Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

SPIRITUALITATEA COSMICĂ ŞI FIZICUL UMAN

GA 202


CONFERINŢA I

Dornach, 26 noiembrie 1920

Am vorbit adeseori despre modul în care fenomenul vieţii umane integrale se exprimă chiar prin silueta umană [ Nota 1 ]. Cel care poate percepe capul omului în mod corect poate recunoaşte felul în care formarea specială, alcătuirea specială a capului este rezultatul unor contexte de viaţă anterioare pe care omul le-a parcurs înainte de a coborî în existenţa pământeană actuală. Iar dacă focalizăm ce este sistemul membrelor umane, desigur considerat în mod spaţial ca fiind continuat spre interior în acele organe de care membrele se leagă local, avem de-a face cu acel sistem care, după anumite metamorfoze, după anumite remodelări, stă la baza a ceea ce va deveni formaţiunea capului uman, într-un viitor care se află dincolo de moarte. Prin aceasta am indicat însă totodată şi o conexiune cosmică a omului. Aşa cum vedem în prezent omul în faţa noastră, putem spune că forma specială a capului său este o metamorfoză a formei membrelor sale anterioare; dar faptul însuşi că omul are o anumită formă a capului se datorează evoluţiei cosmice pe care acesta a avut-o înainte de a fi păşit în lumea terestră. Forma capului este în esenţă un rezultat al evoluţiilor perioadelor Saturn, Soare şi Lună, iar ceea ce este sistem al membrelor este la rândul său punctul de plecare pentru evoluţiile perioadelor Jupiter, Venus şi Vulcan. Numai ceea ce se inseră în esenţa sistemului ritmic actual este, de fapt, omul pământean actual. Astfel încât putem spune: Ceea ce este capul uman a fost format din cele trei încorporări planetare premergătoare Pământului. Ceea ce se află la baza sistemului membrelor este punct de plecare pentru următoarele încorporări planetare ale Pământului. Şi în timp ce omul trece prin viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, el parcurge într-un anumit mod pe cale spirituală încă o dată ceea ce a vieţuit în cursul perioadelor Saturn, Soare şi Lună. El îşi deconstruieşte în mod retrospectiv organismul pământean în organismul de pe Saturn, de pe Soare şi de pe Lună. Tot astfel, ceea ce el dezvoltă pe Pământ ca sistem al membrelor va fi reorganizat mai departe, integrându-se în fizic în cursul încorporărilor Jupiter, Venus şi Vulcan.

Aceste lucruri au, aşadar, un aspect cosmic şi unul teluric. Din această cauză putem aborda şi formarea capului uman în aşa fel încât să focalizăm relaţia entităţii umane cu Cosmosul. Oricum, pentru contemplarea umană ceea ce s-a întâmplat în evoluţia din timpul perioadelor Saturn şi Soare este mai îndepărtat. Ceea ce s-a întâmplat atunci poate fi mai puţin judecat plecând de la punctul de vedere terestru. Dimpotrivă, se poate judeca în mod intensiv ceea ce s-a desfăşurat în cursul evoluţiei vechii Luni, căci într-o anumită privinţă aceasta se repetă în faptele care se derulează în prezent între Pământ şi Lună, pe Luna actuală. Din această cauză se poate studia şi relaţia dintre capul uman şi ceea ce se desfăşoară între Pământ şi Lună. Şi se va ajunge la anumite taine ale formării omului prin focalizarea acestor fapte, ceea ce se poate realiza după cum urmează.

Imaginaţi-vă în mod schematic că omul se află pe Pământ, în picioare; el nu se află în centrul Pământului, ci la distanţa unei raze a Pământului de acest centru. Şi dacă acest lucru îl concepem schematic ca fiind capul uman (vezi figura 1), putem spune: Luna se învârteşte în jurul Pământului, aşadar şi în jurul corpului uman. Prezentat schematic, acest lucru nu ar arăta prea bine.

desen plansa 1 Planşa 1
[măreşte imaginea]

Admiteţi că ar fi Lună plină; ea ar reflecta lumina Soarelui, trimiţând-o spre om. Aşadar, lumina Soarelui acţionează asupra omului. Atrag atenţia că atunci când vorbesc despre om înţeleg capul. Pe partea opusă avem Luna nouă. Nici un fel de lumină nu-l atinge pe om din această direcţie, el este lăsat sie-însuşi. El este mai puţin solicitat de excitanţii luminoşi exteriori care acţionează asupra sa. El este lăsat, din această cauză, mai mult în seama evoluţiei sale interioare. Iar dacă fixaţi primul pătrar şi cel de al doilea pătrar al Lunii, Lună ascendentă, Lună descendentă, există în ambele cazuri mai puţine excitaţii luminoase exercitate asupra omului, din ambele direcţii, decât dinspre Luna plină, dar mai multe decât din direcţia Lunii noi. În afară de aceasta, Luna parcurge, în timp ce-şi descrie orbita în jurul Pământului, întregul Zodiac. Prin acest fapt, lumina este determinată încă într-un alt mod, diferenţiat, lumina Lunii este diferită, venind dintr-un loc care ar avea ca fundal, să spunem, Berbecul, faţă de alt loc care ar avea ca fundal Fecioara. Lumina Lunii, ca atare, este diferenţiată după cum trece printr-un sector sau altul al Zodiacului.

Gândiţi-vă acum la ceea ce am prezentat în mod schematic ca întâmplându-se în momentul exact al evoluţiei umane, adică gândiţi-vă că prin anumite procese într-un corp matern se instalează germenele spiritual al omului care vine mai întâi din evoluţia dintre moarte şi o nouă naştere. În acest timp asupra germenului acţionează Luna. Atunci veţi avea de-a face, mai întâi prin acţiunea Lunii, desigur în legătură cu celelalte corpuri cereşti, cu un proces acţionat din Cosmos ‒ configurarea capului uman în corpul matern. Configurarea capului are loc în întregime sub acţiunea Lunii.

În mod îndreptăţit veţi spune acum: Nu trebuie admis întotdeauna că Luna plină îşi trimite lumina asupra ochilor sau a nasului şi că tocmai partea posterioară a capului, a cărei dezvoltare interioară trebuie să-i fie lăsată sieşi, nu este expusă lumii exterioare, că tocmai ea este expusă Lunii noi. Cu siguranţă, nici nu trebuie să fie acesta cazul. În esenţă, lucrurile stau astfel încât undeva Luna plină este activă faţă de partea anterioară a capului care este faţa, iar undeva partea posterioară a capului este expusă acţiunii Lunii noi. Şi copilul are o anumită poziţie în corpul mamei, şi aceasta este orientată în întregime după Cosmos. Dar datorită faptului că Luna radiază mai mult sau mai puţin oblic spre acea parte a embrionului care trebuie să devină faţa, în funcţie de acest fapt omul va fi dotat cu anumite facultăţi în măsura în care acestea sunt dependente de cap. El va fi înzestrat fizic diferit dacă lumina clară a Lunii va iradia, de exemplu, gura sa decât dacă i-ar iradia ochii. Acest lucru este legat de facultăţile umane în măsura în care acestea sunt dependente de Cosmos. Dar lucrul principal pe care vrem să-l focalizăm acum este acela că în timpul dezvoltării embrionare a omului influenţele care pornesc în special de la Lună sunt cele care formează embrionul uman, care încep cu formarea capului, căci primul lucru care se configurează din om este capul. Şi aceasta pleacă din Lună, aşadar de la ceea ce a rămas din mişcarea şi acţiunea Lunii vechi şi mai ales de la încorporările precedente ale Pământului nostru. Vedeţi aici legătura cosmică dintre capul uman şi lumea exterioară. Vedeţi cum este încastrat omul în timpul dezvoltării embrionare în acele conjuncturi cosmice în care Luna cu activitatea ei dă tonul. Lucrurile stau astfel, încât Luna este cea care face mişcarea care, de fapt, înconjoară, aşadar, capul. Luna îl înconjoară de zece ori în timp ce omul îşi parcurge dezvoltarea embrionară. Aşadar, Luna formează mai întâi faţa umană, apoi o lasă să se dezvolte; între timp, ea se mişcă în partea din spate. După un timp, Luna reapare şi o împrospătează. Acest lucru îl face de zece ori. Şi în timpul acestor zece luni lunare, capul omului este format în mod ritmic din Cosmos. Astfel încât există zece perioade de câte 28 de zile petrecute de om în corpul matern sub influenţa forţelor cosmice mijlocite de Lună.

Oare ce se întâmplă în această situaţie? Omul ajunge mai întâi ca fiinţă sufletesc-spirituală la acea personalitate pe care şi-a ales-o din Cosmos ca mamă. Iar acum Luna preia formarea capului său. Dacă omul ar sălăşlui 12 luni în corpul mamei, 12 luni lunare, ar rezulta o formă circulară perfect închisă. Dar el nu sălăşluieşte decât zece luni lunare. Prin aceasta ceva din dezvoltarea sa rămâne deschis. De acest lucru se ocupă acum tot ceea ce acţionează din Cosmos după naştere. Înainte de naştere acţionează pentru formarea capului uman zece douăsprezecimi ale forţelor cosmice, restul de două douăsprezecimi sunt lăsate să acţioneze asupra formării în afara corpului mamei. Dar chiar şi această formare din afara mamei începe încă din perioada embrionară. În afara forţelor cosmice, asupra omului mai acţionează şi alte forţe, şi acestea pleacă în principal de la Pământul însuşi. Ele nu acţioneză asupra capului, ci asupra sistemului membrelor. Forţele care acţionează în membre, cu continuarea lor spre interior, sunt în cea mai mare parte telurice. În braţe şi mâini, în gambe şi în labele picioarelor acţioneză forţele Pământului. Această acţiune se continuă spre interior, în aşa fel încât rezultă metabolismul. Dar ceea ce în interior este metabolism, în exterior este schimb de forţe. Atunci când mişcaţi braţele, când mişcaţi picioarele, mişcarea nu este ceva atât de simplu, ci aceasta are de-a face şi cu forţele Pământului. Întotdeauna, când mişcaţi picioarele în timpul mersului aveţi de învins gravitaţia Pământului, iar ceea ce se produce este o rezultantă a forţelor care se desfăşoară în interior şi a forţelor gravitaţiei (vezi figura 2).

desen plansa Planşa 2


[măreşte imaginea]

În timp ce în cazul metabolismului ceea ce lucrează în interiorul omului suferă o interacţiune cu proprietăţile chimice ale substanţei terestre, ceea ce este forţă în braţe şi picioare intră în interacţiune cu forţele Pământului. Ceea ce se realizează acum este legat de alte condiţii temporale decât ceea ce se întâmplă în corpul matern. În corpul matern avem de-a face cu de zece ori câte 28 de zile, aşadar, zece luni lunare. La baza acestui fapt se află succesiunea zilelor într-un anumit număr, şi anume desfăşurarea zilei de 280 de ori. În cazul formării omului-membre avem de-a face cu ceea ce putem numi desfăşurarea anuală. Din această cauză vedem cum membrele umane se formează la început cu mare viteză, apoi tot mai încet. De fapt, omul are nevoie de 28 de ani, dintre care ultimii şapte ani nu mai sunt atât de vizibili decât primii 21 de ani, pentru a dezvolta în întregime omul-membre în afara corpului matern ‒ începând însă în corpul matern.

Aşa cum ceea ce este omul-cap este legat de trecut, iar acum poate avea loc evoluţia pentru că relaţia Lunii cu Pământul repetă acest trecut al evoluţiilor Saturn, Soare şi Lună, tot astfel ceea ce este mai întâi omul-membre este pregătirea etapelor Jupiter, Venus şi Vulcan. Din această cauză, omul nu-şi poate forma capul în mod nemijlocit pe Pământ. Pământul este neputincios în ceea ce priveşte formarea capului uman. Numai prin faptul că omul aduce cu sine forţele existente înainte de naşterea sa, înainte de concepţia sa, şi că apoi este protejat în corpul matern faţă de ambianţa terestră, numai prin aceasta Cosmosul acţionează asupra sa prin intermediul Lunii, numai prin aceasta capul poate lua naştere ca metamorfoză a omului-membre din încarnarea anterioară. Iar omul-membre care ia naştere sub influenţa Pământului nu se poate desăvârşi prin formarea pământeană. El nu poate duce procesul până la faza cap. Omul nu poate realiza în cursul evoluţiei în epoca Pământului actual ceea ce va putea face în timpul evoluţiei venusiene. Aşa cum cerbul îşi leapădă coarnele, omul îşi va pierde capul; el îşi va forma un alt cap. O stare de invidiat a acestui om venusian! Dar aceasta apare ca stare viitoare în faţa privirii spirituale clarvăzătoare a omului. Da, aspectele adevărului se prezintă ca fiind groteşti faţă de lucrurile limitate ale Pământului, dar ceea ce este adevăr depăşeşte ceea ce este accesibil înţelegerii pământeşti limitate. Trebuie acordată importanţă faptului că în cadrul simplei observări terestre nu poate fi obţinută decât o parte a adevărului, că, de fapt, nu se ştie nimic despre om când focalizăm numai condiţiile Pământului actual.

Astfel, avem de-a face, în cazul omului, cu o fiinţă cosmică, formată în principal din afară în corpul mamei, şi cu o fiinţă terestră, formată, configurată şi diferenţiată sub influenţa condiţiilor terestre, în timp ce aparent Soarele se învârteşte în jurul Pământului trecând în acelaşi timp şi prin constelaţiile Zodiacului. Dacă focalizaţi ceea ce am spus, aveţi în faţa dumneavoastră două stări opuse: o stare cosmică, o entitate cosmică şi o entitate terestră. Entitatea cosmică acţionează în aşa fel încât omul ar obţine din Cosmos un cap perfect rotund. Numai datorită faptului că lumina Soarelui îl priveşte o dată prin intermediul Lunii se formează faţa, iar prin faptul că lumina solară se întoarce de la el se creează baza pentru partea posterioară a capului. Ceea ce se formează sferic din Cosmos se diferenţiază astfel. Dacă buna Lună nu ar exista şi nu ar structura capul, omul s-ar naşte ca o sferă lipsită de configurare. Iar din alt punct de vedere, pentru că mama se află pe Pământ, acesta intervine. Faptul că omul nu dezvoltă în perioada embrionară numai structura capului se datorează acţiunii Pământului încă din timpul formării capului. Dacă ar fi supus numai acţiunii acestuia, dacă nu ar exista şi acţiunea cosmică ar deveni o coloană. De fapt, el este inserat între tendinţa de a deveni, plecând de la Pământ, o coloană, o rază, şi tendinţa de a deveni, plecând de la Cosmos, o sferă. Formării omului îi stă la bază, în fapt, cercul şi raza.

Că omul nu devine coloană, că înainte de orice el nu se naşte cu picioare şi cu mâini concrescute se datorează faptului că există o desfăşurare anuală, că iarna şi vara acţioneză în mod spiritual, ceea ce indică condiţii cosmice diferite ale Pământului şi ale ambianţei lui. Diferenţierea care apare între iarnă şi vară este asemănătoare cu cea dintre Luna plină şi Luna nouă. Aşa cum Luna plină şi Luna nouă condiţionează prin diferenţa dintre ele formarea feţei şi a părţii posterioare a capului, tot astfel acele forţe cosmice care se exprimă prin iarnă şi vară, primăvară şi toamnă condiţionează faptul că membrele noastre sunt configurate, că avem două picioare şi nu suntem o coloană. Astfel că în ceea ce priveşte capul nu suntem cu totul cosmici ci suntem ceva cosmic atenuat terestru, iar în privinţa membrelor nu suntem cu totul pământeni, ci avem ceva terestru atenuat cosmic. Evoluţia sezonieră a Pământului este condiţionată cosmic. Avem de-a face, aşadar, cu o entitate cosmică influenţată teluric şi cu o entitate telurică influenţată cosmic. Dacă nu am fi influenţaţi ca fiinţe cosmice în mod teluric, am fi o sferă; dacă nu am fi influenţaţi teluric, ca om-membre, în mod cosmic, am fi o coloană.

Această coacţionare a cosmicului şi a teluricului se exprimă în forma noastră umană. Nimeni nu va înţelege forma umană, dacă nu va sesiza coacţionarea Pământului cu Cosmosul. Este minunat felul în care omul este o expresie a întregului Cosmos, felul în care este o expresie a luminii stelare care se exprimă peste tot în forma sa şi modul cum, în acelaşi timp, este o imagine a acelor forţe care emană din Pământ şi-l condiţioneză. Imaginaţi-vă entitatea telurică a omului neinfluenţată de entitatea cosmică. Nu purtăm în noi entitatea terestră, dar ea acţioneză în noi, este eeea ce pare a fi baza, ceea ce radiază din centrul Pământului, ceea ce prinde forţă ieşind din centrul Pământului. Ce apare în forţa noastră umană şi care acţionează şi ca voinţă în forţa noastră umană era numit în timpuri vechi cu un cuvânt care s-ar putea traduce prin „tărie“ sau „forţă“. Ceea ce acţionează dinspre Cosmos, ceea ce trebuie să ne reprezentăm, aşadar, prin cerc, ceea ce se află mai ales la baza formării capului nostru dar nu primeşte expresie pentru că este teluric atenuat se numea din timpuri vechi „frumuseţe“. (Vezi planşa 2: Stärke = tărie; Kraft = forţă; Schönheit = frumuseţe)  Astfel vedeţi că aceste lucruri care acţionează în om au o valoare care transcende într-un fel fizicul, dar şi planul moral, o valoare care reuneşte atât ceea ce este fizic cât şi ceea ce este moral.

Între ce suntem ca fiinţă telurică atenuată prin ceea ce este cosmic şi ce suntem ca fiinţă cosmică atenuată prin ceea ce este teluric se află omul-trunchi. Ce este acest om-trunchi? El este în principal omul-ritmic, cel care face să penduleze permanent în jos, spre terestru, ceea ce este cosmic şi în sus, spre cosmic, ceea ce este teluric. Există în noi un curent circular continuu care conduce prin intermediul respiraţiei spre cap ceea ce se află în membre şi ceea ce este în cap spre membre, astfel încât ia naştere o tălăzuire, o mişcare încolo şi încoace între cap şi membre. Ceea ce mijloceşte această tălăzuire este ce avem în sistemul nostru ritmic, în sistemul plămânilor şi în cel al inimii, în circulaţia sângelui. Circulaţia sângelui este inserată între liniar şi circular şi este configurată prin Zodiac, prin planete. Ceea ce acţionează aici este de aşa natură încât dinspre cap acţionează o forţă care ar vrea să conducă sângele în mod circular, iar dinspre membre o forţă care ar vrea să imprime sângelui o mişcare liniară. Din coacţionarea forţelor ‒ voinţă continuă a circulaţiei sangvine de a vrea să devină circulară şi a forţelor care vor continua să devină liniare ‒ ia naştere circulaţia sangvină specială impulsionată de respiraţie. Acest sistem ritmic mijloceşte în interiorul omului cosmicul şi teluricul, astfel încât se ţese o legătură între ceea ce este cosmic, frumuseţea, şi ceea ce este teluric, puterea. Iar legătura ce se ţese aici, care este omul-trunchi, înţeleasă în plan sufletesc-spritual, este numită încă din vechime „înţelepciune“.

Frumuseţea Cosmosului proiectată în om este înţelepciunea care trăieşte în gândurile sale. Dar şi forţa morală care îşi are obârşia în puterea Pământului care acţionează în mod indirect prin dispoziţia omenească devine înţelepciune morală. În om, înţelepciunea cosmică şi cea pământeană se întâlnesc în sistemul ritmic. Omul este o expresie a întregului Cosmos şi putem înţelege, dacă vrem, această configuraţie a omului. Putem să privim în tainele Cosmosului, în măsura în care omul este format din aceste taine. Ba se poate vedea o anumită legătură ‒ şi am putut privi plecând de la alte puncte de vedere spre acest punct ‒ cu însăşi viaţa terestră. Dacă luăm în considerare ceea ce acţionează în om ca frumuseţe cosmică, în mod indirect, prin capul omului, avem de-a face cu contribuţia elementului feminin; dacă luăm ceea ce apare în om din puterea pământească avem de-a face cu contribuţia elementului masculin; iar dumneavoastră puteţi spune că prin fecundare se înfăptuieşte unirea dintre cosmic şi teluric. Nu se poate înţelege nimic din ceea ce este sarcină a omului pe Pământ dacă nu se pătrunde în această configuraţie specială a omului. Noi vedem că ceea ce se configurează ca un cap se datorează faptului că forţele telurice nu pot acţiona asupra omului, că acesta îşi aduce perioada sa prenatală în sfera pământească şi că ceea ce este extraterestru acţioneză în corpul matern în chip modelator prin intermediul Lunii. Dinspre Pământ acţionează puterea sau forţa. Aceasta modelează omul-membre. Ea nu-l poate duce până la capăt, el trebuie să treacă prin moarte. Forţele ce se găsesc în omul-membre trebuie să se spiritualizeze, să se însufleţească. Apoi, ele trec în plan extraterestru, între moarte şi o nouă naştere, şi se modelează mai întâi spiritual-sufleteşte, formând capul. Pe Pământ, asupra lor au acţionat forţe care nu pot duce formarea până la capăt; din membrele umane va rezulta capul, atunci când va fi prezentă acţiunea jupiteriană şi cea venusiană. Aşadar, ceea ce acţionează pe Pământ nu condiţionează omul între naştere şi moarte. Ceea ce a acţionat pe Saturn, Soare, Lună a devenit acum spiritual, şi trebuie să fie finisat în chip spiritual înainte de noua naştere. Ceea ce trece prin moarte trebuie să fie spiritualizat la rândul său; atunci viitorul poate fi preluat de trecut şi sistemul membre poate redeveni cap. Se poate spune, aşadar: Omul moare pentru a obţine în lumea spirituală capacitatea de a duce până la capăt acea formă parţial atenuată teluric cu ajutorul a ceea ce el a parcurs în stările Saturn, Soare şi Lună. Aici, pe Pământ, el poate parcurge ca om-membre numai ceea ce modelează sistemul ritnuc, adică o fiinţă telurică. Dar în membrele sale el pregăteşte viitorul. Ele nu pot duce procesul până la capăt, omul trebuie să moară şi să se reîntoarcă la structura cap care este prefigurată în ceea ce este preterestru. În felul acesta forma umană se leagă de încorporări terestre repetate. Pentru că omul este născut fizic ca o fiinţă ce s-a format în perioadele Saturn, Soare şi Lună, pentru că el primeşte din lumea spirituală predispoziţiile de a aduce în expresie sub formă sferică ceea ce a parcurs în stările Saturn, Soare şi Lună, el primeşte pe Pământ un cap pe care îl distruge continuu pentru că nu este terestru.

Aceste lucruri care se exprimă în vieţile umane repetate sunt intim legate de evoluţia cosmică. Nu trebuie să se creadă că cele pe care le-am menţionat azi şi pe care intenţionăm să le dezvoltăm mâine şi poimâine nu pot fi înţelese de om. Ele pot fi înţelese. Ele trebuie cercetate cu ajutorul ştiinţei spiritului; oricine le poate înţelege, dacă lasă să acţioneze în mod simplu contextul său sănătos de idei. Dar auzi mereu spunându-se că omul nu poate înţelege în mod nemijlocit temele ştiinţei spiritului. Când se spune: Da, cercetătorul spiritului îmi prezintă lucruri pe care eu însumi nu le pot pătrunde înseamnă, în fond, acelaşi lucru cu a spune, după trecerea examenului de bacalaureat, că nu poţi rezolva un calcul diferenţial. Toţi oamenii pot învăţa ce spune ştiinţa spirihilui, aşa cum, în principiu, toţi oamenii pot învăţa să rezolve ecuaţii diferenţiale; numai că acestea sunt mai grele ca prima. Nu sunt valabile afirmaţiile că nu suntem clarvăzători şi că din această cauză nu recunoaştem astfel de lucruri. Aşa cum nu este necesar să fii clarvăzător pentru a rezolva ecuaţii diferenţiale, la fel de puţin este necesar să fii clarvăzător pentru a întrevedea asemenea legături cosmice cu lumea exterioară. Este necesar numai să utilizezi noţiunile sănătoase. Dar este şi opusul afirmaţiei pe care o fac oamenii adeseori. Câte unul spune: Cutare are o concepţie despre lume, un altul are altă concepţie şi nu mai înţelegi care este cea corectă. Atunci când eşti consecvent şi urmăreşti totul, când pui laolaltă tot ce s-a spus, totul este univoc şi nu echivoc. Nu te poţi certa cu privire la frumuseţe, înţelepciune şi putere şi la semnificaţia acestora. Totul este univoc. Faptul că în formarea capului nostru este conţinut ceva periferic, că în restul omului este conţinut elementul de putere în forma radiară, aceste lucruri sunt univoce. În această privinţă nu poţi ajunge la concluzii diferite. Despre aceste lucruri nu poţi face varii discuţii, ci se ajunge la rezultate precise. În aceasta se află în prezent dificultatea cu privire la răspândirea ştiinţei spiritului, căci ici şi colo se fac întruniri în care se ţin conferinţe despre antroposofie sau despre tripartiţie, care nu este decât un rezultat al ştiinţei spiritului. Lumea ascultă când o părere, când alta, apoi o a treia părere. Oamenii nu vor să ajungă la o adevărată forţă decizională, la hotărâri; ei consideră ştiinţa spiritului ca fiind ceva care stă alături de alte concepţii. Acest lucru nu este posibil în ceea ce priveşte ştiinţa spiritului. Celelalte concepţii despre lume care-şi fac apariţia în prezent îşi pot permite aceasta. Una este mai bună, alta mai puţin bună. Se poate spune: Asculţi toate aceste concepţii, culegi câte ceva de ici, de colo. În cazul ştiinţei spiritului acest lucru nu este posibil, ci trebuie să te hotărăşti, căci în acest caz se merge până în fundamente. În acest caz este necesară cu adevărat o puternică tensionare a voinţei, care conduce la decizii şi care nu aşază lucrurile unele lângă altele ci vrea să pătrundă până la fundamente, ceea ce nu este posibil când oscilezi de la o concepţie despre viaţă la alta, culegând câte ceva din fiecare. Ştiinţa spiritului pretinde o intervenţie energică. Din această cauză ştiinţa spirihilui are împotriva ei spiritul timpului, are împotriva ei toată neglijenţa şi toate slăbiciunile timpului, căci ea cere o forţă spirituală clară, lucru care în prezent nu este dorit; de aceea ea deranjează, este incomodă.

În vremurile străvecvhi, omul a avut asupra acestor lucrui anumite puncte de vedere, provenind dintr-o ştiinţă instinctivă, iar vechile scrieri de care se ocupă lumea noastră savantă, pe care însă nu le înţelege, conţin numeroase indicii că în această înţelepciune era prezent mai cu seamă ceva care preciza relaţiile omului cu Cosmosul. Mai târziu această înţelepciune s-a pierdut. Omul a fost aruncat înapoi în Haos. Din acest Haos el trebuie să iasă prin propriile sale forţe voliţionale, el trebuie să regăsească în mod conştient legătura sa cu Cosmosul. Şi aceasta poate fi găsită. Spuneam la începutul prelegerii de azi că nu poţi înţelege sistemul cap al omului dacă nu-l poţi privi ca pe un produs al Cosmosului; că nu înţelegi omul-membre dacă nu-l poţi privi ca pe un rezultat al formării terestre. Iar echilibrarea acestor două feluri de formaţiuni este omul pectoral, sistemul ritmic, care vrea încontinuu să transforme liniarul în circular şi cercul în liniar. Oriunde focalizaţi calea sangvină, vrea să ia naştere linia dreaptă, dar şi să transforme cercul în linie dreaptă; modul în care se formează calea de curgere a sângelui este legat de mişcările stelelor etc. Forma depinde de constelaţie, mişcarea de mişcările planetare [ Nota 2 ]. Acest lucru l-am menţionat şi din alte puncte de vedere. Dar ce se naşte în dispoziţia sufletească umană când preiei o astfel de cunoaştere? Nu poţi decât să spui: Aceste cunoştinţe sunt pentru cel ce le primeşte la fel de transparente ca adevărurile matematice. Adevărurile matematice sunt, desigur, transparente, dar nu pentru orice băiat de 15 ani. Aceste cunoştinţe sunt transparente ca matematica.

Dintr-un alt punct de vedere, ele sunt la fel de incisive în privinţa a ceea ce poate simţi omul. În acest mod ia naştere un sentiment al divinului. Numai o ştiinţă care rămâne la suprafaţa lucrurilor poate fi nereligioasă; o ştiinţă care merge în profunzimi nu poate fi nereligioasă. Dacă priveşti din nou spre legătura dintre om şi Cosmos, observi înainte de orice în cerul de stele care ne înconjoară frumuseţea ca o amprentă a entităţii spirituale şi ajungi la frumuseţea lucrurilor în artă. În artă nu trăieşte numai natura exterioară, aşa cum este percepută prin simţuri. Printr-o ştiinţă care pătrunde în fundamente cum este ştiinţa spiritului se atinge ceea ce am spus în prima conferinţă a cursului nostru [ Nota 3 ]: aici, la Goetheanum, se caută unitatea dintre ştiinţă, artă şi religie.

Aşa cum spune cel al cărui nume stă la baza Goetheanumului [ Nota 4 ]:

Cel ce posedă ştiinţa şi arta
Are şi religie,
Cel ce nu le posedă,
Să aibă religie.

Aceasta privind din afară! Dar dinăuntru are religie numai cel care stăpâneşte ştiinţa şi arta din fundamente ‒ aceasta este mentalitatea goetheană.

Cel ce stăpâneşte ştiinţa şi arta [ Nota 5 ] are şi religie, din această cauză cei ce năzuiesc în modul amintit la unitatea religiei, artei şi ştiinţei îşi pot permite în adevăr să numească instituţia spre care se străduiese: „Goetheanum“. Dar înţelegerea a ceea ce apare aici atât de fundamentat nu este o sarcină pentru superficialitatea timpului nostru care contemplă totul numai de sus în jos, culegând de toate. Ştiinţa spiritului cere în mod imperativ decizii. Deciziile sunt necesare pentru că acest spirit vrea să pătrundă în adâncurile lumii. Din acest motiv trebuie să fie înţeles acest lucru şi din adâncurile inimii umane.