Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

SPIRITUALITATEA COSMICĂ ŞI FIZICUL UMAN

GA 202


CONFERINŢA a VI-a

Dornach, 10 decembrie 1920

În ultimele discuţii a fost vorba despre posibilitatea, pe de o parte, de a vedea în domeniul naturalului ceea ce este legat într-un anumit mod de ce este moral, de sufletesc, iar pe de altă parte, de a vedea în domeniul sufletesc ce este prezent în natură. Tocmai pe acest tărâm omenirea prezentului se află, de fapt, în faţa unei enigme neliniştitoare. Ne aflăm în situaţia în care omul, atunci când aplică legile naturale Cosmosului şi se uită la trecut, trebuie să-şi spună: Tot ce există în ambianţa noastră s-a născut dintr-o oarecare stare nebuloasă originară, aşadar din ceva material, care apoi s-a diferenţiat într-un mod oarecare, s-a transformat, şi din care au apărut fiinţele regnurilor mineral, vegetal, animal, din care a apărut şi omul. Acest lucru va fi din nou actual, chiar dacă în altă formă decât la început, ca existenţă pur fizică la sfârşitul Cosmosului. Atunci însă ceea ce se naşte moral în noi, idealurile noastre, vor fi stinse şi uitate şi va exista numai marele cimitir al lumii fizice, iar în cadrul acestei stări fizice finale nu va avea nicio importanţă ceea ce s-a înălţat în om ca dezvoltare sufletească pentru că, de fapt, nu a fost decât un balon de săpun. Singurul lucru real ar fi ceea ce se dezvoltă fizic dintr-o nebuloasă originară, până la diferenţierea cea mai mare a diferitelor fiinţe, pentru a se reîntoarce în starea de zgură cosmică generală.

O astfel de concepţie, la care trebuie totuşi să ajungă cel care aderă în mod cinstit ‒ aceasta înseamnă că este cinstit faţă de sine însuşi ‒ la concepţia naturală despre lume a prezentului, nu poate construi niciodată o punte între planul fizic şi cel moral-sufletesc. Din această cauză, o astfel de concepţie, dacă nu vrea să fie cu totul materialistă şi nu vrea să vadă în fenomenele materiale singurul lucru de pe Pământ, are nevoie de o a doua lume, obţinută într-un anumit mod din abstracţiune, care, atunci când recunoşti că pentru ştiinţă există numai prima lume, ar fi oferită numai credinţei. Iar această credinţă se manifestă în faptul că gândeşte la rândul ei: Ceea ce ia naştere în sufletul uman ca fiind binele nu poate rămâne fără echivalent în lume; trebuie să existe anumite forţe care ‒ oricât de filosofic ar fi gândit acest aspect rezultă acelaşi lucru ‒ răsplătesc binele şi pedepsesc răul etc. Există, mai ales în prezent, oameni care aderă la ambele concepţii deşi acestea sunt alăturate fără nicio punte de legătură între ele. Există oameni care, pe de o parte, admit să li se spună tot ceea ce oferă concepţia despre lume a ştiinţei pure despre natură, care acceptă teoria Kant-Laplace a nebuloasei originare, admit tot ceea ce se avansează în favoarea unui stadiu final de zgură a evoluţiei noastre şi care, pe lângă aceasta, recunosc că aparţin unei concepţii religioase despre lume care consideră că lucrările bune îşi găsesc într-un fel oarecare răsplata, marii păcătoşi sunt pedepsiţi şi alte lucruri asemănătoare. Faptul că în vremurile noastre există numeroşi oameni care lasă să pătrundă în sufletele lor ambele concepţii se datorează circumstanţei că există foarte puţină activitate sufletească adevărată; dacă ar exista această activitate interioară a sufletelor nu ar fi posibil să accepţi, pe de o parte, o ordine a lumii care exclude realitatea moralităţii, admiţând, pe de altă parte, existenţa unor forţe care răsplătesc binele şi pedepsesc răul.

Comparaţi ceea ce avem în prezent ca rezultat al comodităţii de gândire şi de simţire a numeroşi oameni ai prezentului: concepţiile morală şi fizică despre lume, fără nicio legătură cu ceea ce v-am prezentat aici ca rezultat al ştiinţei spiritului. Am putut atrage atenţia asupra faptului că în jurul nostru vedem în primul rând lumea fenomenelor luminoase, că, aşadar, în natura exterioară privim la tot ce ne apare prin ceea ce numim lumină. V-am putut atrage atenţia asupra modului cum trebuie văzut în tot ceea ce există în jurul nostru ca lumină, gânduri cosmice muribunde, aşadar gânduri cosmice care într-un trecut extrem de îndepărtat, cândva, au fost lumi de gânduri cosmice ale anumitor entităţi, lumi de gânduri prin care entităţi cosmice şi-au cunoscut tainele cosmice din acea vreme. Ceea ce atunci erau gânduri ne întâmpină în prezent în mod luminos, fiind întru câtva cadavre de gânduri, de fapt, gând cosmic care moare: aceasta ne întâmpină ca lumină. Este suficient să deschideţi cartea mea Ştiinţa ocultă în rezumat şi să citiţi paginile corespunzătoare pentru a vedea că, privind retrospectiv în timpuri trecute extrem de îndepărtate, omul, aşa cum îl concepem azi, nu era prezent. Din om era prezent numai un fel de automat senzorial, în timpul lui Saturn. Mai ştiţi şi că în acel timp Cosmosul era locuit, aşa cum este şi în prezent. Însă alte fiinţe care locuiau în Cosmos deţineau rangul pe care-l are în prezent omul. Noi ştim că acele spirite pe care le numim Arhei sau Începători se aflau, în timpul vechiului Saturn, pe treapta umanităţii. Ei nu erau cum sunt oamenii de azi, dar se aflau pe treapta umanităţii. Având o cu totul altă constituţie, ei se aflau totuşi pe treapta umanităţii. Arhanghelii s-au aflat pe treapta umanităţii în vremea Soarelui vechi etc.

Privim, aşadar, retrospectiv în timpuri extrem de îndepărtate şi spunem: Aşa cum mergem acum prin lume ca fiinţe gânditoare, mergeau atunci aceste entităţi ca fiinţe gânditoare având caracterul umanităţii. Ceea ce a vieţuit însă atunci în ele a devenit gând cosmic exterior. Iar ceea ce a vieţuit sub forma de gânduri, astfel încât din afară nu ar fi putut fi văzut decât ca fiind aura lor luminoasă, este văzut ulterior în ambianţa cosmică, apare în faptele luminii, astfel că în faptele luminii trebuie să vedem lumi de gânduri muribunde. În aceste fapte ale luminii intervine şi întunericul, iar în opoziţie cu lumina, în întuneric vieţuieşte ceea ce spiritual-sufleteşte poate fi numit voinţa, ceea ce cu o nuanţă mai mult orientală poate fi numit iubire. Astfel încât, dacă privim afară în lume, vedem lumea luminii; dar noi nu am vedea această lume ce luminează şi care ar fi transparentă pentru simţuri, dacă în ea nu s-ar face perceptibil întunericul. Iar în ceea ce acum impregnează lumea ca întuneric avem de căutat pe prima treaptă a sufletescului care în noi vieţuieşte ca întuneric. Aşa cum lumea exterioară ar putea fi privită ca o consonanţă a întunericului şi luminii, tot astfel şi propriul nostru interior, în măsura în care se extinde în spaţiu, poate fi privit ca lumină şi întuneric. Numai pentru conştienţa noastră proprie lumina este gând, reprezentare, întunericul din noi, voinţa, devine bunătate, iubire etc.

Obţinem astfel o concepţie despre lume în care ceea ce este în suflet nu este numai sufletesc, ceea ce este afară, în natură, nu este numai natural, o concepţie despre lume în cadrul căreia ceea ce este afară, în natură, este rezultatul unor procese morale anterioare, unde lumina reprezintă lumi de gânduri muribunde. Din aceasta însă rezultă că gândurile noastre, în timp ce trăiesc în noi ca gânduri, potrivit forţei, sunt produse de preistoria noastră. Dar prin restul organismului nostru noi impregnăm continuu gândurile cu voinţă. Căci tocmai ceea ce noi numim gândurile cele mai pure sunt resturi ale unui trecut impregnate cu voinţă. Astfel încât şi gândirea pură ‒ am exprimat foarte categoric acest lucru în noua ediţie a Filosofiei libertăţii ‒ este străbătută de voinţă. Ceea ce purtăm însă în noi trece în timpuri viitoare îndepărtate, unde va lumina în fenomenele exterioare ceea ce acum este structurat în noi ca prim germene. (vezi planşa 12 stânga) Atunci, vor exista fiinţe care vor privi în lume aşa cum privim noi în afară, în lume, şi aceste fiinţe vor spune: Pentru noi, în jurul nostru străluceşte o natură. De ce străluceşte ea pentru noi în acest fel? Pentru că pe Pământ au fost săvârşite fapte, căci ceea ce vedem acum în jurul nostru este rezultatul a ceea ce oamenii Pământului au purtat în sine ca germeni. Noi stăm aici şi privim la natura exterioară. Putem sta aici ca oameni care abstractizează, reci, lucizi, să analizăm lumina şi fenomenele ei, aşa cum fac fizicienii. Vom analiza aceste fenomenc reci în interior, ca oameni de laborator; vor rezulta unele lucruri frumoase, spirituale, dar noi nu stăm prin aceasta, ca oameni deplini, faţă cu lumea exterioară. Stăm ca oameni deplini în faţa lumii exterioare numai când putem resimţi ce ne apare în împurpurarea zorilor, ce ne apare în firmamentul albastru al cerului, ce ne apare în planta verde, ce percepem în valul care clipoceşte, căci lumina nu se raportează numai la cea perceptibilă cu ochii, ci folosesc aici expresia lumină pentru toate percepţiile senzoriale. Ce vedem în ceea ce percepem în jurul nostru? Vedem o lume care în orice caz ne poate înălţa sufletul, care se revelează pentru sufletul nostru ca fiind aceea pe care trebuie s-o avem, pentru a putea privi într-o lume plină de sens. Noi nu ne aflăm în faţa ei ca oameni deplini când o analizăm în mod sec, ca fizicienii, ci numai când spunem: Ce luceşte aici, ce sună aici este, în ultimă dezvăluire, ceea ce cu mult timp în urmă şi-a dezvoltat esenţa în sufletele lor; acelora trebuie să le fim recunoscători. Atunci nu privim în mod sec în afară, în lume, ca fizicieni, ci privim cu sentimente de mulţumire faţă de acele entităţi care cu atâtea milioane de ani înainte, în perioada vechiului Saturn, au trăit ca oameni, aşa cum noi trăim ca oameni în prezent, şi care au gândit şi au simţit în aşa fel încât avem în prezent în jurul nostru o lume admirabilă. Acesta este un rezultat important al unei concepţii despre lume saturată cu adevăr, în timp ce ne conduce la a privi spre lume nu numai ca oameni lucizi, reci, ci plini de recunoştinţă pentru acele fiinţe care în vremurile cele mai de demult au produs prin gândirea şi faptele lor ceea ce pentru noi este, în ambianţa noastră, lumea care ne înalţă. Trebuie să-ţi imaginezi acest lucru cu intensitatea necesară, să te umpli cu această reprezentare a stării de a fi dator cu recunoştinţă pentru îndepărtaţii oameni anteriori, pentru că ei ne-au creat ambianţa actuală. Trebuie să te umpli de acest gând, şi apoi mai adu-ţi în suflet şi ideea că trebuie să ne dirijăm gândurile şi sentimentele în mod corespunzător, într-un mod care se află înaintea noastră ca ideal moral, pentru ca fiinţele ce vor veni după noi să poată privi la o ambianţă pentru care să ne fie tot atât de recunoscători cum suntem noi faţă de vechii precursori, privind acţiunile lor ca spirite luminătoare. În prezent, vedem o lume care luminează; cu milioane de ani în urmă ea era o lume morală. Purtăm în noi o lume morală; peste milioane de ani ea va fi o lume luminătoare.

plansa 12  Planşa 12
[măreşte imaginea]

La acest mod de a resimţi Cosmosul conduce o concepţie despre lume perfect valabilă. O concepţie despre lume care nu este pe deplin valabilă conduce la tot felul de idei şi noţiuni, la tot felul de teorii asupra lumii, dar ea nu umple pe deplin de conţinut omul, căci lasă goală partea sa de sentimente. Acest lucru are, oricum, partea sa practică, deşi omul actual de-abia mai înţelege aspectul său practic. Dar cel care vrea să fie cinstit cu lumea actuală ştie că nu-i este permis s-o lase să coboare în asfinţire; el ar vrea să privească spre o şcoală şi universitate a viitorului unde oamenii nu intră dimineaţa la ora opt cu un sentiment relaxat, de indiferenţă, pentru a ieşi la ora 11, 12 sau unu, cu acelaşi sentiment relaxat, de indiferenţă, cel mult cu o mică mândrie pentru că au devenit mai deştepţi. Nu putem să ne dirijăm privirea spre o perspectivă a viitorului în care cei ce ies de aici la orele 11, 12 sau unu părăsesc locul de predare având totodată sentimente faţă de lume care pătrund în afară, în Univers, în timp ce se implantează în sufletele lor, pe lângă deşteptăciune şi sentimentul faţă de lumea care devine, sentimentul de recunoştinţă faţă de trecutul foarte îndepărtat, în care au acţionat fiinţe care au modelat natura ambientală aşa cum este ea, şi sentimentul marii responsabilităţi pe care o avem pentru faphil că impulsurile noastre morale vor deveni lumile ce vor lumina mai târziu. Este de la sine înţeles că totul nu rămâne decât la nivel de credinţă, dacă vrem să spunem: Reală este nebuloasa originară şi reală este zgura viitoare, între acestea fiinţele îşi fac iluzii morale care cresc în ele ca baloanele de săpun. Ultimul lucru credinţa nu-l spune; ar trebui să-l spună, dacă ar fi cinstită. Oare nu este ceva esenţial diferit când omul spune: Da, răsplata există, căci însăşi natura este astfel alcătuită încât se produce această răsplătire: gândurile tale devin lumină strălucitoare. Ordinea cosmică morală se manifestă. Ceea ce la un moment dat este ordine cosmică morală este în alt moment ordine cosmică fizică, iar ceea ce într-un timp oarecare este ordine fizică a fost într-un alt timp ordine cosmică morală. Orice lucru moral este determinat să iasă în plan fizic. Mai are oare nevoie omul care priveşte natura în mod spiritual de altă dovadă pentru existenţa unei ordini cosmice morale? Nu, în natura înţeleasă în mod spiritual există înşăsi justificarea ordinii cosmice morale. La această imagine urci când contempli omul în perspectiva deplinei sale omenii.

Să plecăm de la un proces prin care noi toţi trecem în fiecare zi. Noi ştim că adormirea şi trezirea se bazează pe faptul că omul se desprinde, cu eul său şi cu corpul său astral, de corpul fizic şi de cel eteric. Ce înseamnă acest lucru, prin raportare la Cosmos? Să ne imaginăm legate între ele pentru starea de veghe, corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi eul. (planşa 12 dreapta prima figură) Acum să ni le reprezentăm separate, pentru starea de somn. (planşa 12 dreapta a doua şi a treia figură) Care este deosebirea cosmică între cele două stări? Când priviţi spre starea de somn, în stare de adormire vieţuiţi lumina, vieţuiţi lumea de gânduri muribundă a timpului străvechi. În timp ce vieţuiţi lumea de gânduri muribundă, veţi fi înclinaţi să aveţi o receptivitate pentru faptul că ceea ce este spiritual se întinde în viitor; aceasta o veţi percepe. Faptul că în prezent omul are numai o percepţie înceţoşată a acestui lucru nu modifică cu nimic problema. Important este că în această stare suntem receptivi pentru lumină.

Când ne scufundăm în trup, devenim interior receptivi sufleteşte ‒ când spun interior receptivi sufleteşte înseamnă că suntem suflete, nu balanţe ‒, prin faptul că ne scufundăm în trup devenim receptivi sufleteşte nu faţă de lumină, ci faţă de întuneric. Dar acest lucru nu este ceva pur şi simplu negativ, ci devenim receptivi pentru altceva. Aşa cum în timpul somnului eram receptivi faţă de lumină, prin trezire devenim receptivi faţă de gravitaţie. Am spus că nu suntem balanţă; nu devenim receptivi faţă de gravitaţie căntărindu-ne trupurile, însă prin scufundarea în corpurile noastre noi devenim interior receptivi sufleteşte pentru gravitaţie. Nu vă miraţi că atunci când exprimăm aceste lucruri ele au la început ceva nedeterminat. Pentru trăirea sufletească propriu-zisă, conştienţa obişnuită este şi ea adormită în stare de veghe, aşa cum doarme în timpul somnului. În somn, omul, în conştienţa normală actuală, nu percepe cum trăieşte în lumină. În stare de veghe el nu percepe cum trăieşte în gravitaţie. Dar aşa stau lucrurile: trăirea de bază a omului adormit este viata în lumină. În somn, el nu este sufleteşte receptiv pentru gravitaţie, pentru faptul gravitaţiei. Gravitaţia îi este întru câtva luată. El trăieşte în lumina uşoară lipsită de greutate. El nu ştie nimic despre gravitaţie. El învaţă să cunoaseă gravitaţia interior, mai întâi în mod subconştient. Dar pentru imaginaţiune lucrul se prezintă astfel: el învaţă să cunoască gravitaţia prin acea că se scufundă în tmpul său.

Aceasta se prezintă pentru cercetarea de ştiinţa spiritului în modul următor: când v-aţi ridicat la treapta de cunoaştere a imaginaţitmii, puteţi observa corpul eteric al unei plante. Când observaţi corpul eteric al unei plante veţi avea următoarea trăire interioară: acest corp eteric al plantei o trage continuu în sus, el este lipsit de greutate. Când, dimpotrivă, observaţi corpul eteric al unui om, el are greutate şi pentru reprezentarea imaginativă. Aveţi pur şi simplu sentimentul că el este greu. Plecând de aici, ajungi să recunoşti că, de exemplu, corpul eteric al omului este ceva care, atunci când sufletul se află în el, îi transmite acestui suflet greutatea. Dar este un fenomen suprasensibil. Dormind, sufletul trăieşte în lumină, deci trăieşte în imponderabilitate. Treaz, sufletul trăieşte în gravitaţie. Corpul este greu. Această forţă se transmite sufletului. Sufletul trăieşte în gravitaţie. Aceasta înseamnă ceva care se transmite conştienţei. Gândiţi-vă în ce constă momentul trezirii? Dacă sunteţi adormit, vă aflaţi în pat, nu vă mişcaţi, voinţa este paralizată. Şi reprezentările sunt paralizate, dar numai pentru că este paralizată voinţa, pentru că voinţa nu năvăleşte în propriul dumneavoastră corp, pentru că nu se foloseşte de simţuri, din această cauză repezentările sunt paralizate. Prin ce se mobilizează voinţa? Prin aceea că sufletul simte greutatea prin intermediul corpului. Această convieţuire cu sufletul (gravitaţia) conferă omului voinţa. Iar încetarea voinţei se produce atunci când omul se află în lumină.

Prin aceasta aveţi prezentate cele două forţe cosmice, lumina şi gravitaţia, ca fiind marile opoziţii din Cosmos. În fapt, lumina şi gravitaţia sunt opoziţii cosmice. Dacă vă reprezentaţi planeta, vedeţi cum gravitaţia atrage spre punctul central, lumina indică în sens opus dinspre punctul central în Cosmos (vezi, în figura 10, săgeţile). Lumina este gândită numai în repaus. În realitate, ea indică dinspre planetă în afară. Cine consideră gravitaţia ca fiind o forţă a atracţiei, adică în sens newtonian, gândeşte materialist căci îşi imaginează că, de fapt, în Pâmânt se află ceva ca un demon sau ceva asemănător, care are o sfoară invizibilă cu care atrage piatra.

desen
plansa 11  Planşa 11
[măreşte imaginea]

Se vorbeşte despre o forţă de atracţie pe care nimeni nu o poate vedea în alt loc decât în reprezentare. Dar se vorbeşte despre această forţă de atracţie. Oamenii nu-şi pot concretiza acest lucru, nu-l pot face perceptibil, dar ei pot vorbi în mod newtonian despre forţa de atracţie. În cultura occidentală, ceea ce există trebuie să fie reprezentat într-un mod oarecare, în mod sensibil. Aşadar, cineva ar putea spune oamenilor: Aţi putea să vă repezentaţi forţa de atracţie ca pe o sfoară invizibilă; însă atunci trebuie să vă reprezentaţi lumina ca pe un fel de catapultare. Lumina ar trebui reprezentată ca forţă de catapultare. Pentru cine vrea să rămână mai mult în realitate, este suficient să poată recunoaşte opoziţia cosmică dintre lumină şi gravitaţie.

Pe cele spuse mai înainte se bazează multe aspecte referitoare la om. Dacă ne referim la evenimentul zilnic al adormirii şi trezirii, putem spune: La adormire omul trece din domeniul gravitaţiei în cel al luminii. În timp ce trăieşte în domeniul luminii, el resimte, dacă a trăit suficient timp fără gravitaţie, un dor foarte viu de a se lăsa din nou cuprins de gravitaţie şi se înapoiază la aceasta, se trezeşte. Este o oscilare continuă între viaţa în lumină şi viaţa în gravitaţie, între trezire şi adormire. Dacă cineva îşi dezvoltă capacitatea receptivă la un nivel mai fin, el poate simţi în mod nemijlocit ca pe o trăire personală această înălţare în lumină şi solicitarea din partea gravitaţiei la trezire.

desen

Acum, însă, imaginaţi-vă ceva cu totul diferit, şi anume că omul ca fiinţă este legat între naştere şi moarte de Pământ prin aceea că sufletului său, după ce a trăit un timp în lumină, i se face mereu din nou dor de gravitaţie, se întoarce la starea de gravitaţie. După ce această foame de gravitaţie nu mai există, omul va urma tot mai mult lumina. Aceasta o face până la o amunită limită (vezi, în figura 11, roşu). El urmează lumina până la o anumită limită şi când a atins periferia extremă a Cosmosului el a consumat tot ce i-a dat gravitaţia între naştere şi moarte; atunci începe un nou dor de gravitaţie şi omul porneşte înapoi (vezi, în figura 11, alb), spre o nouă încarnare. Astfel încât şi în acel timp intermediar dintre moarte şi o nouă naştere, în apropiere de ora miezului nopţii al existenţei, apare un fel de foame de gravitaţie. Acesta este conceptul general pentru ceea ce omul vieţuieşte ca dor de a se întoarce la o nouă viaţă pământeană. În timp ce se reîntoarce la o nouă viaţă pământeană, omul trebuie să treacă prin sfera celorlalte corpuri cereşti, învecinate. Acestea acţionează asupra lui în modurile cele mai diferite şi rezultatul acestor acţiuni el îl aduce cu sine când, în momentul concepţiei, pătrunde în această viaţă fizică. Din aceasta înţelegeţi că are o mare importanţă să ne întrebăm: Cum stau dispuse stelele în sferele prin care omul păşeşte în cursul întoarcerii? De modul în care păşeşte omul prin sfera sa stelară depinde dorul său de gravitaţia pământească. Nu numai Pământul radiază o anumită gravitaţie faţă de care el resimte dorul, ci şi celelalte corpuri cereşti a căror sferă o parcurge în timp ce se deplasează spre o nouă viaţă acţionează asupra lui cu gravitaţia lor. Astfel încât omul, în timp ce se întoarce, poate ajunge în diferite poziţii care ne îndreptăţesc să spunem că el, când se întoarce pe Pământ, simte din nou dorul de a trăi în gravitaţia terestră. Dar el trece mai întâi prin sfera lui Jupiter. Şi Jupiter radiază o gravitaţie, dar una care are însuşirea de a adăuga dorului pentru gravitaţia Pământului o stare de bucurie. Aşadar, în suflet nu va trăi numai dorul de gravitaţia Pământului, ci şi starea de bucurie. Omul traversează sfera lui Marte. Îi este dor de gravitaţia Pământului. În el există deja o dispoziţie de bucurie. Marte acţionează şi el cu gravitaţia sa asupra lui, îi implementează, inoculează întru câtva sufletului, care simte dorul de gravitarie, o anumită bucurie, forţa de a ajunge în această gravitaţie a Pământului pentru a-şi folosi intens viaţa fizică dintre naştere şi moarte. Acum sufletul a ajuns atât de departe încât are în profunzimile sale subconştiente impulsul de a-i fi în mod clar dor de gravitaţia terestră şi de a folosi cu forţă încărcarea pământeană, astfel încât dorul plin de bucurie să se exprime intens. Omul mai traversează şi sfera lui Venus. Acestui dor plin de bucurie care tinde spre forţă i se adaugă o cuprindere iubitoare a sarcinilor vieţii.

Noi vorbim de gravitaţii diferite, care emană de la corpuri cereşti, şi le punem în legătură cu ceea ce poate trăi în suflet. Căutăm, de asemenea, în timp ce privim în spaţiul cosmic, să abordăm concomitent ceea ce este întins fizic-spaţial şi din punct de vedere moral. Dacă ştim că în gravitaţie trăieşte ceea ce este de natură voluntară, iar pe de altă parte că voinţei îi este opusă lumina, ne putem permite să spunem: Marte reflectă lumina, Jupiter reflectă lumina, Venus reflectă lumina; în forţele gravitaţionale trăieşte modificarea adusă de lumină. Ştim că în lumină trăiesc gânduri cosmice muribunde, în forţele gravitaţionale trăiesc lumi în devenire prin germeni de voinţă. Toate acestea străluminează sufletele în timp ce ele se mişcă prin spaţiu. Noi contemplăm lumea fizic, în acelaşi timp o contemplăm moral. Aspectul fizic şi aspectul moral nu sunt prezente alăturat, ci omul, în limitarea sa, este înclinat să spună: Pe de o parte există planul fizic, pe de alta planul moral. În sine este ceva unitar. Lumea care se dezvoltă spre lumină se dezvoltă în acelaşi timp spre răsplată, spre răsplata ce se revelează. O ordine cosmică plină de sens se revelează din ordinea cosmică naturală.

Trebuie să fie clar că la o asemenea concepţie despre lume nu se ajunge printr-o interpretare filosofică, ci te dezvolţi în ea, în timp ce înveţi treptat să spiritualizezi noţiunile fizice prin ştiinţa spiritului; prin aceasta ea se moralizează de la sine. Şi când înveţi să întrevezi prin lumea fizică lumea în care fizicul a încetat să existe iar spiritualul este prezent, atunci ştii că înăuntru se află ceea ce este moral.

Plecând de la anumite reprezentări unii oameni ar putea ajunge în mod savant să-şi aducă în faţa sufletului ceea ce am spus mai înainte. Vă spun acum în încheiere acest lucru, deşi este în afara modului de a gândi al celor mai mulţi dintre dumneavoastră. Aveţi o formă care nu este o elipsă, de care se deosebeşte pentru că este mai arcuită (desenul din stânga, figura 12); elipsa ar fi linia punctată. Dacă se modifică ecuaţia matematică, ea poate lua însă

şi forma de lemniscată. Este aceeaşi linie ca şi cealaltă. Dar aceeaşi linie mai are şi altă formă (desenul din dreapta, figura 12). Numai că linia este puţin modificată. Nu sunt două linii, este numai o linie şi are o singură ecuaţie matematică; este o singură linie, numai că eu ies din spaţiu. Dacă se continuă această reprezentare, mai este posibil şi alt lucru: pot pur şi simplu să-mi reprezint această linie (lemniscată) în aşa fel încât jumătate din ea să iasă din spaţiu. Dacă s-ar elabora acest fel de reprezentare, pe care în prezent nu ar putea-o avea decât matematicienii, s-ar ajunge la cealaltă reprezentare privind ieşirea din spaţiu şi întoarcerea în spaţiu. Acest lucru corespunde întru totul realităţii. Căci de fiecare dată vă gândiţi la ceea ce aţi întreprins; înainte de a vrea, dumneavoastră ieşiţi din spaţiu, şi când mişcaţi mâna reintraţi în spaţiu. Între timp ieşiţi din spaţiu, sunteţi de cealaltă parte a spaţiului.

desen

Această reprezentare trebuie elaborată din cealaltă parte a spaţiului. Atunci se ajunge la repezentarea adevăratului suprasenzorial, se ajunge înainte de toate la reprezentarea a ceea ce este moral în realitatea sa. Ceea ce este moral poate fi greu de reprezentat în realitatea sa de concepţia actuală despre lume pentru că oamenii vor să reprezinte absolut tot în spaţiu, prin măsură, greutate şi număr, în timp ce, în fapt, realitatea iese, aş spune, în fiecare punct al spaţiului, dincolo de spaţiu şi se reîntoarce la spaţiu. Există oameni care-şi imaginează un sistem solar, în sistemul solar cometa şi spun: Cometa apare, apoi parcurge o elipsă lungă şi revine după mult timp. Pentru multe comete acest lucru nu este adevărat. Cometele apar, ies, se destramă, încetează de a mai fi, se constituie însă din nou în partea cealaltă, de unde se întorc, descriu linii care nu străbat acelaşi drum. De ce? Pentru că cometele ies din spaţiu şi revin în cu totul alt loc. Este întru totul posibil în Cosmos ca, într-un mod oarecare, cometele să se destrame în afara spaţiului şi să revină în alt loc al spaţiului.

În continuarea acestor consideraţii mâine nu vă voi mai chinui cu reprezentările expuse în ultimele zece minute, pentru că ştiu că sunt străine cercului de reprezentări al unui mare număr dintre dumneavoastră. Dar din când în când trebuie totuşi să atrag atenţia asupra faptului că ştiinţa spiritului, aşa cum o practicăm aici, ar putea lua în calcul reprezentările ştiinţifice cele mai elaborate, dacă ar exista prilejul, adică dacă ar exista posibilitatea de a pătrunde cu spirit ceea ce se practică apoi în mod lipsit de spirit de către aşa-numitele ştiinţe exacte. Această posibilitate nu este, din păcate, prezentă; mai ales lucruri precum matematica etc. sunt practicate în prezent, în cele mai multe cazuri, în modul cel mai lipsit de spirit. Din această cauză ştiinţa spiritului, aşa cum am subliniat de curând într-o conferinţă ţinută la Basel, este dependentă cel puţin deocamdată de a fi pusă în valoare în faţa laicilor cultivaţi ‒ ceea ce este transformat de mulţi care se consideră erudiţi într-un reproş. Dacă cei erudiţi nu ar fi atât de indolenţi faţă de consideraţiile spirituale, ştiinţa spiritului nu ar avea nevoie să fie expusă numai faţă de laicii cultivaţi, căci ea se poate baza pe reprezentările ştiinţifice cele mai înalte, până la aceste reprezentări ştiinţifice supreme, pentru că este conştientă de responsabilitatea ei.

Faţă de aceste probleme oamenii de ştiinţă se comportă într-un mod cât se poate de ciudat. Există un om erudit care a auzit [ Nota 24 ] că aici la Dornach s-au ţinut cursuri universitare. În prealabil el auzise ceva despre şcoala Waldorf [ Nota 25 ] şi după câte se pare a citit în „Waldorf Nachrichten“ cuvântarea mea inaugurală pentru şcoala Waldorf şi încă un articol. În discursul inaugural eu am menţionat în afara contextului un pedagog care din multe motive este un tovarăş de mentalitate al acelui om erudit. În astfel de ocazii, domnii care reproşează de atâtea ori antroposofiei că ar putea conduce la sugestie sau autosugestie sunt brusc hipnotizaţi pentru că aud: a fost citat unul care este un tovarăş al meu de mentalitate ştiinţifică. ‒ Domnul a devenit atunci foarte atent. A devenit acum foarte evident că tot ce se făcea la cursurile universitare de la Dornach i-a devenit apăsător, înăbuşitor. Din această cauză nu s-a sfiit să scrie: „La cursurile universitare ale antroposofilor de la Dornach, lângă Basel, care au avut loc în toamna acestui an, s-a exprimat speranţa că de aici idei mari, puternice ar putea induce o nouă dezvoltare a poporului nostru şi să-i confere suflul unei noi vieţi. Cine verifică bazele etice ale acestei mişcări cu privire la adevărata lor valoare nu poate împărtăşi această speranţă, în cazul în care aceste baze nu vor fi supuse unui examen critic, lucru pe care rândurile de faţă ar dori să-l prilejuiască.“

De ce au fost, de fapt, scrise aceste „rânduri de faţă“. Cursurile universitare, baza lor etică trebuie supusă unui examen, unei critici, deoarece acestea trebuie să aibă o legătură cu ceea ce are de spus un astfel de domn, cu ceea ce el numeşte nivelul moral scăzut, căci el îşi începe articolul, pe care-l intitulează „Învăţături etice eronate“ astfel: „În vremuri cu un nivel moral scăzut, aşa cum încă nu l-a cunoscut poporul german, este de două ori mai necesar să fie apărate marile hotare ale moralei aşa cum au fost stabilite de Kant şi de Herbart şi să nu se admită modificarea lor în avantajul unor tendinţe relativiste. A menţine viu cuvântul baronului von Stein, conform căruia un popor poate rămâne puternic prin virtuţile prin care el a devenit mare, trebuie să fie considerat printre primele sarcini în mijlocul disoluţiei tuturor noţiunilor morale.“

Acum, omul nostru datează disoluţia noţiunilor morale începând de la război şi găseşte foarte demn de observat: „Trebuie îndeosebi regretat că este implicată în această disoluţie morală o scriere a conducătorului antroposofilor din Germania, dr. Rudolf Steiner, întrucât trăsătura de bază a acestei mişcări care ţinteşte la o puternică interiorizare a fiecărui om ‒ aceasta el a preluat-o din câteva articole ale revistei «Waldorf Nachrichten» ‒ nu poate fi contestată şi că în planul său privind tripartiţia socială care a fost discutat în nr. 222 al publicaţiei «Tags» se pot găsi gânduri sănătoase, stimulatoare pentru binele poporului. Dar în scrierea Filosofia libertăţii (Berlin, 1918) el îşi supratensionează poziţia individualistă într-un mod care conduce la disoluţia comunităţii sociale şi din acest motiv trebuie combătută. “

Deci, să vedeţi, Filosofia libertăţii a fost scrisă în 1918 izvorând din nivelul moral scăzut rezultat al războiului! Bunul om nu s-a sinchisit, desigur, timp de decenii de Filosofia libertăţii, numai ultima ediţie, cea din 1918, el a citit-o atât de bine încât nu a aflat din ea cât este de veche cartea, că ea îşi are originea în vremea despre care a spus cât de minunat de departe am dus lucruile, la ce clarificare, când el nu vorbise încă de nivelul moral scăzut. Aşadar, atât de mare este conştiinciozitatea acestor formatori ai tineretului. Omul nu este numai profesor de filosofie, ci, înainte de toate, pedagog. El nu predă, aşadar, numai în universităţi, ci educă copii. El însuşi este atât de bine informat, încât ştie că Filosofia libertăţii a fost scrisă în 1918. Din această cauză îi este şi uşor să se pronunţe asupra scopului acestei scrieri. Gândiţi-vă totuşi la situaţia în care apare Filosofia libertăţii în 1893. Ideile au luat naştere, aşadar, atunci. Dacă se admite că Filosofia libertăţii a apărut în 1893, ce sens au următoarele cuvinte care formează chiar un fel de concluzie a întregului articol: „Aceşti oameni liberi ai doctorului Steiner nu mai sunt însă oameni. Ei au intrat în lumea îngerilor, fiind încă pe Pâmânt. Antroposofia i-a ajutat la aceasta.“

Acum, vă rog, urmăriţi: în 1893 apare Filosofia libertăţii, publicată cu intenţia de a furniza oamenilor o etică, lucru la care îi ajută antroposofia: „Nu ar trebui să fie o binefacere de nespus, în mijlocul variatelor rătăciri ale vieţii terestre, de a te transpune într-o astfel de ambianţă? Admiţând că un număr mic de persoane reuşeşte să arunce tot ce este omenesc şi să pătrundă într-o existenţă mai curată în care este posibilă o vieţuire cu adevărat liberă dincolo de bine şi de rău, ce rămâne pentru marea masă a poporului care este confruntată în cea mai mare măsură cu nevoile şi grijile materiale ale vieţii?“

Vedeţi, lucrurile sunt prezentate ca şi cum Filosofia libertăţii ar fi apărut la Berlin în 1918, iar antroposofia ar exista pentru a forma acei oameni care sunt prezentaţi în Filosofia libertăţii!

Cu această conştiinciozitate scriu în prezent savanţii noştri despre lucruri. Este aceeaşi conştiinciozitate cu care un doctor în teologie scrie că aici a fost fabricată o statuie de 9 m a lui Christos având sus trăsături luciferice şi jos trăsături animalice, când, din contra, acea statuie are o figură pur umană, ideală, şi jos mai există un butuc de lemn, care, de fapt, încă nici nu a fost sculptat. Acest lucru nu este prezentat ca şi cum cineva i l-ar fi descris acestui doctor în teologie, ci ca şi cum el ar fi constatat acest lucru, ca şi cum ar fi fost prezent acolo. Aceasta aminteşte de acea anecdotă pe care am spus-o în conferinţa de la Basel, despre modul în care cineva care se întoarce seara acasă poate verifica dacă este lucid sau dacă este beat: te culci pe pat şi pui în faţa ta pe cuvertura patului un joben; dacă vezi un singur joben, eşti lucid, dacă vezi două, eşti beat. Trebuie să fii cel puţin în această stare ca să vezi statuia lui Christos ca acel doctor în teologie [ Nota 26 ].

Dar, făcând abstracţie de aceste atacuri, poţi să pui totuşi, în acest caz, întrebarea: Ce fel de teologi sunt aceştia? Ce fel de creştini? Ce fel de formatori de tineret sunt cei care au o astfel de relaţie cu adevărul şi cu verosimilul şi cum trebuie să arate o ştiinţă care are la bază un astfel de sentiment al adevărului şi al verosimilului? O astfel de ştiinţă este reprezentată, în prezent, de cei mai mulţi la catedră şi în cărţi, cu o astfel de ştiinţă se hrăneşte omenirea.

Printre toate celelalte sarcini pe care le are ştiinţa spiritului, ea are şi pe aceea de a curăţi atmosfera noastră spirituală de aburii neverosimilului, ai minciunii, care nu domină numai în viaţa exterioară, ci poate fi dovedită până în adâncurile diferitelor ştiinţe. Apoi din aceste adâncuri iese ceea ce acţionează atât de pustiitor în viaţa socială. Trebuie să acţioneze curajul de a lumina în interiorul acestor lucruri cu lumina potrivită. Pentru aceasta este însă imperios necesar să te poţi mai întâi înflăcăra pentru o concepţie despre lume care aruncă cu adevărat o punte între ordinea morală a Cosmosului şi ordinea fizică a acestuia, în timp ce putem vedea, concomitent, Soarele strălucitor ca fiind o concentraţie de lumi de gânduri care apun şi ceea ce se ridică spumegând din adâncurile Pământului ca o pregătire a ceea ce va trăi în viitor, cu caracter de voinţă, impregnând lumea cu ceea ce este de natură voliţională. Mâine vom continua să vorbim despre aceste lucruri.