestre, de forţele care, din zona extratelurică, favorizează creşterea. Planta a crescut, acum, până la noua formare de sămânţă nu sub influenţa pământului, ci a fost întru câtva extrasă din pământ de ceea ce este în afară. Ea a devenit din nou ce fusese, şi totuşi este altceva. În ce măsură a devenit ea altceva? Ea a devenit altceva în măsura în care această sămânţă încheie creşterea. Aici ea se termină și acest cerc (planșa 3, stânga sus - Erde = pământ) nu se împlineşte dacă nu scoatem sămânța din regiunea ei și o aducem iarăși înapoi, o aducem întru câtva la un nivel mai jos, o introducem din nou în pământ. Aşadar, în timp ce urmărim sămânţa până ajunge în zona extraterestrului, trebuie să o readucem în pământ. Atunci, ea va creşte din nou, îndreptându-se spre cer, şi trebuie iarăși s-o readucem jos. (planșa 3, stânga jos) Aceasta înseamnă că dezvoltarea în continuare depinde de readucerea seminţei la un nivel mai jos. Trebuie ca ceea ce a produs cerul, să dăm înapoi pământului. Acest lucru nu se întâmplă numai prin ciclul simplu, ci este vorba de faptul că întru câtva formarea plantei fuge de ea însăși, și după ce a fugit de ea însăşi până la un anumit grad, trebuie să fie readusă la locul ei originar. Atunci va fi luată în primire de aceleaşi forţe, şi ciclul reîncepe. După ce a ajuns aici, planta nu poate merge mai departe. (planșa 4, stânga) Aşadar, dacă aici este nivelul pământului (linia orizontală) trebuie să desenez așa ciclul plantei. Dar planta trebuie acum să ajungă din nou în sol. Dacă eu schiţez astfel mai multe evoluţii anuale ale plantei, trebuie de fiecare dată să merg mai departe cu o anumită distanţă. Aceasta este diferența de nivel. De fiecare dată trebuie să duc sămânţa înapoi, pe un alt nivel.

plansa 4  Planșa 4
[măreşte imaginea]

V-am prezentat aceasta mai întâi ca o imagine. Dar să mai considerăm acum încă la această imagine. Este suficient să observaţi cum ia naştere o plantă de fasole din boabă şi veţi vedea cum are loc acest proces în detaliu. Şi mai clar veţi înţelege acest lucru dacă luați în vedere o planta care îşi răsuceşte tulpina, aşadar când urmăriți cum ea nu este determinată să crească în linie dreaptă, ci anumite forţe pot acţiona liber, cum se întâmplă, de exemplu, cu volbura (rochiţa rândunicii), care creşte în spirală spre formarea seminţei. (planșa 4, dreapta - linia șerpuitoare) Astfel îşi realizează ciclul.

Să observăm această imagine în legătură cu omul. Dacă în locul evoluţiei sezoniere a plantei luăm în vedere, în cazul omului, acel ciclu care trece de la o viaţă până la viaţa următoare, constatăm ceva asemănător, uimitor de asemănător. Privim la membrele dumneavoastră din încarnarea trecută, apoi la capul dumneavoastră din încarnarea actuală. Acesta ia naştere printr-o metamorfoză, în timp ce este întreruptă transformarea vizibilă prin tot ce se întâmplă între moarte şi o nouă naştere. Capul ia naştere așa cum aici (planșa 3, stânga) în cursul creșterii ia naștere noua sămânță din cea veche. Dar întreaga viaţă a plantei se află între aceste două cicluri, astfel încât puteţi spune: În ce priveşte crearea formei omului, este ca şi cum rădăcina sa ar fi fost prezentă în încarnarea anterioară şi din această rădăcină ar fi lăstărit capul încarnării actuale. Capul este, aşadar, asemănător cu sămânţa aici. Numai că la om totul este situat la alt nivel, se află într-o regiune superioară. Şi este mai complicat.

Pentru a finisa reprezentarea, luați în vedere acum întreaga metamorfoză a plantei. Dacă veţi observa aceasta la volbură, veţi vedea că forţele care acţionează din afară nu determină numai creşterea pe verticală, ci ele fac ca planta să crească, în fapt, în formă de spirală. Planta are tendinţa de a creşte în spirală. Numai când se formează din nou sămânţa aceasta se opune tendinţei spre spirală; aici totul se restrânge într-un grăuncior. Sămânţa se sustrage influenţei cosmice. La om lucrurile stau altfel. Omul-membre este subordonat, înainte de orice, influenţei Pământului. La omul-circulaţie se întâmplă ceva diferit; despre acesta vom mai vorbi. Dar capul se sustrage în întregime influenţei pământeşti. Aşa cum sămânţa nu este în consonanţă cu forţele extraterestre, capul nu primeşte forţele telurice. Capul se sustrage în întregime influenţelor pământene. Numai din această cauză este posibil ca omul să abstractizeze, ca noi oamenii să medităm în gânduri abstracte. Dacă nu s-ar putea sustrage influenţelor pământene, capul nu ar putea gândi în mod abstract. El poate gândi abstract numai datorită sustragerii de sub influenţa Pământului. Acest lucru se exprimă de altfel chiar în forma umană. Gândiţi-vă, capul dumneavoastră este, cu adevărat, omul-membre transformat. Dar acest om-membre umblă pe Pământ, circulă de colo-colo. Capul nu face acest lucru. El se comportă, deşi şi el este numai om, chiar dacă un om al unei metamorfoze ulterioare, ca şi cum vă instalaţi comod într-un automobil sau în tren, nu vă mişcaţi şi totuşi înaintaţi. Exact în această situaţie se află capul faţă de restul organismului. Restul organismului înaintează; capul este ca într-o birjă, este în repaus, nu participă la mişcări. El se sustrage aşadar în mod vizibil influenţei terestre. Acesta este omul care se lasă transportat de celălalt om.

Aşa este organizat capul omului. El se sustrage influenţei Pământului. Putem astfel spune: Capul omului reprezintă – cel puţin în imagine – ceva asemănător cu sămânţa care se sustrage influenţei cereşti ce acţionează în cazul formării plantei. La om însă lucrurile stau altfel. Planta creşte de jos în sus, aşadar ea vine în întâmpinarea influenţei cereşti. Omul se sustrage influenţei telurice, sus, şi tot ce creşte sub influenţa terestră se dezvoltă în jos. Când omul ajunge la concepţie sau la naştere, el are mai întâi o formaţiune cap, fapt dovedit pe deplin şi de embriologie. El îşi aduce capul ca pe un produs metamorfozat din viaţa anterioară. Aici, în viaţa actuală pământeană, îi adaugă, prin dezvoltarea din forţele acestei vieţi pământene, înainte de toate omul-membre, care creşte ataşat de cap şi nu se află în acelaşi stadiu cu capul, fiind expus în întregime influenţelor telurice. Astfel încât putem spune: Când observăm plantele, urmărim prin construcţia spiralată sau în formă de şurub a plantei cum apar forţe ale corpurilor extraterestre care dau plantei această răsucire sub formă de şurub. În cazul omului, vedem cum acesta creşte înspre Pământ. Şi ne putem întreba: Ce anume a dat omului posibilitatea de a se dezvolta altfel decât planta, care creşte de jos în sus, de a creşte de sus în jos şi de a se insera în influenţele telurice? Cum se leagă toate acestea? Este o întrebare esenţială şi importantă pentru studiul formei umane, morfologia, dar şi pentru studiul întregii entităţi umane. Dacă am fi constrânşi să ne ducem viaţa sufletească fără capul nostru, alta ar fi situaţia. Dacă ne-am trăi viaţa sufletească fără cap, nu am face abstractizări. Înainte de orice, nu am construi simplul spaţiu tridimensional ca abstracţiune. Am distinge foarte clar: în faţă, în spate; în stânga, în dreapta; sus, jos. Acestea ar fi pentru noi lucruri deosebite între ele. Aşa acţionează şi organismul nostru. În momentul în care prin metoda ştiinţei spiritului vă ridicaţi numai până la concepţia imaginativă a lumii încetează tridimensionalitatea comodă; ea nu mai există. Trebuie să înţelegeţi că faceţi ceva special, şi anume deconectaţi capul obişnuit şi vă întoarceţi până la structura eterică a omului. Prin comparaţie cu organismul fizic al capului, ea este esenţialmente diferită, astfel încât abia prin intermediul capului uman obţinut din încarnarea anterioară în cea actuală ia naştere abstracţiunea. Orice judecată abstractă, orice judecată prin gânduri pure este legată de această organizare a capului, pe care însă o obţinem abia prin aceea că părăsim lumea spirituală, că pătrundem în lumea pământeană, iar ceea ce înainte era dependent de organizarea Pământului noi facem să devină independent.

Aceasta vă arată că noi, în calitate de oameni, suntem integraţi în forţele Cosmosului, ca şi planta. Numai pentru că noi ne câştigăm independenţa prin capul nostru nu participăm la aceste forţe. Restul organismului nostru, dacă ar gândi fără cap – aceasta el o poate face –, s-ar simţi imediat inclus în întreaga organizare a Universului.

Dacă am dispune de un vagon de dormit foarte comod – în prezent, acest lucru nu ar fi posibil prea uşor –, dacă nu am privi afară şi nici nu i-am auzi zdrăngănitul etc., poate am cădea pradă iluziei că ne aflăm într-o cameră liniştită. Nu am observa nimic din întreaga mişcare a vagonului, dar de îndată ce am privi pe geam am vedea că, în ciuda faptului că stăm în deplină linişte, el înaintează. De îndată ce vă eliberaţi de ceea ce inventează capul prin faptul că se face liber faţă de organizarea Pământului, observaţi că participaţi împreună cu organizarea Pământului la mişcările acestuia. Aceasta înseamnă că este posibil ca atunci când te ridici de la modul obişnuit de reprezentare concretă aşa cum l-am numit în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare? [10] la imaginaţiune este posibil să simţi mişcările Pământului deoarece priveşti afară; priveşti în lumea spirituală. Întocmai ca atunci când priveşti pe fereastra vagonului şi vezi că afară imaginea se schimbă permanent, şi când ajungi de la lumea fizică sensibilă la cea spirituală observi, după modificările lumii spirituale, că nu eşti în repaus, ci te mişti împreună cu Pământul. Din această cauză, nu poţi ajunge la o concepere adevărată a unei imagini spaţiale a Universului în astronomie, dacă vrei s-o construieşti numai cu componenta organismului nostru, care devine independentă. Gândiţi-vă totuşi ce am făcut de la începutul celei de a cincea epoci postatlanteene [11] ca omenire civilizată. Noi am gândit cu capul nostru asupra lumii. Dar numai capul este cel care a devenit cu totul independent de lume, care a filtrat direcţiile Universului până la abstracţiunea celor trei direcţii spaţiale. Am elaborat, aşadar, o imagine copernicană a Universului cu mijlocul cel mai puţin adecvat pentru aceasta, cu capul uman, a cărui calitate principală constă tocmai în faptul că s-a emancipat de participarea la mişcările lumii. Este ca şi cum aţi vrea să obţineţi o imagine a mişcărilor trenului în care călătoriţi dintr-un desen pe care-l realizaţi şi în care nu vă orientati după mişcarea trenului, ci după ideile personale. Dumneavoastră desenaţi ceva, deveniţi independent. Acest lucru nu-l puteţi considera ca pe o imagine a mişcării trenului, căci este complet independentă de aceasta. Tot atât de independentă este, de fapt, şi acea imagine pe care o schiţăm despre dinamica spaţial-astronomică a Universului, atunci când folosim în acest scop mijlocul cel mai inadecvat.

Gândiţi-vă acum la ce te sileşte o concepţie corespunzătoare adevărului realizată în prezent. Eşti nevoit să spui că imaginea astronomică spaţială a Universului a fost construită cu mijloacele cele mai neadecvate. Nu este de mirare că ea se opune la tot ce rezultă de îndată ce se folosesc mijloace adecvate. Desigur, pentru anumite scopuri este potrivită această imagine a lumii. De ce oare? Pentru că ne-am obişnuit şi a trebuit să ne obişnuim de la mijlocul secolului al XV-lea, de la începutul perioadei a cincea postatlanteene, să gândim în mod independent de Cosmos. Vom afla mâine de ce s-a întâmplat aşa. Dar prin aceasta am pierdut posibilitatea de a şti ceva cu adevărat despre acele mişcări cosmice pe care le facem împreună cu Pământul şi care apar apoi în clipa în care ne educăm să simţim în mod concret dimensiunile spaţiale abstracte, aşa cum am schiţat, pe scurt, ieri. Şi vom pătrunde din ce în ce mai adânc în aceste aspecte. Ele nu pot fi realizate altfel decât construindu-le în cercuri.

Conform celor spuse ieri, domnul Dr. Stein [12] şi-a dat osteneala de a realiza un model pentru mişcarea pe care o face omul împreună cu Pământul, adică pentru mişcarea Pământului luată în considerare în mod pur. În loc să urmăresc aici (planșa 4, dreapta) mişcarea forţelor plantei în spirală ajung, când privesc mişcarea pe care o face omul împreună cu Pământul, aşadar mişcarea Pământului, la o astfel de spirală care însă continuă să înainteze. Această spirală îmi dă o imagine a adevăratei mişcări a Pământului. Ea îmi oferă în acelaşi timp şi o imagine a mişcării Soarelui. Căci, vedeţi dumneavoastră, dacă admiteţi că aici (în desen sunt schițate pozițiile Soarelui și Pământului) ar fi Pământul iar aici Soarele, un privitor vede Soarele mergând în această direcţie. Pământul înaintează, dar în urma Soarelui. Astfel, el vede Soarele în altă direcţie decât aceea în care este Pământul. Soarele se deplasează, Pământul după el; Soarele este într-un loc, Pământul în direcţia opusă. Privitorul vede Soarele în cealaltă direcţie. Aceasta înseamnă că în timp ce Pământul aleargă după Soare el vede Soarele o dată în dreapta, altă dată în stânga.

Acest lucru a fost interpretat în sensul că Soarele este imobil, iar Pământul se învârteşte în jurul său. În realitate, Pământul nu se învârteşte în jurul Soarelui, ci fuge după Soare. Privitorul vede, când Soarele a ajuns într-un punct al liniei spiralate şi când Pământul a ajuns în alt punct, Soarele în dreapta; într-un moment vede Soarele în stânga, în altul în dreapta. Pentru privirea exterioară, dacă nu-ţi conştientizezi mişcarea proprie, nu rezultă nimic altceva, ca şi cum Pământul s-ar învârti în jurul Soarelui.

Vedeţi din aceasta ce posibilitate de iluzionare există atunci când judeci după aparenţă, căci în această situaţie există cu adevărat o relativitate a mişcării. Se poate spune cu adevărat că mişcarea proprie nu este percepută nici de aceia care calculează în prezent luând în considerare mişcarea aparentă a Soarelui dar nu şi raportul dintre Pământ şi Soare.

Acum aş dori să încercaţi să vă reprezentaţi într-o măsură oarecare ceea ce am spus despre deplasarea în linie spiralată. În fapt, trebuie să-ţi reprezinţi corect, în prezenţa unui astfel de model, fuga Pământului în urma Soarelui, apoi se va putea ajunge la înţelegerea a ceea ce vom prezenta mâine, şi anume la înţelegerea adevărată a ceea ce avem în faţa noastră în această privinţă. În mod intenţionat azi am făcut numai aluzii şi am lăsat înadins nerezolvate unele aspecte. Dar vom răspunde acestor probleme mâine sau în conferinţele următoare. Pur şi simplu, am vrut să vă prezint ce trăieşte cel care priveşte din lumea fizică şi percepe lumea spirituală; el percepe zumzetul lumii spirituale astfel încât obţine o judecată a ceea ce este adevărata mişcare a Pământului şi, de asemenea, a ceea ce este adevărata mişcare a Soarelui. Privitor la poziţia Pământului faţă de Soare – vă voi arătă însă că el aleargă cu adevărat după acesta –, se poate obţine o reprezentare doar dacă se cercetează relaţia anumitor procese din organismul uman cu reprezentantul uman al Soarelui, cu inima umană. Căci doar plecând de la cunoaşterea omului obţinem o viziune despre Univers.

Despre aceste lucruri vom vorbi în continuare mâine.