Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

OMUL – HIEROGLIFĂ A COSMOSULUI

GA 201


CONFERINŢA a VI-a

Dornach, 18 aprilie 1920

Am văzut cum trebuie căutată o consonanţă între ceea ce se întâmplă cu omul şi ceea ce se petrece în Cosmosul extrauman. Să mai amintim o dată, pe scurt, ceea ce a reieşit din studiul nostru de ieri. Am spus că omul ar trebui să fie contemplat din patru perspective. În primul rând din perspectiva forţelor modelatoare care acţionează în el, aşadar a ceea ce îl modelează ca formă umană propriu-zisă. Apoi trebuie să focalizăm, în al doilea rând, ceea ce corespunde mişcărilor interioare ale umorilor, dintre care una este circulatia sangvină, mişcarea limfei etc.; aşadar forţele interioare de mişcare. Dumneavoastră ştiţi că forţele modelatoare sunt cele care la omul adult au ajuns în repaus, au luat o formă stabilă. Forţele de mişcare se află într-un flux continuu, într-o curgere continuă. În al treilea rând, trebuie să examinăm forţele organelor, iar în al patrulea rând, metabolismul propriu-zis.

1. Forţe modelatoare
2. Forţe interioare de mişcare
3. Forţe ale organelor
4. Metabolism

Acum se pune problema de a focaliza tot ceea ce are legătură cu forţele modelatoare. Trebuie să fie acele forţe care la om acţionează până la periferia externă, până la graniţele corpului său. Astfel încât, dacă am alcătui silueta omului, am lega capetele extrem exterioare ale activităţii acestor forţe care îl construiesc din întregul său interior.

Este uşor de recunoscut că aceste forţe care modelează omul trebuie să aibă de-a face cu alte forţe care se îndreaptă şi ele spre periferia omului, care trebuie căutate la periferia omului. Şi acestea sunt forţele care acţionează în simţuri. Doar simţurile omului se află la periferia sa. Numai că ele sunt oarecum diferenţiate. Dacă vreţi să cuprindeţi ceea ce acţionează în simţuri, trebuie s-o faceţi la periferia umană. Putem spune, aşadar, că aceste forţe modelatoare trebuie să aibă de-a face cu influenţele simţurilor în măsura în care simţurile percep. Poate ne vom înţelege mai bine dacă ne vom aminti o vorbă asupra căreia Goethe, care o atribuie unui vechi mistic [22], ne atrage atenţia:

De n-ar fi ochiul de natură solară
Cum am putea vedea noi lumina?

Nu despre acţiunea luminii care există în permanenţă în jurul nostru este vorba când se vorbeşte despre faptul că ochiul este de natură solară, de esenţa luminii; acţiunea luminii devine perceptibilă ochiului abia când acesta este constituit; aşa cum este în prezent, lumina nu poate fi subînţeleasă când se spune că ochiul este construit prin ea. Trebuie să gândim acţiunea luminii în esenţă altfel, când ne gândim la construirea ochiului. Se obţine o anumită reprezentare a ceea ce se află la baza acestui lucru dacă urmărim omul în intervalul dintre moarte şi o nouă naştere. Căci în acest timp ceea ce omul trăieşte parţial ‒ desigur, numai parţial ‒ constă în aceea că el percepe cum, treptat, forţele sunt transformate din formaţiunile lor anterioare în noua viaţă, cum omul-membre este metamorfozat în formă-cap. Acestea sunt trăiri tot atât de bogate ca cele pe care le avem aici când vieţuim, de exemplu, lăstărirea plantelor primăvara, moartea plantelor toamna etc.

Ceea ce se construieste în om între moarte şi o nouă naştere este o sumă de evenimente. Nu este ceva care să se lase cuprins în mod atât de simplu ca gândul abstract despre aceasta. Este o sumă bogată de fapte. Tot ce se întâmplă în timpul dintre moarte şi o nouă naştere pentru transformarea forţelor modelatoare ale corpului membrelor în forţele modelatoare ale capului pentru încarnarea următoare şi ceea ce omul vieţuieşte participativ în acest proces prezintă numeroase aspecte. Omul trăieşte ceva asemănător cu formarea ochiului. Dar el nu-l trăieşte aşa cum l-a trăit în lunga perioadă a dezvoltării pe care a parcurs-o în acele stadii ale evoluţiei care au premers Pământului actual, în perioada Lună, în perioada Soare etc. Atunci forţele cerului înstelat au acţionat altfel asupra omului decât în prezent. Acest cer înstelat era altfel constituit. Stelele acţionau altfel asupra omului şi este important să ne facem o reprezentare despre aceste lucruri.

Ce sunt de fapt percepţiile noastre? Sunt imagini care ne înconjoară. Dincolo de aceste imagini, natural, se află lumea propriu-zisă. Lumea care se află dincolo de imagini este lumea care ne-a construit în fapt, înainte ca noi să fi ajuns la imagini. Noi putem percepe în prezent cu ochii noştri imaginile lumii înconjurătoare. Dincolo de aceste imagini se află imagini care au construit ochii noştri. Şi în acest sens se poate spune: Dacă ochiul nu ar fi fost construit de forţele care se află dincolo de imaginea Soarelui, el nu ar putea avea o percepţie a acestei imagini.

Sintagma aceasta trebuie modificată, căci percepţia actuală oferă imagini, iar cele ce au construit organe până la exteriorul corpului omului nu sunt imagini, ci sunt realităţi, astfel încât, în timp ce privim lumea din jur, vedem forţele noastre formatoare. Dar acestea s-au mutat în noi; ceea ce a acţionat în afara noastră până la perioada Pământ acţionează acum în noi. Să reţinem aceasta pentru expunerile ulterioare.

Şi acum să legăm primul şi al patrulea punct din schema de mai sus. Să ne oprim asupra metabolismului. Există cauze naturale prin care omul încă mai este strâns legat de un mers regulat al metabolismului. Dumneavoastră ştiţi că omul este deranjat dacă, în ceea ce priveşte metabolismul său, nu primeşte ce este drept să primească din punct de vedere ritmic. Omul poate devia de la aceasta, dar el reîncearcă să revină la un anumit ritm în ceea ce priveşte metabolismul, şi ştiţi că, în esenţă, acest lucru ţine de sănătatea sa. Este un ritm care cuprinde ziua şi noaptea, se desfăşoară în 24 de ore. Este suficient să vă gândiţi că după ce aţi luat micul dejun dorinţa de a lua micul dejun din nou revine după 24 de ore. Tot ce se leagă de metabolism ţine şi de scurgerea zilei. Acum comparaţi cât de neschimbat este exteriorul corpului dumneavoastră, în timp ce metabolismul se repetă la 24 de ore. Multe se întâmplă în organismul dumneavoastră, dar exteriorul dumneavoastră rămâne neschimbat.

Pentru această mobilitate interioară a metabolismului în raport cu fixitatea exterioară a siluetei găsim corespondentul în cerul exterior înstelat, ale cărui constelaţii se modifică tot atât de puţin ca detaliile suprafeţei corpului dumneavoastră. Constelaţia Berbecului se află la o distanţă fixă de constelaţia Taurului, aşa cum ochii dumneavoastră se află unul faţă de altul la o anumită distanţă, care nu se schimbă. Dar aparent acest cer înstelat se mişcă, aparent el se roteşte în jurul Pământului. În ceea ce priveşte această aparenţă, omenirea este azi lămurită: este cu adevărat o aparenţă. Omenirea atribuie Pământului o rotire în jurul axei sale.

Au fost căutate diferite dovezi pentru rotirea Pământului în jurul axei sale. În fapt, abia din anii ’50 ai secolului al XIX-lea există un drept de a vorbi cu adevărat despre această rotire, de când aşa-numitul experiment al lui Foucault cu pendulul [23] a produs dovada rotirii Pământului în jurul axei sale. Dar azi nu voi intra în detalii în acest sens. Această rotire este bine fundamentată. Ea se repetă la 24 de ore. În relaţie cu cerul înstelat fix, durabil, ea este ceea ce ilustrează ciclul diurn al metabolismului uman în relaţie cu forma periferică umană, exterioară, fixă. Aşa că, atunci când intuiţi corect raporturile, găsiţi dovada peremptorie a mişcării Pământului în procesele metabolismului uman.

În ultimul timp există diferite aşa-zise teorii ale relativităţii care spun că, în fond, nu s-ar putea vorbi de o mişcare absolută, deoarece dacă mă uit pe fereastra unui tren aş putea crede că obiectele de afară se mişcă, în timp ce trenul continuă să se mişte împreună cu mine, dar, de fapt, nu s-ar putea dovedi că lumea exterioară nu se mişcă în sens invers. Toată această vorbărie nu are mare valoare, deoarece atunci când un om aleargă, iar altul stă la o anumită depărtare, el poate spune: Este relativ dacă spun că mă apropii de un om sau că el se apropie de mine. Pentru aparenţă lucrurile sunt asemănătoare. În fond, astfel de evaluări se află şi în teoria relativităţii lui Einstein.

Dar mişcarea poate fi totuşi verificată strict, întru-un anumit mod. Şi anume, omul care stă pe loc nu va obosi; cel care aleargă însă va obosi. Realitatea absolută a mişcării poate fi dovedită prin procese interne. Alte dovezi pentru absolutul mişcării în afara proceselor interioare nu există. Din această cauză trebuie să se facă referire la procese interne, dacă se vorbeşte de absolutul unei mişcări. Şi în cazul Pământului se poate vorbi de absolutul mişcării, pentru că treptat se recunoaşte, prin ştiinţa spiritului, că ea corespunde mişcării interioare a metabolismului în raport cu modelarea exterioară fixă a omului. Din această cauză nu ar trebui vorbit atât de faptul că Pământul se învârteşte în jurul axei sale şi că prin aceasta ia naştere mişcarea aparentă a Soarelui, ci ar trebui să raportăm această mişcare a Pământului la întregul cer înstelat, să nu vorbim atât de zile solare cât de zile stelare, care nu coincid între ele; ziua solară este mai lungă decât cea stelară. Dacă se calculează după zile solare trebuie introdusă o corecţie în formule [24]. Aşadar, despre aceasta se poate vorbi ca despre ceva ce poate fi dedus din însăşi natura omului. Căci de această mişcare raportată la cerul înstelat cu formă fixă depinde mişcarea internă a metabolismului uman. Astfel încât putem spune: Relaţia dintre metabolismul omului şi forţa sa modelatoare este relaţia Pământului cu cerul stelelor fixe pe care ni-l reprezentăm, în general, prin Zodiac, care pentru noi este reprezentantul cerului alcătuit din stele fixe.

Aşadar, Zodiacul este reprezentantul cosmic extern al formei noastre exterioare. Pământul este reprezentantul metabolismului nostru în interior. Iar relaţia de mişcare dintre ei este de aşa natură încât unul îi corespunde celuilalt.

Ceva mai grea este căutarea relaţiei dintre forţele notate la punctele doi şi trei din schema de mai sus. Dacă aveți în vedere ce sunt mişcările interioare ale organismului uman, veţi spune: Există în om ceva ce nu este nici pe departe atât de fix ca înfăţişarea sa exterioară. Aici ceva este în mişcare. De aceste mişcări pe care le realizează sângele, limfa, fluidul nervos etc. ‒ nu trebuie să enumerăm toate aceste mişcări, ele sunt de şapte feluri ‒ sunt legate diferitele organe. Mişcările au inserate în traseele-vase de curgere ale lor diferite organe, iar în ceea ce realizează fiecare organ în parte noi trebuie să vedem rezultatul mişcărilor. Am atras adeseori atenţia cum stau lucrurile în ceea ce priveşte inima umană [25]. Concepţia materialistă despre lume admite că inima umană ar fi un fel de pompă care pune în mişcare sângele în întregul corp. Acesta este un neadevăr, căci sângele este ceva mişcător, el are vitalitatea sa, iar mişcarea inimii nu este cauza circulaţiei sângelui, ci, dimpotrivă, efectul circulaţiei sangvine. La fel stau lucrurile şi cu celelalte organe. Ceea ce afectează organele în funcţia lor este inserat în mişcările vii.

Dacă vom căuta afară, în Cosmos, un echivalent pentru aceasta, îl vom găsi studiind mişcările planetelor, inclusiv mişcările Lunii. Ştiţi cum depind de mişcările Lunii fenomenele fluxului şi refluxului. Multe alte lucruri se mai leagă de mişcările Lunii. Dacă s-ar studia mai îndeaproape ce se petrece în ambianţa terestră, s-ar afla că lumina apare nu numai datorită faptului că răsare Soarele, că alte influenţe chiar mai materiale sunt legate de mişcarea planetelor. Şi dacă se va realiza în acest domeniu un studiu aprofundat se va vedea că fenomenele meteorologice sunt la unison cu mişcările planetelor. Se vor vedea efectele mişcării planetelor asupra aerului, a apei, a pământului, aşa cum în interiorul omului trebuie studiate influenţele forţelor mişcării din circuitul sangvin, din celelalte circuite asupra organelor. Se va constata că există o anumită interacţiune între elemente şi mişcările planetare şi un comportament corespunzător între influenţele organelor şi forţele interioare de mişcare. Astfel încât există, în fapt, o corespondenţă asemănătoare cu concordanţa dintre Pământ şi stelele fixe, între elementele pământ, apă, aer, căldură şi planete, situaţie în care trebuie inclus neapărat între planete Soarele.

Ajungem astfel la anumite relaţii între ceea ce se întâmplă în interiorul organismului uman şi ceea ce este prezent exterior, în macrocosmos. Acum trebuie să studiem cum stau lucrurile cu aceste forţe ale organelor. Cum sunt edificate ele în om? Dacă urmărim viaţa umană în timpul în care se formează organele, putem vedea cum construirea forţelor organelor este legată de schimbarea anului, aşa cum metabolismul este legat de scurgerea unei zile. Metabolismul este legat de scurgerea unei zile. Observaţi copilul începând de la concepţie până când, aşa cum frumos se spune, el vede lumina lumii; apoi sunt construite organele, mai cu seamă în primele luni, astfel că, în fapt, aşa cum am mai spus, avem de-a face cu curgerea unui an. Apoi urmărim din nou curgerea unui an, până la apariţia dinţilor. Pe scurt, în construcţia organelor avem de-a face cu curgerea unui an. Dar această curgere se află la unison cu forţele de mişcare din om, ca şi condiţiile meteorologice anuale, relaţiile dintre fenomenele meteorologice ale primăverii, verii, toamnei, iernii şi mişcările planetelor. Avem de-a face aici cu ceva care corespunde întru totul anumitor relaţii din macrocosmos. Aceste lucruri nu pot fi studiate altfel decât prin compararea detaliilor între ele. Astăzi nu pot decât să dau anumite indicaţii deoarece, dacă ar fi să studiem fiecare relaţie luată separat, ar fi nevoie de foarte mult timp. Veţi descoperi însă cu atât mai mult această suprapunere cu cât veţi pătrunde mai adânc în anumite relaţii existente în om în perioada în care se construiesc organele; când ele sunt definitivate, omul se sustrage forţelor. Când veţi lua în vedere aceste lucruri şi le veţi privi în legătură cu forţele de mişcare, veţi afla o relaţie analoagă cu ceea ce se întâmplă în metamorfozele meteorologice anuale, în relaţiile lor cu forţele de mişcare ale planetelor. Numai că nu trebuie să se plece efectiv de la ideea că inima este o pompă, ci ea trebuie privită ca o creaţie a mişcării sangvine. Inima trebuie plasată în circulaţia vie a sângelui. Dar tot aşa trebuie plasat şi Soarele în mişcarea planetelor. Observarea fără prejudecăţi a relaţiilor intraumane ne arată că trebuie să vorbim de o mişcare a Pământului în jurul axei sale (planșa 11, stânga, Erde = Pământ) datorită căreia se produce mişcarea aparentă a cerului înstelat ‒ aceasta corespunde mişcării metabolismului în raport cu modelarea exterioară a omului ‒, dar că atunci când înţelegem interiorul uman care este legat de macrocosmos nu putem vorbi de o rotire a Pământului în jurul Soarelui în cursul anului, deoarece ceea ce se mişcă înspre inimă nu trebuie în nici un caz conceput altfel decât celelalte circuite ale mişcărilor din om. Din această cauză trebuie să spuneam că nu avem de-a face cu o mişcare a Pământului în jurul Soarelui pe o elipsă, ci cu o mişcare a Pământului în cursul unui an, dar aceasta corespunde unei mişcări a Soarelui. Aceasta înseamnă că Pământul şi Soarele se mişcă împreună, nu că unul se învârteşte în jurul celuilalt în cursul unui an. S-a ajuns la această ideea a rotirii Pământului în jurul Soarelui în cursul anului numai datorită faptului că s-a focalizat aparenţa exterioară. În realitate, avem de-a face cu o mişcare a ambelor corpuri cosmice, care are loc în spaţiu într-o anumită corelaţie între Pământ şi Soare (planșa 12, stânga).

plansa 11  Planșa 11
[măreşte imaginea]

Acest aspect trebuie corectat în viitor în cadrul aşa-numitei concepţii copernicane despre lume. Dar legătura dintre om şi natura macrocosmică trebuie înţeleasă şi într-un alt mod.

Oare cum se desfăşoară ceea ce există în mişcarea zilnică a metabolismului? Numai o parte a ei este însoţită de apariţia conştienţei noastre. O altă parte se desfăşoară în aşa fel încât conştienţa noastră este decuplată, noi fiind împreună cu eul şi corpul nostru astral în afara corpului fizic şi a corpului eteric. Acestui fapt trebuie să-i acordăm atenţie. Trebuie să ne fie clar că omul nu străbate în acelaşi mod ambele situaţii, cea de la trezire până la adormire şi cea de la adormire la trezire. Aveţi în vedere cum se situează unul faţă de celălalt punctele adormirii şi ale trezirii. Veţi ajunge la o concepţie univocă dacă comparaţi fără prejudecăţi fenomenul trezirii cu cel al adormirii. Prin faptul că adormiţi ajungeţi la punctul zero al fiinţei dumneavoastră. Când dormiţi se realizează, de fapt, starea opusă stării de veghe, care nu este o simplă stare de repaus. Când vă treziţi sunteţi din nou în acelaşi raport cu sinea şi cu lumea exterioară ca la adormire; momentele adormirii şi trezirii îşi corespund pe deplin; ele se deosebesc între ele numai prin direcţie. La trezire se străbate drumul dinspre somn spre veghe, la adormire dinspre veghe spre somn. Dar în afara celor două direcţii cele două momente sunt asemănătoare. Aşadar, dacă vreţi să reprezentaţi mişcarea metabolismului nu veţi putea s-o faceţi printr-o linie dreaptă sau curbă deoarece în aceasta nu aţi avea trezirea şi adormirea. Trebuie să căutaţi o linie care să reprezinte cu adevărat mişcarea metabolismului şi această nu poate fi ‒ puteţi să reflectaţi cât doriţi ‒, dacă aveţi în atenţie metabolismul, decât lemniscata (fig. 2; planșa 12, mijloc). Aici aveţi orientate, o dată într-un sens, altă dată în sens opus, punctul trezirii şi punctul adormirii, dar altfel identice prin raportarea la condiţiile vieţii. Şi atunci puteţi deosebi cu adevărat între ele circuitul zilei de cel al nopţii.

figura 2
plansa 12  Planșa 12

[măreşte imaginea]

Ce rezultă de aici? Dacă am înţeles că mişcarea metabolismului diurn corespunde mişcării Pământului, nu ne este permis să atribuim unui singur punct o mişcare în sensul de a se deplasa într-un cerc. Acest lucru nu ne este îngăduit, ci trebuie să ne imaginăm că această mişcare se desfăşoară altfel, că în fapt Pământul avansează într-un anumit fel, astfel încât rezultă că dacă avem în vedere mișcarea adevărată a unui punct de pe suprafaţa Pământului se obţine o lemniscată (planșa 12, dreapta ‒ este desenată lemniscata pe globul pământesc). Nu are loc o simplă rotire, ci o mişcare complicată a Pământului [26], astfel încât fiecare punct al suprafeţei sale descrie o lemniscată care corespunde lemniscatei pe care trebuie s-o desemnăm ca linie reprezentativă pentru metabolism.

Vedeţi deci că nu putem gândi Pământul doar învârtindu-se în jurul axei, ci trebuie să-l gândim într-o mişcare mai complicată, astfei încât fiecare punct pe care vă aflaţi să descrie o lemniscată care ar putea fi baza pentru mişcarea metabolismului dumneavoastră. Este necesar să se caute corespondentul a ceea ce se întâmplă în om în mişcările lumii exterioare. Căci numai în transformările interiorului omului poate fi studiat ce se petrece ca mişcare în afară; aşa cum nu pot fi ţinute prelegeri universitare pentru a vedea dacă omul este într-o mişcare relativă sau într-o mişcare reală când trebuie să-şi pună picioarele în mişcare şi oboseşte. În cazul unei mişcări adevărate nu se poate spune că este numai o mişcare relativă şi că numai celălalt om, de care mă apropii, se apropie de mine. Nu se mai poate vorbi despre teorii ale relativităţii, când mişcarea interioară arată că omul este în mişcare. Din această cauză nici nu puteţi atesta mişcările ce se produc în interiorul Pământului decât prin modificări interioare care au loc în omul însuşi. Mişcările interioare ale metabolismului, de exemplu, sunt imaginea fidelă a ceea ce realizează ca mişcare Pământul în spaţiu. De asemenea, ceea ce se manifestă ca forţe formatoare de organe în cursul unui an este ceea ce desemnează mişcarea anuală pe care o efectuează Pământul împreună cu Soarele. Vom mai vorbi despre astfel de lucruri şi vom putea să le detaliem.

Din cele spuse reiese că putem vorbi de o rotire diurnă a Pământului în jurul axei sale, dar nu despre o rotire (revoluţie) anuală a Pământului în jurul Soarelui. Căci Pământul aleargă după Soare şi amândouă execută aceleaşi rotaţii.

Faptul că nu trebuie să se vorbească despre o revoluţie a Pământului în jurul Soarelui rezultă din variate alte aspecte. Rezultă deja din faptul că a fost necesar să se suprime pur şi simplu o frază a lui Copernic [27]. Dacă luaţi în considerare faptul că axa de rotire rămâne, prin inerţie, paralelă cu ea însăşi, Pământul, în timp ce se învârteşte în jurul Soarelui, ar trebui să arate, aşa cum arată în cursul mişcării de revoluţie axa Pământului, mereu spre alte stele. Acest lucru ea nu-l face. Dacă Pământul s-ar învârti efectiv în jurul Soarelui, axa Pământului nu ar trebui să arate mereu Steaua Polară, ci punctul pe care-l indică ar trebui să se învârtească în jurul Stelei Polare. Acest lucru nu-l face, axa indică mereu Steaua Polară. Tocmai acea linie care corespunde înaintării Pământului prin raportare la Soare noi nu o vedem. Pământul se mişcă după Soare într-un fel de spirală, înaintează în spaţiul cosmic ca printr-o sfredelire.

Am spus deja că există o anumită mişcare care se exprimă prin faptul că punctul echinocţial sau vernal, punctul unde răsare Soarele primăvara, se deplasează, că el parcurge în întregime Zodiacul o dată în 25 920 de ani. Aceasta corespunde unei anumite mişcări. Ce fel de mişcare este aceasta? Putem găsi în om ceva care să-i corespundă? Din cele ce am spus până acum puteţi conchide ceva cu privire la această mişcare. Trebuie să fie o mişcare care are o raportare la legătura dintre Soare şi cerul reprezentat de stelele fixe, căci Soarele face această mişcare în legătură cu cerul stelelor fixe. El parcurge Zodiacul în 25 920 de ani. Este o mişcare căreia în interiorul omului trebuie să-i corespundă ceva care există ca relaţie între forţele interioare de mişcare şi forţele modelatoare; dar una dintre acestea trebuie să aibă o durată lungă. Soarele se mişcă într-un mod oarecare în relaţie cu cerul stelelor fixe. Forţele de mişcare interioare umane trebuie să se modifice, astfel încât ele să se raporteze altfel la ceea ce este la periferia omului.

Vă amintiţi că v-am vorbit despre ceva remarcabil din timpul vechilor greci [28]. V-am spus că grecii aveau acelaşi cuvânt pentru galben şi pentru verde, că nu vedeau albastrul aşa cum îl vedem noi, că, de fapt, aşa cum ne raportează chiar scriitorii romani, ei se bazau pe patru culori, din care lipsea albastrul: galben, roşu, negru, alb. Ei cântau culorile vii. Grecii nu vedeau cerul atât de albastru cum îl vedem noi. Ei îl vedeau mai întunecat. Acest lucru se poate spune cu certitudine; mai cu seamă prin ştiinţa spiritului acest lucru se poate stabili cu certitudine. Da, aceasta este o transformare care s-a petrecut în om după vremea vechilor greci. Dacă ştiţi că de atunci constituţia ochiului uman s-a transformat atât de mult, puteţi să vă gândiţi şi la alte transformări din organismul uman care se desfăşoară exterior, la periferie, în intervale de timp mai lungi. Aceste transformări au loc la periferie, dar trebuie să fie legate de forţe interioare de mişcare, căci este de la sine înţeles că digestia sau organele nu pot acţiona în acest sens. Transformările care au loc la periferia umană corespund acestei migraţii a punctului echinocţial al Soarelui în Zodiac, aşadar unui interval de 25 920 de ani. În acest interval se modifică neamul omenesc. Nu trebuie în nici un caz să gândim că acum 25 920 de ani neamul omenesc era cum este acum. Chiar şi numai cunoscând aceste relaţii fizice este un nonsens absolut să se vorbească de acele numere pe care le indică geologia actuală pentru dezvoltarea umanităţii, deoarece nu putem include neamul omenesc decât în intervalul de 25 920 de ani, şi acestui fapt îi aparţine şi viitorul. Atunci când Soarele va reveni în punctul echinocţial se vor fi petrecut asemenea transformări cu întregul neam omenesc încât el nu va mai fi asemănător cu forma actuală. Eu v-am indicat, din alte surse de cunoaştere, câte ceva despre viitorul neamului omenesc şi despre vârsta acestuia. Acum vedeţi cum şi observarea adevărată a condiţiilor fizice ne constrânge să admitem astfel de cunoştinţe.

Din toate acestea înţelegeţi că acele lucruri pe care le desemnăm ca fiind mişcări ale corpurilor cereşti nu sunt atât de simple cum ar vrea să ne facă să credem astronomia modernă, că intrăm în relaţii extrem de complexe, în relaţii care pot fi studiate cu adevărat numai prin cunoaşterea legăturii dintre om şi macrocosmos. Până acum am putut doar să vă indic unele particularităţi ale acestor mişcări; le vom cunoaşte în timp pe alte baze, pătrunzându-le tot mai adânc. Un lucru este clar, că omul nu se epuizează în totalitate în această dependenţă de macrocosmos! Cu ceea ce se află în mare parte în subconştient, cu metabolismul său, omul este legat într-un anumit fel, dar numai într-un anumit fel, de rotirea zilnică a Pământului în jurul axei sale; dar el se poate emancipa. Omul, aşa cum este construit de forţele periferice, de forţele mişcărilor interioare, de forţele organelor şi ale metabolismului, a încheiat etapa sa de dependenţă faţă de forţele exterioare şi se poate smulge din acest context cu organizarea sa terminată. Exact aşa cum în somnul şi veghea noastră avem o imagine a zilei şi nopţii, dar nu trebuie să respectăm ritmul lor ‒ noi avem ritmul interior de zi şi noapte, dar nu îl respectăm întotdeauna, deşi acest ritm interior corespunde cu ritmul exterior de zi şi noapte ‒, tot astfel omul se smulge din ritmul macrocosmosului în ceea ce priveşte restul vieţii sale. Pe aceasta se bazează libertatea umană. Nu formarea actuală a omului depinde de macrocosmos, ci formarea sa din trecut este legată de macrocosmos, iar ceea ce trăieşte omul în prezent este, în fond, o imagine a adaptării sale trecute la macrocosmos. Astfel, noi trăim acum în imaginile trecutului nostru. Dar în cadrul acestor imagini putem dezvolta libertatea şi să-i conferim ordinea morală a lumii, independent de necesităţile naturii. Numai dacă vezi cum se leagă omul de macrocosmos înţelegi cum este posibilă libertatea omului.

Mai trebuie avut în vedere şi faptul că metabolismul omului se află într-o anumită relaţie cu ritmul vieţii zilnice. Forţele de modelare au devenit fixe. La animale se manifestă o dependenţă mult mai mare faţă de macrocosmos decât la om. Omul s-a emancipat deja din această dependenţă. O veche înţelepciune vorbea despre ceea ce corespunde forţelor modelatoare nu ca despre „cercul omului“, ci ca despre „cercul animal“, despre Zodiac. Forţele modelatoare care apar la animale într-o multitudine de forme apar în esenţă la om într-o formă pentru întregul neam omenesc. Forţele sunt însă ale animalităţii. Dar în timp ce noi trecem dincolo de ele, devenind oameni, trebuie să trecem peste Zodiac. Dincolo de Zodiac se află lucrul de care noi suntem dependenţi într-o măsură mai mare decât depindem de tot ceea ce se află dincoace de Zodiac, adică dincoace de cerul cu stele fixe. Acesta este în esenţă ceea ce corespunde eului nostru.

Cu corpul nostru astral ‒ pe acesta îl are şi animalul ‒ ne aflăm într-o dependenţă faţă de macrocosmos. Aici totul este încă format în corpul astral după cum vor stelele. Cu eul nostru ne aflăm dincolo de lumea stelelor, în afara Zodiacului.

Aici este partea prin care noi ne-am eliberat. În cuprinsul Zodiacului putem păcătui tot atât de puţin cât poate păcătui animalul. Dar începem să păcătuim când comportamentul nostru îşi are baza în afara  Zodiacului. Când realizăm ceea ce ne face liberi de modelarea cosmică, noi creăm o relaţie cu ceea ce se află în afara Zodiacului, în afara cerului stelelor fixe. În aceasta constă esenţa eului nostru uman.

Dacă ne referim la lumea care se află în faţa noastră ca formaţiune vizibilă şi temporală, la tot ce se întinde în spaţiu până la stelele fixe cele mai îndepărtate şi ceea ce se petrece ca mişcare în timp în acest cer al stelelor fixe şi în cerul planetelor şi cuprindem toate acestea în relaţia lor cu omul, vedem că în om se mai întâmplă ceva care se desfăşoară în afara acestor lucruri exterioare, şi în afara a ceea ce se desfăşoară în astral. În afara acestuia nu există nici o necesitate naturală, aici se află numai ceea ce este legat de natura noastră morală, de faptele noastre morale. În cuprinsul cerului stelelor fixe nu ne putem desfăşura lumea noastră morală, dar în măsura în care o dezvoltăm noi o înscriem în macrocosmos, în afara Zodiacului. Tot ce facem rămâne ca efect în lume. Ceea ce se întâmplă în noi, de la forţa noastră modelatoare până în metabolism, este rezultatul trecutului. Dar trecutul nu prejudiciază în Cosmos întregul viitor, nu acel viitor care porneşte de la om prin acţiunile sale morale.

Să reţinem acest aspect. În aceste expuneri eu vă pot conduce numai treaptă cu treaptă. Să reţinem ceea ce am discutat azi; ulterior vom mai lumina această problemă şi din alte perspective.