Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

OMUL – HIEROGLIFĂ A COSMOSULUI

GA 201


NOTE

Ar fi împotriva sensului acestor conferinţe a voi să cauţi în ele ce se află în cărţile obişnuite de astronomie. Ele vorbesc despre ceea ce nu există în aceste cărţi, despre relaţia existenţială, genetică dintre om si Cosmos. Aceasta dă abordării o altă dimensiune. Acolo unde se face referire la astronomia obişnuită, aceasta se realizează cu totul sumar; numai în mod aluziv se face trimitere la ceea ce poate fi căutat şi găsit în altă parte. Totuşi, în mod natural, în expuneri se strecoară şi aspecte astronomice în sensul obişnuit, prezentate mai mult într-un mod întreţesut decât explicit. Descrierea precesiei, de exemplu, este de aşa natură încât obţii impresia că pătrunzi în ceea ce au făcut cu adevărat astronomii-preoţi egipteni. Chiar dacă aceasta a fost mai mult decât astronomie obişnuită, ea a devenit punct de plecare.

Baza textelor: Cele 16 conferinţe au fost stenografiate de stenografa de profesie Helene Finckh. Tot ei i se datorează copia dactilografiată a acestora. Încă din vara anului 1920 Walter Johannes Stein a înregistrat propuneri pentru textul într-un exemplar al copiei. În 1940-1942 Louis Locker a prelucrat, cu aprobarea încurajatoare a doamnei Marie Steiner, primele 12 conferinţe pentru tipar şi le-a publicat în revista „Mathematisch-Astronomische Blätter“ (nr. 2-4) a Secţiei matematică-astronomie a institutului Goetheanum, prevăzute cu un număr mare de note foarte competente. El a făcut şi încercarea de a reda în facsimile desenele care au însoţit expunerea, schilate pe tablă de conferenţiar (cele care mai există), ceea ce atunci, din motive de costuri, nu a fost posibil decât pentru primele trei conferinţe. Locker pare să nu fi ştiut nimic despre propunerile de text ale lui W.J. Stein. În 1958, Günther Schubert, împreună cu Hella Wiesberger, a prelucrat textul pentru ediţia completă. Ediţia prezentă este legată în principal de acest text, totuşi la pasajele dificile a folosit şi celelalte prelucrări. Pentru toţi redactorii s-a pus sarcina, mai ales în cazul conferinţelor, de a adapta rostirea liberă a cuvântului purtat de ton şi gestică, care în mare măsură a fost completată prin desenare, la particularităţile lecturii, spre deosebire de audiţie. Pentru a menţiona numai un detaliu referitor la acest aspect, să ne referim la faptul că pentru audiţie repetiţiile înseamnă cu totul altceva decât pentru lectură. O anumită redactare a textului ar fi din această cauză necesară chiar şi în cazul în care nu ar exista nici un pasaj care să creeze dificultăţi înţelegerii şi unde se pune problema dacă textul a fost transmis în mod obiectiv, corect. În această privinţă, prezenţa stenogramei este de un ajutor esenţial. Noua sa transcriere a avut deja loc datorită domnişoarei Hedwig Frey şi mai târziu din nou doamnei Ulla Trapp şi a putut înlătura unele neclarităţi, dar şi unele aspecte stilistice care nu au existat în vorbire, ci numai în stenogramă. În cele ce urmează sunt redate numai îmbunătăţirile de text mai importante care au rezultat din confruntarea cu stenograma. Stenograma a cuprins şi structura generală a desenelor, cuprinzând unele notiţe şi însemnări. Cu toate acestea legătura dintre text şi desene nu a putut să fie restabilită cu deplină siguranţă peste tot.

1. o temă care a mai fost abordată aici în ultimul timp: în conferinţa din 28 martie 1920. Factori de vindecare pentru organismul social, 1984, p. 40, GA 198.

2. V-am spus cum imposibilitatea de a realiza o punte între cele două lumi... l-a determinat pe Kant să scrie două critici: menţiunea se află în volumul Soziales Verständnis aus geisteswissenschaftlicher Erkenntnis, GA 191.
    Immanuel Kant, Konigsberg, 1724–1804, tot acolo.
    Critica raţiunii pure, 1781; Critica raţiunii practice, 1788; Critica puterii de judecată, 1790.

3. cursul ţinut de curând pentru medici: 20 de conferinţe, Dornach 21 martie – 9 aprilie 1920. Apărut ca volum: Ştiinţa spiritului şi medicina, GA 312.

4. seria de conferinţe ţinute aici de prietenii noştri şi de mine: este vorba de manifestarea Antroposofia şi disciplinele ştiinţifice, 24 III - 7 IV 1920, Dornach:
    1. Dr. Rudolf Steiner, Antroposofia şi ştiinţele actuale
    2. Dr. Carl Unger, Antroposofia şi bazele teoretice ale cunoaşterii în ştiinţele naturii
    3. Dr. Friedrich Husemann, Nervozitatea, concepţia despre lume şi antroposofia
    4. Dr. Walter Johannes Stein, Antroposofia şi fiziologia
    5. Dr. Eugen Kolisko, Antroposofia şi chimia
    6. E.A. Karl Stockmeyer, Antroposofia şi fizica
    7. Dr. Oskar Schmiedel, Antroposofia şi teoria culorilor
    8. Dr. Roman Boos, Antroposofia şi ştiinţa dreptului
    9. Dr. Rudolf Steiner, Antroposofia şi ştiinţa igienei ca problemă socială.

5. să se afle ce reprezintă această construcţie: vezi Căi spre un nou stil arhitectural, cinci conferinţe, GA 286.

6. aspect expus în conferinţa ţinută alaltăieri: Igiena ca problemă socială, GA 314.

7. Medicilor le-am putut arăta: vezi nota 3.

8. despre structura entităţii umane: vezi Despre enigmele sufletului, 1917, GA 21.

9. într-o lume pe care am descris-o: de exemplu, în Teosofia, 1904, GA 9.

10. Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?: 1904/1905, GA 10.

11. ce am făcut de la începutul celei de a cincea epoci postatlanteene: vezi Ştiinţa ocultă, 1910, GA 13.

12. Dr. Walter Johannes Stein, Viena, 1891–Londra 1957. Iniţial matematician apoi scriitor în domeniul filosofiei şi istoriei. Învăţător la şcoala Waldorf, Stuttgart.

13. nostalgii care se aflau la baza întrebărilor puse: după conferinţa din 10 aprilie probabil a avut loc o discuţie despre care n-au rămas notiţe. S-au desenat lemniscate care au fost apoi şterse.

14. parcurgând Zodiacul şi în cursul zilei: trecerea prin Zodiac este raportată aici şi la deplasarea diurnă. Această relaţie este exprimată în euritmie. A se vedea Naşterea şi dezvoltarea euritmiei, GA 227.

15. toate sufletele celor morţi să poată avea loc aici: David Friedrich Strauss discuta această problemă în Credinţa veche şi cea nouă, paragraful 41, la pagina intitulată „Local pentru sufletele omeneşti moarte“.

16. ceea ce astronomii de astăzi numesc nutaţia axei Pământului: axa Pământului descrie un dublu con prin aceea că nu trece într-o parte a centrului Pământului, ci prin el. – Conul nu este circular, ci eliptic. Liniile suprafeţei formează cu axa conului un unghi de 9,2"–17,2". Nutaţia este aşadar foarte mică. Aşa-numita „nutaţie longitudinală“, cu amplitudinea de 17,2", se suprapune precesiei anuale de 50,26" ca oscilaţie cu perioada de 18,6 ani, care poate modifica deplasarea punctului echinocţial cu aproximativ 1/9 a valorii. Deplasarea care rezultă este maximă atunci când nodul lunar coincide cu echinocţiul (proxima dată la 2 decembrie 1987), minimă cu 9,3 ani mai târziu. 9,2" înseamnă o oscilaţie în înclinaiia eclipticii. Aceasta din urmă îşi are maximumul la data menţionată.

17. Aşa cum Soarele... la fel procedează şi Luna: aici se face o comparaţie între mişcarea Lunii şi cea a Soarelui privind relaţia lor cu Ecuatorul ceresc. Textul este uşor adăugit. – Dacă s-ar urmări compararea mişcărilor mai pe larg, s-ar putea pune în evidenţă trei aspecte:

1) Mişcarea Lunii şi cea a Soarelui ar fi, raportat la Ecuator, asemănătoare, chiar dacă Luna s-ar mişca în ecliptică sau cel puţin într-o formă apropiată de aceasta. Numai că mişcarea Lunii este de aproximativ 13 ⅓ mai rapidă decât cea a Soarelui.

2) Drumul Lunii este însă opus eclipticii. El este înclinat cu 5° faţă de aceasta şi punctele sale de intersecţie, nodurile lunare, se deplasează în 18 ani – mai precis în 18 ani şi 7 luni – o dată în sens invers. Astfel, Luna revine abia după 18 ani de unde a plecat. În felul acesta nodurile lunare se repetă pe cerul stelelor mai exact după 18 ani, nu după o lună.

3) În timp ce poziţia cea mai înaltă a Soarelui deasupra Ecuatorului este de 23½°, cea a Lunii oscilează în cursul a 18 ani între 18½°şi 28½°. Acelaşi lucru este valabil şi pentru poziţiile cele mai joase sub Ecuator.
În acest timp, deplasarea punctului echinocţial în ecliptică rămâne neatinsă. Prin aceasta, Ecuatorul ceresc se dovedeşte a fi o circumferinţă stabilă numai pentru intervale scurte de timp. Cercul care mai trece aproape neschimbat prin aceleaşi stele este ecliptica, nu Ecuatorul. Nodurile Ecuatorului se deplasează în 25 920 de ani în ecliptică, cum o fac nodurile lunare în 18 ani. – O orientare privind mişcarea Lunii faţă de cea a Soarelui este dată anual în „Calendarul stelelor“ al Secţiei matematică-astronomie de la Goetheanum (Ed. Antroposofică, Dornach), în reprezentare grafică.

18. Din timpuri străvechi a fost observat un fenomen astronomic: acesta nu este un lucru stabilit de istoria obişnuită, care-l cunoaşte numai pe Hipparh ca descoperitor al precesiei, mai recent şi pe babilonianul Kidinnu (Kidenas), în mileniul IV î.Chr., ci a rezultat din cercetarea spiritului. El stârneşte însă întrebarea dacă au existat observaţii senzoriale accesibile vechilor egipteni care au putut fundamenta legea despre care vorbim. Cercetarea acestui aspect indică faptul că epoca egipteană a fost chiar predestinată pentru aceasta printr-o anumită constelaţie; vezi nota următoare.

19. după 72 de ani stelele fixe... au devansat Soarele cu o zi: este vorba despre un proces din ecliptică, cel puţin la început. Stelele din ecliptică au un avans faţă de Soare cu o dată precisă. Acum însă data înseamnă un loc fix al răsăritului Soarelui la orizont. Un an se împlineşte când Soarele se reîntoarce la acelaşi loc de răsărire. (Dacă se vorbeşte despre răsărituri, trebuie subînţelese şi apusurile.) Cu o precizie mai mare, această reîntoarcere se produce la fiecare patru ani. În intervalul dintre aceşti ani există deplasări de ¼ de zi, care sunt anihilate prin introducerea zilei suplimentare din anii bisecţi. Faptul că Soarele se află în punctul echinocţial înseamnă că răsăritul lui are loc în punctul de est al orizontului (aşadar, apune în punctul vestic). – Egiptenii comparau răsăritul stelelor cu răsăriturile Soarelui. Ce ne spune această comparaţie? Chiar dacă Soarele revine după un an în acelaşi loc de răsărire, el realizează la orizont, în ceea ce priveşte punctul său de răsărire, o mare oscilaţie. Stelele însă par să răsară în fiecare noapte în acelaşi loc. În realitate, ele îşi schimbă încet acest loc, în 72 de ani, cu o distanţă echivalentă celei cu care Soarele se deplasează când (după o zi) răsare în acelaşi loc. Despre acest fapt este vorba aici. El este însă valabil numai pentru stelele din ecliptică, şi despre aceste stele se vorbeşte în astronomie. Ele se evidenţiază din multitudinea celorlalte printr-o experienţă specială, şi despre acest lucru vom discuta în conferinţa următoare. Despre aceste stele este vorba în observarea legii celor 72 de ani. În domeniul punctelor echinocţiale de primăvară şi toamnă, legea este însă valabilă şi pentru o ambianţă stelară mai largă a eclipticii, care însă se restrânge spre punctele echinocţiale în cazul eclipticii. Precesia este descrisă în mod abstract, ca deplasare a punctului de primăvară pe ecliptică anual cu 50,256", care în curs de 72 de ani înseamnă exact 1°, în timp ce Soarele avansează în sens invers într-o zi tot cu 1°. Odată cu punctul de primăvară, Ecuatorul alunecă sub un unghi fix în lungul eclipticii. El se deplasează trecând peste stele, în timp ce ecliptica îşi păstrează aproape neschimbată poziţia faţă de stele. În timp ce pe Pământ Ecuatorul este ancorat fix în orizont de la est la vest, se ajunge la o mişcare oblică a stelelor faţă de Ecuator. Dacă pe o hartă a stelelor se încearcă să se deplaseze Ecuatorul în lungul eclipticii, se vede uşor că el trece prin steaua Aldebaran, dacă se deplasează înapoi punctul de primvară cu aproximativ 1/6 din ecliptică. Acest lucru se întâmpla acum mai mult de 4 000 de ani. Un calcul exact al precesiei arată că Aldebaran a ajuns în anul 2092 î.Chr. din emisfera sudică la Ecuator. Ea era la o distanţă de 14,28° de punctul de primăvară. Această constelaţie se dovedeşte, la o observaţie mai atentă, un profesor sensibil, direct, care ne învaţă legea celor 72 de ani, în măsura în care se află în această situaţie. Să privim constelaţia la echinocţiu, în momentul în care punctul de primăvară apune (fig. 5).

fig.5, fig.6

Soarele se află în sau foarte aproape de acest punct şi apune, în cazul ideal, împreună cu constelaţia în punctul vestic. În Egipt, Ecuatorul traversează o pantă abruptă cu o înclinalie de 60° şi încă şi mai abrupt cu 24°, aşadar ecliptica pătrunde aproape vertical de asemenea în punctul vestic, iar paralel cu Ecuatorul alunecă în jos Soarele şi stelele. Când Soarele a alunecat mult sub orizont după direcţia S1, cerul s-a întunecat suficient pentru ca stele ca Aldebaran să devină vizibile. În acest timp, Aldebaran a trecut din A în A1 imediat deasupra orizontului. Aici el se aprinde şi apune după 1½ minute. Este ultimul lui apus vizibil, apusul heliacal. În seara următoare Soarele a ajuns prea aproape, pentru ca Aldebaran să poată deveni vizibil. Şi Aldebaran nu este o stea oarecare, ci steaua principală din constelaţia Taurului, căreia în vechiul Egipt i se acorda o importanţă deosebită. Un Aldebaran care apune la echinocţiu în mod heliacal în punctul de apus al Soarelui trebuia să atragă asupra sa în mare măsură interesul egiptenilor, ţinând seama de faptul că răsăriturilor şi apusurilor heliacale li se atribuia în vechea astronomie o mare importanţă. Astfel, egiptenii din vechile timpuri, de exemplu, au fixat începutul anului după răsăritul heliacal al lui Sirius. – Atât despre anul 2092 î.Chr. Să ne imaginăm acum că am fi transpuşi cu un mare număr de ani în urmă, de exemplu, cu de 15 ori 72 = 1 080. Punctul E al eclipticii, la distanţă de 15° de vest, era atunci punctul de primăvară. Să ne imaginăm din nou momentul în care el apune în vestul W (fig. 6). Nu trebuie însă să fie în noaptea echinocţiului, ci în ziua în care Soarele se află în acelaşi punct al eclipticii ca în fig. 5, aşadar cu 15 zile înainte de echinocţiu. Prin acest punct, Ecuatorul vechi descria un unghi de 24° faţă de ecliptică. Pe el sunt plasaţi Aldebaran şi punctul ajutător A1. Pe noul Ecuator aceştia se află la sud de Ecuator. Vechiul Ecuator apare, cu un unghi de 24°, în S, ca fiind paralel cu cel nou. Soarele aflat în S a apus deja. Punctul de apunere este U. Dacă ne imaginăm întregul cer, inclusiv Soarele, întors înapoi cu unghiul SU, obţinem momentul când Soarele apune. A şi A1 apar totuşi înapoi în A' şi A'1 şi se vede că ele au aceeaşi poziţie faţă de orizont ca în fig. 5. Aşadar şi Aldebaran apune în mod heliacal în U. Ceea ce pentru noi este rezultat al unei reconstrucţii, Aldebaran îl prezenta în mod vizibil egiptenilor. Aceştia puteau observa două feluri de fenomene. În primul rând, că Aldebaran avea întotdeauna apusul său heliacal, când Soarele venea spre el, cu locul lui de apunere, din stânga. În al doilea rând, că locul comun de apunere al Soarelui şi al stelei se deplasa încet spre dreapta, în cei 15 ori 72 de ani acceptaţi aici de la punctul U până la poziţia vestică W. Pentru această deplasare, Soarele are nevoie de 15 zile, pentru că înainte cu 15 zile de echinocţiu a apus în U, dar la echinocţiu în W. Steaua s-a deplasat, aşadar, în 72 de ani tot atât cât s-a deplasat Soarele într-o zi. Se mai pot adăuga două observaţii.

1) Apusurile heliacale nu au în sine nimic de-a face cu legea celor 72 de ani. Dar cele ale lui Aldebaran, care au avut loc timp de mai multe milenii exact în acelaşi loc cu cel al Soarelui, trebuie să fi atras în mod cu totul special atenţia asupra deplasării acestui loc comun. Nu este un lucru obişnuit ca apusul heliacal al unei stele să se producă în locul unde a apus însuşi Soarele, ci este o proprietate caracteristică evoluţiei cereşti a lui Alderbaran din vremea egiptenilor. În prezent, această condiţie nu mai este realizată decât într-o oarecare măsură.

2) Cu ajutorul unei figuri plane, noi am analizat dacă în realitate este vorba de un fragment de sferă. Deosebirea dispare dacă laturile triunghiurilor sferice sunt suficient de mici. Cele 15° ale noastre nu sunt chiar mici, dar coincidenţele care apar la unghiuri mici sunt totuşi bine realizate pentru ca, de exemplu (vezi fig. 6), să nu se instaleze nici o deosebire între cercul mic, pe care migrează Soarele de la U la S, şi arcul cercului mare A A1.

20. filosoful Schelling avea perfectă dreptate: Friedrich Wilhelm Joseph Schelling, Leonberg, 1775–Bad Ragaz, 1854. Vezi Enigmele filosofiei de Rudolf Steiner, 1914, GA 18, 1985, S 214.

21. Dacă consultaţi manualul „Bischoff“: Th.L.W. Bischoff, Hanovra, 1809–München, 1882. Circunvoluţiunile creierului mare la om, München, 1868; Studiul exercitării medicinei de către femei, München, 1872.

22. o vorbă asupra căreia Goethe... ne atrage atenţia:

De n-ar fi ochiul de natură solară,
Cum am putea vedea noi lumina?
De n-ar trăi în noi forţa lui Dumnezeu
Cum ne-ar putea încânta dumnezeiescul?
(Din Introducerea la O teorie a culorilor, cu introduceri şi comentarii de Rudolf Steiner; vezi în GA, 1c, 1975.)

„Vechiul mistic“ este Jacob Böhme.

23. aşa-numitul experiment al lui Foucault cu pendulul: J.B.L. Foucault, Paris 1819–1868. Experimentul cu pendulul a fost efectuat în 1851 la Panteonul de la Paris.

24. trebuie introdusă o corecţie: este vorba de diferenţa dintre amiaza adevărată şi cea medie, aşa-numita ecuaţie a timpului. Ceasurile merg după amiaza mijlocie, care este proporţională cu timpul stelar.

25. Am atras adeseori atenţia cum stau lucrurile în ceea ce priveşte inima umană: în conferinţa a II-a a cursului pentru medici, Ştiinţa spiritului şi medicina, GA 312. Vezi şi nota 3.

26. Nu are loc o simplă rotire, ci o mişcare complicată: W.J. Stein a introdus în copia stenogramei o observaţie: „Dr. Steiner a spus la 14.XI. 1920 (nu se menţionează cu ce prilej) ceva ce lămureşte acest aspect: Axa de rotaţie nu trece întotdeauna prin cei doi poli, ci descrie în 24 de ore un dublu con lemniscatic, al cărui punct de rotaţie fix este centrul Pământului“. Mai departe W.J. Stein a înscris cu cerneală, în figura din copia stenogramei care corespunde desenului din planşa 12, o altă figură care redă modul său de înţelegere a indicaţiei de mai sus. Ea prezintă la Polul Nord o mică lemniscată având ca punct de încrucişare polul, a cărei proiecţie din centrul Pământului produce conul leminiscatic. Completarea dă dublul con. Ambele puncte de revenire ale lemniscatei fixează un cerc meridian. Meridianul perpendicular pe acesta întâlneşte Ecuatorul în două puncte, dintre care unul din punctele de încrucişare devine o curbă leminiscatică îngustă care se desenează pe Pământ şi după toate aparenţele trebuie să indice mişcarea Pământului. Curba are Ecuatorul ca linie de simetrie. Încrucişarea se face sub un unghi foarte mic şi punctele de revenire ale curbei se ating pe Ecuator în punctul opus punctului de încrucişare.

27. a fost necesar să se suprime pur şi simplu o frază a lui Copernic: acest aspect este discutat mai ales în conferinţa din 28.IX.1919, în Abordarea de către ştiinţa spiritului a problemelor sociale şi pedagogice, GA 162. Vezi şi în cel de al treilea curs de ştiinţe ale naturii, GA 323.

28. v-am vorbit despre ceva remarcabil din timpul vechilor greci: în conferinţa din 20.III. 1920, GA 73 a. De relaţia grecilor cu partea albastră a spectrului de culori s-au ocupat şi filologul Lazarus Geiger (Referitor la istoria evoluţiei umanităţii, Stuttgart, 1971, conferinţa a III-a: Despre simţul culorii în vremuri străvechi şi evoluţia acestuia) şi medicul oculist Hugo Magnus (Evoluţia istorică a simţului culorilor, Leipzig, 1877, p. 14 şi urm.).

29. ceea ce am spus ieri într-un alt loc: în Înnoirea artei didactico-pedagogice prin ştiinţa spiritului, 14 conferinţe ţinute pentru profesorii şi profesoarele din Basel şi împrejurimi de la 20 aprilie la 11 mai 1920, GA 301, 1977, pp. 51–52.

30. Carl Gegenbaur, Würzburg, 1826–Heidelberg, 1903. Lucrarea sa Anatomia comparată a vertebratelor, Leipzig, 1898–1901.

31. Kama Manas: expresie indiană pentru sufletul raţiunii, curentă în literatura teosofică de orientare indiană.

32. glorificarea unei anumite idei pe care a avut-o, de exemplu, Einstein: Albert Einstein, Ulm, 1879–Princeton (N.J.), 1955. Reprezentarea dulapului departe de orice câmp gravitaţional căruia îi este imprimată o acceleraţie cu ajutorul unei frânghii se găseşte în scrierea sa Despre teoria specială şi generală a relativităţii, caietul 38 al culegerii Vieweg, Braunschweig, 1917, pp. 45–48. De teoria relativităţii Rudolf Steiner s-a ocupat încă în 1914 în Enigmele filosofiei, GA 18, în care această teorie este prezentată ca ultima etapă a concepţiei despre lume, înainte să urmeze tranziţia spre ştiinţa spiritului în prezentare fundamentală. Teoria relativităţii este descrisă ca o consecinţă a ştiinţei naturii, care trebuie considerată ca fiind inevitabilă în lipsa ştiinţei spiritului. În anul 1920, teoria relativităţii era intens discutată pentru confirmarea uneia dintre prezicerile ei cu prilejul eclipsei solare din acel an. Vezi şi conferinţa I din cel de al doilea curs de ştiinţe ale naturii, GA 321.

33. sarcini ale institutelor de cercetare: în 1920 a fost fondat la Stuttgart, în cadrul societăţii pe acţiuni „Ziua care vine“, un institut de cercetări de orientare fizică şi chimică, având o secţie de biologie, care a fost mutat câţiva ani mai târziu la Dornach. Detalii privind sarcinile institutului se găsesc în conferinţele a XVI-a şi a XVIII-a din Cursul de ştiinţe ale naturii, GA 323. Primele lucrări realizate în institut au apărut în „Ziua care vine, Institutul de cercetări ştiinţifice, Comunicări“. Caietul 1 (1921) conţine: „Funcţia splinei şi problema plăcuţelor“ de L. Kolisko; Caietul 2 (1923) „Experienţa lui Villard“ de dr. cerc. nat. R.E. Maier; Caietul 3 (1923): „Testarea fiziologică şi fizică a celor mai mici entităţi“ de L. Kolisko. Lucrări ulterioare au apărut în volumele Gaä Sophia, Anuarul Secţiei de ştiinţe ale naturii al Universităţii libere pentru ştiinţa spiritului de la Goetheanum, Dornach, vol. I (1926) şi următoarele.

34. la euritmia noastră: euritmia, arta mişcării inaugurată de Rudolf Steiner, 1912. Vezi Apariţia şi evoluţia euritmiei, GA 277a sau cartea de buzunar Euritmia. Noua artă a mişcării a prezentului.

35. şcoala noastră Waldorf: înfiinţată de Emil Molt (1876–1936) în anul 1919 pentru copiii muncitorilor de la fabrica de ţigări Waldorf-Astoria, ca şcoală unitară populară şi superioară. Ea a fost condusă de Rudolf Steiner până la moartea acestuia în 1925. El a instruit şi cadrele didactice, ţinându-le un curs pregătitor.

36. doamna Molt: Betta Molt, Calw, 1876–Stuttgart, 1939. Soţia fondatorului şcolii Emil Molt şi membru al Colegiului profesoral al şcolii.

37. De Rochas, de exemplu, a furnizat dovezi: Rochas d'Aiglun, Albert de (1837–1914): Este vorba probabil de scrierea Vieţile succesive. Documente pentru studiul acestei probleme. Ar putea fi luate în discuţie şi Les états profonds de l'hypnose, Paris, 1892, sau Les états superficials de l'hypnose, Paris, 1897.

38. Arthur Schopenhauer, Danzig, 1788–Frankfurt a.M., 1860: Lumea ca voinţă şi reprezentare, 1819. Vezi despre Schopenhauer în Enigmele filosofiei, GA 18.

39. Eduard von Hartmann, Berlin, 1842–1906. A făcut legătura dintre idealismul lui Schelling şi cel al lui Hegel şi filosofia voinţei a lui Schopenhauer. Cartea sa Filosofia inconştientului, 1869, s-a bucurat de mare succes. Mult citat de Rudolf Steiner. Vezi Enigmele filosofiei, GA 18, şi Viaţa mea, GA 28.

40. Johannes Schlaf, Querfurt, 1862–1941. A încercat să respingă teoria lui Copernic cu privire la sistemul solar, în Pământul – nu Soarele, 1919, şi Faptul geocentric, 1925.

41. Albert Kalthoff; Barmen, 1850–Bremen, 1906, teolog evanghelic, preşedinte temporar al Ligii germane a moniştilor. A scris, printre altele, Viaţa lui Iisus, 1880, şi Problema Christos, 1902.

42. în afară de faptul că se învârteşte în jurul Pământului, ea se învârteşte şi în jurul axei sale: prima mişcare este egală, a doua nu. De aici „legănatul“ Lunii, aşa-numita libraţiune.

43. ziua stelară a Lunii: pe Lună, în primul rând timpul dintre o culminaţie a unei stele şi următoarea. În mod analog şi ziua solară. Acest timp este însă în mod evident acelaşi ca şi cel dinainte, după care Luna prezintă din nou stelei, respectiv Soarelui, aceeaşi faţă.

44. Când luna plină este raportată la timpul stelar: Luna arată Soarelui aceeaşi faţă pe care o arată şi Pământului. Aceasta nu se întâmplă decât pe Lună plină. De aici Luna plină se poate raporta şi la o stea din ecliptică, ca fiind momentul în care ea prezintă stelei aceeaşi faţă. Timpul dintre două astfel de momente este ziua stelară a Lunii, lunaţia obişnuită este ziua solară a Lunii.

45. întregul sens al unei broşuri ca cea a lui Traub: Friedrich Traub, Rudolf Steiner ca filosof şi teosof, Tübingen, 1919.

46. Cerul si Pământul vor trece: Matei, 24, 35.

47. după poziţia lui Sirius: în timpurile de la început ale Egiptului, inundaţiile Nilului coincideau cu răsăritul heliacal al lui Sirius. Acesta a avut loc în anul 2771 î.Chr. la solstiţiul de vară, dar întârzia de la mileniu la mileniu cu 8 sau 9 zile, mai precis, în anul 2771 î.Chr., la răsăritul heliacal al lui Sirius, Soarele avea longitudinea de 90°, care apoi a crescut într-un mileniu cu 8 şi 9 °. Azi ea este de 130°, iar răsăritul heliacal al lui Sirius are loc în Egipt la 3 august. Vezi L. Borchardt şi P.V. Neugebauer, Observaţii asupra răsăritului timpuriu al lui Sirius în Egipt, în 1926, „Gazeta literară orientală“, 30 (1927), p. 441.

48. Adolf Harnack, Dorpat, 1851–Heidelberg, 1930; Esenţa creştinismului, 16 prelegeri, 1899/1900.

49. Julius Robert Meyer, Heilbronn, 1814–1878. Descoperitor al legii conservării forţei (legea conservării energiei).

50. Gustav Rümelin, Ravensburg, 1815–Tübingen, 1888, scriitor şi om de stat. Amintirile sale legate de J.R. Meyer se găsesc în Cuvântări şi articole (3 volume, 1875–1894).

51. Basilius Valentinus, alchimist, a trăit din 1413 la Mănăstirea lui Petru din Erfurt.

52. Thomas Henry Huxley, zoolog, Ealing, 1825–Londra, 1895.

53. perioada Saros: este de aproape 18 ani, mai exact de 18 ani şi 11 zile şi nu este identică cu revoluţia nodurilor lunare, care este de 18 ani şi 7 luni. Aici întâlnim din nou una dintre „suprapunerile prin deplasare“ care au fost evidenţiate mai înainte.

54. Wilhelm Wundt, Neckarau, 1832–Leipzig, 1920. Despre progresul istoric, vezi Sistemul filosofiei, Leipzig, 1889, şi expunerea mai largă despre Wundt în Enigmele filosofiei, GA 18.

55. Max Rubner, München, 1854–Berlin, 1909, fiziolog şi igienist; Laudă igienei, 1881, Problema duratei vieţii şi relaţiile acesteia cu creşterea şi hrănirea, 1908.

56. voi vorbi... despre filosofia lui Toma de Aquino: Filosofia lui Toma de Aquino, GA 74.

57. Rudolf Eucken, Aurich, 1846–Jena, 1926. Vezi Enigmele filosofiei, GA 18.

    Henri Bergson, Paris, 1859–1941. Vezi Enigmele filosofiei, GA 18.

58. Cartesius, Rene Descartes, La Haye, 1596–Stockholm, 1650. Vezi Enigmele filosofiei, GA 18.

59. Alexander Baumgartner, St. Gallen, 1841–Luxemburg, 1910; Goethe. Viaţa şi lucrările sale, 3 volume, 1911–1913.