Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

SPIRITUALITATEA COSMICĂ ŞI FIZICUL UMAN

GA 202


CONFERINŢA a VIII-a

Dornach, 12 decembrie 1920

Îmi revine obligaţia ca în aceste expuneri, care vor fi continuate vineri, să dau o imagine cât se poate de cuprinzătoare, pe de o parte, a legăturii omului cu întregul Univers, cu Cosmosul, atât cu Cosmosul fizic cât şi cu cel spiritual, şi, pe de altă parte, a modului cum se poate ajunge treptat, prin abordarea în concepţia ştiinţei spiritului, la o punte adevărată între ceea ce se numeşte ordinea naturală şi ceea ce se poate numi ordinea cosmică moral-spirituală. Aş face azi un fel de intermezzo, al cărui scop va fi acela de a arăta cum, cu privire la umanitate, spiritualul trebuie să fie legat de fizic, dacă vrem să se ajungă la o abordare totală a evoluţiei umanităţii. Căci ceea ce se opune, în abordarea universală a lumii, construirii punţii dintre planul fizic şi cel spiritual constituie şi pentru concepţia tradiţională a lumii, în diferitele ei forme, o piedică de a ajunge la o cuprindere totală a ceea ce este activ în evoluţia umanităţii. Noi nu putem trata ştiinţa spiritului ca pe o teorie abstractă care trebuie să lămurească problema a ceea ce este etern în om şi problema vieţilor pământeşti repetate într-o formă abstractă. Nu putem considera ştiinţa spiritului în acest fel. Dacă am privi-o astfel am înţelege-o greşit. Noi trebuie să ne reprezentăm ştiinţa spiritului ca pătrunzând în totalitate viaţa şi trebuie să ajungem să aplicăm într-un mod cu totul concret ceea ce şi în domeniul ştiinţei spiritului trebuie să fie dat într-o anumită formă abstractă, într-o manieră teoretică. Despre acest lucru vreau să vă dau mai întâi un exemplu care este extras din cercetări de ştiinţă a spiritului adevărată, despre care putem să facem numai referiri, dar care pot fi verificate pe viu.

Fenomenul ar fi următorul: cercetătorului spiritului i se dezvăluie anumite conexiuni pe care el le exprimă. El le aplică vieţii. În desfăşurarea ei, viaţa poate fi observată exterior de orice om. Pentru o observare lipsită de prejudecăţi, se adevereşte ceea ce cercetătorul spiritului dezvăluie în observaţiile sale clarvăzătoare. Cam aşa va trebui să se întâmple şi cu un exemplu de abordare din perspectiva ştiinţei spiritului pe care vreau să vi-l descriu azi.

Există în prezent o abordare istorică care, de fapt, este foarte puternic influenţată de ceea ce s-ar putea numi modul de gândire al ştiinţei naturii. Într-un fel, abordarea istorică a capitulat în faţa modului de abordare a ştiinţei naturii şi chiar şi devenirea istorică a omenirii este gândită în aşa fel încât se caută efecte, iar acestea sunt raportate la cauze şi apoi se modelează un anumit context cauzal al vieţii istorice după modelul contextului cauzal întâlnit în fenomenologia naturii. Chiar dacă unii istorici sunt radicali în această privinţă, există totuşi tendinţa de a se apropia treptat metodica de o formă asemănătoare abordării specifice ştiinţei naturii.

Mai ales când se observă viaţa zilnică în devenirea ei şi se introduce omul individual în această devenire a umanităţii de la generaţie la generaţie se ajunge la studierea pur exterioară a lucrurilor, să spunem, la abordarea lucrurilor pe firul necesităţii propriu ştiinţelor naturii. Cât este de apăsătoare în prezent, pentru mulţi oameni, şi totuşi având aparenţa necesităţii, atribuirea unor caractere pe care omul le prezintă unei eredităţi fizice. Noi vorbim despre faptul că omul a moştenit pur şi simplu un caracter sau altul, exterior sau interior, fizic sau psihic, de la strămoşii săi şi se transpune ceea ce ne imaginăm în viaţa zilnică şi la ceea ce este istorie. Extindem aceste lucruri asupra a ceea ce ţine de istorie. Noi privim într-un anumit mod la ceea ce trăim în cadrul generaţiei actuale, felul cum acestea provin din cele anterioare, acestea la rândul lor din cele ce le-au precedat etc. Aceasta creează obiceiul de a privi procesul istoric în aşa fel încât se contemplă, de fapt, şirul de generaţii în succesiunea lor.

Să ne referim la o anumită parte a Pământului, de exemplu, Europa Centrală. Se iau în considerare calităţile omului central-curopean din ultimele decenii. Se merge la deceniile precedente şi se caută ca, pe cât posibil, în baza obiceiului construit pe date furnizate de observaţiile bazate pe simţuri, să se raporteze, să spunem, calităţile germanilor din prezent, calităţile francezilor din prezent la calităţile germanilor din secolul al XVIII-lea, la francezii din secolul al XVIII-lea ete. Se contemplă dezvoltarea umanităţii în linie dreaptă şi aceasta satisface. Specialiştii în ştiinţe naturale ar spune: Necesitatea de cauzalitate este satisfăcută când ceea ce se găseşte ca trăsături spiritual-sufleteşti la un anumit neam de oameni ai prezentului poate fi raportat la calităţile generaţiilor anterioare ale aceluiaşi popor, ale aceleiaşi rase etc., aşadar când se poate stabili un context cauzal pentru un anumit parcurs temporal în linie dreaptă.

Cum ar trebui oare să treacă o concepţie despre lume ca cea care s-a constituit în cursul ultimelor trei-patru secole şi chiar mai mult, oricât de religios-spiritualistă ar fi, care de îndată ce iese din abstract se simte strâns legată de fizic, cum ar putea, aşadar, un astfel de mod de abordare să treacă dincolo de această simplă urmărire a succesiunii de generaţii, dincolo de evoluţia generaţiilor! Aici însă este locul unde trebuie să se ia în serios ceea ce ne oferă cunoştinţele antroposofice. Din acest punct de vedere noi nu trebuie să avem în vedere omul sau o colectivitate de oameni ai prezentului, în măsura în care acest sau aceşti oameni au caractere moştenite direct de la generaţiile anterioare, ci trebuie să fim practic lămuriţi asupra faptului că în fiecare om este prezent ceva spiritual-sufletesc care a petrecut un timp îndelungat în lumea spiritual-sufletească, înainte de a fi intrat în corpul fizic actual. Astfel, când avem în faţa noastră un om contemporan trebuie să ne spunem: Îl privim din punct de vedere corporal; el are caracteristicile moştenite care provin de la generaţiile anterioare. Dar îl privim şi sub raport spiritual-sufletesc. El are în sine un suflet care nu are nimic de-a face cu generaţiile anterioare şi nu are de-a face nici cu alte generaţii mai vechi, care a fost aici pe Pământ mult mai de mult, care s-a dezvoltat, aşadar, în timp ce s-au perindat o serie de generaţii, neaflându-se în legătură nemijlocită cu evoluţia Pământului, întrucât s-a aflat în această perioadă în lumea spiritual-sufletească. Este o unilateralitate a contempla un om numai din punctul de vedere al trăsăturilor moştenite în succesiunea generaţiilor. În definitiv, a cerceta omul sau devenirea istorică din această perspectivă este numai o iluzie. Este un simplu mod de a ne autoconvinge că se înţeleg lucrurile; în realitate ele nu sunt înţelese. Se teoretizează diferite aspecte, că oamenii fac una sau alta în prezent, că ei îşi trăiesc viaţa într-un fel anume şi se explică cum toate acestea ar proveni din calităţile lor ereditare. Dar dacă oamenii ar fi suficient de obiectivi, de lipsiţi de prejudecăţi, atunci în nenumărate detalii, chiar peste tot, ar trebui să-şi spună: Ceea ce se admite ca fiind trăsături fizice în evoluţie de la generaţie la generaţie, acesta nu o explică nicio atitudine a prezentului, nici la omul izolat, nici la nivel de popor sau de rasă. Dacă se urmăreşte atingerea adevărului, dacă nu se vrea perseverarea în această abstracţiune, care, chiar dacă este materialistă, este tot o abstracţiune, dar materialistă, atunci trebuie să se acorde atenţie faptului că ceea ce este trăit în prezent, alături de ceea ce se păstrează în curentul sangvin, se explică prin ceea ce se află în forţele sufletelor care au trăit un timp îndelungat în lumea spirituală înainte de a fi coborât din nou pentru reîntrupare în aceste corpuri.

De-a lungul anilor m-am referit la aceste lucruri, arătând cum în vremea noastră, mai cu seamă în vremea dinaintea evenimentelor catastrofale ale războiului, populaţia europeană a fost amestecată [ Nota 33 ] cu oameni care poartă în sine suflete provenind din primele secole creştine. Lumea este totuşi complicată şi comunicând astfel de lucruri nu acoperi, de fapt, decât o parte a realităţii. Asemenea date trebuie întotdeauna lărgite, pentru a ne apropia treptat de o viziune totală. Acest lucru nu trebuie înţeles în sensul că unele aspecte prezentate anterior şi care sunt întru totul corecte, dar care nu se referă decât la un număr de oameni, ar trebui corectate; pentru completare trebuie să spunem următoarele.

Există o parte, nu prea mare, a Europei Centrale în care se află suflete care au trăit nemijlocit în primele secole creştine, aşa cum ne reprezentăm aceste secole potrivit istoriei curente. Lucrurile sunt mult mai complicate. În această privinţă cercetării de ştiinţă a spiritului i se arată ceva care, într-o anumită privinţă, va părea a fi paradoxal; dar realitatea este de aşa natură încât lucrurile care trebuie să apară pentru cercetarea de pe poziţiile ştiinţei spiritului trebuie să fie obţinute numai prin clarvedere autentică, prin experienţă suprasensibilă, şi, de regulă, se adună eroare peste eroare, dacă se fac numai speculaţii, dacă te dăruieşti numai speculaţiei filosofice sau de alt fel asupra lucrurilor. Faptele experienţei vorbesc întotdeauna altfel şi ceea ce resimte cercetătorul de ştiinţă a spiritului cu atâta intensitate este că el însuşi este surprins de rezultatele sale. El nu se aşteaptă să se dezvăluie anumite lucruri, ci este surprins de rezultatele sale.

Pentru a vă prezenta câteva din acestea, aş vrea să vă îndrept privirea sufletească spre acea populaţie care se afla în America în timpurile în care europenii au început cucerirea acesteia şi pe care apoi au continuat-o. Dumneavoastră ştiţi că era o populaţie care din punctul de vedere civilizat al Europei era considerată a fi sălbatică. Dar o populaţie ca cea care se afla în America, cea indiană, era sălbatică în contextul a ceea ce în ultimele secole a fost numit în cadrul lumii europene ca fiind civilizaţie, dar în care trăia totuşi ceva ce aşa-numitul om civilizat ar dori să recapete. Înainte de orice, în populaţia indiană era vie o concepţie despre forţele spirituale ale lumii care, atunci când poţi să o cunoşti mai bine, are, de fapt, ceva impunător. Această populaţie adora un Mare Spirit. În timpul cuceririi, această credinţă era deja în decadenţă, dar aceste fenomene decadente indică o adoraţie a unui Mare Spirit care străbate şi întreţese totul, care îşi are, în diferitele spirite elementare, forţele sale subordonate.

Cu aceste reprezentări, să spunem, religios-panteiste, trăia această populaţie americană. Înainte de orice, trebuie însă să reţinem că această populaţie nu participase, în sens exterior, la nimic din ceea ce populaţiile europene trăiseră în timpul aşa-numitei evoluţii creştine. Ceea ce a adus creştinismul popoarelor europene generaţiile acestei populaţii amerindiene nu au trăit. Întreaga dispoziţie sufletească a acestei populaţii era de aşa natură, încât ea dezvolta sentimente. Dar aceste suflete se dezvoltau în aşa fel încât ele nu puteau petrece decât un timp scurt între moarte şi o nouă naştere. Nu era necesar un timp îndelungat pentru prelucrarea în lumea spirituală a ceea ce aceste suflete trăiau cu intensitate, dar în mod foarte simplu. Astfel, nu numai sufletele populaţiei amerindiene care trăiau în perioada primelor cuceriri ale Vestului ‒ acestea aproape toate ‒ s-au reîntors acum, ci şi suflete mai târzii, reîncarnându-se, în principal, în populaţia vest-europeană.

Putem, aşadar, să studiem succesiunea de generaţii plecând de la timpul prezent înapoi, până în Evul Mediu; aşa vom obţine trăsăturile fizice ereditare. Dar dacă le vom considera pe acestea ca reprezentând adevărul deplin, ne vom legăna în iluzii. Avem de-a face cu o abstracţiune dacă vom contempla popoarele vest-europene actuale până departe în zona central-europeană, ba chiar până în răsăritul Europei, numai din această perspectivă, spunând: Aceste naţiuni au trăsăturile lor moştenite de la generaţiile premergătoare etc. Nu acesta este cazul; în realitate, în aceste corpuri care conţin în ele sângele strămoşilor s-au întrupat sufletele vestice, aşadar, suflete care prin evoluţia interioară nu aveau încă nimic din impulsul christic, care purtau în ele un fel de impuls panteist. Prin educaţia din primele săptămâni pe care o primeau în ambianţa lor ‒ căci tocmai cultura exterioară, civilizaţia exterioară se implementează în mod liniar de la generaţie la generaţie, nu impulsul interior al sufletului ‒, aceşti oameni au preluat din exterior creştinismul; ei au fost formaţi din exterior, devenind aşa cum ne apar în prezent. Cine este însă lipsit de prejudecăţi şi priveşte oamenii, cine-i contemplă în aşa fel încât îi pătrunde cu privirea cu adevărat în plan caracterologic acela vede pulsând în ei ceea ce au primit odată cu sufletele lor.

Am spus că cele relatate de cercetarea făcută din perspectiva ştiinţei spiritului sunt în multe privinţe paradoxale. Aceste lucruri nu pot rezulta din speculaţii. Ele trebuie să ia naştere pe calea experienţei personale, prin metodele descrise adeseori pentru dumneavoastră şi prin literatura publicată. Dar cine le verifică după aceea în mod exterior va găsi că lumea exterioară devine explicabilă prin punerea la bază a acestor cunoştinţe.

Există oameni care în perioada numită în istorie a migraţiei popoarelor au trăit în Europa şi au emigrat. Sufletele acelor populaţii erau asemănătoare sufletelor celor ce au preluat creştinismul care se răspândea din sud spre nord, aşadar suflete care au crescut în procesul de creştinare. Aceste suflete care au primit creştinismul aşa cum era el trăit în Europa în primele secole ‒ cu totul deosebit de felul în care este trăit creştinismul în prezent ‒ nu se mai reîncorporau într-o populaţie central-europeană. Erau suflete care aveau nevoie de un timp mai lung de la moarte până la o nouă naştere decât sufletele amerindienilor; avem în schimb de-a face cu suflete care şi-au parcurs anterior aici existenţa lor fizică, spre deosebire de celelalte, pe care le-am observat ca fiind ultimele suflete amerindiene din timpul cuceririi Americii. Care a fost destinul sufletelor indiene nu ne va preocupa acum. Însă acele suflete care au fost încorporate în primele secole creştine în Europa, care au participat la răspândirea culturală a creştinismului de la sud spre nord, s-au încorporat ulterior mai mult în Asia. Ceea ce descriu acum se manifestă cu deosebită claritate în vremurile în care se apropia oribila catastrofâ a celui de al doilea deceniu al secolului al XX-lea. De o importanţă cu totul deosebită apare modul nostru de abordare a civilizaţiei actuale a Pământului când constatăm că mai ales în populaţia japoneză sunt încorporate asemenea suflete, aşadar, suflete care au parcurs cândva drumul specific al creştinării în Europa, care însă acum nu aud din copilărie nicio vorbă despre creştinism, care poartă în el numai din subconştient o anumită nuanţare a culturii asiatice decadente prin impulsurile creştine de altădată, care şi în prezent poartă în sine tot ceea ce se opune Europei actuale. Este, în principal, un rezultat al înţelepciunii orientale total decadente ‒ înţelepciune care a fost cândva foarte mare ‒, în consonanţă cu primele impulsuri creştine primitive, aşa cum au luat naştere atunci când în Europa creştinismul s-a răspândit de la sud spre nord printre populaţiile barbare. Aşa au stat lucrurile referitor la grosul populaţiei. În orice caz, treaba se complică prin aceea că în populaţia care a luat naştere în acest fel ‒ atât sufletele populaţiei străvechi americane cât şi cele ale populaţiei Europei Centrale s-au mutat spre răsărit ‒ se infiltrează multe corpuri locuite de suflete care în primele secole creştine trăiseră mai mult în zona mai sudică. Acum şi acestea sunt amestecate cu populaţia care s-a format în modul descris.

Apoi, dacă observăm civilizaţia prezentă, avem de-a face cu un mare număr de suflete care tocmai în secolele care au premers întemeierii ereştinismului au trăit în Asia, în Orientul Apropiat sau chiar în toată Asia. Natural, deja nu mai era timpul marii înfloriri a înţelepciunii orientale, dar era acel timp în care s-au format noţiunile, ideile pe baza cărora a fost apoi înţeles Misteriul de pe Golgota. Vorbesc, aşadar, acum despre suflete care erau străine Misteriului de pe Golgota, dar care aveau o anumită cultură a înţelepciunii, care s-a transplantat apoi spre apus şi din care Misteriul de pe Golgota a fost înţeles mai întâi prin specificul grecesc apoi prin cel roman.

Trebuie să facem mereu diferenţa dintre Misteriul de pe Golgota aşa cum se află ca fapt şi diferitele interpretări pe care le-a primit de-a lungul secolelor. Acest fapt poate fi interpretat în fiecare epocă într-un mod nou, şi ar fi un nonsens să identificăm o învăţătură oarecare privind Misteriul de pe Golgota cu faptele concrete ale Misteriului de pe Golgota. Este suficient să clarific aceasta dându-vă un exemplu. Imaginaţi-vă că am avea de-a face cu un om de geniu. Apoi, ar mai exista un copil, un om mediocru şi, în al treilea rând, un om predispus la genialitate. Toţi trei au în faţa lor adevărul omului genial. Copilul va avea o explicaţie oarecare pentru ceea ce face omul genial. Omul mediocru, care caută să niveleze totul, va avea şi el o explicaţie şi, tot aşa, omul genial va avea o altă explicaţie. Toţi trei au de-a face cu acelaşi adevăr, explicaţiile lor sunt însă cu totul diferite şi nu eşti îndreptăţit să identifici una sau alta cu adevărul. În mod asemănător, nu trebuie confundate învăţăturile primului creştinism cu realitatea faptelor creştinismului. Aceste învăţături ale primelor secole creştine veniseră din Orient. Învăţăturile înţelepciunii orientale au fost folosite pentru a explica Misteriul de pe Golgota. Desigur, nu este decât o teribilă tiranie când Biserica în dezvoltare consideră aceste învăţături ca fiind singurele valabile, căci ele nu sunt nimic altceva decât modalitatea prin care o epocă explică Misteriul de pe Golgota, având în vedere condiţiile premergătoare. Alte epoci pot explica acest Misteriu de pe Golgota altfel. Noi trebuie să-l explicăm în perspectiva ştiinţei spiritului, pentru a corespunde exigenţelor prezentului.

Aşadar, învăţăturile privind impulsul lui Christos ‒ dar nu aplicate creştinismului, ci făcând abstracţie de Misteriul de pe Golgota ‒ le găsim dezvoltate în Orient la oamenii culţi de atunci, desigur mult mai puţin la grosul populaţiei de atunci. Acele suflete care au trăit imediat înaintea dar şi în timpul desfăşurării Misteriului de pe Golgota, care erau suflete orientale, au avut de petrecut un timp îndelungat între moarte şi o nouă naştere, pentru că însăşi cultura orientală, deşi în decadenţă, mai procura sufletelor reprezentări deosebit de complexe.

Aceste suflete apar mai ales la acea populaţie care devine ulterior populaţia Americii, emigrând treptat din Europa în America în procesul de cucerire. Întreaga cultură americană, care are o nuanţă materialistă, rezultă mai ales din faptul că aici apar suflete care fuseseră suflete orientale, în timpul pe care l-am menţionat, şi care acum se cufundă în corpuri în aşa fel încât această corporalitate le este străină. Ele se lasă absorbite, cu noţiunile deja foarte decadente, în corporalitatea pe care nu o înţeleg, ci o adoptă într-un mod materialist destul de primitiv. Ele trec pe lângă om, care le devine străin datorită faptului că s-au străduit să ajungă la abstracţiuni în viaţa lor anterioară. Ele nu se pot regăsi în încarnarea prezentă, scot însă la suprafaţă din viaţa lor pământeană anterioară tot ceea ce trăieşte în religiozitatea sectantă, separată de orice observare exterioară a naturii. Aceasta trăieşte chiar şi în contestarea materiei la Mrs. Eddy [ Nota 34 ], la scientişti etc. Tot ceea ce s-a produs în lumea exterioară poate verifica aceste lucruri, dacă le studiem fără prejudecăţi.

Dacă se adaugă ceea ce poate da ştiinţa antroposofică la ceea ce furnizează modul de abordare exclusiv antropologic, se obţine o imagine a adevărului. Însă trebuie să se ia în serios ce poate oferi ştiinţa spiritului antroposofică. Nu trebuie să ne mulţumim numai cu aspecte teoretice care evidenţiază exclusiv faptul că avem vieţi pământeşti repetate. Trebuie să privim adevărul, adevărul exterior, în sensul acestei cunoaşteri; numai atunci aceste cunoştinţe vor putea să dea treptat rezultatele şi în viaţa social-practică. Cei care se cramponează de o concepţie despre lume care nu ia în considerare decât ordinea naturală exterioară, care conduce, aşadar, omenirea spre a fi numai antropologică, trebuie să aibă în vedere ceea ce se transmite fizie prin ereditate, ca să se afle din ce în ce mai mult în faţa unor enigme. Te poţi dărui multă vreme unor iluzii cu privire la aceste enigme. Poţi crede că pricepi ceva despre evoluţia omenirii, dar te dăruieşti unor astfel de iluzii numai pentru că din cea mai fragedă tinereţe ţi-au fost inoculate unele teorii, astfel încât nu cauţi, nu ai ochi decât pentru ceea ce se exteriorizează în succesiunea eredităţii fizice. Dar oamenii vor ajunge totuşi treptat la a-şi spune: Da, dar aici există fapte care nu pot fi contestate şi care nicidecum nu pot fi explicate în sensul acestei cauzalităţi pur antropologice. ‒ Trebuie să luăm în considerare faptul că într-o generaţie oarecare a unui popor oarecare al prezentului există suflete care provin din cu totul altă parte decât eventual de la stră-străbunicii aceluiaşi popor. Desigur, egoismului poporului acest lucru poate să nu-i sune deosebit de plăcut, acest egoism al poporului trebuie să dispară fără discuţie, pentru ca omenirea să parcugă în viitor o evoluţie corespunzătoare. Şi trebuie atrasă atenţia asupra faptului că o mare parte a populaţiei europene este purtătoarea ereditară a sângelui strămoşilor din Evul Mediu, dar ea deţine în sine suflete de amerindieni, că acele suflete care au trăit în Europa ‒ o mare parte din ele în vremea lui Attila ‒ şi care atunci au primit creştinismul ne întâmpină în prezent în Asia. Acest lucru poate fi perceput de anumite suflete cultivate, printr-o observare lipsită de prejudecăţi. În orice caz, dacă se doreşte să se ajungă la adevăr, aşa cum l-am înţeles aici, lucrurile nu pot fi privite atât de liniar, atât de pedant abstract cum se obişnuieşte în prezent. Dacă nu-ţi formezi noţiunile în mod abstract cum se obişnuieşte în zilele noastre, ci se doreşte ajungerea la adevăr, trebuie plecat de la puncte de vedere ca cele pe care le-am amintit aici. Atunci se vor descoperi aspecte care din nou apar ca paradoxuri, dar care explică tocmai acest adevăr.

Este ciudat, de exemplu, să conştientizezi această aromă specială în exprimările parţial elegante ale lui Rabindranath Tagore [ Nota 35 ]. Avem posibilitatea să atingem cu mâini spirituale, ca să spunem aşa, descendenţa creştină a sufletului şi descendenţa orientală a trupului. Ultima furnizează eleganţa orientală. Iar ceea ce picură mai ales în sufletul europeanului ceva cald, binefăcător, tocmai în cazul lui Rabindranath Tagore, vine de la un suflet ce a navigat cândva spre creştinism şi care numai în această întrupare nu a devenit creştin pentru că trăieşte într-o civilizaţie necreştină.

Sintagma grecească „Cunoaşte-te pe tine însuţi“ [ Nota 36 ] nu se adresează numai omului individual şi mai înainte de orice nu este destinată numai pentru o introspecţie banală, ci se adresează şi umanităţii. Numai că omenirea găseşte că observarea ei este, de regulă, incomodă. Dar nu putem înainta în civilizaţia noastră, ci coborâm tot mai mult dacă nu luăm până la urmă în serios expresia apolinică „Cunoaşte-te pe tine însuţi“ şi ca umanitate. Este, totuşi, ceva incomod ‒ persoane cum este Kurt Leese [ Nota 37 ], pe care l-am amintit în conferinţa de la Basel, ar găsi acest lucru ca fiind „agasant“ şi „iritant“ ‒ când se pune problema de a cunoaşte omul nu numai sub aspectul formei nasului, a gurii, a ochilor, ci când trebuie să-l cunoşti prin intermediul sufletului său. Dar s-ar realiza oare instaurarea unei concepţii spirituale despre lume în omenire dacă am face frazeologie abstractă privind vieţile pământeşti repetate şi am vorbi în acest fel şi despre destinul care se realizează prin vieţile pământeşti repetate, apoi ne-am retrage speriaţi în faţa aplicării practice în viaţă, şi nu am vrea să aflăm nimic altceva despre om decât că are părul blond sau negru, că are o formă sau alta a ochilor, ce formă are nasul lui etc.? Dacă vrem să luăm în serios răspândirea în lume a unei concepţii spirituale despre lume, atunci şi ceea ce se numeşte „cunoaşterea omului“ trebuie să fie pătrunsă de impulsurile spiritual-sufleteşti, trebuie să nu ne lăsam reţinuţi de incomoditatea de a cunoaşte şi planul sufletesc al omului, al nostru propriu şi acela al altor oameni. Trebuie să ne uităm la calităţile sufleteşti aşa cum ne uităm la forma nasului, şi atunci progresul omenirii actuale în viitorul apropiat va avea la bază faptul că nu va interesa numai forma exterioară a nasului, ci se vor stabili relaţii între oameni, de la suflet la suflet, bazate pe cunoaşterea sufletului. Ceea ce se numeşte problema socială este un aspect mult mai profund decât îşi imaginează în prezent mulţi oameni. În fond, această problemă socială nu poate fi atinsă nici pe departe dacă se doreşte continuarea unei abordări a omului din care acesta este complet eliminat, vorbindu-se numai despre proprietatea privată pe care el o administrează şi despre automatul care gospodăreşte. Pentru că, după declinul cunoaşterii sufleteşti instinctive, oamenii au uitat să vadă omul, viaţa socială se trăieşte în ceea ce este din punct de vedere uman exterior. Aceasta aduce însă la suprafaţă tocmai instinctele, cele mai sălbatice instincte. Omenirea ar cădea într-o viaţă a celor mai sălbatice instincte, dacă viaţa nemijlocită a omului nu ar fi străbătută de ceva spiritual-sufletesc. Pentru aceasta este necesar ca pe lângă cauzalitatea istorică exterioară să vedem şi ceea ce există în adevărul umanităţii pământene actuale, pur şi simplu pentru că, în prezent, urmaşii nu-şi reprezintă numai strămoşii fizici, ci şi sufletele care au trăit ca fiind entităţi spiritual-sufleteşti într-o epocă mai timpurie pe Pământ. În această rezultantă, care ia naştere din trăsăturile sufletelor reîncarnate şi din trăsăturile fizice, se desfăşoară realitatea adevărului civilizaţiei prezentului.

Reacţia provizorie împotriva unei concepţii spirituale nu este valorificată de un mod de gândire mecanicist-materialist exclusiv în domeniul abordării teoretice; ea pătrunde mult mai adânc. Ea este utilizată, în prezent, şi prin aceea că se urmăreşte întronarea unei ordini mondiale care să facă abstracţie de tot ce este spiritual-sufletesc şi care se orientează numai în direcţia antropologic-fizică a succesiunii de generaţii. Trebuie să rezulte o hartă a Europei bazată numai pe legăturile de sânge ale popoarelor, după impulsuri pur şovine, ale egoismului popoarelor. Aceasta este reacţia social-practică împotriva acceptării unei concepţii despre lume spiritual-sufleteşti. Îţi vine să declari: În timp ce Europa acceptă declamaţiile wilsonismului [ Nota 38 ] care se sprijină pe ideea auto-administrării popoarelor înrudite prin sânge, ea spune: nu vrem să ştim nimic despre impulsuri spiritual-sufleteşti. ‒ Este o opoziţie împotriva acceptării spiritual-sufletescului.

Aceasta nu este o critică, este pur şi simplu o descriere a stării de fapt; căci ceea ce se aplică aici este opoziţia practicii sociale, o opoziţie cu caracter rasial împotriva afirmării de sine a spiritual-sufletescului. Acest spiritual-sufletesc însă, pe măsură ce cuprinde mentalitatea oamenilor, va cuprinde şi viaţa practică. Şi este o necesitate stringentă care nu poate cuprinde suficient de repede sufletele oamenilor actuali faptul că cei care încep să înţeleagă câte ceva din importanţa practică a ştiinţei spiritului orientată antroposofic, despre transformarea ideilor acestei ştiinţe a spiritului în impulsuri vii de acţionare pentru om, ar trebui să-şi dea întreaga silinţă de a acţiona împotriva a ceea ce este numai antropologic. Noi vedem cum, în prezent, lumea se năpusteşte pe calea antropologiei ‒ evident, în sensul cel mai larg ‒, spre declin. Ea trebuie să fie ocrotită prin antroposofie de acest mers spre distrugere.

Aceştia sunt, în fapt, cei doi curenti ai evoluţiei umanităţii care trebuie să ducă în prezent o luptă dură unul împotriva celuilalt, acela al antropologiei pure, care este în acelaşi timp cel care trece prin măsurile politice care se iau, şi cel antroposofic, care astăzi sunt încă ponegrite. Omul actual va trebui să se dezvolte abia treptat spre a putea cuceri iniţiativa interioară puternică prin care să se simtă chemat să ia o decizie spre o direcţie sau spre cealaltă. Aceasta nu trebuie să se petreacă numai în cămăruţa teoriilor, în cămăruţa concepţiei despre viaţă, ei trebuie să-şi găsească aplicaţia în abordarea practică a lumii. Şi în acest plan îi este luat în nume de rău mai ales celui care nu se opreşte la contemplarea antroposofică de la o anumită înălţime a lumilor, ci care vede importanţa spiritualului tocmai în aceea că spiritul învaţă să stăpânească materia, astfel încât şi viaţa cea de toate zilele va fi luată în considerare din acelaşi punct de vedere. Este necesară o adevărată trezire a umanităţii ‒ am spus-o adesea ‒, o astfel de trezire încât omul să dezvolte în sine curajul de a ajunge la decizii. Acest lucru este necesar omenirii actuale:

În această privinţă, în străfundurile umanităţii actuale aşa-numite civilizate se află impulsuri extrem, extrem de apăsătoare. În prezent, avem multe ocazii de a vedea cum mai întâi este respins tot ce cere omului să ia interior o decizie oarecare. Nu este necesar să cazi în partidism când introduci ceea ce este necesar în viaţa curentă, căci va fi caracteristica evoluţiei spre viitor să priveşti dintr-un punct de vedere superior ceea ce ai nemijlocit în faţa ta. Oare nu am cunoscut acum un eveniment care, în fond, luminează foarte temeinic starea de adormire a sufletelor actuale? Eu nu m-am jenat să atrag atenţia de mulţi ani încoace asupra modului în care iubirea pentru abstract a făcut o mare parte a omenirii să gândească în mod wilsonian, şi am explicat ce înseamnă acest lucru în prezent. Noi am fost martori de curând la ce s-a întâmplat cu un popor care, chiar dacă este mic, apaiţine şi el civilizaţiei, şi ar fi trebuit să ia o decizie. El s-a aflat în faţa unor evenimente poate în multe privinţe problematice, ce ar fi făcut necesar ca acest popor să se trezească. Dar, printr-un adevărat paradox, poporul s-a hotărât să cheme în fruntea sa un om care se dovedise sub numeroase aspecte a fi o nulitate [ Nota 39 ].

Aceste lucruri ating cotidianul, dar tocmai acesta este atât de apropiat omului, în prezent, faptul că ele nu sunt luate drept simptome, că se trece cu indiferenţă peste ele şi că nu se vede ce simptome ale decadenţei reprezintă ele şi cât de necesar ar fi să se stimuleze forţele prin care omenirea să ajungă la trezire. Ar fi necesar ca omenirea cultă să urmărească, în prezent, cu o mai mare vivacitate interioară fenomenele exterioare ale timpului actual şi să participe mai mult la ceea ce se întâmplă în interior.

În adevăr, nu eşti un spirit mare dacă treci indiferent pe lângă cele ce arată atât de simptomatic spre ce tind evenimentele, căci în evenimentele exterioare se vădeşte ce acţionează în interior. De câte ori nu am avertizat asupra modului în care forţele ahrimanice circulă, în prezent, prin omenire, ceea ce poate fi văzut exterior, cu condiţia de a nu fi robul prejudecăţilor. Dar cum poate răzbi adevărul când se trece cu indiferenţă, somnolent, pe lângă evenimentele istorice care pot verifica exterior adevărul, luând notă despre ele aşa cum obişnuieşte în prezent omenirea. Ştiinţa spiritului în mod hotărât nu vrea să devină partinică; dar ea trebuie să poarte în sine adevărul vieţii. În prezent, trebuie să se vadă cum lumea ridică forţe ahrimanice puternice împotriva a tot ce subliniază spiritul. Dar trebuie să se decidă în aceste zile, care înseamnă, desigur ani, dacă Părinţii care au eliminat spiritul la al optulea Conciliu ecumenic general din anu1869 au avut dreptate sau dacă spiritul trebuie reintrodus în evoluţia omenirii. Dar acest lucru nu va putea deveni viu în omenire prin simple observaţii teoretice, ci numai dacă devine o practică a vieţii.