Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

OMUL – HIEROGLIFĂ A COSMOSULUI

GA 201


CONFERINŢA a IV-a

Dornach, 16 aprilie 1920

Constituţia Universului nu poate fi studiată fără a se face continuu raportări la om, fără a căuta corespondentul în Cosmos a ceea ce într-un mod oarecare se găseşte în om. Vrem să folosim aceste conferinţe pentru a obţine tocmai din acest punct de vedere o imagine plastic închisă a lumii care să poată da apoi răspuns la întrebarea: Cum se manifestă în om moralitatea şi legitatea naturală?

Când studiem omul – repet aici lucruri pe care le-am discutat din cele mai diverse puncte de vedere –, el ne apare alcătuit mai întâi din tot ceea ce noi desemnăm ca fiind omul superior, apoi din tot ceea ce desemnăm ca fiind omul inferior, şi apoi din tot ceea ce îi leagă pe aceştia, omul ritmic, care creează echilibrul dintre omul superior şi cel inferior.

Trebuie să spunem mai întâi că există o deosebire esenţială între legitatea omului superior şi aceea a omului inferior. Această deosebire ni se poate prezenta în faţa sufletului prin aceea că acordăm atenţie faptului că omul superior, care este dominat de plastica extremităţii superioare, a capului, intră în existenţă prin legile unei cu totul alte lumi decât lumea noastră sensibilă. Ceea ce avem din lumea sensibilă, ceea ce purtăm cu noi din lumea sensibilă ca fiind omul-membre, trebuie să transformăm printr-o metamorfoză pe care s-o realizăm nu în ceea ce priveşte substanţialitatea exterioară, ci modelarea formei, printr-o metamorfoză care acţionează doar între moarte şi o nouă naştere. Ceea ce este omul-membre este complet transformat în forţele sale. El este reformat în constituţia sa suprasensibilă, între moarte şi o nouă naştere, şi apare apoi din Cosmos înglobat în organizarea capului nostru, în noua noastră viaţă pământeană. De acesta depinde restul organismului omului, format întru câtva din lumea sensibilă. Acesta este un fapt care ar putea fi demonstrat cu claritate de embriologie, dacă s-ar corobora în mod raţional faptele embriologice. În tot ceea ce este legat de organizarea capului nostru există însă ceva dintr-o legitate care nu aparţine, de fapt, lumii acesteia, sau care aparţine acestei lumi numai în măsura în care ea a fost deja aici, în încarnarea anterioară. Dar tot ceea ce a reformat omul-membre, transformându-l în om-cap, acţionează într-o lume cu totul diferită, în lumea în care ne aflăm între moarte şi o nouă naştere. Aşadar, aici iese la iveală o altă lume. În capul omului se află încorporată o altă lume. Acestei alte lumi îi corespunde el, capul, într-un anumit mod, prin faptul că deschide spre exterior simţurile principale, lumea care există în exterior, în spaţiu, şi care se scurge în timp. Căci pe ea o înregistrăm prin percepţiile noastre; ea pătrunde în noi prin simţurile noastre; aşadar, ea aparţine într-un anumit sens organizării capului nostru. Dimpotrivă, faţă de omul-membre din noi, ne menţinem, de fapt, într-o stare de somn. Despre această stare a omului faţă de natura sa voluntară, aşadar faţă de tot ce trăieşte în omul-membre, am mai vorbit. Noi nu ştim cum ne mişcăm membrele, cum ţâşneşte voinţa noastră în mişcările despre care obţinem informaţii numai după aceea, prin percepţii, exact ca despre un lucru exterior. Noi dormim în omul-membre al nostru, dormim în el aşa cum dormim în Univers de la adormire la trezire.

Aici suntem puşi în faţa unei lumi total diferite. Dacă vrem să ne aducem în faţa sufletului în mod schematic această lume, această stare de lucruri în totalitatea ei, trebuie să spunem: Aici se află o lume (planșa 7, centru mijloc; porțiunea roșie, cu săgeata roșie îndreptată spre stânga în curburile roșii) care revelează spre exterior ceea ce se adresează simţurilor noastre. Ceea ce vorbeşte simţurilor noi percepem prin ochii, prin urechile noastre etc. Aceasta devine lumea noastră în măsura în care suntem oameni-cap. Dar noi aparţinem şi acelei lumi care se află în spate, însă ca oameni-membre (albastru, în dreapta roșului; săgeata albastră în jos și curbura albastră descendentă). Dar în această lume noi doar dormim; dormim în ea, indiferent dacă dormim în natura noastră voliţională sau în Cosmos, între adormire şi trezire.

plansa 7  Planșa 7
[măreşte imaginea]

Aceste două lumi sunt alcătuite astfel încât una din ele este întoarsă spre noi; cealaltă este întoarsă de la noi; ea se află dincolo de lumea simţurilor, dar noi suntem în afara ei. În vremuri mai vechi se simţea, în Orient încă se mai simte, că există o mijlocire între aceste două lumi. După cum ştiţi, noi căutăm în Occident această mijlocire pe altă cale. Dar în Orient, încă şi în prezent, deşi este depăşit pentru omenirea actuală, se caută această mijlocire şi în mod conştient, relativ conştient. În timp ce mâncăm, are loc un proces care se desfăşoară cu totul în sfera somnului. Nu ştiţi, desigur, ce se petrece atunci când digeraţi ceva, un ou sau varză. Acest lucru se întâmplă în inconştient, aşa cum în inconştient se află procesele somnului. Varza şi oul prezintă partea exterioară percepţiei senzoriale. Dar aceasta este o cu totul altă lume. Însă aici mijlocirea este în respiraţia noastră.

Dar şi respiraţia noastră rămâne inconştientă până la un anumit grad, deşi nu atât de inconştientă ca mâncatul. Cu toate că respiraţia nu este atât de conştientă ca vederea sau auzul, este totuşi mai conştientă decât, de exemplu, procesul digestiei. De regulă, acum, nici în Orient nu mai este căutat ceea ce în timpuri mai vechi constituia o preocupare importantă, de a aduce în conştienţă procesul digestiei. Şerpii fac acest lucru când digeră. Ei îşi aduc întregul proces al digestiei în conştienţă, care, desigur, nu este o conştienţă umană. Şi rumegătoarele fac acest lucru, omul nu. În Orient însă este ridicat într-o anumită măsură în conştienţă procesul respiraţiei. Există un anumit antrenament al respiraţiei, aceasta fiind realizată în aşa fel încât, într-un anumit sens, se desfăşoară ca un fel de percepţie senzorială. Respiraţia este intercalată între percepţia senzorială conştientă şi ceea ce este total inconştient în metabolismul uman. Astfel încât omul aparţine, în fapt, la trei lumi: lumea pe care o conştientizează în jurul lui, lumea care rămâne total inconştientă şi lumea care alcătuieşte mijlocitorul, lumea respiraţiei.

Există şi un fel de metabolism, există procese substanţiale, dar în stadii rafinate, care au loc în procesul respirator. Respiraţia este în întregime un stadiu median între metabolismul propriu-zis şi procesul percepţiei senzoriale, al trăirii conştiente a lumii exterioare.

Când ne aflăm între adormire şi trezire, pentru starea obişnuită, actuală, a conştienţei în ambianţa eului se desfăşoară numai ceea ce este trăit în vis, ce se oglindeşte în vis. Dar se poate totuşi spune că aici omul pătrunde întru câtva în lumea pe care am reprezentat-o cu albastru aici în această schemă (desenul anterior). Omul pătrunde acolo, în această cealaltă lume, şi tocmai visele sunt cele care trădează, prin natura lor, cum omul pătrunde dincolo. Gândiţi-vă cât de înrudite sunt visele cu procesele respiratorii, cu ritmul respiraţiei, cum simţiţi adeseori când visaţi ritmul respiraţiei, simţiţi, în general, ritmul în postacţiunea lui. Omul trece într-o anumită măsură o graniţă care de obicei există în lumea sa conştientă, în timp ce în lumea în care se află în somn el o atinge când visează. Lumea imaginaţiunilor se află şi ea dincolo, numai că este deplin conştientă – o adevărată percepţie conştientă în acea lume pe care omul numai o atinge atunci când visează.

Se pune problema că între om şi Cosmos are loc o deplină corespondenţă, într-o anumită privinţă, prin numere. Am atras adeseori atenţia asupra acestei corespondenie între om şi Cosmos, în care evoluează atât omul cât şi omenirea. V-am arătat cum în ritmul său respirator – 18 respiraţii pe minut – omul posedă ceva care se află într-o corespondenţă uimitoare cu alte aspecte din Univers. Avem 18 respiraţii care, calculate la nivelul unei zile, aşa cum am mai amintit, dau 25 920 de respiraţii pe zi. Este acelaşi număr pe care-l obţinem dacă se calculează câte zile are o viaţă de 72 de ani. Şi acestea sunt în număr de aproximativ 25 920. Astfel încât în timpul unei zile ceva expiră corpul nostru astral şi eul nostru şi din nou inspiră la trezire, dar după acelaşi ritm numeric.

Dacă luăm în considerare anii de care are nevoie Soarele – nu  discutăm acum dacă este un aspect aparent sau real – pentru a atinge punctul de răsărire echinocţial, vom constata că numărul lor este 25 920. El avansează în fiecare an câte puţin, ocolind aşadar întregul Zodiac în sens retrograd faţă de mersul aparent al Soarelui în cursul anului. Această deplasare a punctului echinocţial în curs de 25 920 de ani se numeşte anul platonic.

De fapt, viaţa umană, până în cel mai mic detaliu, până la respiraţie şi până la limitarea sa între naştere şi moarte, este modelată de legile Cosmosului. În timp ce observăm corespondenţa dintre macrocosmos şi microcosmosul om, privim ceea ce este evident. Dar mai există şi alte corespondenţe foarte semnificative. Reflectaţi la următoarele aspecte – aş vrea să vă conduc azi tocmai prin număr la ceea ce vă atrăgeam ieri atenţia. Cele 18 respiraţii pe minut dau într-o oră 1 080 şi în 24 de ore 25 920 de respiraţii. Pentru a ajunge la acest rezultat a trebuit să înmulţim pe 18 cu 60 ori 24 şi am obţinut 25 920 de respiraţii pe zi.

Să ne gândim că acesta reprezintă timpul în care punctul echinocţial sau vernal realizează ocolul în jurul Zodiacului. Dacă am împărţi acest timp la 60 de ori 24, am obţine din nou 18. Aceasta înseamnă 18 ani. Să reflectăm la ce ar însemna acesti 18 ani. Cele 25 920 de respiraţii corespund zilei umane de 24 de ore, respectiv spunem că ziua umană de 24 de ore este o zi a microcosmosului. 18 respiraţii corespund unităţii ritmului.

Să nu ezităm să considerăm întregul parcurs al punctului echinocţial în jurul Zodiacului ca pe o mare zi cosmică. Să-l considerăm o zi cerească sau zi a macrocosmosului. Dacă am măsura în macrocosmos respiraţiile care corespund respiraţiilor omului într-un minut, cât ar trebui să dureze acestea? Ar trebui să dureze 18 ani. O respiraţie de 18 ani efectuată de o fiinţă care corespunde macrocosmosului.

Să ne oprim la ceea ce astronomii de astăzi numesc nutaţia axei Pământului [16]. Ştiţi că axa Pământului are o poziţie oblică faţă de ecliptică, şi astronomii vorbesc despre o pendulare a axei Pământului în jurul acestei poziţii, pendulare pe care o numesc nutaţie. Axa Pământului se roteşte în jurul acestei poziţii în aproximativ 18 ani, mai precis durata este de 18 ani şi şapte luni; nu este necesar să luăm în calcul şi fracţiile, dar ele pot fi măsurate exact. De aceşti 18 ani se mai leagă şi altceva. Nu are loc numai ceea ce astronomii numesc nutaţie, această vibraţie a axei Pământului, această rotire a axei Pământului într-un dublu con în jurul punctului central al Pământului, care se petrece în 18 ani, ci odată cu aceasta se mai întâmplă ceva. Luna se află în fiecare an în alt loc. Aşa cum Soarele realizează coborând şi urcând în ecliptică un fel de mişcare pendulatorie, depărtându-se şi apropiindu-se alternativ de Ecuator, la fel procedează şi Luna [17]. Ea are nevoie de 18 ani pentru a reveni la locul de pe cer unde a apărut cu 18 ani mai înainte. Această nutaţie este legată de mersul ceresc al Lunii, astfel încât se poate spune că nutaţia nu arată altceva decât mersul ceresc al Lunii, este doar proiecţia acestei mişcări a Lunii. Putem observa, aşadar, respiraţia propriu-zisă a macrocosmosului. Este suficient să observăm mersul Lunii timp de 18 ani, respectiv să observăm nutaţia Pământului (planșa 8, stânga sus). Pământul dansează, şi dansează în aşa fel încât axa lui descrie un con, un con dublu în 18 ani. Acest dans reflectă respiraţia macrocosmosului. Aceasta se află în anul platonic tot de atâtea ori cât se află 18 respiraţii într-o zi. Aşadar, nutaţia este echivalentă cu o respiraţie cu durata de un minut. Putem spune: Prin nutaţie, respectiv prin mişcarea Lunii, percepem respiraţia macrocosmosului. Avem aici ceea ce corespunde respiraţiei. Dar ce ne spune aceasta? Ne spune că aşa cum în timp ce trecem în starea de somn sau numai de la starea de veghe deplină la cea de vis, aşa cum trecem deci într-o altă lume, tot astfel – faţă de legităţile obişnuite ale zilei anului etc. – şi în anul platonic în această integrare a unei legităţi a Lunii se află ceva ce se comportă în macrocosmos precum respiraţia, semiconştientul faţă de conştientul plenar. Aşadar, nu avem de-a face numai cu o lume care se întinde aici, ci cu o a doua lume, care pătrunde şi o infiltrează pe a noastră. Aşa cum în procesul respiraţiei există un al doilea membru al entităţii umane, şi anume omul ritmic, opus omului percepţiei, în ceea ce apare ca mişcare a Lunii, mişcarea anuală a Lunii, avem o respiraţie de un an. Este o a doua lume care pătrunde în lumea noastră.

plansa 8  Planșa 8
[măreşte imaginea]

Aşadar, nici nu poate fi vorba ca în ambianţa noastră să existe o singură lume. Există o lume pe care o putem urmări cu ajutorul simţurilor noastre; apoi însă apare o lume care are la bază o altă legitate, care are faţă de lumea noastră o relaţie asemănătoare cu respiraţia noastră faţă de conştienţa noastră şi care se trădează când ştim să interpretăm în mod corect mişcarea Lunii, respectiv expresia ei, nutaţia Pământului.

Trebuie să deducem din aceasta că este imposibil să căutăm într-un singur mod legităţile care ni se revelează în lume. Gânditorul materialist actual caută o singură legitate a lumii. El se înşeală, deoarece ar trebui să spună: Tot ce este lume a simţurilor este desigur o lume în care suntem incluşi, căreia îi aparţinem; este lumea pe care ştiinţele naturii o analizează potrivit principiului cauzei şi efectului. Dar în aceasta irumpe o altă lume, care are altă legitate (planșa 7, dreapta mijloc, hașuri galbene orizontale, ablastre oblice). Ambele lumi doar se întrepătrund; lor trebuie să le fie atribuite legităţi proprii. Atât timp cât persistă părerea că ar fi suficient un singur fel de legitate, că totul depinde doar de cauză şi efect, vor exista rătăciri îngrozitoare. Numai când se înţelege că în aspecte ca nutaţia Pământului şi mişcările Lunii irumpe o altă lume se ajunge la adevăr.

Aici se află lucruri în care vin în atingere spiritualul şi materialul, sau, să spunem, sufletescul şi materialul. Dragi prieteni, omenirea trebuie să acorde acestor lucruri din ce în ce mai multă atenţie. Cred că printre dumneavoastră există mulţi care au depăşit vârsta de 18 ani şi aproximativ 7 luni. A fost un moment important. Există de asemenea mulţi care au depăşit 37 de ani şi două luni. Şi acesta a fost un moment important. Apoi vine din nou un moment important: 55 de ani şi nouă luni. În prezent, nici un om nu poate trece prin aceste momente în mod plenar pentru că nu a fost educat în mod corespunzător. Dacă ar fi fost educat în mod corespunzător, el ar conştientiza că în aceste momente cu sufletul se întâmplă ceva important. Nopţile pe care omul le vieţuieşte în aceste momente sunt cele mai importante din viaţa sa. Acestea sunt momentele în care macrocosmosul îşi împlineşte cele 18 respiraţii, împlineşte un minut în care s-a deschis întru câtva o fereastră către o lume total diferită. Repet, omul nu poate vieţui în prezent aceste momente. Dar oricine ar putea să încerce să privească înapoi la asemenea momente din viaţa sa. Cine a trecut de 55 de ani poate privi înapoi la trei astfel de segmente importante, unii la două, cei mai mulţi însă numai la unul. În astfel de etape se petrec lucruri care vin în lumea aceasta a noastră dintr-o cu totul altfel de lume. Acum lumea noastră se deschide altei lumi.

Dacă ar fi să desemnăm mai precis felul cum se deschide lumea noastră unei alte lumi, ar trebui să spunem că lumea noastră se deschide lumii astrale. Fluxuri astrale pătrund şi ies. Anual ele pătrund şi ies; este vorba de 18 respiraţii pe minut, după aceşti 18 ani. Pe scurt, datorită ceasului cosmic devenim atenţi la respiraţia macrocosmosului în care suntem inseraţi. Această corespondenţă cu o altă lume, care se exprimă prin mişcarea Lunii, este deosebit de importantă. Lumea care irumpe este chiar aceea în care trecem prin adormire, atunci când ieşim cu eul şi corpul nostru astral din corpul fizic şi cel eteric. Nu este ca şi cum am spune că lumea care ne înconjoară este străbătută numai în mod abstract de lumea astrală; ea respiră lumea astrală, și noi putem vedea astralul în procesul ei respirator, prin mişcarea Lunii, respectiv prin nutaţie.

Este ceva deosebit de important: pe de o parte, există lumea noastră, aşa cum este percepută în mod obişnuit, la care se adaugă superstiţia materialistă care se încumetă, de exemplu, la a privi în sus şi a afirma că Soarele este o minge de gaz, aşa cum îl găsim descris în cărţi. Este un nonsens. Acolo nu este o minge de gaz, ci este mai puţin decât spaţiu, este un corp absorbant, mai puțin decât spațiu (planșa 7, dreapta jos, încă fără raze) în timp ce de jur împrejur mai este ceea ce până la un anumit grad exercită presiune. Astfel încât nu este vorba de ceva ce vine de la Soare, de ceva care ar lua naştere prin ardere în Soare, ci tot ce este primit de Soare din Univers este reflectat (sunt desenate razele reflectate înapoi). Din această cauză, unde se află Soarele este mai vid decât vidul.

Dar mai vid decât vidul este pretutindeni în Univers unde există eterul. Fizicienilor le este atât de greu să vorbească despre eter pentru că ei gândesc mereu că şi eterul este materie, dar mai rarefiată decât materia obişnuită. Materialismul admite caracterul de rarefiere; atât materialismul ştiinţelor naturale cât şi materialismul teosofic mai admit acest lucru. Materia densă, materia eterică este mai rarefiată, materia astrală este şi mai rarefiată, şi apoi, ei bine, apoi există aceste materii mentale cu tot ce mai este aici, din ce în ce mai rarefiat. Materialismul teosofic admite această rarefiere crescândă exact ca şi materialismul ştiinţelor naturii, numai că unul enumeră mai multe niveluri de rarefiere decât celălalt. Dar în trecerea de la ceea ce este ponderabil în mod obişnuit, de la materia grea la eter, nu se poate spune că ar interveni o rarefiere. Cine crede că în cazul acesta este vorba numai de o rarefiere a materiei – vreau să vă pun înaintea sufletului această imagine – se află în aceeaşi eroare ca şi cel care spune: Am aici o cutie plină cu bani din care iau şi tot iau, iar banii devin din ce în ce mai puţini, până când ajung la zero. – Dar, nu-i aşa, banii se pot împuţina în continuare dacă facem împrumuturi. Ei vor coborî sub zero. La fel, nici materia nu devine simplu spaţiu, ci devine negativă, devine mai puţin decât nimic, începe să se manifeste ca o forţă de absorbţie. Şi eterul are un caracter absorbant. Materia este apăsătoare, eterul este absorbitor. Soarele este o minge care, de fapt, absoarbe. Şi pretutindeni unde este eter există o forţă de absorbţie.

Aşa se ajunge în cealaltă parte a spaţiului tridimensional, de la apăsător la absorbitor. Ceea ce ne înconjoară în lume, din ce suntem alcătuiţi noi ca om fizic şi ca om eteric, este ceva apăsător şi ceva absorbitor. Numai că noi suntem un amestec de apăsător şi absorbitor, în timp ce Soarele este numai absorbitor, eter pur. Dar această alternanţă de apăsător şi absorbitor, de materie ponderală şi eter, se petrece într-o organizare vie. Aceasta respiră în permanenţă, şi respiraţia se exprimă prin mişcările Lunii, prin nutaţie; ea respiră încontinuu substrat astral. Astfel încât aici presimţim un alt constituent al lumii, un constituent fiind apăsător şi absorbitor, fizic şi eteric, un al doilea fiind astralul. Acesta nu este nici una, nici alta, ci este inspirat şi expirat şi revelat de nutaţie.

Din timpuri străvechi a fost observat un fenomen astronomic [18]. Cu multe mii de ani înainte de Christos, în Egipt se ştia că după 72 de ani stelele fixe, în mişcarea lor aparentă, au devansat Soarele cu o zi. Dar Soarele se deplasează simţitor mai încet decât stelele fixe şi după 72 de ani stelele fixe au devansat Soarele. Din această cauză punctul echinocţial se deplasează, pentru că stelele fixe se mişcă mai repede. Faptul că punctul echinocţial se schimbă continuu arată că stelele fixe s-au deplasat dincolo de poziţia Soarelui. Astfel, după 72 de ani stelele fixe au un avans de o zi [19]. Se constată că, după 72 de ani, la sfârşitul zilei de 30 decembrie ele ajung la un anumit punct pe care Soarele îl atinge abia la sfârşitul zilei de 31 decembrie. Aşadar, el s-a deplasat cu o zi mai încet. După 25 920 de zile el a rămas atât de mult în urmă, încât s-a întors la punctul pe care l-am notat mai înainte. După 72 de ani, aşadar, Soarele a întârziat cu o zi faţă de stelele fixe. Dar aceasta este aproximativ durata normală de viaţă a unui om; 72 de ani care sunt egali cu 25 920 de zile.

Să înmulţim aceşti 72 de ani cu 360 de zile cosmice; dacă viaţa unui om o considerăm a fi o zi şi acceptăm 360 ca reprezentând zilele cosmice în care Soarele parcurge întregul circuit, apreciem viaţa umană ca fiind egală cu o zi a macrocosmosului – omul fiind parcă expirat de macrocosmos –, viaţa omului apare ca o zi în anul macrocosmic.

Egiptenii au indicat, cu mii de ani înaintea epocii noastre calendaristice, acest circuit aparent al punctului echinocţial, căci ei acordau o mare atenţie perioadei de 72 de ani şi prin aceasta făceau referire la anul macrocosmic. În această deplasare a punctului echinocţial ni se indică din nou ceva ce are legătură cu viaţa şi moartea omului afară, în Cosmos, aşadar cu viaţa şi moartea macrocosmosului. Legea vieţii şi morţii omului este ceea ce trebuie noi să urmărim. Nutaţia ne trimite la o altă lume, aşa cum lumea percepţiilor noastre trimite la lumea respiraţiei. Ceea ce găsiţi ca precesie în astronomia actuală, așadar avansarea echinocţiilor, în care găsiți iarăși ceva precum trecerea la somnul deplin, trecerea spre o a treia lume, ar trebui iarăși să o schiţez ca o alta, înălțându-se până în acestea (planșa 7, al doilea rând de hașuri orizontale, roșii). Trei lumi care se întrepătrund, care se raportează reciproc una la alta, dar care nu este îngăduit să fie reunite pur şi simplu prin prisma principiului cauzalitării – trei lumi, aceasta înseamnă o lume tripartită, ca şi un om tripartit: o primă lume, lumea care ne înconjoară, pe care o percepem; o a doua lume care se manifestă în prima prin mişcările Lunii; o a treia lume, care se manifestă în prima prin mişcările punctului de răsărit al Soarelui, deci într-un anume sens pe calea traiectoriei Soarelui, lume care rămâne însă necunoscută, la fel cum rămâne necunoscută lumea voinţei noastre pentru conştienţa obişnuită.

Este vorba, deci, să căutăm peste tot astfel de corespondenţe, asemenea raportări ale microcosmosului uman la macrocosmos. În Orient se mai caută încă şi azi, deşi în mod decadent, o conştienţă a respiraţiei. În timpul înfloririi vechii înţelepciuni orientale, aceasta era determinată de necesitatea de a pătrunde în această cealaltă lume, care nu se manifestă decât prin ceea ce vrea Luna în lumea noastră. Dar se ştia cum trebuie făcută raportarea şi în altă privinţă la această legitate interioară într-o vreme când mai exista o înţelepciune primordială ajunsă la oameni într-un alt mod decât trebuie s-o aflăm noi. În Vechiul Testament, iniţiaţii care cunoşteau aceste lucruri foloseau întotdeauna o imagine pe care o găsiţi într-un anumit fel şi în Evanghelii, imaginea luminii Lunii în raport cu lumina Soarelui. Lumina Lunii este privită doar ca lumina Soarelui reflectată (planșa 8 mijloc, jos, roșu; cercul mic albastru). Acum vorbesc în sensul fizicii – va trebui să mai vorbesc despre faptul că aceste expresii sunt foarte imprecise –, vorbesc în sensul fizicii deoarece şi ea se afla la baza reprezentărilor existente. Această lumină lunară reprezenta în Vechiul Testament forţa Iahve. Forţa Iahve era imaginată ca forţă reflectată, iar iniţiaţii, desigur nu rabinii ortodocşi ai Vechiului Testament, ci iniţiaţii spuneau: Va veni Mesia, Christos, acesta va fi lumina directă a Soarelui. Iahve este numai reflectarea premergătoare, nu este lumina directă a Soarelui. – Se înţelege că nu trebuie să ne gândim la lumina solară fizică, ci este vorba de cea spirituală.

Apoi a intrat Christos în timp, în evoluţia umanităţii, şi a intrat ceea ce mai înainte era numai în reflectare, numai indirect, în figura Iahve. Din această cauză a existat mai întâi necesitatea de a gândi pe Christos, care trăia în Iisus, după o altă legitate decât după legitatea care stă la baza cunoaşterii obişnuite a naturii. Dacă însă nu se acordă credit unei astfel de legităţi, dacă se crede că lumea este coerentă numai prin cauze şi efecte, că ar fi dominată exclusiv de cauzalitate, atunci nu este loc pentru Christos. Locul lui Christos trebuie mai întâi pregătit prin focalizarea celor trei lumi care se articulează între ele. Atunci apare şi posibilitatea de a spune: Chiar dacă în lumea care apare în faţa simţurilor noastre totul se leagă potrivit relaţiei cauză - efect aşa cum o înţeleg ştiinţele naturii, o altă lume o străbate pe aceasta. Aici este locul a ceea ce se leagă de evenimentul de pe Golgota. Dacă în timpul nostru va apărea tot mai mult necesitatea înţelegerii acestor lucruri, atunci ea trebuie căutată printr-o recunoaştere a lumilor care se întreţes, dar care sunt cu desăvârşire diferite între ele. Este vorba de a căuta trei feluri de legităţi, nu numai una. Iar aceste trei legităţi va trebui să le căutăm chiar în om. Dacă însă luați în vedere ce am spus acum, veţi înţelege că nu este vorba de a le căuta pur şi simplu aşa cum o fac sistemul cosmic copernican, galilean, desenând niște elipse (planșa 7, stânga jos, roșu) care trebuie să reprezinte orbitele lui Saturn, a lui Jupiter, a lui Marte, a Pământului, a lui Venus, Mercur şi apoi a Soarelui. Nu poate fi vorba de aşa ceva, ci de faptul că trebuie să gândim legile care guvernează lumea perceptibilă prin simţuri, de a gândi această lume ca fiind traversată de altă legitate şi că înainte de orice Luna noastră actuală reprezintă în mişcările ei ceva care nu este câtuşi de puţin legat în mod cauzal cu restul sistemului stelar. Ea nu-i aparţine acestuia ca celelalte planete. Ea face trimitere la o lume care este introdusă în lumea noastră. Ea trimite la procesul respirator al sistemului nostru cosmic, aşa cum Soarele face trimitere la faptul de a fi impregnat de eter.

Aşadar, înainte de a practica astronomia, ar trebui să ne lămurim şi să înţelegem din punct de vedere calitativ ce se mişcă în spaţiu şi unde există dependenţe sau interacţiuni în spaţiu. Căci trebuie să ne fie limpede că nu trebuie să aducem pur şi simplu în relaţie materia solară şi o materie oarecare, o materie a Pământului. Materia solară, comparată cu cea a Pământului, este o materie absorbantă, în timp ce materia Pământului este o materie apăsătoare. Şi mişcările care se exprimă prin nutaţie sunt mişcări provenind din astralitate, nu din ceva care ar fi de căutat prin principiile newtoniene. Newtonismul ne-a azvârlit într-un mod groaznic în materialism, căci el a făcut apel la abstracţionismul extrem. El vorbeşte despre o forţă gravitaţională: Soarele atrage Pământul sau Pământul atrage Luna – o forţă, o forţă de atracţie de la Lună spre Pământ, sau de la Pământ la Soare, un fel de funie invizibilă (planșa 7, dreapta sus). Dacă ar exista numai această forţă de atracţie nu ar exista nici un motiv ca Luna să se învârtească în jurul Pământului sau Pământul în jurul Soarelui, ci ar exista doar un motiv ca Luna să cadă pe Pământ – ea ar fi căzut de mult dacă n-ar exista decât forţa de atracţie – sau Pământul să cadă în Soare. Nu merge deci să se considere numai gravitaţia pentru a explica mişcările reale sau imaginate ale corpurilor cereşti. Prin urmare, ce fac oamenii? Ei spun: Să admitem că este o planetă (planșa 7, mijloc sus); ea de fapt ar cădea într-una în Soare, dacă ar fi numai forţa de atracţie  Dar cândva i s-a aplicat o forţă, o forţă tangenţială, un impuls, iar acel impuls acţionează aici cu aceeaşi intensitate ca şi forţa de atracţie; în consecinţă, ea nu se mişcă în sensul de a cădea în Soare, ci se mişcă pe linia rezultantă din compunerea forţelor.

Acest newtonism are nevoie, după cum vedeţi, ca fiecare planetă, – de fapt ca orice corp ceresc mişcător, să fi primit un impuls iniţial. Trebuie să existe, aşadar, întotdeauna un zeu extramundan care să dea lovituri, care să imprime forţa tangenţială. Acest lucru constituie o premisă generală. Acceptarea acestei premise a avut loc într-o vreme când nu mai exista nici o idee despre cum ar trebui stabilită o legătură între spiritual şi material şi s-a oprit totul la o lovitură extremă. În aceasta se exprimă deja această neputinţă-de-înţelegere-a-materiei care este cea a materialismului. Acesta este un aspect la care m-am referit frecvent în ultima vreme. El nu poate înţelege mişcările a ceea ce este material, ci trebuie să le explice într-un mod cu totul antropomorfic, închipuindu-şi-l pe Dumnezeu ca un om şi – hop  – Luna primeşte o lovitură, apoi Pământul, după care se atrag și din lovitură şi din forţa de atracţie rezultă mişcările.

În prezent, ne aflăm în faţa unor astfel de reprezentări. Din aceste lucruri construim sistemul nostru cosmic. Dar pentru a înţelege ce înseamă acesta este necesar să intuim legăturile dintre ceea ce trăieşte în om şi ceea ce trăieşte în macrocosmos. Căci omul este un microcosmos adevărat în macrocosmos. Vom continua mâine în acest sens.