Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

OMUL – HIEROGLIFĂ A COSMOSULUI

GA 201


CONFERINŢA a XIII-a

Dornach, 9 mai 1920

Am reunit cele mai variate lucruri care pot să ne conducă la obţinerea unui sentiment al relaţiilor care există între structura Universului şi om. Am văzut că Universul nu poate fi înţeles fără om; aceasta înseamnă că este imposibil să avem o întelegere a Cosmosului în sine fără a implica omul şi a focaliza relaţia Cosmosului cu omul. Dacă vreţi să vă formaţi o reprezentare despre cum este legat omul de Cosmos, este suficient să vă gândiţi care este obiectul astronomiei celei mai elementare, şi anume la oblicitatea eclipticii, adică la poziţia oblică a axei Pământului faţă de curba ce poate fi trasată prin Zodiac. Această oblicitate a eclipticii poate fi concepută sau interpretată în mod diferit. Dacă axa Pământului, acea axă în jurul căreia Pământul îşi realizează rotirile zilnice, ar sta vertical în timpul întregului an, ziua şi noaptea ar fi egale. Dacă axa Pământului ar fi plasată în ecliptică, pe tot Pământul ar fi jumătate de an zi, jumătate de an noapte. Ambele extreme sunt prezente într-o anumită măsură la Ecuator şi la poli. Între aceştia sunt însă cuprinse acele ţinuturi care au în cursul anului zile de lungime variabilă. Nu trebuie decât să gândiţi puţin la această problemă pentru a vă da seama ce importanţă uriaşă are poziţia axei Pământului în Cosmos pentru întreaga evoluţie culturală. Gândiţi-vă doar că pe întreaga suprafaţă a Pământului am fi cu toţii eschimoşi, dacă axa terestră ar fi plasată pe ecliptică, şi că întregul Pământ ar trebui să fie stăpânit de cultura care există la Ecuator, dacă axa Pământului ar fi verticală pe ecliptică.

Înţelegerea adevărului depinde de felul în care interpretezi un lucru. Dar pentru a te apropia de înţelegerea faptului că între om, cultura şi civilizaţia sa şi structura Universului există o legătură este suficientă orice interpretare care te obligă să concepi omul şi Pământul ca pe ceva unitar, să consideri că omul, în măsura în care este o fiinţă fizică, nu poate fi privit în mod izolat, numai pentru sine. Omul nu este un adevăr pentru sine, ci este o fiinţă fizică împreună cu tot Pământul. Aşa cum nu putem considera o mână desprinsă de organismul uman ca ceva real ‒ ea moare, nu poate fi gândită decât în legătură cu organismul ‒, aşa cum nu putem considera ca fiind real un trandafir tăiat de pe tulpina sa ‒ el moare, nu poate fi gândit decât legat cu planta înrădăcinată în Pământ ‒, tot astfel poate fi cercetat şi omul când vrem să-l cunoaştem în totalitatea sa ca fiind închis în limitele epidermei sale.

Aşadar, ceea ce omul trăieşte pe Pământ trebuie cercetat împreună cu axa Pământului, aşa cum într-o altă perspectivă un anumit fel de inteligenţă este observată în legătură cu rotunjimea feţei sau cu unghiul feţei omului. Într-o concepţie despre lume care urmăreşte adevărul, este important să nu se confunde ceea ce este un adevăr parţial cu un adevăr deplin. La conceperea omului ca o totalitate care îl reprezintă ca fiinţă spiritual-sufletească se ajunge dacă nu considerăm ca adevăr deplin omul ca fiinţă fizică închisă în sine. Ca fiinţă spiritual-sufletească, omul este un adevăr închis în sine, o individualitate adevărată. Însă ceea ce el ocupă între naştere şi moarte ‒ fizicul şi corpul eteric ‒ nu sunt realităţi în sine, ele sunt membre ale întregului Pământ şi, aşa cum vom vedea îndată, chiar şi ale altui întreg.

Ajungem astfel la ceva ce trebuie luat în seamă într-un sens mai exact. Trebuie să atrag atenţia asupra unui lucru: reprezentările pe care ni le facem asupra omului au aproape întotdeauna tendinţa de  a-l considera un fel de corp solid sau pe-aproape. Desigur, suntem conştienţi că omul nu este chiar un corp dur, că este într-o oarecare măsură maleabil; dar de obicei nu conştientizăm că omul este alcătuit mai mult de 75% din lichid şi că numai restul de 25% poate fi conceput ca o fiinţă care conţine în sine materie minerală solidă. Omul este 75% o fiinţă de apă. Acum, vă întreb, este corect să descrii organismul uman în felul cum se obişnuieşte, în imagini clar conturate: aici avem un lob al creierului, aici avem cutare organ şi aşa mai departe, şi apoi să se procedeze ca şi cum aceste organe net conturate acţionează împreună, din activităţile lor rezultând activitatea întregului organism uman? Luat în fond, acest lucru nu are nici un sens. Este totuşi vorba ca şi noi să avem în vedere că, în limitele epidermei sale, omul este ca o apă unduitoare, că are importanţă şi ceea ce este numai interior lichid unduitor, că, aşadar, nu ar trebui să spunem că omul este mai mult sau mai puţin un corp solid. Privit din punctul de vedere al ştiinţei spiritului, acesta are o semnificaţie foarte profundă. Căci tocmai ceea ce este solid, ceea ce se află într-un anumit mod legat de mineralul exterior, acest aspect solid al omului are în organismul uman o anumită relaţie cu Pământul.

Am constatat cele mai variate relaţii ale omului cu lumea înconjurătoare; acum vrem să descoperim relaţia a ceea ce este solid în el cu Pământul. Această relaţie există. Dar ceea ce este element lichid în om nu are nici o relaţie cu Pământul, ci are o relaţie cu Cosmosul planetar extraterestru, în mod preferenţial cu Luna. Exact aşa cum Luna are o legătură, chiar dacă nu directă, indirectă cu geneza fluxului şi refluxului, aşadar cu anumite configuraţii ale părţii lichide a Pământului, tot astfel ea are legături cu ceea ce se întâmplă în partea lichidă a organismului uman. Ieri v-am spus că avem, pe de o parte, o astronomie care este valabilă pentru Soare ‒ dar şi pentru Pământ ‒ şi că noi suntem integraţi în această astronomie ca organism care include în sine o componentă solidă, iar pe de altă parte o astronomie lunară, diferită, în care suntem integraţi în aşa fel încât ea are de-a face cu componenta lichidă a organismului nostru. Vedeţi, aşadar, că în corpul nostru fizic-solid şi în corpul nostru fizic-lichid acţionează forţele Cosmosului.

Are însă o importanţă mult mai mare faptul că asupra omului solid are o influenţă directă eul nostru, iar asupra omului lichid are o influenţă nemijlocită corpul nostru astral, astfel încât ceea ce acţionează asupra organizării noastre de către spiritualul-sufletesc ajunge, prin corporalitatea noastră, la o relaţie cu toate forţele şi mişcările Cosmosului. Aceste mişcări ale Cosmosului au fost dintotdeauna obiect al observaţiilor, plecând de la cele mai diferite puncte de vedere ale concepţiilor despre lume. Dacă luăm în considerare cultura veche persană, existau cercetări privitoare la mişcările din Univers; existau astfel de cercetări şi la caldeeni şi la egipteni. Şi nu este lipsit de interes să urmărim cum se situau egiptenii faţă de mişcările Universului. Egiptenii au avut prilejul, aparent la început, din motive cu totul materiale, să studieze legătura Pământului cu Cosmosul extraterestru. Căci ţara lor era dependentă de inundaţiile Nilului, iar acestea se produceau când Soarele avea o anumită poziţie în Cosmos. Aceasta putea fi determinată după poziţia lui Sirius [47], astfel încât egiptenii ajunseseră să-şi facă reprezentări despre poziţia Soarelui faţă de stelele pe care azi le numim fixe. Se făceau cercetări extinse în colonii de preoţi egipteni, în misterii preoţeşti egiptene, cu privire la poziţia Soarelui faţă de alte stele, numite azi stele fixe. Am mai menţionat că egiptenii cunoşteau deja faptul că Soarele, cu fiecare an, pare a fi deplasat faţă de celelalte stele de pe cer. Astfel încât ei luau în calcul că stelele ‒ indiferent dacă aparent sau real ‒ se mişcă pe cer şi observau că ele aveau în cursul zilelor o viteză, că Soarele avea altă viteză, dar nici pe departe ca cea a celorlalte stele. Soarele rămâne puţin în urmă. Egiptenii ştiau şi consemnau faptul că Soarele rămâne în decurs de 72 de ani cu o zi în urmă, aşadar că atunci când o stea cu care Soarele răsărise în acelaşi timp apare din nou după 72 de ani acesta nu răsare în acelaşi timp cu ea, ci cu 24 de ore mai târziu. Steaua care aparţine lumii stelelor fixe a grăbit pasul în 72 de ani cu o zi întreagă. Acesta este drumul pe care-l fac stelele şi cel pe care-l face Soarele (planșa 24, sus). Soarele rămâne cu o zi în urmă în 72 de ani. Dacă înmulţesc cu 360, voi obţine 25 920 de ani. Acesta este numărul pe care l-am întâlnit adeseori. Este timpul de care are nevoie Soarele pentru ca prin rămânerea lui în urmă să ajungă din nou la punctul de plecare, dând astfel ocol întregului Zodiac. Aşadar, în 72 de ani el a rămas în urmă cu exact un grad, căci un cerc are, după cum ştiţi, 360 de grade. După aceste calcule împărţeau egiptenii marele an, care cuprinde de fapt 25 920 de ani, în 360 de zile. Dar o astfel de zi este lungă de 72 de ani. Aceasta este în medie şi durata de viaţă maximă a omului. Sigur că unii depăşesc această vârstă, iar alţii nu ajung la ea, dar este o limită superioară a duratei de viaţă a omului. Aşa încât se poate spune că acest întreg context este construit în Cosmos cu scopul de a menţine o viaţă umană timp de o zi solară lungă de 72 de ore. În orice caz, omul este emancipat faţă de aceasta. El se poate naşte în orice moment, dar viaţa sa ca om fizic între naştere şi moarte se orientează după această zi solară. Egiptenii acceptaseră şi anul obişnuit de 360 de zile nu de 365 de zile, aşa cum este în adevăr, până când lucrurile s-au potrivit atât de puţin cu mersul stelelor încât au fost introduse şi celelalte cinci zile. Dar de unde ştim că egiptenii acceptaseră iniţial anul de 360 de zile? S-a produs o neînţelegere prin faptul că preoţii vorbiseră de un mare an cosmic. Pentru acest an cosmic este valabil un grad, a 360-a parte, un an cosmic de 72 de ani. Omul a fost articulat la Cosmos, s-a clarificat relaţia sa cu Cosmosul.

plansa 24  Planșa 24
[măreşte imaginea]

Dar datorită decadenţei întregii evoluţii a poporului egiptean nu s-a lămurit maselor largi ‒ şi aceasta s-a petrecut în modul cel mai caracteristic ‒ ceea ce este entitate a omului, ceea ce este legătură a omului cu Cosmosul. Exista raţionamentul că dacă toţi oamenii ar şti că sunt o entitate integrată în Cosmos în aşa fel încât durata vieţii lor este o componentă a duratei de viaţă a unui ciclu solar, ei s-ar simţi integraţi în Cosmos, nu s-ar mai lăsa conduşi, fiecare s-ar considera un membru al Cosmosului. ‒ Acest lucru trebuiau să-l ştie numai cei care erau consideraţi a fi chemaţi să conducă. Ceilalţi oameni nu trebuiau să aibă o asemenea ştiinţă cosmică, ci o ştiinţă a zilei. Acest lucru se leagă de întreaga decadenţă a evoluţiei culturale egiptene. Şi ceea ce se considera a fi necesar pentru iniţierea omenirii nematurizate în anumite misterii a fost extins de cultura egipteană la lucruri care dădeau putere conducătorilor.

Multe lucruri care impregnează, în prezent, sufletul uman au venit din surse orientale. De asemenea, şi creştinismul tradiţional conţine multe lucruri ce-şi au originea în surse orientale. Dar o puternică influenţă a trecut din cultura egipteană în creştinismul roman. Aşa cum poporul egiptean trebuia să rămână ignorant referitor la legătura sa cu Cosmosul, tot astfel în anumite cercuri ale romanismului exista părerea că poporul trebuie să rămână ignorant cu privire la relaţia lui cu Cosmosul aşa cum a survenit prin misteriul de pe Golgota. ‒ De aici, acea luptă dură, atunci când, dintr-o necesitate culturală şi interioară, se atrage atenţia asupra faptului că evenimentul de pe Golgota nu trebuie gândit în afara oricărei legături cu restul concepţiei despre lume, ci că el trebuie să fie cuprins în întregul concepţiei despre lume, când se atrage atenţia asupra faptului că ceea ce s-a întâmplat pe Golgota are legătură cu întreaga lume şi cu constituţia acesteia. Din acest motiv, desemnarea lui Christos ca fiind Spiritul solar în sensul în care am făcut-o noi se consideră a fi cea mai gravă erezie.

În nici un caz nu trebuie crezut că lucrul de care este vorba aici nu ar fi cunoscut anumitor persoane, din prima linie conducătoare, care combat ceea ce v-am spus acum. Bineînţeles că le este cunoscut. Dar la fel cum preoţii egipteni ştiau foarte bine că anul obişnuit nu are 360 de zile, ci 365¼ de zile, tot aşa anumiţi oameni ştiu foarte bine că în cazul tainei lui Christos este vorba de misteriul solar. Dar omenirii actuale nu trebuie să i se aducă la cunoştinţă această cunoaştere, căci ceea ce am spus ieri este adevărat: concepţia materialistă despre lume este mult mai dragă acelei categorii de oameni decât ştiinţa spiritului. Concepţia materialistă despre lume are şi ea consecinţele ei practice. Are consecinţe practice care pot fi studiate făcându-se o comparaţie între timpul actual şi vechea cultură egipteană. Egiptenii erau dependenţi de mersul Soarelui, aşadar de legătura dintre terestru şi ceresc cu privire la cultura lor exterioară. Dacă era ţinută secretă legătura dintre fenomenele cosmice şi acţiunea lor asupra culturii proprii Egiptului, aceasta însemna o anumită putere în mâinile preoţimii egiptene în decadenţă. Prin aceasta, cel care trebuia să lucreze în Egipt era avizat că trebuie să accepte directivele date de preoţii care aveau cunoaşterea respectivă.

Dacă civilizaţia europeană şi cea americană şi-ar păstra caracterul actual, dacă s-ar menţine concepţia materialistă copernicană despre lume împreună cu lăstarul ei, teoria lui Kant-Laplace, în mod necesar ar trebui să ia naştere o concepţie materialistă despre lume şi pentru fenomenele biologice, fizice, chimice. Această concepţie materialistă despre lume nu poate să includă în structura ei ordinea morală a lumii. De asemenea, nu are nici o posibilitate să implice în structura ei evenimentul Christos; să fii adept al concepţiei materialiste despre lume şi în acelaşi timp creştin nu poate fi posibil, dacă vrei să fii cinstit şi sincer. Din această cauză în cultura europeană şi americană trebuiau să apară urmările practice ale sciziunii dintre materialism, pe de o parte, şi imaginea morală a lumii fără legătură cu imaginea materialistă a lumii şi conţinuturile credinţei, pe de altă parte. Consecinţa acestui fapt constă în aceea că oamenii, care nu au fost determinaţi de motive exterioare să fie necinstiţi interior, au aruncat peste bord credinţa şi au statuat imaginea materialistă a lumii şi pentru viaţa umană. Prin aceasta imaginea materialistă a lumii a devenit imaginea socială a lumii. Dacă acest lucru s-ar perpetua în cadrul culturii europene şi americane, oamenii ar avea doar o imagine materialistă a lumii, nu ar şti nimic despre legătura Pământului cu forţele cosmice, aşa cum am spus de mai multe ori. Dar o anumită castă preoţească ar deţine cunoaşterea legăturii cu imaginea cosmică la fel cum preoţii egipteni păstrau cunoştinţa despre anul platonic, marele an cosmic şi marea zi cosmică. Această castă preoţească ar putea spera să domine poporul, care se degradează în mod barbar sub acţiunea materialismului.

Este natural că astfel de lucruri sunt spuse azi numai dintr-un sentiment al datoriei faţă de adevăr, dar ele trebuie neapărat spuse. Un număr cât mai mare de oameni trebuie să afle despre misteriul de pe Golgota, să înţeleagă importanţa sa cosmologică. Omenirii Pământului trebuie să nu-i rămână ascuns faptul că ea este legată de un spirit extraterestru care a existat în Palestina la începutul calendarului nostru şi a fost întruchipat de omul Iisus. O astfel de percepere, depăşirea necinstei, uzuală în probleme legat de concepţie despre lume şi în mărturisirile de credinţă, este o sarcină a zilelor noastre. Căci în prezent, pe de o parte, se ascultă povestiri despre cum se mişcă Pământul în jurul Soarelui într-o elipsă şi cum a evoluat el în sensul teoriei lui Kant-Laplace, şi se subscrie la aceasta; pe de altă parte, se ascultă povestiri despre faptul că la începutul calendarului nostru în Palestina s-au întâmplat anumite lucruri. Se acceptă aceste două aspecte fără a le pune într-o relaţie, ele sunt luate ca atare şi se gândeşte că acest fapt este fără consecinţe. Nu este aşa, deoarece este mai puţin grav când minciuna este concepută în mod conştient decât atunci când ea se manifestă în mod inconştient şi-l înjoseşte pe om, îl barbarizează. Minciuna pleacă împreună cu conştienţa din corpul fizic şi din cel eteric odată cu adormirea, este prezentă în existenţa aspaţială şi atemporală, în existenţa veşnică, când omul se află în somnul fără vise. Aici se pregăteşte tot ceea ce minciuna poate deveni în viitor când ea se află în conştienţă. Dar dacă minciuna se află în subconştient înseamnă că ea rămâne în pat cu corpul fizic şi cu cel eteric. Aici, în timp ce omul nu-şi foloseşte corpurile fizic şi eteric, ea aparţine Cosmosului, nu numai Cosmosului pământesc, ci întregului Cosmos. Aici ea lucrează la distrugerea Cosmosului, la distrugerea întregii umanităţi, aici începe distrugerea însăşi a omenirii.

Omenirea nu poate face faţă la ceea ce o ameninţă prin nimic altceva decât prin strădania de a obţine adevărul interior referitor la problemele cele mai mari ale existenţei. În prezent, există, aşadar, întru câtva o chemare adresată omenirii, pornită din impulsurile timpului nostru, ca să nu mai permită să existe mai departe o astronomie de tip materialist, care nu știe nimic despre faptul că într-un anumit moment s-a format evenimentul de pe Golgota. Dar orice astronomie care include Luna în structura cosmică la fel ca şi Soarele şi Pământul, în loc să le lase cele două curente să curgă unul într-altul, dar așa încât ele să fie curente separate, orice astfel de astronomie este o astronomie păgână, nu o astronomie creştină. Din această cauză, din punct de vedere creştin trebuie să fie respinsă orice învăţătură evoluţionistă care nu descrie lumea în mod unitar. Dacă urmăriţi cartea mea Ştiinţa ocultă, veţi vedea cum, în timp ce descriu perioada Saturn, perioada Soare, curentul se divide în două curente, apoi acţionează împreună. Acolo aveți cele două curente. Când se descrie însă aşa cum se face în mod curent, se folosesc noţiuni care sunt în sensului continuării evoluţiei păgâne. Aceasta merge până în detalii. Când teoreticianul evoluţionist actual descrie în sens darwinist evoluţia formei organice, el spune: La început au existat forme organice simple, apoi altele mai complicate, apoi altele şi mai complicate etc., până se ajunge la om (planșa 25, sus). Dar lucrurile nu stau aşa, ci dacă luăm omul, este alcătuit din trei părţi, numai capul său este perfecţionarea formelor animale inferioare. Ceea ce are omul drept cap este perfecționarea formelor animale inferioare. Ceea ce este anexat capului a luat naştere mai târziu. Aşa că nu ne este permis să spunem că măduva spinării se transformă devenind cap, ci trebuie să spunem: Capul nostru a luat naştere cu siguranţă din formaţiuni anterioare care erau asemănătoare măduvei spinării, iar coloana dorsală actuală nu are nici o legătură cu această evoluţie, ci este o anexă mai târzie, iar ceea ce este astăzi formaţiunea capului îşi are originea într-o coloană dorsală altfel formată.

plansa 25  Planșa 25
[măreşte imaginea]

Menţionez acest lucru pentru cei care s-au ocupat cât de cât cu teoria descendenţei şi pentru ca dumneavoastră să vedeţi că o linie dreaptă de observaţii cosmice conduce la consideraţii cu privire la ceea ce există în evoluţia umanităţii şi pentru ca să înţelegeţi că este necesar ca ştiinţa spiritului să lumineze toate domeniile ştiinţei şi ale vieţii, că lucrurile nu pot continua aşa cum s-a întâmplat în ultimele secole, când ştiinţa s-a dezvoltat sub influenţa concepţiei materialiste despre lume, rezultat al conceperii materialiste a creştinismului. Materialismul îl datorăm devenirii materialiste a concepţiei creştine despre lume. Trebuie restabilită învăţătura despre Christosul cosmic în opoziţie cu impregnarea materialistă a acestei învăţături. Aceasta este sarcina cea mai importantă a timpului nostru. Înainte de a se recunoaşte că aceasta este sarcina cea mai importantă a timpului, nu se va putea concepe clar nici un domeniu al cunoaşterii.

Am vrut să vă aduc azi unele elemente care să vă lămurească de ce adversari rău intenţionaţi se ridică cu atâta înverşunare împotriva a ceea ce trebuie să întâmpine omenirea, în prezent, dintr-o necesitate interioară. Şi a trebuit să leg această întreagă abordare de cosmologie. Vom continua joia viitoare, aici, la ora opt.