Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

SPIRITUALITATEA COSMICĂ ŞI FIZICUL UMAN

GA 202


CONFERINŢA a IV-a

Dornach, 4 decembrie 1920

În timpul imediat următor, sarcina mea va fi aceea de a vă expune unele puncte de vedere care privesc relaţia dintre om şi lumea cosmică, pe de o parte, şi cea dintre om şi evoluţia istorică a umanităţii, pe de altă parte. Trebuie să fie consideraţii care pot completa multe dintre cele ce am înfăţişat înaintea sufletelor noastre. Aş dori să fac azi un fel de introducere la cele ce voi expune în orele următoare, care poate unora le va părea cumva disparată, dar a cărei necesitate va fi recunoscută. Vreau să vă atrag atenţia asupra faptului că în dezvoltarea gândirii în spaţiul central-european german al primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, în afara lucrurilor la care ne-am referit deja, mai există un element deosebit de semnificativ. Nu de mult am atras atenţia asupra opoziţiei [ Nota 10 ] pe care-o constaţi când citeşti, pe de o parte, scrisorile estetice ale lui Schiller [ Nota 11 ] şi, pe de altă parte, Povestea şarpelui verde şi a frumoasei Lilia [ Nota 12 ]. Azi aş vrea să mă refer la o opoziţie asemănătoare care s-a manifestat în dezvoltarea gândirii din prima jumătate a secolului al XIX-lea la Hegel, pe de o parte, şi la Schopenhauer [ Nota 13 ], pe de altă parte. În cazul lui Goethe şi Schiller avem de-a face cu două personalităţi care într-o anumită perioadă a vieţii lor realizează, ceea ce s-ar putea spune, o opoziţie constantă în dezvoltarea gândirii central-europene, dar care chiar şi în această evoluţie a gândirii tinde permanent spre echilibru, ceea ce se finalizează într-o prietenie intimă, după ce se respinseseră reciproc.

Alte două personalităţi reprezintă şi ele aceste două atitudini polare, fără a se putea spune că în cazul lor s-a ajuns la un echilibni: Hegel, pe de o parte, Schopenhauer, pe de alta. Este suficient să se focalizeze cele spuse de mine în Enigmele filosofiei [ Nota 14 ] şi se va remarca opoziţia profundă dintre Hegel şi Schopenhauer. Ea iese în evidenţă şi prin aceea că Schopenhauer nu a făcut economie de insulte pentru a caracteriza pe adversarul său. Multe din cele spuse în lucrările lui Schopenhauer sunt acuze aduse lui Hegel, hegelianismului şi la tot ce se înrudeşte în vreun fel cu acesta. Hegel a avut mai puţin ocazia de a aduce injurii lui Schopenhauer, întrucât înainte de moartea lui Hegel Schopenhauer nu mai avea nicio influenţă, de fapt, el nu era printre filosofii luaţi în seamă. Opoziţia dintre aceste două personalităţi poate fi caracterizată într-un mod simplu, punctând faptul că Hegel vede fundamentul lumii şi al evoluţiei lumii şi a tot ce aparţine acesteia în elementul real al gândurilor. Pentru Hegel, ideea, gândul, este fundamentul. Filosofia lui Hegel se împarte în trei: mai întâi logica, dar nu logica obiectivă umană, ci sistemul de gânduri care trebuie să se afle la baza lumii. Apoi Hegel desemnează ca a doua parte a filosofiei sale natura. Dar pentru el nici natura nu este altceva decât idee, dar ideea în celălalt mod de a fi al ei, aşa cum spune el, ideea în fiinţarea sa în afara ei. Aşadar, şi natura este idee, dar idee într-o altă formă, în forma în care poate fi percepută, în care o poţi contempla cu simţurile, idee în celălalt mod de a fi al ei. Ideea, în timp ce se reîntoarce în sine, este pentru el spiritul omului, care se dezvoltă de la cea mai simplă activitate până la istoria lumii şi până la apariţia acestui spirit subiectiv, uman, în religie, artă şi ştiinţă. Dacă vrei, aşadar, să studiezi filosofia lui Hegel, trebuie să pătrunzi dezvoltarea gândurilor lumii, aşa cum îşi explica Hegel pentru sine aceste gânduri.

Schopenhauer este polul opus. În timp ce pentru Hegel gândurile, gândurile lumii sunt elementul creator, aşadar ceea ce este real în lucruri, pentru Schopenhauer fiecare element de gândire este ceva subiectiv, şi chiar şi ca element subiectiv este numai o imagine, ceva ireal, în timp ce singurul lucru real este voinţa. Şi aşa cum Hegel urmăreşte în regnurile mineral, animal, vegetal, uman numai gândurile, Schopenhauer urmăreşte în toate aceste regnuri voinţa. Expunerea cea mai încântătoare a lui Schopenhauer este, de fapt, Despre voinţa în natură [ Nota 15 ]. Astfel, se poate spune: Hegel este filosoful gândurilor, Schopenhauer este filosoful voinţei.

Prin aceasta în aceste două personalităţi se confruntă două elemente. Căci ce ne este dat, pe de o parte, în gând, iar, pe de altă parte, în voinţă? Această opoziţie polară o vom aduce cel mai bine înaintea sufletelor noastre ca introducere la conferinţa viitoare, când o vom contempla la om. Pentru o clipă să facem acum abstraţie de filosofiile lui Hegel şi Schopenhauer şi să examinăm adevărul omului. Noi ştim deja că la om este izbitor mai întâi elementul intelectual, gândirea, apoi un element voliţional. Elementul gândire este în mod preferenţial legat de capul uman, elementul voliţional de sistemul membrelor umane. Cu aceasta însă este deja indicat şi faptul că elementul intelectual este, de fapt, ceea ce se încorporează din existenţa noastră prenatală, din lumi spirituale care se desfăşoară pentru noi între moarte şi o nouă naştere şi se transmite în viaţa pământeană actuală. Elementul voinţă este însă cel care în om reprezintă partea tânără, în opoziţie cu elementul gândire, ceea ce trece prin poarta morţii, apoi pătrunde în lumea dintre moarte şi o nouă naştere, se transformă aici, se metamorfozează şi formează elementul intelectual al vieţii următoare. În aspectul cel mai esenţial, în organizarea noastră sufletească avem intelectul nostru, gândirea noastră, care indică timpul anterior; avem elementul voliţional, care indică spre viitor. Prin aceasta am examinat opoziţia polară dintre gândire şi voinţă.

Evident, când ne apropiem de realitate nu trebuie să abordăm aceste lucruri prin schematizări. Aceasta s-ar întâmpla dacă am spune: Orice element de gândire ne indică timpul trecut şi orice element voliţional timpul viitor. Nu aşa stau lucrurile; am spus, izbitor este faptul că în om gândirea trimite spre trecut, elementul voliţional spre viitor. Dar lucrurile sunt organizate astfel încât elementului gândire care indică spre trecut i se asociază un element voliţional; de asemenea, ele sunt organizate în aşa fel încât se asociază elementului voliţional care freamătă în noi şi care trece prin moarte, în viitor, un element gândire. Când vrei să pătrunzi cu cunoaşterea ta în realitate, nu este îngăduit să schematizezi, niciodată nu trebuie numai să juxtapui idei, ci trebuie să-ţi fie clar că în realitate totul poate fi contemplat în aşa fel încât ceva să apară ca fiind lucrul cel mai important, că toate celelalte elemente ale adevărului trăiesc în acesta şi că ceea ce altfel se menţine în fundal apare ca fiind lucrul cel mai proeminent într-o altă zonă a realităţii.

Când vin apoi filosofii şi analizează unele aspecte plecând de la punctele lor de vedere speciale, ei ajung la concepţii unilaterale. Ceea ce am caracterizat ca fiind elementul gândire la om nu este prezent în acesta numai legat de sistemul capului, gândul este răspândit cu adevărat în întregul Cosmos. Întregul Cosmos este străbătut de gânduri cosmice. Hegel a fost un spirit puternic care simţea, aş spune, rezultatul multor vieţi pământene trecute, el a focalizat în special gândul cosmic.

Schopenhauer simţea mai puţin rezultatul vieţilor pământene anterioare, el îşi îndrepta atenţia mai mult asupra voinţei cosmice. Căci aşa cum în om trăiesc voinţa şi gândul, tot astfel trăiesc în Cosmos gândul şi voinţa. Dar ce înseamnă pentru Cosmos gândul, contemplat în special de Hegel, ce înseamnă pentru Cosmos voinţa, contemplată în special de Schopenhauer? Hegel nu avea în atenţie gândul care se formează în om. Pentru el întreaga lume era, în fond, o revelaţie a gândurilor. Aşadar, el avea în vedere gândul cosmic. Dacă privim formaţia spirituală specială a lui Hegel trebuie să spunem că aceasta indică spre vestul pământului. Numai că Hegel a ridicat ceea ce în vest se exprimă, de exemplu, în învăţătura evoluţionistă materialistă a Occidentului, în fizica gândită în mod materialist a Occidentului, la elementul gândire. La Darwin [ Nota 16 ] se întâlneşte o învăţătură materialistă a evoluţiei, în care totul se desfăşoară ca şi cum numai substanţe naturale grosolane ar intra în evoluţie şi ar săvârşi-o; la Hegel vedem cum tot ce se află în evoluţie este străbătut de pulsul gândurilor, cum gândul, în configuraţiile sale speciale, în formele sale concrete, este ceea ce evoluează, în fapt.

Astfel încât putem spune: În Occident spiritele contemplă lumea din punctul de vedere al gândului, dar ele materializează gândul. Hegel idealizează gândul şi din această cauză el ajunge la gândul cosmic.

Hegel spune: Când privim undeva în lumea exterioară, contemplând o stea pe orbita ei, un animal, o plantă, un mineral, vedem, de fapt, pretutindeni gânduri, numai că acest fel de gânduri este prezent în lumea exterioară într-o altă formă decât cea de gânduri. Nu se poate afirma că Hegel se străduia să considere în mod ezoteric această învăţătură despre gânduri. Ea a rămas ezoterică pentru că lucrările lui Hegel au fost puţin citite; dar nu era intenţia lui Hegel de a da în mod ezoteric învăţătura despre conţinutul cosmic al lumii. Este totuşi deosebit de interesant, când ajungi la societăţile secrete ale Occidentului, să constaţi că, într-o anumită privinţă, faptul că lumea este constituită din gânduri este privit ca un învăţământ al ezoterismului celui mai profund. Am preciza: Ceea ce Hegel a spus atât de naiv despre lume este privit de societăţile secrete ale Occidentului, ale omenirii anglo-americane, ca fiind conţinutul ştiinţei lor oculte, şi ele sunt de părere că această învăţătură ocultă nu ar trebui popularizată. Oricât de grotesc ar părea, s-ar putea spune: Filosofia lui Hegel este, într-un anumit sens, nervul fundamental al învăţăturii oculte a Occidentului.

Aici se ridică o problemă importantă. Abia când veţi cunoaşte cele mai ezoterice învăţături ale societăţilor secrete ale populaţiei anglo-americane veţi putea găsi sub aspectul conţinutului altceva decât filosofie hegeliană. Există însă o deosebire care nu se află în conţinut, ci în modul de tratare. Ea se află în aceea că Hegel o priveşte ca pe ceva cu totul manifest, iar societăţile secrete ale Occidentului păzesc cu străşnicie ca ceea ce a expus Hegel lumii să nu fie făcut cunoscut, ca totul să rămână o învăţătură ezoterică secretă.

De fapt, ce stă la baza acestui lucru? Este o problemă foarte importantă. La bază se află faptul că atunci când priveşti ca domeniu ocult un astfel de conţinut el dă putere, iar dacă îl popularizezi el nu mai dă putere. Şi vă rog să focalizaţi temeinic următorul lucru: un conţinut oarecare pe care-l priveşti ca pe un conţinut al cunoaşterii devine o forţă a puterii atunci când îl păstrezi secret. Din acest motiv, cei ce vor să păstreze secrete anumite învăţături oculte sunt foarte neplăcut atinşi când ele sunt popularizate. Aceasta este chiar o lege a lumii, că ceea ce este popularizat dă pur şi simplu cunoaştere, dă putere, atunci când este păstrat secret.

În cursul ultimilor ani v-am vorbit în diferite forme despre acele forţe care îşi au originea în Occident. Faptul că aceste forţe au pornit din Occident nu derivă din aceea că aici ar fi existat o ştiinţă care n-ar fi fost cunoscută în Europa Centrală, dar această ştiinţă a fost tratată diferit. Gândiţi-vă ce tragedie se află aici! S-ar fi putut chiar paria cu privire la ce evenimente ale istoriei mondiale au rezultat din puterea societăţilor oculte occidentale, dacă în Europa Centrală s-ar fi studiat numai oamenii proprii, ceea ce s-a putut constata foarte temeinic: în anii ’80 ‒ am amintit de mai multe ori aceasta ‒ Eduard von Hartmann [ Nota 17 ]a susţinut oficial că în toate facultăţile Europei Centrale nu existau decât doi filosofi care să-l fi citit pe Hegel. Desigur, foarte mulţi vorbiseră şi ţinuseră conferinţe despre Hegel, dar nu s-a putut dovedi decât pentru doi profesori că au fost formaţi de filosofia lui Hegel. Iar cel care avea o oarecare receptivitate pentru astfel de lucruri putea să vieţuiască următoarele: când împrumuta de la o bibliotecă oarecare un volum din operele lui Hegel, el putea constata că acesta nu fusese prea mult răsfoit! Uneori era foarte greu să dezlipeşti două foi ‒ cunosc acest lucru din experienţă proprie ‒, pentru că exemplarul era prea nou. Iar „reeditări“, Hegel nu cunoaşte decât de un timp foarte scurt.

Nu v-am prezentat aceste lucruri pentru că aş fi dorit să le pun în mod special în evidenţă, ci pentru că am vrut să arăt cum ceea ce la Hegel trăieşte în mod idealist indică totuşi spre Occident, prin faptul că, pe de o parte, reapare în gândurile materialist-grosolane ale darwinismului, ale spencerismului etc., iar pe de altă parte, în ezoterismul societăţilor secrete.

Acum, să ne ocupăm de Schopenhauer. El este, aş spune, adoratorul voinţei. Iar faptul că are în vedere voinţa cosmică reiese din fiecare pagină a lucrărilor sale, mai cu seamă din expunerea încântătoare Despre voinţa din natură, unde tot ce există şi trăieşte în natură reprezintă voinţa ca fundament, ca forţă primordială a naturii. Astfel încât putem spune: Schopenhauer materializează chiar voinţa cosmică.

În ce direcţie indică întreaga dispoziţie sufletească a lui Schopenhauer, dacă dispoziţia sufletească a lui Hegel indică spre Occident? Aceasta o puteţi vedea din însăşi opera lui Schopenhauer, căci veţi afla foarte repede, dacă-l studiaţi, ce înclinaţie profundă are Schopenhauer pentru Orient. Aceasta urcă din starea sa sufletească, de fapt, nu ştii cum. Această iubire a priori pentru Nirvana şi pentru tot ce este oriental, acestă înclinaţie pentru hinduism este iraţională, ca şi întreaga sa filosofie a voinţei, ea urcă întru câtva din înclinaţiile sale subiective. Dar în aceasta există o anumită necesitate. Ceea ce Schopenhauer prezintă ca fiind filosofia sa este o filosofie a voinţei. El prezintă această filosofie a voinţei, aşa cum se cade pentru Europa Centrală, în mod dialectic, o expune în gânduri, dar raţionalizează însăşi voinţa; el vorbeşte, de fapt, în gânduri, dar vorbeşte despre voinţă. În timp ce vorbeşte astfel despre voinţă, aşadar, materializând voinţa cosmică, din adâncurile sufletului său urcă în conştienţa sa înclinaţia pentru Orient. El chiar adoră tot ce este hinduism. Aşa cum Hegel arată în mod mai mult obiectiv spre Occident, tot astfel vedem cum Schopenhauer indică spre Orient. În Orient însă ceea ce este element al voinţei, şi pe care Schopenhauer chiar îl simte ca fiind elementul propriu-zis al Orientului, nu pare să fie materializat şi comprimat în formă de gânduri, să fie, aşadar, intelectualizat. Întreaga formă de prezentare a voinţei cosmice care se află la baza vieţii sufleteşti orientale nu apare potrivit intelectului, ci este o prezentare, în parte, poetică, în parte, vorbind dintr-o intuiţie directă. Schopenhauer a intelectualizat în manieră central-europeană ceea ce Orientul ar fi redat în formă de imagine; dar voinţa cosmică spre care punctează el este totuşi elementul din care Orientul şi-a luat intuiţia sufletească. Este elementul în care trăia concepţia orientală despre lume. Când concepţia orientală despre lume pune accentul mai ales pe iubirea care impregnează totul, elementul iubire nu este nimic altceva decât un anumit aspect al voinţei cosmice, numai că extras din intelect. Astfel încât putem spune: Aici, voinţa este spiritualizată. Aşa cum în Occident este materializat gândul, în Orient este spiritualizată voinţa.

În elementul central-european vedem că în gândul cosmic idealizat, în voinţa cosmică materializată, care este şi ea tratată ca gândul, aceste două lumi se intersectează, astfel încât în indicaţia hegelianismului spre societăţile secrete ale Occidentului avem de-a face cu o înrudire profundă a sistemului cosmic de gânduri hegelian cu acest Occident, iar în înclinaţia subiectivă a lui Schopenhauer pentru Orient cu ceva care dă expresie unui fel de înrudiri a lui Schopenhauer cu ezoterismul Răsăritului.

Este uimitor, când laşi să acţioneze asupra ta această filosofie schopenhaueriană, că din punct de vedere al elementului gândirii ea are ceva plat; filosofia schopenhaueriană nu este profundă, dar are totodată ceva ca o beţie, ceva voluntar care pulsează în ea. Schopenhauer este cel mai atrăgător şi încântător când îşi impregnează gândurile plate cu elementul său voluntar. Atunci frazele lui ţâşnese ca un foc de artificii al voinţei. Prin aceasta el a şi ajuns, într-o perioadă, în fond, plată, filosof de salon. După ce a traversat o perioadă abundând în gânduri cum a fost prima jumătate a secolului al XIX-lea, când oamenii au sărăcit apoi în gânduri, Schopenhauer a devenit filosoful saloanelor. Nu te obliga să gândeşti mult, dar puteai să laşi să acţioneze asupra ta scânteierea voinţei care pulsa prin gânduri, mai ales când parcurgeai o scriere cum este Parerga şi paralipomena [ Nota 18 ], în care această scânteiere a gândurilor acţionează chiar cu rafinament.

În felul acesta, în chiar opoziţia dintre Hegel şi Schopenhauer găsim, în zona de mijloc a dezvoltării civilizaţiei noastre, cei doi poli opuşi, dintre care unul şi-a obţinut formaţia specială în Occident, celălalt în Orient. În Europa Centrală ei stau alături stimulându-se reciproc, până la un echilibru, şi au găsit în prietenia incomparabilă dintre Schiller şi Goethe o echilibrare armonică, iar în juxtapunerea lui Hegel şi Schopenhauer o echilibrare disarmonică. Căci Schopenhauer a devenit docent privat la Universitatea de la Berlin în acelaşi timp în care Hegel îşi repezenta acolo în mod strălucit flosofia sa. Schopenhauer abia putea găsi un auditoriu, sala rămânea goală. Şi este probabil că atunci când Hegel era întrebat despre filosofia lui Schopenhauer ‒ îşi putea permite atunci acest lucru, căci era un filosof impresionant, apreciat ‒ el răspundea cu o ridicare din umeri. Când un oarecare vorbea mai mult despre elementul voinţei şi sublinia în mod deosebit acest element cum făcea Schleiermacher [ Nota 19 ], atunci Hegel devenea mai incomod. Iar când Schleiermacher voia să explice creştinismul prin acest element lipsit de gânduri şi spunea: Creştinismul nu ar fi conceput într-un element al gândirii dacă gândurile Cosmosului, întru câtva gândurile lui Dumnezeu, ar fi altfel concepute decât prin aceea că te simţi dependent de Dumnezeu, prin aceea că dezvolţi un sentiment de dependenţă faţă de Univers, Hegel răspundea [ Nota 20 ]: Atunci câinele este cel mai bun creştin, căci el cunoaşte cel mai bine sentimentul dependenţei! Tot aşa l-ar fi adus, desigur, Hegel şi pe Schopenhauer acasă cum l-a adus şi pe Schleiermacher, dacă ar fi meritat strădania. Căci Hegel a fugărit pe oricine nu se ridica la înţelegerea realităţii gândurilor. Pentru Schopenhauer însă gândurile nu erau decât baloane de săpun care se ridicau din bătăile tălăzuite ale voinţei cosmice. Şi Schopenhauer, care a avut mai multe ocazii s-o facă din poziţia amintită, tună şi fulgeră împotriva lui Hegel în scrierile sale, ca o spălătoreasă.

Vedem, aşadar, că opoziţia, care constituie chiar enigma vieţii zonei centrale a civilizaţiei, nu a ajuns la o încheiere armonioasă. Dar atât lui Schopenhauer cât şi lui Hegel le lipseşte înţelegerea propriu-zisă a omului. Hegel trăieşte în gândul cosmic şi acest fapt are ceva care-l face impopular. Căci, în general, oamenilor nu le place să se avânte spre gândurile cosmice. Ei au un sentiment căruia i se dăruiese din comoditate, şi anume: De ce trebuie să ne spargem capetele cu gânduri cosmice? Aceasta o fac pentru noi zeii, sau Dumnezeu. Dacă eşti un evanghelist, spui: Dumnezeu Unul face acest lucru. Dacă zeii se îngrijesc de gândurile cosmice, de ce ar trebui şi noi să ne îngrijim în mod special? Într-adevăr, ceea ce apare la zi în revelaţiile de gânduri ale lui Hegel are ceva cu totul impersonal. Istoria, de exemplu, aşa cum o întâlnim la Hegel [ Nota 21 ], are ceva absolut impersonal. Avem, de fapt, de la începutul evoluţiei Pământului până la sfarşitul evoluţiei, gândul în desfăşurare.

Dacă am vrea să reprezentăm în mod schematic această filosofie a istoriei hegeliene ar trebui să spunem: Aici răsar gândurile, apoi coboară, se împâslesc reciproc şi merg astfel în lungul evoluţiei istorice, iar în aceste păienjenişuri de gânduri se află pretutindeni inseraţi oamenii, sunt antrenaţi de gânduri. Astfel încât pentru Hegel evoluţia istorică este reprezentată de aceste gânduri fluente, care se împâslesc, care inseră în ele omul ca pe un automat, care trebuie şi el să evolueze în acest păienjeniş al gândurilor lumii, împreună cu acest sistem de gânduri. Pentru Schopenhauer, gândul uman nu este nimic altceva decât un balon de săpun. El îşi îndreaptă atenţia spre voinţa cosmică, am spune spre această mare de voinţă cosmică. Omul este, de fapt, un rezervor în care a răsărit şi puţin din această voinţă cosmică. Filosofia schopenhaueriană nu are nimic din acestă raţiune în evoluţie sau din gândurile care evoluează, ci ceea ce curge continuu este elementul de voinţă fără gânduri, iraţional şi neînţelept. Şi în acesta răsar oamenii şi în el se oglindeşte, ca şi cum ar fi inteligenţă, neînţelepciunea care evoluează, de fapt, încontinuu. Pentru Hegel, lumea este revelaţia raţiunii celei mai înţelepte. Dar ce este lumea pentru Schopenhauer? Este un lucru uimitor, dacă vrem să răspundem la întrebarea: Ce este lumea pentru Schopenhauer? Acest lucru uimitor mi-a apărut cu deosebită claritate o dată, când am scris un studiu despre Eduard von Hartmann [ Nota 22 ], în care caz trebuie să se ţină seama de Schopenhauer, trebuie discutat, pentru că Eduard von Hartmann a pornit, pe de o parte, de la Hegel, pe de alta de la Schopenhauer, dar mai mult de la Schopenhauer. Voiam să fac referire în acest studiu, care era un studiu pur filosofic despre concepţia lui Eduard von Hartmann, la faptul că pentru Schopenhauer soluţia enigmei lumii ar consta în aceea că ar trebui să se spună: Lumea este o mare prostie a lui Dumnezeu. Am scris acest lucru pentru că-l consideram a fi un adevăr. Redactorul revistei, care apărea în Austria, mi-a scris că este nevoit să elimine acest pasaj, deoarece întregul număr i-ar fi confiscat dacă s-ar tipări aşa ceva; pur şi simplu el nu ar putea scrie că lumea este o prostie a lui Dumnezeu. Eu nu am insistat, ci i-am scris celui care era pe atunci redactorul acelui „Deutsche Worte“ („Cuvinte germane“ ‒ n.tr.): eliminaţi „prostia lui Dumnezeu“, dar vă amintesc un alt caz: în vremea când redactam „Deutsche Wochenschrift“, dumneavoastră nu aţi scris, e drept, că lumea este o prostie a lui Dumnezeu dar aţi spus că esenţa şcolii austriece este o prostie a administraţiei instrucţiei, iar eu am lăsat pasajul. În orice caz, săptămânalul mi-a fost confiscat atunci. Voiam cel puţin să-i amintesc omului că şi lui i s-a întâmplat ceva asemănător, numai că mie cu bunul Dumnezeu, lui cu ministrul instrucţiei, baronul von Gautsch.

Când ai în vedere lucrul cel mai important al enigmei Universului, se vede clar cum Hegel şi Schopenhauer sunt doi poli opuşi şi că ei apar, de fapt, în mărimea lor, în mărimea lor vrednică de admiraţie. Ştiu, în orice caz, că unii oameni cred că este uimitor ca atunci când cineva este un admirator al lui Hegel, aşa cum sunt eu, el poate s-o şi spună astfel, pentru că nu-şi pot imagina că faţă de ceea ce simţi ca fiind mare îţi poţi păstra şi umorul, pentru că îşi închipuie că atunci când resimţi un lucru ca fiind mare trebuie să capeţi şi o mutră lungă, cea cunoscută.

Aşadar, se află aici, în faţa noastră, cei doi poli opuşi care nu au ajuns, ca în cazul lui Schiller şi Goethe, la o echilibrare armonioasă. Şi vom putea explica această disarmonie când vedem că pentru Hegel omul este o fiinţă care continuă să evolueze în păienjenişul noţiunilor şi că pentru Schopenhauer omul nu este, de fapt, nimic altceva decât un mic vas în care este vărsată o parte a voinţei lumii, în fond, numai un fragment din voinţa lumii. Ambii nu pot, aşadar, să vadă partea individuală, partea personală a omului. Dar nu pot privi nici la esenţa propriu-zisă a ceea ce văd în Cosmos.

Hegel priveşte spre Cosmos şi vede în istorie acest păienjeniş de noţiuni. Schopenhauer priveşte spre Cosmos şi nu vede acest păienjeniş de noţiuni ‒ pentru el aceasta nu este decât o imagine în oglindă ‒, vede, în schimb, marea voinţei dominatoare şi din ea se scoate, cum ar fi, în aceste vase (vezi planşa ‒ desenul de sus), ceea ce ca oameni înoată acolo mai departe în această mare de voinţă iraţională, neinteligentă. Oamenii nu sunt decât caricaturizaţi prin aceea că în ei se oglindeşte voinţa neinteligentă, ca şi cum ea ar fi raţiune, reprezentare, gând. Dar aceste două elemente le avem în Cosmos. Ceea ce vede Hegel chiar există în Cosmos. Gândurile sunt în Cosmos. Hegel şi Occidentul contemplă Cosmosul şi văd gândurile cosmice. Schopenhauer şi Orientul contemplă Cosmosul şi văd voinţa Universului. Ambele se află acolo, în Cosmos. O concepţie folositoare despre lume ar fi luat naştere dacă ar fi putut să se producă paradoxul ca ocările lui Schopenhauer să-l fi adus atât de departe încât să-şi iasă din pielea proprie şi, cu toate că sufletul lui Hegel ar fi rămas în el, el ar fi pătruns în Hegel. Atunci el ar fi văzut gândul cosmic şi voinţa cosmică care ar fi crescut împreună din Schopenhauer şi din Hegel! Aceasta există, în fapt, în lume: gând cosmic şi voinţă cosmică. Şi ele se găsesc în forme foarte diferite.

plansa
[măreşte imaginea]

Ce ne spune adevărata cercetare din cadrul ştiinţei spiritului referitor la cosmologie? Ea ne spune: Să privim în lume pentru a lăsa gândurile cosmice să acţioneze asupra noastră. Ce vedem? În timp ce lăsăm gândurile cosmice să acţioneze asupra noastră, vedem gândurile trecutului îndepărtat, tot ce a acţionat din acest trecut până în clipa prezentă. Aceasta percepem în timp ce vedem gândurile cosmice, căci gândul cosmic ne apare în faza sa finală când privim afară în Univers. De aici provine ceea ce este rigid, mort în legile naturii şi faptul că atunci când vrem să supervizăm în mod legic natura nu putem folosi aproape nimic altceva decât matematica, care se ocupă cu ceea ce este mort. Însă în ceea ce vorbeşte simţurilor noastre, în ceea ce ne încântă în lumină, în ce auzim în sunet, în ceea ce ne încălzeşte, în tot ce se apropie pe cale senzorială de noi acţioneză voinţa cosmică. Aceasta este ceea ce răsare din elementul mort al gândului cosmic şi care, în fond, indică viitorul. Voinţa cosmică are ceva haotic, nediferenţiat. Dar el trăieşte totuşi în momentul cosmic prezent, ca germene a ceea ce va trece în viitor. Dacă însă ne lăsăm în voia elementului gândire, atunci avem de-a face cu ceea ce provine în prezent din timpul cel mai îndepărtat. Numai în capul uman lucrurile stau altfel. Aici, gândul există, dar este separat de gândul cosmic exterior, iar în cadrul personalităţii umane se află legat de un element voliţional individual, care, în ce mă priveşte, poate fi privit ca fiind un mic rezervor, un element cosmic decantat într-un mic recipient. Dar ceea ce omul posedă în intelectualitatea sa indică spre trecut. În fond, ca germene am dezvoltat-o în viaţa pământeană anterioară. Atunci a fost voinţă. Acum a devenit gând, este legată de sistemul cap, a luat fiinţă ca o copie vie a Cosmosului în sistemul cap al nostru. Noi o legăm de voinţă, o întinerim în voinţă. Şi în timp ce o întinerim în voinţă o trimitem în viaţa noastră viitoare, în încarnarea noastră viitoare.

Această imagine a lumii ar trebui s-o prezentăm şi altfel. Ar trebui s-o desenăm în aşa fel încât să reiasă că ceea ce este cosmic exterior este, în timpurile vechi, deosebit de bogat în elemente ale gândurilor, că se răreşte apoi tot mai mult pe măsură ce intrăm în prezent, că gândul aşa cum este în Cosmos se stinge, moare treptat. (vezi figura 3)

desen

Elementul voinţă trebuie să-l schiţăm în tuşe fine. Cu cât privim mai mult înapoi, cu atât mai mult predomină în imaginile Akasha gândul; cu cât păşim înainte, elementul voinţă se îndeseşte. Dacă vrem să întrevedem această evoluţie, trebuie să privim spre un element gând plin de lumină a timpului cel mai îndepărtat, în trecut, şi spre elementul voinţă iraţional al viitorului (vezi figura 4).

desen

Dar acest lucru nu rămâne astfel, căci omul introduce acum gândurile, pe care le-a păstrat în capul său. Pe acestea el le trimite în viitor. Şi în timp ce gândurile cosmice se sting tot mai mult, germinează gândurile umane; din locul izvorârii lor ele pătrund în viitor elementul cosmic al voinţei (vezi figura 5 şi planşa ‒ desenul de jos).

desen

În felul acesta omul este păstrătorul gândului cosmic, în acest fel omul scoate din sine gândul cosmic în lume. Gândul cosmic se transplantează din timpurile originare în viitor, folosind calea ocolită prin om. Omul aparţine Cosmosului. Dar nu-i aparţine, aşa cum crede materialistul, că omul este şi el ceva ce s-a dezvoltat din Cosmos, este un fragment de Cosmos, ci el aparţine şi elementului creator al Cosmosului.

Vedeţi, aici intrăm în concret. Dacă înţelegi omul cu adevărat, pătrunzi în ceea ce Schopenhauer şi Hegel au prezentat în mod unilateral. Vedeţi astfel cum şi în elementul filosofic trebuie sintetizat pe o treaptă superioară ceea ce este tripartit, cum trebuie înţeles omul în Cosmos.

Mâine vom analiza într-un mod mai intuitiv această legătură a omului cu Cosmosul. Acestea am vrut să vi le prezint azi ca pe o introducere, aşa cum am spus, a cărei necesitate va fi recunoscută în cele ce mai urmează.