Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

OMUL – HIEROGLIFĂ A COSMOSULUI

GA 201


CONFERINŢA a IX-a

Dornach, 25 aprilie 1920

La baza expunerilor prezente se află, în sensul cel mai larg, tema cunoaşterii Cosmosului plecând de la relaţiile omului cu acesta. Nu aş vrea să induc, celor care au obţinut chiar în aceste seri unele perspective asupra Cosmosului, părerea că prin modul sumar în care sunt tratate mişcările cerului în astronomia noastră curentă se poate ajunge la adevărul acestei probleme. Dar aş dori ca acei prieteni care au venit acum să nu audă numai ceea ce se află în continuarea unui serial, ci aş vrea ca şi ei să obţină un tablou închegat al conferinţelor ţinute cu prilejul Adunării generale. Din această cauză, vreau să continui azi expunerea de ieri şi să indic cum se ajunge, plecând de la noţiunea de om, la noţiunea Cosmosului, la înţelegerea esenţei şi a mişcării sale. Este, desigur, o temă atât de bogată încât nu o pot epuiza pentru prietenii care acum sunt aici. Ceea ce am de spus azi, şi am spus în ultimele conferinţe, va avea o continuare sâmbăta viitoare. Dar aş vrea să expun pentru prietenii noştri cel puţin ceva din cele deja abordate.

Cunoaşteţi din diferite prezentări făcute în acest domeniu legătura care există în viaţa omenească între ritmul zilnic al stării de  veghe şi somn. În mod obişnuit descriem abstract această relaţie spunând: În stare de veghe corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi eul se găsesc într-o anumită legătură interioară. În starea de somn avem împreună, pe de o parte, corpul fizic şi corpul eteric, şi, pe de altă parte, separate într-o anumită măsură de acestea, cel puţin raportat la legătura din timpul zilei, la starea de veghe, eul şi corpul astral.

Dar dumneavoastră ştiţi şi că aceasta este o constatare abstractă, deoarece am subliniat adeseori că, raportat la tot ce ţine de natura membrelor, la ceea ce într-o anumită măsură se continuă în interiorul organismului, fiind şi purtătorul metabolismului şi totodată legat de voinţă, omul se află, de fapt, într-o stare continuă de somn. Trebuie să ne fie foarte clar că tot ceea ce este legat de voinţa noastră este într-o continuă stare de somn atunci când veghem. Astfel încât putem spune: Omul-membre ca purtător al omului-voinţă se află într-o permanentă stare de somn. Ceea ce se află între formaţiunea cap propriu-zisă şi această organizare a omului-membre, aşadar ceea ce se află la mijloc, ceea ce aparţine omului-circulaţie, omului ritmic, se află într-o stare permanentă de vis. Aceasta este, totodată, unealta lumii sentimentelor. Lumea sentimentelor îşi are rădăcinile integral în omul ritmic. Şi în timp ce omul-metabolism, cu prelungirea lui, membrele, este totodată purtător al voinţei, omul ritmic este purtătorul vietii sufleteşti care se află faţă de conştienţa noastră ca starea de vis faţă de conştienţa noastră de veghe. Cu adevărat treji suntem numai în viaţa noastră de reprezentare de la trezire la adormire.

Este un fapt că între naştere şi moarte omul se află alternativ în stare de veghe pentru viaţa sa de reprezentare, că pentru viaţa sa afectivă care are ca suport omul ritmic el este în stare de vis şi că se află într-o continuă stare de somn profund cu privire la natura membrelor şi la natura metabolismului său. Trebuie să vă fie clar  faptul că pentru a putea înţelege cu adevărat natura omului este necesară focalizarea continuării activiţăţii membrelor spre interior. Tot ceea ce mai are de-a face cu partea inferioară a corpului, cu metabolismul, de exemplu, cu secreţia de lapte la femei, este o continuare orientată spre interior a omului-membre, astfel încât, atunci când vorbim de natura voinţei, de natura metabolismului, noi nu înţelegem în mod schematic numai membrele exterioare. În principal, este vorba de membrele exterioare, dar ceea ce este activitate a membrelor exterioare se continuă spre interior. Privitor la ceea ce este legat nemijlocit de natura voinţei umane, omul este continuu adormit. Aceasta complică reprezentarea abstractă a ieşirii eului şi a corpului astral, dar mai creează şi necesitatea de a se da o explicaţie corespunzătoare asupra unui alt lucru.

Când, în prezent, fiziologul cu mentalitate materialistă vorbeşte despre voinţă, care se manifestă, de exemplu, în mişcarea unui membru, el îşi imaginează că se trimite de către creier, organul central, un semnal telegrafic oarecare, care trece prin aşa-numitul nerv motor şi atunci mişcă piciorul drept. În realitate aceasta este o ipoteză cu totul nefondată, şi este şi o ipoteză greşită. Observarea spirituală arată altceva. Dacă privim omul în mod schematic (planșa 17), lucrurile stau în felul următor: când se ridică piciorul drept prin voinţă se produce din partea entităţii-eu a omului o influenţă directă asupra piciorului, iar piciorul este mişcat nemijlocit de către entitatea-eu. Numai că toate acestea se petrec ca şi activitatea somnului. Conştienţa nu ştie nimic despre aceasta. Faptul că aici sunt inseraţi nervi care apoi merg la organul central ne informează că avem un picior, ne informează despre prezenţa acestuia. Ca atare, acest nerv nu are nimic de-a face cu acţiunea eului asupra piciorului. Între picior şi voinţă este o corespondenţă nemijlocită care la om este legată de entitatea-eu, la animal de corpul astral. Tot ce are fiziologia de spus, de exemplu, cu privire la viteza de propagare a așa-numitei voinţă ar trebui regândit, în sensul că avem de-a face cu viteza de propagare care se referă la perceperea membrului în cauză. Este natural ca cei pregătiţi de fiziologia actuală să vină cu obiecţii pe care le cunosc foarte bine; trebuie însă să ajungi la un acord cu gândirea logică ca să înţelegi că ceea ce spun se află în perfectă concordanţa cu faptele observate, nu însă cu ceea ce se găseşte în tratatele actuale de fiziologie.

plansa 17  Planșa 17
[măreşte imaginea]

Se poate spune că uneori se arată cu degetul spre astfel de lucruri. O dată, la o conferinţă a naturaliştilor italieni, cred că prin anii ’80 ai secolului al XIX-lea, a avut loc o discuţie foarte interesantă asupra contradicţiilor dintre învăţătura obişnuită despre nervul motor şi mişcarea membrelor. Dar întrucât în fiziologia actuală nu există înclinaţia de a înţelege nivelul spiritual al omului, nu a putut să iasă la iveală nici într-o astfel de discuţie mult mai mult decât că s-au constatat contradicţii cu ceea ce fusese dat ca explicaţie ipotetică pentru acest fapt. Ar fi deosebit de interesant dacă prietenii noştri savanţi ‒ şi dintre aceştia avem printre noi ‒ s-ar preocupa să testeze literatura fiziologică, biologică a ultimilor 40 de ani. Ei ar face descoperiri extraordinar de interesante; ar trebui numai să caute aspectele respective. Veţi vedea că faptele sunt pregătite, ele trebuie numai înţelese în mod corect, pentru a ajunge să se fundamenteze ceea ce aduce ştiinţa spiritului. Următoarele obiective ar fi printre cele mai importante sarcini ale institutelor de cercetare [33] care ar trebui înfiinţate: mai întâi ar trebui să fie studiată literatura internaţională, căci cele mai uimitoare indicaţii se găsesc, de exemplu, în literatura engleză şi mai ales în cea americană. Americanii au constatat cele mai interesante fapte, numai că nu ştiu ce să facă cu ele. Dacă ar aprofunda aceste lucruri, dacă ar focaliza cu adevărat ce se găseşte aici, apoi ar constata că este necesar un singur pas pentru a continua organizarea cercetării, ei ar putea să facă lucruri cu adevărat grandioase. Ar trebui numai să existe un institut de cercetări cu organizarea experimentală corespunzătoare, adică să dispună de aparatura şi materialele necesare ‒ peste tot lucrurile stau în aşteptare. Nici nu se observă, în prezent, cum totul îndeamnă spre institute de cercetare ca cele pe care le avem în vedere; prin totul întelegem seriile experimentale începute şi care au fost întrerupte exact în momentele hotărâtoare, pentru că oamenii nu cunosc direcţia corectă. Iar aceste institute de cercetare ar furniza baze cu adevărat importante şi pentru practică. Tehnica care ar lua naştere dacă s-ar realiza aceste lucruri, mai întâi ca experimente, apoi ca aplicaţii practice, ar antrena apariţia unor tehnici noi la care nici nu se visează. Lipseşte numai posibilitatea de a lucra practic. Aceasta ca o paranteză.

Cum am văzut, avem de-a face cu o parte a omului care doarme şi atunci când veghează. Acum vă fac atenţi asupra unui lucru care a jucat un rol important în întreaga cunoaştere mai veche a lumii. Această cunoaştere a făcut următoarea subordonare. S-a spus: Punctul de plecare pentru membrele inferioare este subordonat Lunii. Punctul de convergență al membrelor superioare aflat în regiunea laringelui este subordonat lui Marte (sunt desenate Luna și Marte). Omul actual, ancorat în concepţia actuală despre lume, nu poate face, desigur, nimic cu astfel de lucruri; iar mofturilor unor mistici şi teosofi de astăzi despre aceste lucruri un ar trebui să li se atribuie nici o valoare. Căci aceste lucruri sunt mult mai profunde decât ceea ce se repetă în domeniul teosofiei materialiste: materia grosieră, fizică; eterul ceva mai rarefiat; astralul şi mai rarefiat etc. ‒ Lucruri care sunt considerate ca teosofice, care, de fapt, nu sunt o învăţătură spirituală, ci o minciună spirituală, căci nu sunt decât continuarea materialismului însuşi. Resturile unei înţelepciuni străvechi, atunci când începem să le înţelegem, provoacă în noi o extraordinară veneraţie, o profundă smerenie faţă de ştiinţa originară a omenirii, căci urmele ei s-au păstrat nu numai până în Evul Mediu târziu, ci până în secolul al XVIII-lea. Ea se mai găseşte în literatura secolului al XVIII-lea, poate chiar şi în cea a secolului al XIX-lea, dar aici numai reprodusă; aici, ea nu mai este ieşită dintr-o conştienţă originară. Şi dacă în prezent filfizoni mistici o reintroduc în literatură, de-abia atunci ea nu mai este decât copiată. Dar până în secolul al XVIII-lea se mai găseşte o conştienţă a acestor lucruri, şi atunci din nou natura lunară este gândită în legătură cu această poziţie a organismului.

Ceea ce tocmai am spus, că omul ‒ referitor la natura voinţei, la metabolismul său ‒ este o fiinţă permanent adormită, aceasta se exprimă cel mai intens în acţiunea membrelor sale inferioare. S-ar putea spune că prin metamorfozarea pe care au atins-o braţele şi mâinile omului acesta smulge de la inconştient ceea ce este, de fapt, natura somnului propriu-zis al omului-membre. Veţi putea conştientiza, dacă vă pregătiţi puţin trăirea interioară pentru astfel de lucruri, şi faptul că există totuşi o deosebire între mişcările picioarelor şi mişcările braţalor. Mişcările braţelor sunt libere, ele urmează unor simţiri. Mişcările picioarelor nu sunt atât de libere; mă refer acum la legitatea potrivit căreia facem ca picioarele să fie în mişcare. Acest lucru nu este întotdeauna luat în seamă şi nu este apreciat corect; o mare parte a publicului care frecventează euritmia este învăţată să se dăruiască mai mult în mod pasiv spectacolelor; acest public resimte atunci la euritmia noastră [34] mişcarea mai puţin articulată a picioarelor în contrast cu mişcarea mai articulată a braţelor şi a mâinilor. Dar aceasta vine din faptul că pentru a înţelege mişcările braţelor este necesară o colaborare a sufletului spectatorului. În prezent, în vremea cinematografului, nu se doreşte câtuşi de puţin acest lucru. Într-o mişcare de dans, când nu se mişcă decât picioarele iar braţele fac cel mult unele gesturi la voia întâmplării, nu este necesar să participaţi cu gândirea sau cu simţirea. Asta tot ca o paranteză.

Aşadar, inconştient este ceea ce se raportează la mişcarea membrelor inferioare. Aici, omul doarme permanent. Voinţa acţionează în partea inferioară a corpului şi exprimă faptul că aici omul este o fiintă permanent adormită. El este, într-un anumit mod, mereu deviat de la natura sa conştientă. Natura sa îi returnează numai ceea ce este reflecţie. Desigur, dumneavoastră vă urmăriţi şi mişcarea picioarelor, dar prin aparatul nervos, prin percepţie; cum acţionează voinţa aflaţi numai în percepţie, în reflecţie. Natura inferioară vă ascunde una din feţe şi vă arată numai una, după cum o iluminaţi dinspre omul superior. Dar exact acelaşi lucru îl face Luna (planșa 17, dreapta). Luna se deplasează în jurul Pământului. Este o fiinţă politicoasă; arată Pământului numai o faţă. Ea nu-şi arată o dată faţa anterioară, altă dată faţa posterioară, pe aceasta din urmă nu o arată niciodată. Dar nici nu obţinem niciodată ceva ce-i este propriu Lunii, ci numai ceea ce reflectă ea, lumina reflectată. Există un paralelism interior între natura Lunii şi întreaga entitate umană interioară. Dacă priviţi Luna şi dacă o înţelegeri numai potrivit acestei părţi exterioare vizibile, resimţiţii această înrudire interioară cu organizarea inferioară a omului. Cu cât pătrundeţi mai adânc în aceste lucruri, cu atât mai mult se va întâmpla aşa. A fost întru totul naivă, instinctiv-naivă percepţia celor vechi, care a surprins această relaţie interioară a naturii umane cu corpul ceresc, în timp ce făţarnicul materialist actual spune: Da, Luna este lumină argintie.‒ Toate acestea reprezintă rezultatul ignoranţei în ceea ce priveşte modul în care trebuie să recucerim ştiinţa spiritului, ştiinţă pe care au atins-o cei vechi, dar pe care ei au cucerit-o în alt fel.

Dacă ne referim acum la faptul că braţele, în legătura lor cu omul superior şi cu cel median, au o mişcare care devine ca un vis, atunci simţim că tot ce priveşte braţele are o mai mare înrudire cu conştienţa umană decât mişcarea picioarelor. Din această cauză, omul cu simţire elementară se va ajuta foarte adesea în mod natural de braţe în vorbire, care are o foarte mare legătură cu omul median. O susţinere a vorbirii cu braţele ne este foarte la îndemână. Dar nu cred că există foarte mulţi oratori care să-şi susţină cu gesturi ale picioarelor cele ce spun sau mulţi auditori care ar avea vreo satisfacţie într-o asemenea situaţie. Aşadar, numai dacă simţiţi o astfel de necesitate în mod corect veţi resimţi înrudirea care există între bratele şi mâinile omului-membre ‒ ale acestei părţi superioare a omului-membre ‒ şi ale omului median, omului ritmic, căruia îi aparţine ca o contraimagine sufletească afectivitatea omului. În mod preferenţial, încercăm să însoţim cu gesturi ale braţelor şi mâinilor vorbirea, care devine foarte uşor abstractă. Căutăm să introducem afectivul în discurs cu acest sprijin. În prezent, în anumite cercuri ‒ nu vreau să spun în care ‒ a întări discursul cu gesturi este considerat a fi semnul unei naturi echilibrate. Dacă se analizează problema şi din alt punct de vedere, se poate spune: Când cineva, pentru ca să nu-şi susţină vorbirea cu gesturi, îşi face obiceiul să-şi bage mâinile în buzunarele pantalonului, acesta nu este numai un semn al echilibrului, ci, poate, şi a unei anumite blazări. Acesta este celălalt aspect al problemei. Nu vreau să iau atitudine nici pro nici contra, dar în acelaşi timp braţele, pe lângă faptul că aparţin omului-membre, indică şi omul median, omul-circulaţie. Acest lucru era resimţit atunci când vorbirea şi mişcarea braţelor erau aduse într-o anumită relaţie cu planeta Marte. Marte nu se află într-o legătură atât de intimă cu Pământul ca Luna, iar ceea ce se află la baza organismului vorbirii şi a braţelor nu are o legătură atât de intimă cu omul terestru cum au picioarele şi partea inferioară a corpului. Putem spune: Într-o anumită privinţă, ceea ce corespunde ca activităţi membrelor inferioare acţionează foarte puternic asupra omului inconştient; asupra omului semiconştient acţionează cu deosebită forţă ceea ce corespunde braţelor şi mâinilor. Cineva care are mâini neîndemânatice, care nu poate face cu degetele  mişcări îndemânatice, nu va deveni nici un gânditor foarte subtil. Într-un anumit sens el va căuta mai mult o legătură grosolană de gânduri decât elaborări fine de raţionamente. Dacă are mâini grosolane el va fi mult mai adecvat pentru materialism, decât dacă face mişcări abile cu mâinile. Aceasta nu are nimic de-a face cu concepţia abstractă despre lume, ci cu înclinaţia pentru o concepţie spirituală despre lume, care ridică întotdeauna pretenţia de a o cuprinde într-o ţesătură fină de gânduri.

Toate aceste lucruri sunt focalizate de o pedagogie cuprinzătoare. Aţi fi probabil bucuroşi dacă, intrând în şcoala noastră Waldorf [35], aţi pătrunde în camera în care aproximativ după ora 10 are loc predarea lucrului manual de către prietena noastră, doamna Molt [36], împreună cu alte doamne şi aţi vedea băieţi ce tricotează şi băieţi ce croşetează plini de dăruire şi silinţă, ca şi fetiţele. Toate acestea reprezintă spiritul şcolii Waldorf, căci aici nu este vorba să se descrie în fraze programatice abstracte un lucru sau altul, ci să se ia în serios faptul că întregul învăţământ trebuie să plece de la cunoaşterea omului; ca profesor, trebuie să ştiu de ce este important să mişc degetele cu îndemânare ‒ când, în anumite situaţii, pot trece degetul mijlociu peste arătător, ca un caduceu, sau dacă sunt incapabil să fac aceasta ‒, ce reprezintă aceasta pentru gândire. Mişcările degetelor noastre sunt în mare parte profesorii elasticităţii gândirii noastre. Aceste lucruri pot fi urmărite acum şi prin cunoaştere. Vă veţi putea însuşi relativ uşor aptitudinea de a pune în mod elastic degetul mijlociu peste degetul arătător, realizând un şarpe din caduceul lui Mercur, dar veţi reuşi mult mai puţin să treceţi degetul mijlociu de la picior peste degetul al doilea. În aceasta constă deosebirea între cele două organizări de organe. Este foarte important să se focalizeze acest lucru, căci construcţia piciorului este intim legată de întreaga noastră natură terestră umană. Prin organizarea mâinii noi ne ridicăm deasupra naturii terestre. Ne ridicăm spre extraterestru. Această ridicare de sine spre extraterestru a omului o simţea vechea înţelepciune când spunea: Omul inferior este repartizat Lunii; omul care se ridică deasupra naturii sale terestre este repartizat lui Marte. Această înţelepciune străveche simţea în întregul Cosmos organizarea, aşa cum noi simţim organizarea în om. Dar materialismul a dus lucrurile până acolo încât să nu se mai poată înţelege nimic din om. Trebuie să spun mereu că tragedia materialismului este că el îşi îndreaptă privirea spre materie, dar nu înţelege nimic despre materie, pierde chiar legătura cu existenţa materială. Din această cauză, materialismul nu poate aduce decât răul şi în plan social. Materialiştii socialişti sunt palavragii în ceea ce priveşte adevărul. Aceasta au învăţat-o de la burghezie, care practică vorbăria materialistă de secole, dar nu au aplicat-o instituţiei sociale şi au rămas la jumătatea drumului. O concepţie spirituală despre lume ne va redezvălui natura omului, dar nu va releva o viziune sufletesc-spirituală concretă, care poate acţiona în toate componentele organizării umane.

Lucrurile nu pot progresa dacă nu se are în vedere cealaltă parte a vieţii. Căci în dezvoltarea organismului nostru tot ce aparţine omului superior este o metamorfoză a omului inferior din viaţa pământeană anterioară. Există un moment între moarte şi o nouă naştere când are loc o întoarcere pe dos prin care interiorul este îndreptat spre exterior, când ceea ce se prezintă ca legătura dintre ficat şi splină se transformă, în întreaga sa structură de forţă, în ceea ce la o nouă naştere devine sistemul auditiv. Întregul om inferior apare transformat. La omul inferior există o anumită legătură între ficat şi splină. Aceste două organe se insinuează întru câtva unul în celălalt. Ceea ce este splină se strecoară prin ficat, ajunge într-o anumită condiţie de partea cealaltă şi reapare în aparatul auditiv. Şi aşa se întâmplă şi cu celelalte organe. În prezent, se vorbeşte despre faptul că ar trebui găsite dovezi pentru vieţile pământene repetate. Totuşi, mai întâi trebuie să deţii metoda prin care aceste dovezi pot fi găsite. Cine poate studia capul uman în mod corect ajunge să înţeleagă această transformare a omului inferior în cap uman; dar n-o poate înţelege fără a implica stadiul intermediar al trăirii dintre moarte şi o nouă naştere.

În această privinţă putem întâlni lucruri foarte ciudate. Poate veri fi miraţi dacă vă spun următoarele. Un artist care a cunoscut concepţia noastră a spus: Tot ce spune antroposofia este foarte frumos, dar ea nu aduce dovezi. De Rochas [37], de exemplu, a furnizat dovezi spunând că în anumite stări de hipnoză pot apărea la om reminiscenţe ale unor vieţi pământene anterioare. ‒ Trebuie să spun că m-a uimit ca tocmai un artist ca el să spună aşa ceva, deoarece asta este ca şi cum eu ţi-aş declara: Dragă prietene, tablourile tale nu-mi spun nimic, arată-mi mai întâi originalele şi atunci voi putea crede că ele sunt bune, sau ceva asemănător. Ar fi un nonsens, nu-i aşa? Tabloul trebuie să vorbească prin sine, nu prin compararea cu originalul. Capul omului vorbeşte pentru sine. El exprimă adevărul, este om inferior transformat şi indică vieţi pământene anterioare. Dar mai întâi trebuie să înţelegi corect ce ai în faţă.

În felul acesta suntem îndrumaţi să înţelegem că ceea ce există fizic în faţa noastră este o expresie nemijlocită pentru spiritual. Putem vedea că omul fizic pe care-l avem în faţa noastră este o expresie a traseului spiritual care este parcurs între moarte şi o nouă naştere. Lumea fizică trebuie explicată din sine şi ea aduce lumea spirituală în această explicaţie. Dar mai înainte de asta trebuie să ai posibilitatea de a-ţi spune: Procesele naturale sunt numai o jumătate a întregului, când ele există numai ca fenomene ce cad sub simţuri. Pornind de la aceasta poţi găsi trecerea spre evenimentul care dă sensul corect al Pământului, evenimentul de pe Golgota, care este, pe de o parte, un eveniment pur spiritual, dar intervine în acelaşi timp în viaţa fizică. Dacă nu eşti pregătit să vezi în mod corect relaţia dintre fizic şi spiritul nu vei fi niciodată în stare să înţelegi că evenimentul de pe Golgota este concomitent un eveniment spiritual şi un eveniment al planului fizic. În anul 869, la cel de al optulea Conciliu ecumenic, spiritualul a fost eliminat, apărând în acelaşi timp şi imposibilitatea înţelegerii evenimentului de pe Golgota. Partea interesantă este că mărturisirile de credinţă occidentale au plecat de la creştinism, dar au avut o grijă uimitoare de a nu cuprinde esenţa creştinismului.

Esenţa creştinismului trebuie să fie înţeleasă de pe poziţia spiritualului. Iar confesiunile occidentale s-au opus spiritualului şi unul dintre principalele motive pentru care antroposofia este înfierată de catolicism este acela că aici se trece de la eroarea că omul ar fi alcătuit din trup şi suflet la adevărul că este alcătuit din trup, suflet şi spirit. Aceasta arată interesul catolicismului de a nu lăsa omul să ajungă la recunoaşterea spiritului şi în nici un caz la înţelegerea a ceea ce este, de fapt, evenimentul de pe Golgota. Şi aşa s-a pierdut această întreagă cunoaştere despre care vedeţi că acţionează atât de lămuritor pentru înţelegerea omului. Cum să elaborezi o pedagogie pentru omenirea actuală, când aceasta a pierdut înţelegerea pentru esenţa omului?

A fi pedagog înseamnă să rezolvi acea enigmă grandioasă care ne dă în sarcină copilul şi care, treptat, aduce la lumină ceea ce a fost structurat între moarte şi o nouă naştere. Dar confesiunile au avut în vedere numai viaţa post-mortem, viaţa de după moarte pentru a înrobi egoismul uman, dar nu au luat în considerare viaţa umană de pe Pământ ca o continuare a vieţii cereşti. Pentru a avea pretenţia ca omul să se dovedească demn de cerinţele ce i s-au impus înainte de a fi intrat în această viaţă pământeană, este necesar un anumit altruism al concepţiei, în timp ce confesiunile au scos la iveală până acum cel mai mult egoismul concepţiei. Ceea ce este propriu confesiunilor capătă, într-un anume sens, o tentă morală. Aici cunoaşterea pur teoretică se revarsă în morala superioară a mentalităţii şi în morala concepţiei despre lume. Faptul că într-un anumit sens o înclinaţie morală pentru spiritualitate constituie premisa pentru o cunoaştere a esenţei spirituale ar trebui recunoscut şi de prietenii antroposofiei. În aceste vremuri grele este mai ales necesar să acordăm atenţie şi acestei părţi morale a concepţiei despre lume. Dacă vedeţi ce se întâmplă în lumea exterioară, va trebui să spuneţi: Un lucru care este frate cu minciuna şi care se amplifică în timpul nostru până la minciună este ceea ce a rezultat din materialism pentru trăirea morală a omenirii. Acest lucru s-ar intensifica dacă omenirea nu ar fi ajutată prin cunoaşterea care năzuieşte spre spirit şi care trebuie legată de o înălţare a simţului moral interior al omului. Ar trebui să ne însuşim şi aptitudinea de a simţi cum concepţia despre lumea antroposofică aparţine sarcinilor, demnităţii totale a omului; această simţire ar trebui luată ca punct de plecare pentru cunoaşterea noastră. Acest lucru constituie o necesitate pentru omenirea actuală, şi am vrea să găsim mereu noi expresii şi forme ale vorbirii pentru a caracteriza tocmai acest aspect al sarcinilor ce derivă din ştiinţa spiritului.