În ultimele discuții a fost vorba despre posibilitatea, pe de o parte, de a vedea în domeniul naturalului ceea ce este legat într-un anumit mod de ce este moral, de sufletesc, iar pe de altă parte, de a vedea în domeniul sufletesc ce este prezent în natură. Tocmai pe acest tărâm omenirea prezentului se află, de fapt, în fața unei enigme neliniștitoare. Ne aflăm în situația în care omul, atunci când aplică legile naturale Cosmosului și se uită la trecut, trebuie să-și spună: Tot ce există în ambianța noastră s-a născut dintr-o oarecare stare nebuloasă originară, așadar din ceva material, care apoi s-a diferențiat într-un mod oarecare, s-a transformat, și din care au apărut ființele regnurilor mineral, vegetal, animal, din care a apărut și omul. Acest lucru va fi din nou actual, chiar dacă în altă formă decât la început, ca existență pur fizică la sfârșitul Cosmosului. Atunci însă ceea ce se naște moral în noi, idealurile noastre, vor fi stinse și uitate și va exista numai marele cimitir al lumii fizice, iar în cadrul acestei stări fizice finale nu va avea nicio importanță ceea ce s-a înălțat în om ca dezvoltare sufletească pentru că, de fapt, nu a fost decât un balon de săpun. Singurul lucru real ar fi ceea ce se dezvoltă fizic dintr-o nebuloasă originară, până la diferențierea cea mai mare a diferitelor ființe, pentru a se reîntoarce în starea de zgură cosmică generală.
O astfel de concepție, la care trebuie totuși să ajungă cel care aderă în mod cinstit ‒ aceasta înseamnă că este cinstit față de sine însuși ‒ la concepția naturală despre lume a prezentului, nu poate construi niciodată o punte între planul fizic și cel moral-sufletesc. Din această cauză, o astfel de concepție, dacă nu vrea să fie cu totul materialistă și nu vrea să vadă în fenomenele materiale singurul lucru de pe Pământ, are nevoie de o a doua lume, obținută într-un anumit mod din abstracțiune, care, atunci când recunoști că pentru știință există numai prima lume, ar fi oferită numai credinței. Iar această credință se manifestă în faptul că gândește la rândul ei: Ceea ce ia naștere în sufletul uman ca fiind binele nu poate rămâne fără echivalent în lume; trebuie să existe anumite forțe care ‒ oricât de filosofic ar fi gândit acest aspect rezultă același lucru ‒ răsplătesc binele și pedepsesc răul etc. Există, mai ales în prezent, oameni care aderă la ambele concepții deși acestea sunt alăturate fără nicio punte de legătură între ele. Există oameni care, pe de o parte, admit să li se spună tot ceea ce oferă concepția despre lume a științei pure despre natură, care acceptă teoria Kant-Laplace a nebuloasei originare, admit tot ceea ce se avansează în favoarea unui stadiu final de zgură a evoluției noastre și care, pe lângă aceasta, recunosc că aparțin unei concepții religioase despre lume care consideră că lucrările bune își găsesc într-un fel oarecare răsplata, marii păcătoși sunt pedepsiți și alte lucruri asemănătoare. Faptul că în vremurile noastre există numeroși oameni care lasă să pătrundă în sufletele lor ambele concepții se datorează circumstanței că există foarte puțină activitate sufletească adevărată; dacă ar exista această activitate interioară a sufletelor nu ar fi posibil să accepți, pe de o parte, o ordine a lumii care exclude realitatea moralității, admițând, pe de altă parte, existența unor forțe care răsplătesc binele și pedepsesc răul.
Comparați ceea ce avem în prezent ca rezultat al comodității de gândire și de simțire a numeroși oameni ai prezentului: concepțiile morală și fizică despre lume, fără nicio legătură cu ceea ce v-am prezentat aici ca rezultat al științei spiritului. Am putut atrage atenția asupra faptului că în jurul nostru vedem în primul rând lumea fenomenelor luminoase, că, așadar, în natura exterioară privim la tot ce ne apare prin ceea ce numim lumină. V-am putut atrage atenția asupra modului cum trebuie văzut în tot ceea ce există în jurul nostru ca lumină, gânduri cosmice muribunde, așadar gânduri cosmice care într-un trecut extrem de îndepărtat, cândva, au fost lumi de gânduri cosmice ale anumitor entități, lumi de gânduri prin care entități cosmice și-au cunoscut tainele cosmice din acea vreme. Ceea ce atunci erau gânduri ne întâmpină în prezent în mod luminos, fiind întru câtva cadavre de gânduri, de fapt, gând cosmic care moare: aceasta ne întâmpină ca lumină. Este suficient să deschideți cartea mea Știința ocultă în rezumat și să citiți paginile corespunzătoare pentru a vedea că, privind retrospectiv în timpuri trecute extrem de îndepărtate, omul, așa cum îl concepem azi, nu era prezent. Din om era prezent numai un fel de automat senzorial, în timpul lui Saturn. Mai știți și că în acel timp Cosmosul era locuit, așa cum este și în prezent. Însă alte ființe care locuiau în Cosmos dețineau rangul pe care-l are în prezent omul. Noi știm că acele spirite pe care le numim Arhei sau Începători se aflau, în timpul vechiului Saturn, pe treapta umanității. Ei nu erau cum sunt oamenii de azi, dar se aflau pe treapta umanității. Având o cu totul altă constituție, ei se aflau totuși pe treapta umanității. Arhanghelii s-au aflat pe treapta umanității în vremea Soarelui vechi etc.
Privim, așadar, retrospectiv în timpuri extrem de îndepărtate și spunem: Așa cum mergem acum prin lume ca ființe gânditoare, mergeau atunci aceste entități ca ființe gânditoare având caracterul umanității. Ceea ce a viețuit însă atunci în ele a devenit gând cosmic exterior. Iar ceea ce a viețuit sub forma de gânduri, astfel încât din afară nu ar fi putut fi văzut decât ca fiind aura lor luminoasă, este văzut ulterior în ambianța cosmică, apare în faptele luminii, astfel că în faptele luminii trebuie să vedem lumi de gânduri muribunde. În aceste fapte ale luminii intervine și întunericul, iar în opoziție cu lumina, în întuneric viețuiește ceea ce spiritual-sufletește poate fi numit voința, ceea ce cu o nuanță mai mult orientală poate fi numit iubire. Astfel încât, dacă privim afară în lume, vedem lumea luminii; dar noi nu am vedea această lume ce luminează și care ar fi transparentă pentru simțuri, dacă în ea nu s-ar face perceptibil întunericul. Iar în ceea ce acum impregnează lumea ca întuneric avem de căutat pe prima treaptă a sufletescului care în noi viețuiește ca întuneric. Așa cum lumea exterioară ar putea fi privită ca o consonanță a întunericului și luminii, tot astfel și propriul nostru interior, în măsura în care se extinde în spațiu, poate fi privit ca lumină și întuneric. Numai pentru conștiența noastră proprie lumina este gând, reprezentare, întunericul din noi, voința, devine bunătate, iubire etc.
Obținem astfel o concepție despre lume în care ceea ce este în suflet nu este numai sufletesc, ceea ce este afară, în natură, nu este numai natural, o concepție despre lume în cadrul căreia ceea ce este afară, în natură, este rezultatul unor procese morale anterioare, unde lumina reprezintă lumi de gânduri muribunde. Din aceasta însă rezultă că gândurile noastre, în timp ce trăiesc în noi ca gânduri, potrivit forței, sunt produse de preistoria noastră. Dar prin restul organismului nostru noi impregnăm continuu gândurile cu voință. Căci tocmai ceea ce noi numim gândurile cele mai pure sunt resturi ale unui trecut impregnate cu voință. Astfel încât și gândirea pură ‒ am exprimat foarte categoric acest lucru în noua ediție a Filosofiei libertății ‒ este străbătută de voință. Ceea ce purtăm însă în noi trece în timpuri viitoare îndepărtate, unde va lumina în fenomenele exterioare ceea ce acum este structurat în noi ca prim germene. (vezi tabla 12 stânga) Atunci, vor exista ființe care vor privi în lume așa cum privim noi în afară, în lume, și aceste ființe vor spune: Pentru noi, în jurul nostru strălucește o natură. De ce strălucește ea pentru noi în acest fel? Pentru că pe Pământ au fost săvârșite fapte, căci ceea ce vedem acum în jurul nostru este rezultatul a ceea ce oamenii Pământului au purtat în sine ca germeni. Noi stăm aici și privim la natura exterioară. Putem sta aici ca oameni care abstractizează, reci, lucizi, să analizăm lumina și fenomenele ei, așa cum fac fizicienii. Vom analiza aceste fenomenc reci în interior, ca oameni de laborator; vor rezulta unele lucruri frumoase, spirituale, dar noi nu stăm prin aceasta, ca oameni deplini, față cu lumea exterioară. Stăm ca oameni deplini în fața lumii exterioare numai când putem resimți ce ne apare în împurpurarea zorilor, ce ne apare în firmamentul albastru al cerului, ce ne apare în planta verde, ce percepem în valul care clipocește, căci lumina nu se raportează numai la cea perceptibilă cu ochii, ci folosesc aici expresia lumină pentru toate percepțiile senzoriale. Ce vedem în ceea ce percepem în jurul nostru? Vedem o lume care în orice caz ne poate înălța sufletul, care se revelează pentru sufletul nostru ca fiind aceea pe care trebuie s-o avem, pentru a putea privi într-o lume plină de sens. Noi nu ne aflăm în fața ei ca oameni deplini când o analizăm în mod sec, ca fizicienii, ci numai când spunem: Ce lucește aici, ce sună aici este, în ultimă dezvăluire, ceea ce cu mult timp în urmă și-a dezvoltat esența în sufletele lor; acelora trebuie să le fim recunoscători. Atunci nu privim în mod sec în afară, în lume, ca fizicieni, ci privim cu sentimente de mulțumire față de acele entități care cu atâtea milioane de ani înainte, în perioada vechiului Saturn, au trăit ca oameni, așa cum noi trăim ca oameni în prezent, și care au gândit și au simțit în așa fel încât avem în prezent în jurul nostru o lume admirabilă. Acesta este un rezultat important al unei concepții despre lume saturată cu adevăr, în timp ce ne conduce la a privi spre lume nu numai ca oameni lucizi, reci, ci plini de recunoștință pentru acele ființe care în vremurile cele mai de demult au produs prin gândirea și faptele lor ceea ce pentru noi este, în ambianța noastră, lumea care ne înalță. Trebuie să-ți imaginezi acest lucru cu intensitatea necesară, să te umpli cu această reprezentare a stării de a fi dator cu recunoștință pentru îndepărtații oameni anteriori, pentru că ei ne-au creat ambianța actuală. Trebuie să te umpli de acest gând, și apoi mai adu-ți în suflet și ideea că trebuie să ne dirijăm gândurile și sentimentele în mod corespunzător, într-un mod care se află înaintea noastră ca ideal moral, pentru ca ființele ce vor veni după noi să poată privi la o ambianță pentru care să ne fie tot atât de recunoscători cum suntem noi față de vechii precursori, privind acțiunile lor ca spirite luminătoare. În prezent, vedem o lume care luminează; cu milioane de ani în urmă ea era o lume morală. Purtăm în noi o lume morală; peste milioane de ani ea va fi o lume luminătoare.
 [mărește imaginea] |
Tabla 12 |
La acest mod de a resimți Cosmosul conduce o concepție despre lume perfect valabilă. O concepție despre lume care nu este pe deplin valabilă conduce la tot felul de idei și noțiuni, la tot felul de teorii asupra lumii, dar ea nu umple pe deplin de conținut omul, căci lasă goală partea sa de sentimente. Acest lucru are, oricum, partea sa practică, deși omul actual de-abia mai înțelege aspectul său practic. Dar cel care vrea să fie cinstit cu lumea actuală știe că nu-i este permis s-o lase să coboare în asfințire; el ar vrea să privească spre o școală și universitate a viitorului unde oamenii nu intră dimineața la ora opt cu un sentiment relaxat, de indiferență, pentru a ieși la ora 11, 12 sau unu, cu același sentiment relaxat, de indiferență, cel mult cu o mică mândrie pentru că au devenit mai deștepți. Nu putem să ne dirijăm privirea spre o perspectivă a viitorului în care cei ce ies de aici la orele 11, 12 sau unu părăsesc locul de predare având totodată sentimente față de lume care pătrund în afară, în Univers, în timp ce se implantează în sufletele lor, pe lângă deșteptăciune și sentimentul față de lumea care devine, sentimentul de recunoștință față de trecutul foarte îndepărtat, în care au acționat ființe care au modelat natura ambientală așa cum este ea, și sentimentul marii responsabilități pe care o avem pentru faphil că impulsurile noastre morale vor deveni lumile ce vor lumina mai târziu. Este de la sine înțeles că totul nu rămâne decât la nivel de credință, dacă vrem să spunem: Reală este nebuloasa originară și reală este zgura viitoare, între acestea ființele își fac iluzii morale care cresc în ele ca baloanele de săpun. Ultimul lucru credința nu-l spune; ar trebui să-l spună, dacă ar fi cinstită. Oare nu este ceva esențial diferit când omul spune: Da, răsplata există, căci însăși natura este astfel alcătuită încât se produce această răsplătire: gândurile tale devin lumină strălucitoare. Ordinea cosmică morală se manifestă. Ceea ce la un moment dat este ordine cosmică morală este în alt moment ordine cosmică fizică, iar ceea ce într-un timp oarecare este ordine fizică a fost într-un alt timp ordine cosmică morală. Orice lucru moral este determinat să iasă în plan fizic. Mai are oare nevoie omul care privește natura în mod spiritual de altă dovadă pentru existența unei ordini cosmice morale? Nu, în natura înțeleasă în mod spiritual există înșăsi justificarea ordinii cosmice morale. La această imagine urci când contempli omul în perspectiva deplinei sale omenii.
Să plecăm de la un proces prin care noi toți trecem în fiecare zi. Noi știm că adormirea și trezirea se bazează pe faptul că omul se desprinde, cu eul său și cu corpul său astral, de corpul fizic și de cel eteric. Ce înseamnă acest lucru, prin raportare la Cosmos? Să ne imaginăm legate între ele pentru starea de veghe, corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și eul. (tabla 12 dreapta prima figură) Acum să ni le reprezentăm separate, pentru starea de somn. (tabla 12 dreapta a doua și a treia figură) Care este deosebirea cosmică între cele două stări? Când priviți spre starea de somn, în stare de adormire viețuiți lumina, viețuiți lumea de gânduri muribundă a timpului străvechi. În timp ce viețuiți lumea de gânduri muribundă, veți fi înclinați să aveți o receptivitate pentru faptul că ceea ce este spiritual se întinde în viitor; aceasta o veți percepe. Faptul că în prezent omul are numai o percepție încețoșată a acestui lucru nu modifică cu nimic problema. Important este că în această stare suntem receptivi pentru lumină.
Când ne scufundăm în trup, devenim interior receptivi sufletește ‒ când spun interior receptivi sufletește înseamnă că suntem suflete, nu balanțe ‒, prin faptul că ne scufundăm în trup devenim receptivi sufletește nu față de lumină, ci față de întuneric. Dar acest lucru nu este ceva pur și simplu negativ, ci devenim receptivi pentru altceva. Așa cum în timpul somnului eram receptivi față de lumină, prin trezire devenim receptivi față de gravitație. Am spus că nu suntem balanță; nu devenim receptivi față de gravitație căntărindu-ne trupurile, însă prin scufundarea în corpurile noastre noi devenim interior receptivi sufletește pentru gravitație. Nu vă mirați că atunci când exprimăm aceste lucruri ele au la început ceva nedeterminat. Pentru trăirea sufletească propriu-zisă, conștiența obișnuită este și ea adormită în stare de veghe, așa cum doarme în timpul somnului. În somn, omul, în conștiența normală actuală, nu percepe cum trăiește în lumină. În stare de veghe el nu percepe cum trăiește în gravitație. Dar așa stau lucrurile: trăirea de bază a omului adormit este viata în lumină. În somn, el nu este sufletește receptiv pentru gravitație, pentru faptul gravitației. Gravitația îi este întru câtva luată. El trăiește în lumina ușoară lipsită de greutate. El nu știe nimic despre gravitație. El învață să cunoaseă gravitația interior, mai întâi în mod subconștient. Dar pentru imaginațiune lucrul se prezintă astfel: el învață să cunoască gravitația prin acea că se scufundă în tmpul său.
Aceasta se prezintă pentru cercetarea de știința spiritului în modul următor: când v-ați ridicat la treapta de cunoaștere a imaginațitmii, puteți observa corpul eteric al unei plante. Când observați corpul eteric al unei plante veți avea următoarea trăire interioară: acest corp eteric al plantei o trage continuu în sus, el este lipsit de greutate. Când, dimpotrivă, observați corpul eteric al unui om, el are greutate și pentru reprezentarea imaginativă. Aveți pur și simplu sentimentul că el este greu. Plecând de aici, ajungi să recunoști că, de exemplu, corpul eteric al omului este ceva care, atunci când sufletul se află în el, îi transmite acestui suflet greutatea. Dar este un fenomen suprasensibil. Dormind, sufletul trăiește în lumină, deci trăiește în imponderabilitate. Treaz, sufletul trăiește în gravitație. Corpul este greu. Această forță se transmite sufletului. Sufletul trăiește în gravitație. Aceasta înseamnă ceva care se transmite conștienței. Gândiți-vă în ce constă momentul trezirii? Dacă sunteți adormit, vă aflați în pat, nu vă mișcați, voința este paralizată. Și reprezentările sunt paralizate, dar numai pentru că este paralizată voința, pentru că voința nu năvălește în propriul dumneavoastră corp, pentru că nu se folosește de simțuri, din această cauză repezentările sunt paralizate. Prin ce se mobilizează voința? Prin aceea că sufletul simte greutatea prin intermediul corpului. Această conviețuire cu sufletul (gravitația) conferă omului voința. Iar încetarea voinței se produce atunci când omul se află în lumină.
Prin aceasta aveți prezentate cele două forțe cosmice, lumina și gravitația, ca fiind marile opoziții din Cosmos. În fapt, lumina și gravitația sunt opoziții cosmice. Dacă vă reprezentați planeta, vedeți cum gravitația atrage spre punctul central, lumina indică în sens opus dinspre punctul central în Cosmos (vezi, în figura 10, săgețile). Lumina este gândită numai în repaus. În realitate, ea indică dinspre planetă în afară. Cine consideră gravitația ca fiind o forță a atracției, adică în sens newtonian, gândește materialist căci își imaginează că, de fapt, în Pâmânt se află ceva ca un demon sau ceva asemănător, care are o sfoară invizibilă cu care atrage piatra.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 11 |
Se vorbește despre o forță de atracție pe care nimeni nu o poate vedea în alt loc decât în reprezentare. Dar se vorbește despre această forță de atracție. Oamenii nu-și pot concretiza acest lucru, nu-l pot face perceptibil, dar ei pot vorbi în mod newtonian despre forța de atracție. În cultura occidentală, ceea ce există trebuie să fie reprezentat într-un mod oarecare, în mod sensibil. Așadar, cineva ar putea spune oamenilor: Ați putea să vă repezentați forța de atracție ca pe o sfoară invizibilă; însă atunci trebuie să vă reprezentați lumina ca pe un fel de catapultare. Lumina ar trebui reprezentată ca forță de catapultare. Pentru cine vrea să rămână mai mult în realitate, este suficient să poată recunoaște opoziția cosmică dintre lumină și gravitație.
Pe cele spuse mai înainte se bazează multe aspecte referitoare la om. Dacă ne referim la evenimentul zilnic al adormirii și trezirii, putem spune: La adormire omul trece din domeniul gravitației în cel al luminii. În timp ce trăiește în domeniul luminii, el resimte, dacă a trăit suficient timp fără gravitație, un dor foarte viu de a se lăsa din nou cuprins de gravitație și se înapoiază la aceasta, se trezește. Este o oscilare continuă între viața în lumină și viața în gravitație, între trezire și adormire. Dacă cineva își dezvoltă capacitatea receptivă la un nivel mai fin, el poate simți în mod nemijlocit ca pe o trăire personală această înălțare în lumină și solicitarea din partea gravitației la trezire.
Acum, însă, imaginați-vă ceva cu totul diferit, și anume că omul ca ființă este legat între naștere și moarte de Pământ prin aceea că sufletului său, după ce a trăit un timp în lumină, i se face mereu din nou dor de gravitație, se întoarce la starea de gravitație. După ce această foame de gravitație nu mai există, omul va urma tot mai mult lumina. Aceasta o face până la o amunită limită (vezi, în figura 11, roșu). El urmează lumina până la o anumită limită și când a atins periferia extremă a Cosmosului el a consumat tot ce i-a dat gravitația între naștere și moarte; atunci începe un nou dor de gravitație și omul pornește înapoi (vezi, în figura 11, alb), spre o nouă încarnare. Astfel încât și în acel timp intermediar dintre moarte și o nouă naștere, în apropiere de ora miezului nopții al existenței, apare un fel de foame de gravitație. Acesta este conceptul general pentru ceea ce omul viețuiește ca dor de a se întoarce la o nouă viață pământeană. În timp ce se reîntoarce la o nouă viață pământeană, omul trebuie să treacă prin sfera celorlalte corpuri cerești, învecinate. Acestea acționează asupra lui în modurile cele mai diferite și rezultatul acestor acțiuni el îl aduce cu sine când, în momentul concepției, pătrunde în această viață fizică. Din aceasta înțelegeți că are o mare importanță să ne întrebăm: Cum stau dispuse stelele în sferele prin care omul pășește în cursul întoarcerii? De modul în care pășește omul prin sfera sa stelară depinde dorul său de gravitația pământească. Nu numai Pământul radiază o anumită gravitație față de care el resimte dorul, ci și celelalte corpuri cerești a căror sferă o parcurge în timp ce se deplasează spre o nouă viață acționează asupra lui cu gravitația lor. Astfel încât omul, în timp ce se întoarce, poate ajunge în diferite poziții care ne îndreptățesc să spunem că el, când se întoarce pe Pământ, simte din nou dorul de a trăi în gravitația terestră. Dar el trece mai întâi prin sfera lui Jupiter. Și Jupiter radiază o gravitație, dar una care are însușirea de a adăuga dorului pentru gravitația Pământului o stare de bucurie. Așadar, în suflet nu va trăi numai dorul de gravitația Pământului, ci și starea de bucurie. Omul traversează sfera lui Marte. Îi este dor de gravitația Pământului. În el există deja o dispoziție de bucurie. Marte acționează și el cu gravitația sa asupra lui, îi implementează, inoculează întru câtva sufletului, care simte dorul de gravitarie, o anumită bucurie, forța de a ajunge în această gravitație a Pământului pentru a-și folosi intens viața fizică dintre naștere și moarte. Acum sufletul a ajuns atât de departe încât are în profunzimile sale subconștiente impulsul de a-i fi în mod clar dor de gravitația terestră și de a folosi cu forță încărcarea pământeană, astfel încât dorul plin de bucurie să se exprime intens. Omul mai traversează și sfera lui Venus. Acestui dor plin de bucurie care tinde spre forță i se adaugă o cuprindere iubitoare a sarcinilor vieții.
Noi vorbim de gravitații diferite, care emană de la corpuri cerești, și le punem în legătură cu ceea ce poate trăi în suflet. Căutăm, de asemenea, în timp ce privim în spațiul cosmic, să abordăm concomitent ceea ce este întins fizic-spațial și din punct de vedere moral. Dacă știm că în gravitație trăiește ceea ce este de natură voluntară, iar pe de altă parte că voinței îi este opusă lumina, ne putem permite să spunem: Marte reflectă lumina, Jupiter reflectă lumina, Venus reflectă lumina; în forțele gravitaționale trăiește modificarea adusă de lumină. Știm că în lumină trăiesc gânduri cosmice muribunde, în forțele gravitaționale trăiesc lumi în devenire prin germeni de voință. Toate acestea străluminează sufletele în timp ce ele se mișcă prin spațiu. Noi contemplăm lumea fizic, în același timp o contemplăm moral. Aspectul fizic și aspectul moral nu sunt prezente alăturat, ci omul, în limitarea sa, este înclinat să spună: Pe de o parte există planul fizic, pe de alta planul moral. În sine este ceva unitar. Lumea care se dezvoltă spre lumină se dezvoltă în același timp spre răsplată, spre răsplata ce se revelează. O ordine cosmică plină de sens se revelează din ordinea cosmică naturală.
Trebuie să fie clar că la o asemenea concepție despre lume nu se ajunge printr-o interpretare filosofică, ci te dezvolți în ea, în timp ce înveți treptat să spiritualizezi noțiunile fizice prin știința spiritului; prin aceasta ea se moralizează de la sine. Și când înveți să întrevezi prin lumea fizică lumea în care fizicul a încetat să existe iar spiritualul este prezent, atunci știi că înăuntru se află ceea ce este moral.
Plecând de la anumite reprezentări unii oameni ar putea ajunge în mod savant să-și aducă în fața sufletului ceea ce am spus mai înainte. Vă spun acum în încheiere acest lucru, deși este în afara modului de a gândi al celor mai mulți dintre dumneavoastră. Aveți o formă care nu este o elipsă, de care se deosebește pentru că este mai arcuită (desenul din stânga, figura 12); elipsa ar fi linia punctată. Dacă se modifică ecuația matematică, ea poate lua însă
și forma de lemniscată. Este aceeași linie ca și cealaltă. Dar aceeași linie mai are și altă formă (desenul din dreapta, figura 12). Numai că linia este puțin modificată. Nu sunt două linii, este numai o linie și are o singură ecuație matematică; este o singură linie, numai că eu ies din spațiu. Dacă se continuă această reprezentare, mai este posibil și alt lucru: pot pur și simplu să-mi reprezint această linie (lemniscată) în așa fel încât jumătate din ea să iasă din spațiu. Dacă s-ar elabora acest fel de reprezentare, pe care în prezent nu ar putea-o avea decât matematicienii, s-ar ajunge la cealaltă reprezentare privind ieșirea din spațiu și întoarcerea în spațiu. Acest lucru corespunde întru totul realității. Căci de fiecare dată vă gândiți la ceea ce ați întreprins; înainte de a vrea, dumneavoastră ieșiți din spațiu, și când mișcați mâna reintrați în spațiu. Între timp ieșiți din spațiu, sunteți de cealaltă parte a spațiului.
Această reprezentare trebuie elaborată din cealaltă parte a spațiului. Atunci se ajunge la repezentarea adevăratului suprasenzorial, se ajunge înainte de toate la reprezentarea a ceea ce este moral în realitatea sa. Ceea ce este moral poate fi greu de reprezentat în realitatea sa de concepția actuală despre lume pentru că oamenii vor să reprezinte absolut tot în spațiu, prin măsură, greutate și număr, în timp ce, în fapt, realitatea iese, aș spune, în fiecare punct al spațiului, dincolo de spațiu și se reîntoarce la spațiu. Există oameni care-și imaginează un sistem solar, în sistemul solar cometa și spun: Cometa apare, apoi parcurge o elipsă lungă și revine după mult timp. Pentru multe comete acest lucru nu este adevărat. Cometele apar, ies, se destramă, încetează de a mai fi, se constituie însă din nou în partea cealaltă, de unde se întorc, descriu linii care nu străbat același drum. De ce? Pentru că cometele ies din spațiu și revin în cu totul alt loc. Este întru totul posibil în Cosmos ca, într-un mod oarecare, cometele să se destrame în afara spațiului și să revină în alt loc al spațiului.
În continuarea acestor considerații mâine nu vă voi mai chinui cu reprezentările expuse în ultimele zece minute, pentru că știu că sunt străine cercului de reprezentări al unui mare număr dintre dumneavoastră. Dar din când în când trebuie totuși să atrag atenția asupra faptului că știința spiritului, așa cum o practicăm aici, ar putea lua în calcul reprezentările științifice cele mai elaborate, dacă ar exista prilejul, adică dacă ar exista posibilitatea de a pătrunde cu spirit ceea ce se practică apoi în mod lipsit de spirit de către așa-numitele științe exacte. Această posibilitate nu este, din păcate, prezentă; mai ales lucruri precum matematica etc. sunt practicate în prezent, în cele mai multe cazuri, în modul cel mai lipsit de spirit. Din această cauză știința spiritului, așa cum am subliniat de curând într-o conferință ținută la Basel, este dependentă cel puțin deocamdată de a fi pusă în valoare în fața laicilor cultivați ‒ ceea ce este transformat de mulți care se consideră erudiți într-un reproș. Dacă cei erudiți nu ar fi atât de indolenți față de considerațiile spirituale, știința spiritului nu ar avea nevoie să fie expusă numai față de laicii cultivați, căci ea se poate baza pe reprezentările științifice cele mai înalte, până la aceste reprezentări științifice supreme, pentru că este conștientă de responsabilitatea ei.
Față de aceste probleme oamenii de știință se comportă într-un mod cât se poate de ciudat. Există un om erudit care a auzit [Nota 24] că aici la Dornach s-au ținut cursuri universitare. În prealabil el auzise ceva despre școala Waldorf [Nota 25] și după câte se pare a citit în „Waldorf Nachrichten” cuvântarea mea inaugurală pentru școala Waldorf și încă un articol. În discursul inaugural eu am menționat în afara contextului un pedagog care din multe motive este un tovarăș de mentalitate al acelui om erudit. În astfel de ocazii, domnii care reproșează de atâtea ori antroposofiei că ar putea conduce la sugestie sau autosugestie sunt brusc hipnotizați pentru că aud: a fost citat unul care este un tovarăș al meu de mentalitate științifică. ‒ Domnul a devenit atunci foarte atent. A devenit acum foarte evident că tot ce se făcea la cursurile universitare de la Dornach i-a devenit apăsător, înăbușitor. Din această cauză nu s-a sfiit să scrie: „La cursurile universitare ale antroposofilor de la Dornach, lângă Basel, care au avut loc în toamna acestui an, s-a exprimat speranța că de aici idei mari, puternice ar putea induce o nouă dezvoltare a poporului nostru și să-i confere suflul unei noi vieți. Cine verifică bazele etice ale acestei mișcări cu privire la adevărata lor valoare nu poate împărtăși această speranță, în cazul în care aceste baze nu vor fi supuse unui examen critic, lucru pe care rândurile de față ar dori să-l prilejuiască.”
De ce au fost, de fapt, scrise aceste „rânduri de față”. Cursurile universitare, baza lor etică trebuie supusă unui examen, unei critici, deoarece acestea trebuie să aibă o legătură cu ceea ce are de spus un astfel de domn, cu ceea ce el numește nivelul moral scăzut, căci el își începe articolul, pe care-l intitulează „Învățături etice eronate” astfel: „În vremuri cu un nivel moral scăzut, așa cum încă nu l-a cunoscut poporul german, este de două ori mai necesar să fie apărate marile hotare ale moralei așa cum au fost stabilite de Kant și de Herbart și să nu se admită modificarea lor în avantajul unor tendințe relativiste. A menține viu cuvântul baronului von Stein, conform căruia un popor poate rămâne puternic prin virtuțile prin care el a devenit mare, trebuie să fie considerat printre primele sarcini în mijlocul disoluției tuturor noțiunilor morale.”
Acum, omul nostru datează disoluția noțiunilor morale începând de la război și găsește foarte demn de observat: „Trebuie îndeosebi regretat că este implicată în această disoluție morală o scriere a conducătorului antroposofilor din Germania, dr. Rudolf Steiner, întrucât trăsătura de bază a acestei mișcări care țintește la o puternică interiorizare a fiecărui om ‒ aceasta el a preluat-o din câteva articole ale revistei «Waldorf Nachrichten» ‒ nu poate fi contestată și că în planul său privind tripartiția socială care a fost discutat în nr. 222 al publicației «Tags» se pot găsi gânduri sănătoase, stimulatoare pentru binele poporului. Dar în scrierea Filosofia libertății (Berlin, 1918) el își supratensionează poziția individualistă într-un mod care conduce la disoluția comunității sociale și din acest motiv trebuie combătută.”
Deci, să vedeți, Filosofia libertății a fost scrisă în 1918 izvorând din nivelul moral scăzut rezultat al războiului! Bunul om nu s-a sinchisit, desigur, timp de decenii de Filosofia libertății, numai ultima ediție, cea din 1918, el a citit-o atât de bine încât nu a aflat din ea cât este de veche cartea, că ea își are originea în vremea despre care a spus cât de minunat de departe am dus lucruile, la ce clarificare, când el nu vorbise încă de nivelul moral scăzut. Așadar, atât de mare este conștiinciozitatea acestor formatori ai tineretului. Omul nu este numai profesor de filosofie, ci, înainte de toate, pedagog. El nu predă, așadar, numai în universități, ci educă copii. El însuși este atât de bine informat, încât știe că Filosofia libertății a fost scrisă în 1918. Din această cauză îi este și ușor să se pronunțe asupra scopului acestei scrieri. Gândiți-vă totuși la situația în care apare Filosofia libertății în 1893. Ideile au luat naștere, așadar, atunci. Dacă se admite că Filosofia libertății a apărut în 1893, ce sens au următoarele cuvinte care formează chiar un fel de concluzie a întregului articol: „Acești oameni liberi ai doctorului Steiner nu mai sunt însă oameni. Ei au intrat în lumea îngerilor, fiind încă pe Pâmânt. Antroposofia i-a ajutat la aceasta.”
Acum, vă rog, urmăriți: în 1893 apare Filosofia libertății, publicată cu intenția de a furniza oamenilor o etică, lucru la care îi ajută antroposofia: „Nu ar trebui să fie o binefacere de nespus, în mijlocul variatelor rătăciri ale vieții terestre, de a te transpune într-o astfel de ambianță? Admițând că un număr mic de persoane reușește să arunce tot ce este omenesc și să pătrundă într-o existență mai curată în care este posibilă o viețuire cu adevărat liberă dincolo de bine și de rău, ce rămâne pentru marea masă a poporului care este confruntată în cea mai mare măsură cu nevoile și grijile materiale ale vieții?”
Vedeți, lucrurile sunt prezentate ca și cum Filosofia libertății ar fi apărut la Berlin în 1918, iar antroposofia ar exista pentru a forma acei oameni care sunt prezentați în Filosofia libertății!
Cu această conștiinciozitate scriu în prezent savanții noștri despre lucruri. Este aceeași conștiinciozitate cu care un doctor în teologie scrie că aici a fost fabricată o statuie de 9 m a lui Christos având sus trăsături luciferice și jos trăsături animalice, când, din contra, acea statuie are o figură pur umană, ideală, și jos mai există un butuc de lemn, care, de fapt, încă nici nu a fost sculptat. Acest lucru nu este prezentat ca și cum cineva i l-ar fi descris acestui doctor în teologie, ci ca și cum el ar fi constatat acest lucru, ca și cum ar fi fost prezent acolo. Aceasta amintește de acea anecdotă pe care am spus-o în conferința de la Basel, despre modul în care cineva care se întoarce seara acasă poate verifica dacă este lucid sau dacă este beat: te culci pe pat și pui în fața ta pe cuvertura patului un joben; dacă vezi un singur joben, ești lucid, dacă vezi două, ești beat. Trebuie să fii cel puțin în această stare ca să vezi statuia lui Christos ca acel doctor în teologie [Nota 26].
Dar, făcând abstracție de aceste atacuri, poți să pui totuși, în acest caz, întrebarea: Ce fel de teologi sunt aceștia? Ce fel de creștini? Ce fel de formatori de tineret sunt cei care au o astfel de relație cu adevărul și cu verosimilul și cum trebuie să arate o știință care are la bază un astfel de sentiment al adevărului și al verosimilului? O astfel de știință este reprezentată, în prezent, de cei mai mulți la catedră și în cărți, cu o astfel de știință se hrănește omenirea.
Printre toate celelalte sarcini pe care le are știința spiritului, ea are și pe aceea de a curăți atmosfera noastră spirituală de aburii neverosimilului, ai minciunii, care nu domină numai în viața exterioară, ci poate fi dovedită până în adâncurile diferitelor științe. Apoi din aceste adâncuri iese ceea ce acționează atât de pustiitor în viața socială. Trebuie să acționeze curajul de a lumina în interiorul acestor lucruri cu lumina potrivită. Pentru aceasta este însă imperios necesar să te poți mai întâi înflăcăra pentru o concepție despre lume care aruncă cu adevărat o punte între ordinea morală a Cosmosului și ordinea fizică a acestuia, în timp ce putem vedea, concomitent, Soarele strălucitor ca fiind o concentrație de lumi de gânduri care apun și ceea ce se ridică spumegând din adâncurile Pământului ca o pregătire a ceea ce va trăi în viitor, cu caracter de voință, impregnând lumea cu ceea ce este de natură volițională. Mâine vom continua să vorbim despre aceste lucruri.
