Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

SPIRITUALITATEA COSMICĂ ŞI FIZICUL UMAN

GA 202


CONFERINŢA a VII-a

Dornach, 11 decembrie 1920

Vrem să ne ocupăm azi de unele aspecte care privesc omul moral ca atare, pentru a putea arăta mâine cum ceea ce putem numi ca fiind partea moral-sufletească din om ne conduce în macrocosmos. Este vorba de a evalua în mod corect două trăsături umane, atunci când urmărim să ajungem la o evaluare plenară a omului în calitate de ființă moral-sufletească.

Omul este inserat întru câtva între două extreme, între două poziţii polare. Acestea ajung la conştienţa sa ca fiind ordinea naturii şi ordinea lumii morale. Am atras atenţia asupra faptului că din acea concepţie despre lume care a fost elaborată în ultimele secole şi care a devenit tot mai populară nu poate fi construită nicio punte între ordinea naturală şi cea morală a lumii. Dacă vrem să ne apropiem de enigmele vieţii şi ale lumii, trebuie să luăm în considerare mai ales două calităţi ale omului, care sunt legate de aceste poziţii polare ale naturii şi ale spiritului sau chiar ale lumii morale. Omul este fără îndoială dăruit naturii; el este dependent de ordinea naturală cu privire la partea sa sufletească, deci şi cu ființa sa morală. Dar dacă vrea să se simtă om adevărat el este obligat să se ridice din ordinea pur naturală, să se simtă ca fiind inserat într-o ordine cosmică care nu se epuizează în natură; de fapt, nu s-ar putea ajunge la o concepţie clară cu privire la ceea ce se află la baza acestor lucruri decât pe calea ştiinţei spiritului. Arătăm mai întâi o viziune, aş spune, radical eronată, care nu lasă oamenii să ajungă la o dezlgare a enigmei care se află aici. Din tradiţiile vechi oamenii cred că se poate pur şi simplu să se ajungă la înţelegerea naturii specific umane prin accea că, dacă pot să spun aşa, se poate căuta în vreun fel în prezent corelaţia spiritual-sufletescului cu corporal-materialul în om. Îşi imaginează că aici este natura corporală a omului (figura 13) şi cumva înăuntrul aceastei naturi umane corporal-fizică ar fi cea spiritual-sufletească. Şi apoi caută corelaţia. A fost mult căutată această corelaţie, şi o mare parte din năzuinţele filosofice ale umanităţii este de fapt către aceasta, să rezolve problema:: Ce legătură este între spiritualul-sufletesc şi corporalul-fizic?

 desen
plansa 13+14  Planşele 13+14
[măreşte imaginea]

Ştiţi că în ştiinţa spiritului chiar modul de a formula problemele trebuie să fie conceput diferit decât se face în mod curent încă şi în prezent. În special la începutul secolului al XIX-lea s-au manifestat şi pe plan teoretic concepţii conform cărora s-a impus ideea că nu s-ar putea găsi un spiritual-sufletesc alături de corporalul-fizic, că spiritualul-suflctesc ar putea fi o manifestare a corporalului-fizic. Pentru acei oameni care făcuseră cunoştinţă cu marile rezultate ale cercetărilor ştiinţelor naturii această concepţie avea ceva fascinant. Este suficient să ne amintim cât este de dependent omul, în viaţa dintre naştere şi moarte, de procesele sale fizice, de întreaga sa organizare fizică. Cei ce gândeau materialist au subliniat faptul că odată cu creşterea corpului exterior se dezvoltă şi capacitătile spiritual-sufleteşti, aşa cum omul îngrijit necorespunzător în ceea ce priveşte partea sa fizic-corporală rămâne în urmă şi în plan spiritual-sufletesc. Apoi s-a mai subliniat faptul că, la omul bătrân, când partea fizic-corporală ajunge la decadenţă şi capacitările spiritual-sufleteşti ajung la declin. S-a mai indicat şi faptul că atunci când omul suferă anumite leziuni ale corpului său fizic şi în partea sa spiritual-sufletească se constată anomalii, astfel încât este dependent de starea structurii sale fizic-corporale. S-a mai arătat cum anumite otrăvuri care nu pot determina decât unele acţiuni chimice în corpul omului îi pot induce anumite stări de anomalie spirituală şi cum prin introducerea anumitor substanţe fizice în corp se pot provoca stări de paralizie spiritual-sufletească etc. S-a arătat cum cercctarea fizică exterioară, în toată concreteţea sa, dovedeşte că, în fond, spiritual-sufletescul nu este decât o funcţie a corporalului-fizic. Da, acei cercetători care îşi dezvoltau mentalitatea mai cu seamă în prezenţa unor astfel de fenomene puteau indica şi fapte mai minuţioase de acest fel. Un fenomen ca acela al influenţei pe care o exercită alterarea glandei tiroide asupra capacităţilor spiritual-sufleteşti i-a adus pe cercetători ca Gley [ Nota 27 ] la afirmaţia că cele mai înalte capacităţi ale omului, cele spiritual-sufleteşti, ar fi în final dependente de acele procese care au loc în glanda tiroidă. Toate aceste lucruri aveau ceva seducător prin întregul mod de dezvoltare a gândirii ştiinţifice în vremurile mai noi. Şi, de fapt, nu se poate spune decât că, în măsură în care mulţi oameni au crescut în acest mod de gândire ştiinţifică, noţiunile privind spiritual-sufletescul au fost reprimate tot mai mult; spiritual-sufletescul era privit tot ca fiind ceva fără importanţă. În zonele civilizate ale Pământului, pe de o parte se află cei care sunt mai mult sau mai puţin contaminaţi de modul de gândire al ştiinţei naturii vremurilor mai noi, care consideră că este un mare progres pentru dezvoltarea lor spirituală, dacă refuză un spiritual-sufletesc de sine stătător, iar de partea cealaltă se află acea parte a populaţiei care vrea să continue să trăiască într-o ordine cosmică moral-divină, care însă îşi poate păstra convingerile primite prin tradiţie din timpuri vechi prin faptul că se ţine la distanţă de concepţiile aduse de modul de gândire al ştiinţelor naturii.

Astfel, avem, pe de o parte, o populaţie numeroasă considerată ca fiind rămasă în urmă, care nu ştie nimic depre legile ordinii naturale şi care, din această cauză, poate rămâne la reprezentările vechi religioase. În ultimul timp s-a conturat tot mai mult un lucru: acea forţă de convingere fascinantă pe care o aveau pentru o mare parte din omenire reprezentările ştiinţelor naturii la mijlocul sau chiar la începutul ultimei treimi a secolului al XIX-lea a început să scadă treptat. Ea a început să piardă teren chiar şi pentru mulţi oameni cu gândire ştiinţifică şi s-a manifestat o mare indulgenţă faţă de ceea ce mai înainte era considerat că există încă la oameni neştiutori, înapoiaţi, dar că va trebui să dispară. Acest ultim fenomen trebuie, de fapt, atribuit numai somnolenţei generale a sufletelor moderne. Este imposibil să ai, pe de o parte, ordinea naturală atotputernică şi, pe de altă parte, o anumită ordine cosmică moral-spirituală, reală. Aşa cum este văzută mai nou, ordinea naturală nu se împacă cu o ordine cosmică morală şi numai dacă nu ai o gândire eficientă, puternică, poţi pune într-un fel concepţia naturalistă actuală alături de ceea ce este prezent din vechile tradiţii ale diferitelor confesiuni religioase. În fond, numai cei care pe la mijlocul secolului al XIX-lea au indicat în modul cel mai clar faptul că omul este o fiinţă fizic-corporală, că manifestările sale spiritual-sufleteşti rezultă din procesele organizării sale fizic-corporale au fost consecvenţi, susţinând că treptat ar trebui eliminat tot ceea ce se opune acestei concepţii. Am atras şi altă dată atenţia că au existat oameni care au reprezentat ideea [ Nota 28 ] că ar trebui respinsă justificarea unei concepţii morale despre lume şi că, în fond, un infractor ar avea acelaşi drept la viaţă ca şi cel care trăieşte în aşa-numite reprezentări morale.

Aceştia au fost oameni consecvenţi. În această consecvenţă nu puteai rămâne fixat, plin de curaj. Apărea o oboseală, o somnolenţă şi a rezultat ceea ce tocmai am descris. În orice caz, consecvenţi sunt şi cei care procedează asemeni celor care au o mentalitate iezuită, aparţinând Bisericii catolice, şi care spun: La o parte cu ştiinţa care vrea să cerceteze altceva decât faptele exterioare, pentru a da cu forţă oamenilor credinţa într-o ordine cosmică spritual-sufletească, şi care vor acest lucru cu toată forţa posibilă. Ambele atitudini, cu siguranţă, nu pot fi acceptate, dacă avem în vedere evoluţia umanităţii.

Dar nu pot fi păstrate nici noţiunile confuze venite din vremuri străvechi. În primul rând este vorba de ideile care îşi reprezintă omul ca pe o entitate fizic-corporală având în ea ceva sufletesc şi potrivit cărora se caută modul în care este legat acest spiritual-sufletesc cu fizic-corporalul, avându-se în vedere numai prezentul. Nu se poate merge mai departe fără extinderea modului de abordare, făcând apel la timp pentru a înţelege omul. Această schemă a entităţii umane este imposibilă. Numai prin folosirea unor reprezentări pot fi obţinute noţiuni clare care, aşa cum vom vedea, conduc la construirea punţii dintre concepţia morală şi concepţia fizică despre lume.

Noi ştim că omul, înainte de a veni în existenţa fizic-pământeană, trăieşte, între moarte şi o nouă naştere, într-o lume spirituală. Dacă admitem o linie desemnând timpul (săgeata din desenul din figura 14), avem o viaţă spiritual-sufletească care confluează cu curentul timpului, se varsă în curentul timpului. În legătură cu lucrurile pe care am încercat să le expun ieri, în cadrul acestei entităţi spiritual-sufleteşti a omului în timpul în care evoluează în lipsa unei corporalităţi fizice, în el se dezvoltă, prin procesele lumii spirituale, ceea ce se poate numi dorinţa după o corporalitate fizică. Această dezvoltare de sine devine treptat nevoia de corporalitate fizică. Şi dacă înţelegem corect ideea metamorfozei ajungem la constatarea că această dorinţă trece cu adevărat în corporalitatea fizică (albastru), astfel încât trebuie să spunem: Ceea ce ne apare în cazul copilului este împlinirea dorinţei de a avea un corp fizic, dorinţă pe care o avea spiritual-sufletescul înainte de a ajunge în existenţa fizică. ‒ În fizicul-corporal şi în spiritualul-sufletesc nu trebuie să vedem o dualitate. Nu trebuie să vedem fizicul-corporal ca fiind numai ceva în care se strecoară spiritualul-sufletesc, ci trebuie să vedem în el cu adevărat transformarea spiritual-sufletescului.

desen

Există aici, bineînţeles, dificultăţi importante pentru modul modern de gândire ştiinţifică. Acesta rămâne agăţat de lucrurile imediat perceptibile, el vede cum structura germinală a omului se dezvoltă în corpul matern, se dăruieşte credinţei că acesta creşte din corpul matern după fecundaţie, întrucât corpul matern conţine forţele care fac să se dezvolte germenele uman. Totuşi nu aşa stau lucrurile. O asemenea explicaţie nu ia în considerare decât lucrurile cele mai palpabile. Omul este o fiinţă care se află în legătură cu întregul Cosmos, care este în permanentă interacţiune cu întregul Cosmos. Ce aţi spune dacă cineva ar afirma: O anumită cantitate de aer pe care o aveţi într-un anumit moment în corp a fost produsă în organismul dumneavoastră. Ea nu a fost produsă de organismul dumneavoastră, dumneavoastră aţi inspirat-o, o aveţi în corp pentru că împreună cu ambianţa formaţi un întreg. Pentru că nu se vede în mod exterior cum coacţionează întregul Cosmos în timp ce se dezvoltă germenele uman în corpul matern, pentru că nu se vede că şi în acest caz acţiunile vin din afară, că omul este în legătură cu întregul macrocosmos, se crede că germenele uman creşte în corpul matern pur şi simplu din înseşi forţele acestuia. Acest germene uman vine, de fapt, în mod univoc din lumea spirituală. El doar foloseşte acel loc în care găseşte poarta pentru a intra în lumea fizică. În cuprinsul a ceea ce se întinde în jurul nostru, în spaţiu, nu există nicăieri pentru omul care a parcurs timpul dintre moarte şi o nouă naştere o poartă de intrare în lumea fizică. Numai în corpul uman există această poartă. Iar ceea ce acţionează aici nu sunt forţele tatălui şi ale mamei, ci forţe cosmice care-şi caută, prin corpul matern, după fecundare accesul spre lumea fizică, după ce au dezvoltat, ca fiinţe spiritual-sufleteşti, o dorinţă.

În acest fel, omul se transformă într-o fiinţă fizică. Vedem cum copilul are la început trăsături nediferenţiate, cum din el se dezvoltă din ce în ce mai mult forma umană. Şi greşim când spunem: În copil se află ceva care se dezvoltă. Procedăm corect când întoarcem privirea de la copil spre ceea ce era activ înainte de naştere, înainte de concepţie, şi care acţionează şi acum, care acum îşi exteriorizează acţiunea. În ceea ce observăm la copil de la o zi la alta, de la săptămână la săptămână, de la an la an, vedem intruziunea a ceva trecut, pe care omul l-a parcurs spiritual-sufleteşte înaintea naşterii sau a concepţiei sale. Procedăm corect dacă observăm copilul în aşa fel încât putem să spunem: Aici avem o organizare copilărească. Vedem cum copilul dezvoltă anumite însuşiri pe care noi nu le căutăm în interiorul său, de unde ele radiază în afară, ci le căutăm în timpul anterior, de la care încă mai vin radiaţii ce pătrund în interior. ‒ Faptul că nu se doreşte aceasta constituie marea nenorocire a concepţiei moderne despre lume. Problema este de a se apela la timp, de a se gândi ceea ce a trecut ca fiind încă activ în aspectele lui actuale. Şi în timp ce dezvoltăm viaţa mai departe în timp (albastru, dreapta, figura 15), noi retransformăm ceea ce este fizic-corporal şi ajungem treptat la retransformarea fizicului-corporal în spiritual-sufletesc (roşu, dreapta).

desen

Prin faptul că am devenit oameni fizici, spiritual-sufletescul s-a transformat în corporal-fizic şi noi transformăm corporalul-fizic din nou în spiritual-sufletesc. Veţi spune: Aici se află totuşi o dificultate! S-ar putea înţelege cum corporalul-fizic se retransformă în spiritual-sufletesc dacă acest lucru s-ar petrece treptat, dacă am vedea că omul a devenit, să spunem, la 35 de ani complet fizic, ar începe apoi să redevină treptat spiritual şi la sfârşitul vieţii sale ar deveni din nou atât de spiritual încât moartea nu ar mai fi decât o trecere treptată în spiritualul-sufletesc. Interior, aşa stau lucrurile, exterior însă nu; aparenţa înşeală. Realitatea este că în partea de declin a vieţii ‒ persoanele ceva mai în vârstă aici de faţă să nu ia acest adevăr în sens prea rău ‒, prin faptul că îmbătrânim, noi deja ne târâm corpul ca pe ceva care nu ne mai aparţine întru totul. Devenim cu încetul cadavre, iar moartea constă, de fapt, numai în aceea că acest cadavru ne devine prea greu, gravitaţia devine prea puternică când, dimineaţa, ne reîntoarcem cu sufletul nostru, la trezire, în corp. Nu se poate vedea însă, când ne îndreptăm simţurile asupra aparenţei exterioare, ce modificări au loc, de fapt, în fiinţa umană şi cum această a doua parte a vieţii este deja o moarte lentă.

Nu este vorba de a accepta spiritual-sufletescul, pe de o parte, corporalul-fizic, pe de alta, ci să învăţăm să înţelegem cum, atunci când folosim noţiunea timpului, spiritual-sufletescul se transformă în corporal-fizic, iar corporalul-fizic se retransformă în spiritual-sufletesc.

Cu toate că nu exprimă decât exterior defăşurarea evoluţiei omului, acest lucru este legat de două trăsături umane importante. Prin ce putem să ne metamorfozăm treptat dintr-un spiritual-sufletesc într-un corporal-fizic astfel încât să devenim una cu corporalul-fizic? Omul poate pricepe acest lucru dacă învaţă să înţeleagă ce este calitatea morală a iubirii. Un adevăr principial, important este acesta. Omul pătrunde în lumea fizică prin iubire, prin revărsarea de sine în corporal-fizic. Cum iese el din nou din acesta? El se retrage din nou din procesul de metamorfoză fizic-corporală, se retransformă şi nicio forţă nu-i dă această posibilitate decât libertatea. Astfel încât spunem: Faptul că noi continuăm să evoluăm, că trecem prin poarta morţii se întâmplă prin libertate. Noi ne naştem prin iubire cosmică, trecem prin poarta morţii în lumea spiritual-sufletească prin forţa libertăţii pe care o avem în noi. Şi dacă dezvoltăm iubire în lume, această iubire este, în fond, reverberaţia entităţii noastre spiritual-sufleteşti aşa cum am avut-o înainte de naştere sau, să spunem, înainte de concepţie. Şi dacă dezvoltăm libertate în existenţa dintre naştere şi moarte, dezvoltăm spiritual-sufleteşte în noi în mod profetic, cu anticipaţie, ca forţă, ceea ce este forţa noastră cea mai importantă, când vom fi părăsit corpul prin moarte.

Ce înseamnă, în fond, conceput cosmic, a fi o fiinţă liberă? A fi o fiinţă liberă, a te putea retransforma din corporal-fizic în spiritual-sufletesc înseamnă a putea să mori; în timp ce iubirea înseamnă să te poţi transforma din spiritual-sufletesc în corporal-fizic, a putea să iubeşti înseamnă a putea să trăieşti, conceput cosmic.

Vedeţi aici cum procese care pot fi concepute cu totul natural, naşterea şi decorporalizarea omului, naşterea şi moartea (ştiinţa exterioară a naturii le concepe ca procese naturale), pot fi percepute ca manifestări, ca revelaţii ale iubirii şi libertăţii. Dar în timp ce dezvoltăm iubirea, prin voinţa noastră ce facem noi, de fapt, din punct de vedere spiritual-sufletesc? Noi formăm în noi o imagine spiritual-sufletească, în cadrul învelişului pielii noastre, a ceea ce a alcătuit întreaga noastră fiinţă înainte de a fi concepuţi. Înainte de conceperea noastră trăim în Cosmos prin forţa iubirii noastre. Şi într-un fel, din punct de vedere sentimental-volutar, ca o amintire a acestei vieţi cosmice, este desfăşurarea iubirii ca virtute morală în timpul vieţii noastre între naştere şi moarte. Virtutea iubirii ne apare ca o rafinare în microcosmic a ceea ce este răspândit macrocosmic înaintea naşterii noastre, iar conştienţa libertăţii noastre prin faptul că purtăm în noi spiritual-sufleteşte în timpul vieţii dintre naştere şi moarte ceea ce va acţiona în întregime în Cosmos ca o forţă naturală după ce am trecut prin poarta morţii. Noi vieţuim iubirea şi libertatea între naştere şi moarte. Ele nu sunt nimic altceva decât reverberaţii umane ale unor forţe cosmice, căci de orice naştere se leagă iubirea cosmică, de orice moarte se leagă libertatea cosmică. De când ştiinţele naturii şi-au sărbătorit triumfurile, vorbim despre tot felul de forţe naturale, lumină, căldură, electricitate etc.; nu vorbim însă despre acele forţe ale naturii sau, mai bine spus, forţe cosmice care ne conduc pe noi oamenii în existenţa fizic-sensibilă şi ne scot din nou din aceasta. Extrageţi din ştiinţele fizico-chimice şi din cele biologice tot ce se spune despre forţele care constituie lumea. Veţi putea înţelege tot ceea ce în lume nu este om, dar niciodată omul. Căci pentru ca omul să poată exista trebuie ca pe lângă ceea ce acţionează în lume ca electricitate, lumină, căldură etc. să existe şi libertate şi iubire. Când adopţi o astfel de abordare ajungi, prin faptul că înveţi să înţelegi cu adevărat omul, la noţiuni despre fiinţa naturii care sunt totodată noţiuni morale şi noţiuni ale naturii. Ordinea morală a lumii şi ordinea naturală nu există independent una de alta.

În mersul universal al omenirii s-a petrecut ceva care are o legitate interioară profundă, dar care va trebui totuşi să fie depăşit într-un fel în cursul evoluţiei ulterioare a Pământului de către umanitate, dacă aceasta nu vrea să ajungă la declin. Omenirea evoluţiei din perioada Pământului actual a plecat de la acel mod de dezvoltare spirituală care s-a desfăşurat în Orient, care şi-a produs înflorirea în Orient, care, aşa cum ştim, a atins o înălţime încă şi mai mare în timpurile cele mai vechi, în perioada atlanteană, decât mai târziu, când au fost compuse Vedele [ Nota 29 ]sau care au fost date la iveală în filosofa Vedanta [ Nota 30 ]. Dar aceasta era o concepţie care ţintea în principal ceea ce este ordinea morală a lumii. Această concepţie moral-spirituală despre ordinea lumii a fost grandioasă şi strălucitoare în anumite perioade trecute ale evoluţiei umanităţii, dar tocmai în Orient ea a ajuns la decadenţă. Ea nu putea să dea naştere din sine însăşi unei ordini naturale.

În timpuri mai noi şi-a făcut apariţia concepţia despre ordinea naturală a lumii. Apărută mai întâi în Apus, aceasta este de aşa natură încât înţelege lumea numai din perspectiva forţelor care pot fi observate în natura exterioară cu ajutorul simţurilor. Ea nu poate ajunge la o ordine morală a lumii. Aceasta este, de altfel, deosebirea uriaşă dintre Orient şi Occident, aşa cum am analizat-o din cele mai diferite puncte de vedere, faptul că în Orient umanitatea era predispusă pentru o înţelegere unilaterală a spiritual-sufletescului, iar în Occident omenirea tinde spre o înţelegere unilaterală a corporalului-fizic. Aceasta se extinde apoi la toate celelalte concepţii umane. În general, nici nu se ţine seama de cât de radical diferite sunt concepţiile oamenilor pe tot cuprinsul Pământului. Ceea ce adevăratul occidental cuprinde în observaţiile sale când vorbeşte despre om este foarte străin orientalului. Când orientalul este cel care vorbeşte despre om, el vorbeşte, de fapt, despre ceva ce nici nu există pe Pământ.

Orientalul îşi îndreaptă în întregime privirea sa sufletească asupra unui lucru care, în fond, nici nu este atins pe Pământ. Potrivit stărilor originare ale concepţiei despre lume orientale toate naşterile, tot ceea ce reglează evoluţia umană nu iau în considerare, de fapt, existenţa fizic-sensibilă. Omul este privit ca fiinţă spiritual-sufletească şi nici nu dezvoltă un sens corect pentru existenţa fizic-sensibilă. Acest lucru are o influenţă importantă pentru tot ce poate gândi orientalul. În prezent, el se află în decadenţă, dar în vechime era exprimat în totalitate ceea ce poate gândi orientalul despre om ca fiinţă socială.

Dar ce gândeşte occidentalul? Să luăm ca exemplu pe unul dintre cei mai proeminenţi gânditori sociali al Occidentului, pe Adam Smith [ Nota 31 ]. La fel cum ştiinţa naturii occidentală nu include omul ‒ ea se referă numai la ceea ce este extrauman ‒ nici ştiinţa socială a Occidentului nu include omul. Studiaţi lucrările lui Adam Smith. El nu vorbeşte deloc despre om, ci numai despre o anumită suprafaţă de pământ şi despre ceea ce creşte şi se află pe aceasta, apoi mai vorbeşte despre un automat pe care îl lasă să însămânţeze, să recolteze etc. Aici este o bucată de pământ, aici este un automat (desenează ‒ vezi planşa 14 dreapta), care numai din automatismul său trebuie să poată dispune liber de bucata de pământ. Totul trebuie să se producă atunci cu acest pământ, în direcţia corectă, de către acest automat. Despre acestea două vorbeşte de fapt Adam Smith şi numeşte însuşirile principale a ceea ce este acolo ca automat, libertatea economică (planşa : roşu ‒ wirtschaftliche Freiheit), şi numeşte ceea ce este acolo ca o bucată de pământ, proprietatea privată (planşa: albastru ‒ Privateigentum). Aceasta este, de fapt, ceea ce stă la baza fiinţei sale sociale, o proprietate privată şi un automat care gospodăreşte, fiind independent faţă de celelalte automate care lucrează pe alte bucăţi de pământ. Concepţiile lui Adam Smith au ca obiect pământul lucrat, proprietatea privată şi un automat care gospodăreşte în condiţii de libertate economică. Acestea sunt adevăratele lui noţiuni. Dacă întâlneşte un om el nu-l priveşte ca pe o fiinţă umană, ci îşi spune: Acesta reprezintă o proprietate privată şi un automat economie, numai că este astfel alcătuit încât să aibă sus un cap, la mijloc un trunchi şi apoi membre şi la toate acestea se mai adaugă o fantomă. ‒ Dar la aceste lucruri lumea nu reflectează; pentru acestea nu există noţiuni. Şi în timp ce automatul gospodar este activ, el ia la exterior forma unei fantome înzestrate cu cap, cu trunchi şi cu membre. Dacă cercetaţi teoria lui Adam Smith nu veţi găsi nicăieri o noţiune oarecare despre om. Încercaţi să faceţi acest lucru! Veţi găsi o combinarie de noţiuni despre proprietatea privată, despre un automat care gospodăreşte, dar nu veţi găsi nicio noţiune privind omul. Veţi găsi într-o oarecare măsură prezentat ceea ce se află în junl omului, dar nu omul. Pe lângă acestea, este caracteristic faptul că este prezentă numai o umbră a libertăţii, care este transferată automatului care gospodăreşte. Nu se vorbeşte despre libertatea umană, nu se vorbeşte despre ceea ce, dintr-o fantezie morală care se umple cu conţinut spiritual, îl desăvârşeşte pe om ca om integral ‒ deoarece atunci ar trebui să se amintească despre ce am spus în cartea mea Filosofia libertăţii ‒, ci despre o legătură dintre proprietatea privată şi automatul care gospodăreşte. Avem, pe de o parte, ceea ce a rămas din înţelepciunea orientală, incapacitatea de a ieşi din fiinţa spiritual-sufletească în lumea fizică. Pe de altă parte, avem de la ţările occidentale capacitatea de a vedea: da, este ceva real în lume şi acest ceva automatizează aici; Înălţimea sa are moşii întinse, Înălţimea sa are forţe exterioare prin care gospodăreşte aceste moşii, pe care şi vânează. Se vede că Înălţimea sa are aici ceva. Dar ceea ce umblă pe aici este, de fapt, o fantomă umană.

Vedeţi, aşadar, ce trebuie căutat: trebuie căutat omul. Trebuie să obţii în dispoziţia ta sufletească o concepţie vie despre om. Avem o ştiinţă a naturii occidentală care include seria animală. Avem mai întâi animale simple, apoi animale din ce în ce mai complexe, cele mai evoluate merg pe patru picioare, apoi dintr-odată se ridică, devin verticale ‒ atunci ajungem la membrul superior al seriei animale şi acesta se numeşte om. Nu se dispune decât de seria animală, iar omul este membrul superior al seriei animale. Aşadar, de pe poziţiile ştiinţei naturii nu este observat omul. Dar nici din perspectiva ştiinţei sociale, căci aici este studiat ceea ce deţine acesta ca proprietate privată şi automatul care gospodăreşte. Omul dispare din observarea socialului. Particularitatea omenirii moderne constă în aceea că nu observă că aici nu există nimic uman. Nu există nimic omenesc. Din această cauză apare o anumită necesitate. Gândiţi-vă numai că oamenii trăiesc în viaţa socială exterioară. Să admitem că ei trăiesc aşa cum îi observă Adam Smith; exteriorizarea acestei concepţii se datorează faptului că el a spus un lucru spre care tinde gândirea a numeroşi oameni. Gândiţi-vă că oamenii îşi privesc existenţa lor socială ca occidentali: ei nu există în aceasta! Aici există proprietate privată şi un automat care gospodăreşte: oamenii nu există. Cum să scoţi din această concepţie despre om ceva ce se află dincolo de naştere şi de moarte? Pentru aceasta trebuie să te supui autorităţii cuiva care face asemenea afirmaţii. Şi întrucât asemenea noţiuni şi-au dat roadele, s-a ajuns ca toate aspectele spirituale să fie puse sub autoritate, ba chiar ca oamenii să aibă o anumită repulsie de a gândi la cele spirituale. În ştiinţa proletară modernă acest lucru a fost preluat şi continuat [ Nota 32 ]. Numai că aceasta a luat lucrurile în serios şi a spus: Da, burghezii au gândit asupra omului, dar aici nu există nimic despre om; aici găsim proprietatea privată şi automatul care gospodăreşte. Aşadar, să nu vorbim despre aceste fleacuri ale unui om special, ci să vorbim numai despre forţe economice; acestea fac ca totul să meargă înainte. Să luăm în serios această concepţie! Ceilalţi nu o iau în serios; ei vorbesc tot timpul săptămânii ca şi cum nu ar exista decât proprietatea privată şi libertatea economică a automatului, iar duminica acceptă să li se predice că există şi un suflet nemuritor.

Acesta este un lucru care trebuie să fie prezentat în întregul său adevăr. Căci dacă nu ai curajul să priveşti lucrurile în întregul lor adevăr nu poţi să înaintezi. Şi este uşor de înţeles că în prezent există suficiente forţe care nu vor să se lumineze interiorul acestor lucruri cu o lumină corespunzătoare. Este neplăcut să se sublinieze modul în care caută ştiinţa socială să înţeleagă o legătură între oameni fără a şti nimic despre om, ci numai despre proprietatea privată şi despre libertatea economică a automatului care gospodăreşte.

Am vrut să vă prezint un mod de abordare elaborat pe baza unei concepţii vii asupra metamorfozei şi ce a devenit un mod de abordare care nu vrea să ştie nimic despre metamorfoză. Mâine va trebui să analizăm cauzele mai profunde care conduc la frânarea accesului oamenilor la ceea ce rezultă în mod necesar ca o consecinţă macrocosmică a unor astfel de concepţii. Vom dezvolta, aşadar, mâine ceea ce am putea numi contraimaginea macrocosmică a faptelor expuse azi şi vom analiza apoi consecinţele umane ale fiecăreia dintre cele două concepţii.