Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

SPIRITUALITATEA COSMICĂ ŞI FIZICUL UMAN

GA 202


CONFERINŢA a IX-a

Berna, 14 decembrie 1920

Punctul nostru de plecare îl va constitui azi peregrinarea sufletului prin vieţile pământeşti succesive. Fenomenele exterioare care apar aici le cunoaşteţi din preocupările dumneavoastră antroposofice; azi însă vrem să vorbim despre unele aspecte care necesită o înţelegere mai precisă.

Dumneavoastră ştiţi, când omul trece prin poarta morţii primul lucru pe care-l face este lepădarea corpului său fizic; el posedă atunci ceea ce numim eul său împreună cu întregul său conţinut, apoi ceea ce numim corpul astral şi, la început, corpul eteric, chiar dacă numai pentru scurt timp. Acest timp, în care omul mai posedă corpul său eteric, este un timp al privirii retrospective asupra ultimei sale vieţii. El se încheie prin aceea că acest corp eteric este respins, să spunem, în sus, spre spaţiul cosmic, aşa cum corpul fizic este respins în jos. Atunci omul rămâne împreună numai cu corpul său astral. În acest corp astral mai există postacţiunile corpului eteric, aşadar, tot ceea ce acest corp astral a vieţuit datorită faptului că era, în ultima sa viaţă, împreună cu corpul eteric şi, de altfel, şi cu corpul fizic. Dumneavoastră ştiţi că durează mai mult până când şi corpul astral este îndepărtat.

Am atras deja atenţia în scrierile noastre asupra faptului [ Nota 40 ] că nu trebuie să se vorbească despre o distrugere totală a corpurilor eteric şi astral, că această distrugere este în realitate o eliminare a forţelor pe care omul le are în sine în spaţiul cosmic. Doar corpul eteric poartă în sine într-o anumită măsură toate evenimentele pe care le-a parcurs omul în viaţă. Este o sumă, aş spune, de plăsmuiri alcătuite din forme. Aceste plăsmuiri se extind tot mai mult, se impregnează în Cosmos, astfel încât ce s-a desfăşurat ca fiind viaţa noastră şi se impregnează în corpul eteric acţionează de fapt mai departe în Cosmos. Noi înglobăm Cosmosului întregul mod în care ne-am comportat faţă de corpul nostru eteric. Viaţa noastră nu este lipsită de importanţă pentru Univers. Tocmai datorită acestui fapt, prin cunoaşterea ştiinţei antroposofice a spiritului, ajunge la om un sentiment puternic al responsablităţii, încât trebuie să gândească la felul în care ceea ce el încorporează corpului eteric prin viaţa sa intelectuală, prin viaţa sa afectivă, prin viaţa sa voliţională, aşadar prin moralitatea sa se comunică întregului Cosmos. În Cosmos sunt conţinute comportamentele oamenilor care au trăit în vieţi trecute; se separă într-un anume fel ceea ce acţionează în conduita noastră până în modelarea corpului eteric, şi se acumulează în întreaga lume. Noi vieţuim, în fond, lumea. Şi dacă ştim că vieţuim lumea, trebuie să avem acel simţ al răspunderii care se exprimă prin aceea că ne simţim asociaţi la crearea lumii. Nici ceea ce purtăm mai departe ca fiind corpul nostru astral nu trebuie să-l privim ca şi cum s-ar destrăma în Univers, ca şi cum s-ar dizolva în Univers. Nu este cazul, căci şi acesta se comunică Cosmosului, în orice caz, părţii spiritual-sufleteşti a acestuia.

După ce eul s-a desprins de corpul astral, după ce s-a terminat trecerea prin lumea sufletelor, într-o anumită măsură ceea ce noi am încorporat în corpul nostru astral se află afară, în Cosmos, numai că drumurile se separă. Corpul astral îşi urmează, separat de eu, căile sale proprii, iar eul cărările sale proprii. Dar nu se poate vorbi despre o distrugere a corpului astral. Dimpotrivă, acest corp astral se dezvoltă mai departe, iar din interacţiunile sale cu Cosmosul el devine ceva prin aceea că i-am implementat acţiunile anumitor impulsuri morale, iar acum, cu forma pe care a luat-o ca efect al acestei acţiuni a impulsurilor morale, el se comunică Cosmosului, se insinuează întru câtva în Cosmosul spiritual-sufletesc. Prin aceasta ia naştere o interacţiune între el şi Cosmosul spiritual-sufletesc. Atunci se poate, oricum, spune că, şi dacă aceasta este pe jumătate simbolic, el corespunde faptelor: corpul astral se extinde tot mai mult, dar ajunge la o anumită limită. Dincolo de aceasta el nu se poate extinde, şi începe să se restrângă. Iar viteza cu care el se extinde sau se restrânge depinde mai ales de ceea ce i-a fost încorporat în timpul vieţii. Astfel încât se poate spune: Corpul astral se comunică Universului; el se loveşte ‒ dacă ne este îngăduită această exprimare ‒ de capătul Cosmosului nostru spiritual-sufletesc şi este aruncat înapoi.

Eul îşi urmează acum căile sale într-o lume esenţialmente diferită de cea în care se află corpul astral. Dar acest eu dezvoltă în interior un fel de dorinţă, aşa cum am arătat ieri. Şi această dorinţă puternică este în esenţă cea care se simte atrasă tocmai de corpul astral aflat pe drumul de întoarcere, care acum a devenit altceva. În fapt, are loc din nou un fel de legare a corpului astral metamorfozat, transformat, de eu. Din cauză că se întâmplă aceasta, omul primeşte din cele mai diferite direcţii anumite înclianţii, pe măsură ce se apropie de momentul în care eul trebuie să se întoarcă din nou pe Pământ.

Am amintit de modul în care corpul astral expandează în Cosmos, apoi se reîntoarce, de felul în care eul îl regăseşte întru câtva. Putem urmări acest lucru când luăm în considerare omul ca fiinţă întreagă, în totalitatea sa.

Trebuie să ne reprezentăm că omul, aşa cum apare pe Pământ când trece prin naştere, este format cu adevărat din două direcţii. Corpul astral despre care tocmai v-am spus cum a expandat în Cosmos şi apoi s-a restrâns, se întâlneşte cu eul. Vorbind în imagini, el se apropie de eu ca un fel de sferă goală care devine din ce în ce mai mică; el este înrudit cu sistemul planetar. Cu toate că în existenţa dintre moarte şi o nouă naştere în eu este prezent dorul de corpul astral, el dezvoltă un dor şi mai puternic pentru un anumit punct al Pământului, pentru a putea intra într-un popor, într-o familie. Dar, pe de altă parte, ceea ce vine din afară ca fiind corpul astral transformat se contractă şi se uneşte cu ceea ce este eul acum, după ce a parcurs timpul dintre moarte şi o nouă naştere, şi care are o puternică forţă de atracţie faţă de ceea ce este pământesc, faţă de popor, de familie etc. Ce este expus forţelor acestui corp astral transformat noi vedem acum la omul care s-a născut, în ceea ce priveşte suprafaţa exterioară a corporalităţii sale: ce se constituie de la pielea noastră spre interior, incluzând şi organele simţurilor, totul este organizat de marele Cosmos. Ceea ce ia însă naştere în mod organic prin aceasta, în aşa fel încât eul se simte legat de Pământ, se simte atras de Pământ, este determinat de organizarea interioară înspre afară, opusă organizării din afară; determinând mai mult organizarea oaselor, a muşchilor etc., a ceea ce radiază în sens opus, de la piele şi de la organele de simţ spre interior. Noi suntem organizaţi cumva din macrocosmos, în ceea ce priveşte periferia corporalităţii noastre, şi suntem organizaţi de Pământ cu privire la ceea ce străbate eul nostru, ceea ce creşte din interior spre exterior în întâmpinarea formaţiunii piele-simţuri.

În felul acesta omul este născut, de fapt, din Univers. Iar sejurul în corpul matern creează numai prilejul ca aceste două forţe, o forţă macrocosmică şi una terestră, să se poată lega între ele. Omul este însă întru totul o fiinţă care nu creşte dintr-un punct, din structura germinală, ci este o confluenţă de forţe pe de o parte exterioare, netelurice, extrapământeşti, care sunt ţinute laolaltă prin corpul său astral modificat şi, pe de altă parte, de ceea ce creşte în sens opus acestor forţe extraterestre, sub influenţa Pământului. Intim legat cu ceea ce creşte în noi din Cosmos este ceea ce numim raţiunea noastră, intelectul nostru, capacitatea noastră de reprezentare. Această capacitate de reprezentare face trimitere la viaţa noastră pământească anterioară. Această reprezentare o obţinem prin faptul că ceea ce am întreţesut în corpul nostru astral în vieţile pământeşti anterioare a expandat în Cosmos şi s-a reîntors, iar acum caută ca organ principal al său capul nostru, care este format mai ales din afară ca un organ al pielii şi al simţurilor. Restul este, ca organizare a pielii şi a simţurilor, numai o anexă a capului. Dimpotrivă, în ceea ce este înrudit cu forţele terestre, datorită faptului că eul uman, când se reîntoarce pentru a se naşte, se simte atras spre un punct al Pământului, se exprimă mai mult voinţa noastră. Astfel încât putem spune: Când ne naştem din nou cerul ne dă raţiunea, Pământul voinţa. Între acestea două se află simţirea, pe care nu ne-o dă nici Pământul, nici cerul, care se bazează pe pendulări alternative între Pământ şi cer, şi care-şi are organul exterior în sistemul ritmic al omului, în sistenul respirator, în circulaţia sângelui etc. Acesta se află la mijloc, între sistemul propriu-zis al capului, care este în esenţă rezultatul Cosmosului, prin intermediul fostului corp astral, şi a ceea ce ne revine dinspre Pământ, sistemul voinţei noastre. Între ele se află sistemul nostru ritmic, viaţa sentimentelor noastre, care se poate dezvolta pe substratul acestui sistem ritmic şi pe care noi o realizăm şi în mod exterior vizibil între cer şi Pământ. Capul nostn indică mai mult spre originea noastră extraterestră; voinţa noastră este intim legată de ceea ce primim de la Pământ. Între ele se află viaţa noastră afectivă, şi, privit exterior, circulaţia noastră sangvină, viaţa noastră respiratorie. O abordare atotcuprinzătoare, totală, nu este nici unilateral sufletească, nici unilateral fizică, ci amândouă aspectele, cele fizice şi cele sufleteşti, interferează în cazul abordării totale.

Pe de altă parte, putem vedea că în timp ce suntem legaţi de întregul macrocosrnos şi purtăm tocmai în organizarea capului nostru ceva ce este format din macrocosmos prin aceasta suntem raportaţi la trecutul nostru şi că mai ales prin intelect suntem raportaţi la trecutul nostru; numai că nu obţinem cu ajutorul conştienţei obişnuite această cunoştinţă privind modul de raportare la vieţile noastre anterioare.

În strădaniile vechi orientale spre înţelepciune, cei care erau elevi ai iniţiatilor încercau să stabilească mai întâi o legătură între viaţa lor ritmică şi între viaţa capului lor. Pentru acea epocă, pentru evoluţia înţelepciunii orientale era ceva natural să se urmărească o evoluţie umană superioară prin transformarea procesului respiraţiei şi a celui al circulaţiei în ceva conştient, ridicându-se astfel respiraţia şi circulaţia la nivelul conştienţei. Vechiul oriental putea face acest lucru din cauză că spiritual-sufletescul său nu era legat atât de puternic cu corporalitatea sa cum este la omul actual. Dacă astăzi s-ar practica printr-un fel de anacronism această metodă veche orientală în vederea obţinerii de cunoştinţe superioare, s-ar ruina corpul uman; prin aceasta s-ar interveni prea adânc în sănătatea corpului fizic, dat fiind că în prezent omul este mai intim legat, mai puternic legat cu corpul său decât era în vremea vechii strădanii indiene spre înţelepciune.

Dar ce realiza cel care parcurgea aceste exerciţii? El transforma procesul respiraţiei în ceva conştient; aşadar, el inspira în mod conştient; prin aceasta obţinea posibilitatea de a urmări procesul care se desfăşoară în timpul în care aerul inspirat presează, astfel încât treptat lichidul cefalo-rahidian pendulează spre creier prin intermediul canalului rahidian, lovind creierul. Dar din această lovire reciprocă a ceea ce urcă prin inspiraţie şi a ceea ce coboară prin expiraţie, în lovirea reciprocă a lichidului din creier cu părţile solide ale acestuia iau naştere, de fapt, reprezentările. Producerea reprezentărilor este un proces mult mai complicat decât şi-l închipuie în prezent, când totul este gândit în mod materialist, oamenii de ştiinţă. În prezent, se imaginează ‒ sau cel puţin se imagina până de curând, căci acum se renunţă din nou la reprezentări mai precise ‒ o anumită evoluţie, se admite existenţa unor nervi care ar sta la baza acţiunii de reprezentare. Este un nonsens. Este vorba mai mult despre faptul că are loc efectiv o lovire continuă a lichidului din creier de sistemul nervos şi că atunci se petrec acele procese din sistemul nervos, care servesc ca bază forţelor sistemului nervos. Acest lucru ajungea să-l conştientizeze elevul înţelepciunii indiene. Ce afla el în timp ce urmărea în mod conştient acest proces? El ajungea prin aceasta să cunoască cum ceea ce i-a format creierul, de fapt face trimitere înapoi la vieţile pământeşti anerioare. El simţea într-un fel cu sistemul său ritmic actual viaţa sa pământeană anterioară: acest lucru devenea pentru el o certitudine. Prin aceasta, pentru un astfel de elev al înţelepciunii era de la sine înţeles că a avut o viaţă pământeană anterioară. El conştientiza aceasta datorită faptului că ridica procesul respiraţiei la nivelul conştienţei. În prezent, acest lucru trebuie atins pe altă cale. El nu mai poate fi obţinut printr-o meditaţie modelată astfel, care pleacă de la o formare a procesului respirator, ceea ce pentru omul actual este contraindicat, ci pleacă de la o sprijinire pe reprezentări, aşadar pleacă din partea opusă şi aşadar ia în considerare faptul că, în prezent, omul este mai puternic legat de corpul său fizic. Dar prin faptul că omul se sprijină pe reprezentare el învaţă să cunoască această nuanţă a sistemului ritmic dinspre cealaltă parte, partea spiritual-sufletească. Învaţă să cunoască procesul dinspre cealaltă parte; numai că el nu pătrunde acum mai adânc în corpul său, aşa cum se întâmpla în cazul omului indian din vechime ‒ acest lucru nu-i este îngăduit pentru că el este, oricum, suficient de afundat în el ‒, ci, eliberându-se de corporalitate, aşa că el urmăreşte în spiritualul-sufletesc întregul Cosmos care-l învaţă cum viaţa pământeană anterioară este legată cu viaţa actuală.

Antroposofia nu se bazează pe date abstracte oarecare susţinute cu fanatism, ci pe o cunoaştere a organizării umane dinspre interior. Fiinţa umană nu înveţi s-o cunoşti prin cercetarea din afară, sub forma de cadavru ‒ sau poate nu sub forma de cadavru, dar oricum din afară ‒, ci dinăuntru, şi prin interacţiunile dintre sistemul ritmic şi sistemul neurosenzorial, iar pe de altă parte prin interacţiunea dintre sistemul ritmic şi sistemul metabolic ‒ căci sistemul metabolic este şi el lovit acum de sistemul ritmic ‒, din contactul intim între cele două înveţi să cunoşti fiinţa umană. Şi dacă cunoşti desfăşurarea asociată a sistemului ritmic şi a sistemului metabolic, obţii siguranţa că în tine se află deja germenele pentru viaţa pământeană următoare, prin faptul că metabolismul conţine în partea sa spirituală germenii pentru viaţa terestră următoare. Chiar dacă el este în primul rând partea inferioară a organismului uman pentru această viaţă pământeană, în partea spirituală el conţine germenii pentru viaţa pământeană viitoare. În acest fel ajungem la o abordare a întregului om.

În această privinţă, oamenii care se află în plină civilizaţie occidentală sunt în multe privinţe comparabili cu orbul care stă în faţa culorii. Poate că unora acest lucru le este străin, totuşi aş vrea să atrag atenţia că tot ceea ce noi percepem matematic, ceea ce se desfăşoară sub formă de linii, de unghiuri, de verticale, de orizontale, indiferent de ce am măsura matematic, noi îl dezvoltăm din interiorul nostru, se află la baza interiorului nostru. În clipa în care învăţăm să vedem ce se află la baza interiorului nostru noi nu vorbim în sens kantian, nu se toarnă într-un cuvânt neînţeles ceea ce lăstăreşte în om: atunci nu se mai spune că matematica ar fi o cunoştinţă a priori. A priori are sensul a ceva existent dinainte. Dacă însă înveţi să vezi interior, atunci ştii de unde ai acest uimitor conţinut matematic: corpul astral a trecut prin matematica întregului Cosmos şi apoi s-a contractat. Noi lăsăm să iasă la suprafaţă din sufletul nostru ceea ce am trăit într-o încarnare anterioară, ceea ce a trecut apoi prin întregul Cosmos şi care apoi iese din nou la suprafaţă în fineţea liniilor matematic-geometrice. Vedeţi deci că în a priori se exprimă ceea ce corespunde unei intuiri a lumii asemănătoare cu cea pe care o are orbul în faţa culorii. Altfel, ar trebui spus: Ceea ce este numit în sens kantian a priori îşi are originea în încarnările anterioare şi reapare la suprafaţă în această încarnare într-o formă transformată, în orice caz, trecută prin macrocosmos.

Prin cele expuse v-am vorbit despre legitatea care se află la baza întregului om şi care se dă în vileag atunci când abordăm viaţa aşa cum trece prin existenţe terestre repetate. Vremurile actuale sunt foarte puţin dispuse de a lua în serios astfel de lucruri. Din această cauză, observarea actuală a lumii rămâne fixată de partea exterioară a lucrurilor. Vreau să vă revelez aceasta cu ajutonil unui exemplu.

Să admitem că cercetăm un popor oarecare pe teritoriul său cu ajutorul metodei curente. Ce facem, în prezent, ca cercetător al istoriei? Spunem: Aici trăieşte generaţia actuală; ea a fost precedată de o alta; unei alte generaţii i-a premers o alta. Apoi ajungem în secole mai depărtate, ajungem în Evul Mediu şi urmărim aici curenţii de sânge în cursul generaţiilor, urmărim ereditatea exterioară şi spunem: Ceea ce trăieşte în poporul actual îşi datorează existenţa unor faze mai vechi de evoluţie a acestuia.

Aşa este abordată în prezent istoria. Dacă un istoric vrea să urmărească istoria germană sau pe cea franceză sau pe cea engleză, el o face prin lanţul de strămoşi, după trăsăturile fizice ereditare. Se şi spune că ceea ce reprezintă o generaţie actuală care aparţine unui popor trebuie să fie înţeles din ceea ce au vieţuit generaţiile mai vechi ale acestui popor; aşadar din ceea ce este moştenit fizic. Dar acesta este un mod de gândire materialist transpus în domeniul istoriei. Observaţi ce vă dă ştiinţa spiritului antroposofică nu ca pe o simplă datorie, ci ca pe ceva care poate fi transpus în viaţă, care poate fi extins la studiul vieţii: atunci nu trebuie doar să speculaţi asupra vieţilor pământene repetate, nu trebuie să observaţi numai că sufletul dumneavoastră a parcurs vieţi terestre anterioare şi că va parcurge altele viitoare, ci trebuie să observaţi cu adevărat ce se extinde în lume. Căci dacă analizăm o generaţie oarecare existentă în prezent, legând-o precis, după criterii sangvine exterioare, fizice, ereditare, de generaţii anterioare care au trăit pe acelaşi teritoriu sau pe care le putem raporta la unii strămoşi trăitori mai de mult pe un alt terioriu, trecând peste curenţi de migraţii ale popoarelor etc., rămânem totuşi în planul fizic-material.

Totuşi, lucrurile nu stau aşa. Avem în faţa noastră, în prezent, o generaţie care descinde din punct de vedere al corporalităţii ei fizice din strămoşi; dar nu este necesar ca sufletele care trăiesc în flecare om individual să aibă vreo legătură cu strămoşii. Şi sufletul a vieţuit acel lucru care a trecut prin multe generaţii şi care exterior reprezintă destinul strămoşilor dar cu totul în afara Pământului. Acest lucru sufletul l-a vieţuit în lumea spiritual-sufletească, în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere.

Pe vremea când au trăit bunicul, străbunicul, stră-străbunicul nostm noi nu eram născuţi, sufletele noastre se aflau în lumea spirituală. Corpul nostru a moştenit ceva de la ei, dar sufletul nostru nu a moştenit nimic! În acel timp, el a trăit într-o cu totul altă lume, nu a avut de-a face în vieţuirile lui cu ceea ce a moştenit corpul nostru de la strămoşi. Când aceste lucruri sunt apoi urmărite în domeniul cercetării spiritului, în multe privinţe pentru abordarea exterioară reiese ceva paradoxal. Trebuie mai ales să fie foarte clar că atunci când începi să speculezi asupra faptelor adevărate, să filosofezi, de obicei, rezultă un nonsens! Numai intuitia furnizează ceea ce este corect. Şi cel care este un cercetător al spiritului se simte adeseori surprins cu privire la rezultatele sale. Da, el poate chiar să găsească în această surprindere generată de rezultatele sale un fel de confirmare; căci dacă şi-ar fi imaginat mai înainte acel lucru el nu ar fi putut găsi confirmarea. Dar tocmai în faptul că lucrurile sunt în general altfel decât dacă ai vrea să le gândeşti până la capăt se poate vedea, de regulă, că nu te mişti în plan subiectiv, ci în obiectivitate, atunci când te dăruieşti adevăratei cercetări a spiritului.

Cu privire la acest aspect istoric, în omenire iese în evidenţă ceva. Am mai atras atenţia asupra acestui lucru, care nu trebuie corectat, ci numai completat, căci ne mişcăm într-un domeniu extrem de complicat. Am spus mai înainte, şi acest lucru este până la un anumit punct întru totul adevărat, că în populaţia Europei există numeroase personalităţi care, mai înainte, au trăit ca suflete în sud, în primele secole creştine, iar acum sunt încorporate mai în nord, mai ales în Europa, oricum mai spre nord; acest lucru este întru totul adevărat. Dar nu este vorba de majoritatea populaţiei. În acest sens trebuie căutat în altă parte, dacă vrem să cunoaştem realitatea. Când ne referim la majoritatea populaţiei, mai ales a celei vestice, dar şi a celei a Europei Centrale şi până în Rusia, atunci prin cercetarea din cadrul ştiinţei spiritului eşti condus spre acele timpuri în care populaţia europeană a apărut ca fiind populaţia cuceritoare, faţă de străvechii locuitori ai Americii. Această populaţie de amerindieni a avut calităţi interioare, sufleteşti remarcabile. În asemenea probleme nu poţi, de regulă, aprecia just, dacă ‒ fălindu-te cu aroganţă de propria ta cultură „superioară“ ‒ priveşti totul ca fiind o pură barbarie, dacă nu iei în considerare modul diferit de a fi al unor astfel de oameni care au fost cuceriţi şi stârpiţi după descoperirea Americii, dacă nu-i observi în modul lor caracteristic de manifestare, ci îi apreciezi pur şi simplu de sus, din perspectiva unei culturi superioare. Această populaţie originară a Americii, această populaţie de amerindieni, avea, de exemplu, sentimente panteiste remarcabile. Ei adorau un Mare Spirit care acţiona în întreaga devenire. Sufletele erau intens pătrunse de credinţa în Marele Spirit atotpătrunzător. Prin tot ceea ce era legat cu viaţa de sentimente a acestor oameni, sufletele lor erau predestinate să petreacă o existenţă relativ scurtă între moarte şi o nouă naştere. Dar relaţia care se formase între ei şi întreaga lor ambianţă şi între destinul pe care l-au avut prin faptul că au fost stârpiţi, toate acestea erau hotărâtoare pentru viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Şi aceasta a dus la faptul că, oricât de paradoxal ar suna aceasta, majoritatea populaţiei vest-europene şi central-europene şi chiar şi mai de la răsărit ‒ nu în totalitate dar totuşi în mare parte ‒ această mare parte a populaţiei descinde ca sânge din strămoşii săi fizici din Evul Mediu, dar sufletele sunt acelea care au trăit în vechile corpuri amerindiene. Oricât ar părea de paradoxal, acesta este cazul pentru majoritatea populaţiei europene. Sentimentul faţă de Marele Spirit a suferit o interacţiune cu ceea ce este oricum prezent în devenirea istorică exterioară liniară şi este preluat odată cu prima iubire de copil, şi anume când e practicată din nou în imitaţie, dinspre interior spre exterior. Ceea ce preluăm aici vine în mare parte din exterior. Aceasta suferă o interacţiune cu ceea ce îşi are originea în suflet din încarnări anterioare. Viaţa europeană, fiind abordată unilateral, după criterii care nu reprezintă o realitate, după caractere moştenite de la strămoşi, nu poate fi înţeleasă decât dacă se ştie de unde vin sufletele care interacţionează cu aceste caractere moştenite. Şi doar un astfel de rezultat al interacţiunii dintre ceea ce sunt sufletele din vieţile lor anterioare şi ceea ce aceste suflete au preluat prin ereditate şi de asemenea prin educaţie ‒ educaţie în sensul cel mai larg ‒ a dus la ceea ce este în prezent, adevăr european devenit prin istorie.

Aceste populaţii s-au amestecat cu suflete care în primele secole creştine au trăit în sud, care s-au încarnat din nou în Europa de Vest şi de Răsărit; dar tot ce s-a întâmplat în viaţa socială şi se întâmplă din ce în ce mai mult în catastrofala perioadă actuală indică o mare complexitate a adevărului acestei vieţi europene. Iar cercetătorul spiritului descoperă că ea devine complicată mai ales datorită faptului că suflete amerindiene reîntrupate se întâlnesc cu ceea ce sunt caracterele moştenite care apar la diferite naţionalităţi sau grupări sociale.

Acestora trebuie să le opunem o anumită populaţie europeană pe care o întâlnim în primele secole creştine, în perioada în care vorbim, conform istoriei exterioare, despre migraţia popoarelor: acea populaţie a Europei de altădată care a şi preluat ca populaţie barbară creştinismul venit din sud şi care i-a dat o cu totul altă formă decât cea pe care o avusese creştinismul în Grecia sau în lumea romană în primele secole. Aceste suflete ale perioadei de migraţie a popoarelor şi încă şi a secolelor următoare se arătau puternic impresionate de ceea ce urca sub formă de creştinism din sud spre nord, alături de structurile originare ale acestei populaţii. Trebuie să ne fie foarte clar că această populaţie a Europei care a preluat creştinismul în perioada migraţiei popoarelor a adus la suprafaţă calităţi cu totul speciale. Ea avea o puternică înclinaţie de a modela organizarea fizică în aşa fel încât conştienţa eului se manifesta cu o deosebită vehemenţă. Şi această conştienţă a eului care apărea a fost asociată cu altruismul creştinismului; prin aceasta sufletul se forma într-un mod anume. Erau suflete care au preluat ereştinismul la câteva sute de ani după apariţia lui. În timp ce majoritatea populaţiei europene încorporează acum suflete care cunosc creştinismul din afară, prin educaţie şi prin ceea ce se poate afla legat de sentimente în ereditate, aceste suflete nu au preluat nimic legat de creştinism în vieţile lor anterioare petrecute dincolo, în America. Imaginaţi-vă cât de lămuritoare pentru relaţia pe care o are populaţia europeană actuală cu creştinismul este descoperirea faptului că sufletele, în mare parte, nu aflaseră nimic în încarnările anterioare despre creştinism, că acest creştinism era un lucru primit prin educaţie, o tradiţie transmisă în succesiunea de generaţii. Cei care au cunoscut însă primul creştinism, creştinismul din primele timpuri, se îndreaptă, în timp ce avansează spre prezent, ba chiar şi în prezent, mai mult spre răsărit, spre Asia. Astfel că, în fapt, aceste suflete, cândva în parte christificate, pendulează acum spre partea cealaltă, preiau ceea ce a rămas în Orient din vechile tradiţii şi care aici a ajuns în decadenţă. Studiaţi prin prisma ştiinţei spiritului, japonezii sunt chiar suflete reîncorporate care au trăit în Europa în vremea migraţiei popoarelor.

Când ştim astfel de lucruri putem dezvolta o înţelegere faţă de personalităţi proeminente. Încercaţi să înţelegeţi personalitatea remarcabilă a lui Rabindranath Tagore din acest punct de vedere: ceea ce i-a fost oferit prin educaţie din orientalistn, şi anume din hinduism, el are prin ereditate, i-a fost dat prin educţie, i-a venit din afară. În esenţă este ceva decadent, din această cauză este atât de cochet. Căci, într-un anumit sens, ceea ce auzim de la Rabindranath Tagore are o formă deosebit de elegantă. Dar europeanul simte la rândul său ceva incandescent ce străbate prin ceea ce apare într-o formă elegantă. Şi aceasta provine din faptul că acest suflet a trăit într-o încarnare anterioară într-un popor care prelua creştinismul.

Vedeţi, lumea exterioară nu este abordată mai puţin abstract prin faptul că este privită exclusiv din punct de vedere material decât atunci când se dezvoltă o concepţie de viaţă străină de realitate. Ce se percepe din omenirea actuală dacă ştim despre ea numai care sunt înrudirile de sânge, descendenţa sangvină şi nu se poate avea în vedere ce au adus sufletele dintr-o încarnare anterioară? Aceasta se leagă într-un tot cu ceea ce apare în moştenirea exterioară, în educaţia exterioară.

Sufletele care au trăit în Europa Centrală în perioada migraţiei popoarelor erau predestinate pentru o sălăşluire mai îndelungată în timpul dintre moarte şi o nouă naştere prin întreaga lor configutaţie sufletească şi în primul rând pentru că erau interior christificate, astfel încât rămâneau mai mult timp după moarte în lumea spirituală.

Cercetătorul spiritului care studiază prezentul este condus apoi în acele timpuri care erau anterioare sau contemporane cu Misteriul de pe Golgota. Dincolo, în Asia, populaţia nu avea nimic preluat de la Misteriul de pe Golgota. Totuşi, din înţelepciunea orientală, din ceea ce se dezvoltase ca înţelepciune în fiinţa orientală prin dăruire a fost întru câtva schiţat ceea ce în primele timpuri a fost oferit ca bază pentru înţelegerea creştinismului. Misteriul de pe Golgota se află aici ca un fapt în sine. El poate fi înţeles, din perspectiva diferitor epoci, în modurile cele mai variate. Primele secole ale evoluţiei greceşti şi romane au înţeles Misteriul de pe Golgota în aşa fel încât i-au aplicat înţelepciunea care le venea din Orient. În funcţie de modul în care înţelegeau încorporarea lui Christos în omul Iisus din Nazareth oamenii îşi însuşeau noţiunile înţelepciunii orientale.

Dar dincolo, în Asia, erau oamenii care au trăit înainte, în timpul şi după Misteriul de pe Golgota, care erau înzestraţi cu o forţă modelatoare mai înceţoşată, dar încă foarte vie în comparaţie cu ceea ce întâlnim, în prezent, în Orient. Aceşti oameni, cel puţin o mare parte dintre ei, sunt încorporaţi, în prezent, în grosul populaţiei americane. Această parte a omenirii, prin cultura sa orientală, dezvoltată în mod deosebit, a avut de parcurs între moarte şi o nouă naştere un timp îndelungat, aşa încât putem spune că sunt suflete vechi. Ele se nasc în America, în trupuri în care nu se simt foarte bine şi cărora le place să le vadă, din această cauză, mai mult din afară decât dinăuntru. De aceea, acolo, în prezent, există înclinaţia specială de a contempla viaţa în mod exterior. Partea curioasă, paradoxală, este că acele suflete care au trăit în Orient, care atunci încă nu primiseră creştinismul dar avuseseră o fină cultură spirituală, trăiesc acum în corpuri americane. Orientalul era înclinat spre spiritualitatea lumii. Prin faptul că aceste suflete apar în prezent în America, în ele se dezvoltă o înclinaţie devenită oricum abstractă, nemaifiind vie interior pentru lumea spirituală. Această trăire a lumii spirituale era legată în timpuri trecute ‒ în încarnări mai vechi ‒ de o ignorare a lumii fizice. La adepţii societăţii Christian Science acest lucru apare într-o formă decadentă: materia este contestată, nu se doreşte să se vadă materia. Există un sentiment de adoraţie a vechii spiritualităţi vii, acum însă într-o formă moartă, într-o formă de cadavru, de cadavru spiritual. Totuşi aceasta nu este decât o parte izolată. În general în concepţia americană se poate vedea cum sufletele nu sunt cu totul aşezate în trupurile lor, cum, din această cauză ele vor să vadă trupul din afară, cum chiar ştiinţa sufletului din America primeşte un caracter în care nu există în fond o noţiune corectă a eului. Din cauză că sufletul era obişnuit mai mult să se simtă în plan supraterestru, încorporarea eului, aşa cum se petrece acum în vest, nu este corect realizată. Din această cauză apare ceea ce nu lasă un gând să se asambleze cu altul. Atunci aceasta se numeşte „psihologie asociativă“ [ Nota 41 ]. Omul devine mingea de joc a gândurilor, care se asociază în acest fel. În mod curios, aici apare ceva care s-ar putea desemna printr-un cuvânt folosit adeseori în mod calomnios în legătură cu învăţătura despre vieţile pământeşti repetate: se vorbeşte de migraţia sufletelor. Dar, referitor la vieţile pământeşti repetate, nu trebuie să se vorbească despre migraţia sufletelor, dacă acest lucru nu vine de pe poziţii denigratoare. Căci referitor la vieţile pământeşti repetate avem de-a face cu o evoluţie, cu o dezvoltare a sufletelor, nu cu ceea ce ni se reproşează; dar în alt sens, se poate vorbi de migraţia ale sufletelor, deoarece realmente sufletele care într-o epocă anume populează o parte a Pământului nu mai sălăşluiesc în perioada următoare pe acelaşi petec de pământ, ci în cu totul alt loc. Aşa se face că sufletele încorporate în sud în primele secole creştine se găsesc acum în Europa Centrală, în vestul şi în răsăritul Europei, iar mai spre nord această populaţie este penetrată cu suflete care au trăit în corpuri amerindiene. În Asia se găsesc sufletele care au trăit în Europa în perioada migraţiei popoarelor, dar şi mai înainte şi după, în America sufletele care au trăit în Asia chiar în timpul Misteriului de pe Golgota.

Ne aflăm în faţa unui timp în care se va dezvolta dorul de aflare a întregului adevăr. În prezent, există o puternică opoziţie faţă de această pătrundere a întregii realităţi, nu numai în domeniul teoretic, ci şi în domeniul vieţii exterioare. Reflectaţi numai la modul în care a trebuit să caracterizez din cele mai diferite unghiuri de vedere această boală intelectualistă care a apărut în ultimii ani: a se lăsa înşelat de wilsonism. A trebuit să mă refer adeseori, chiar şi în conferinţe oficiale, cu cuvinte aspre la această stare de înşelare a unei mari părţi a omenirii prin wilsonism. Wilsonismul face trimitere ‒ într-o formă cu totul abstractă ‒ la ceea ce a ieşit încet la suprafaţă în gândirea socială exterioară ca un efect al materialismului: în cursul secolului al XIX-lea a ieşit la suprafaţă principiul naţionalităţii, această insistenţă asupra naţionalităţii, această voinţă de a trăi numai în naţionalitate, spre deosebire de spiritual-sufletescul care nu este preocupat de naţionalitate. Sufletele care trăiesc în prezent în Europa au fost mai înainte, în multe cazuri, în America; sufletele care trăiesc acum în trupuri japoneze nu ar trebui să se raporteze sufleteşte la strămoşii lor, ci la epoca europeană a migraţiei popoarelor. Da, americanii nu ar trebui să fie mândrii de strămoşii lor, strămoşii lor prin înrudire de sânge din Europa, ci ar trebui să se raporteze la modul în care au trăit în vremea Misteriului de pe Golgota în Asia, în mijlocul unei culturi încă nechristificate, astfel încât au primit creştinismul prin tradiţie şi educaţie. Există încă o opoziţie puternică, şi din acest punct de vedere, faţă de conceperea spiritual-sufletească a lumii.

Nu numai în ştiinţă avem acest materialism, ei şi în civilizaţia cxterioară. Şi ceea ce se urmăreşte a se face în prezent din Europa, această nouă hartă a Europei este concepută în întregime dintr-o simţire materialistă, din impulsuri materialiste. Omenirea se va trezi abia când va asocia acestor impulsuri naţionaliste, care sunt materialiste, bazându-se doar pe observarea succesiunii exterioare a generaţiilor, abordarea vieţii social-istorice în realitatea sa adevărată, astfel încât să se vadă şi sufletele care trăiesc în corpurile actuale şi care au doar ca un înveliş exterior ceea ce se transmite în succesiunea de generaţii prin ereditate fizică sau ceea ce se transmite prin tradiţie ca o cultură spirituală şi se preia numai prin educaţie.

În străfunduri, oamenii sunt deja dominaţi de astfel de doruri de a depăşi ce poate furniza un mod de abordare pur materialist. În mod natural, faţă de ceea ce este gândit în mod curent, ceea ce îşi are originea în adevărata cercetare a spiritului se distinge ca un paradox. Dar cel ce vrea să cunoască viaţa, mai ales viaţa actuală care se absolvă în necesităţi, va vedea, de exemplu, că multe îi devin inteligibile când observă ce oferă cercetătorul spiritului prin cercetarea sa conştiincioasă, exactă. Omul este obişnuit să acorde o anumită importanţă celor ce i se comunică de către observatoarele astronomice etc. Când se face o descoperire astronomică, oamenii nu spun că o acceptă pe baza autorităţii. Ei nu conştientizează că o preiau pe baza autorităţii, dar asociat cu raţiunea umană sănătoasă, care cuprinde cu mintea faptul că nu este o nebunie ca ceea ce spune un observator astronomic oarecare să fie extins la restul lumii; cele spuse sunt angrenate în mod raţional, acesta fiind deja un motiv pentru a nu exista îndoială că ce se comunică aici se bazează pe adevăr. Contextul vieţii este conceput de aşa natură, încât în niciun caz nu s-ar accepta ceva pur şi simplu pe motiv de autortitate. Tot aşa ar trebui să se gândească şi când cercetători individuali ai spiritului anunţă, aşa cum fac astronomii, ce a rezultat din cercetarea spiritului: pretutindeni va fi confirmat în viaţă ceea ce el comunică, dacă vrei să foloseşti raţiunea umană sănătoasă.

Ştiinţa spiritului antroposofică ar rămâne întru totul ceva teoretic, separat de viaţă, dacă n-ar pătrunde toate domeniile acestei vieţi. Nici nu trebuie să vă imaginaţi că, de exemplu, istoria ar trebui să fie influenţată de ştiinţa spiritului în aşa fel încât să se dezvolte din nou numai o istorie a epocilor, o istorie a generaţiilor doar cu un sens mai profund; nu acesta este cazul. Cercetările spirituale trebuie să se întâlnească cu materialul exterior al istoriei pragmatice, şi din aceasta să rezulte întregul adevăr: Pe cât de mare este în prezent, în profunzimile subconştiente ale vieţii mnane, dorul după o concepţie despre viaţă corespunzătoare adevărului, tot atât de puternică este şi opoziţia din partea cealaltă, şi anume din partea mai conştientă a vieţii umane. Iar această opoziţie caută toate argumentele posibile pentru a-şi conferi aparenţa unei justificări. Ea nu se dă înapoi de la nicio calomnie. V-am arătat ieri cu ajutorul unui exemplu cât de neveridică devine această opoziţie nespunându-se adevărul obiectiv. Putem face abstracţie de faptul că acestea sunt atacuri împotriva ştiinţei antroposofice a spiritului, nu despre asta este vorba. Dar ce calităti umane reies atunci când un om al cărui nume este precedat de un „D“ mare, care este, aşadar, Doctor în teologie, este atât de mincinos încât scrie: Mi-a povestit cineva că a văzut la Dornach o imagine a lui Christos care are sus trăsături luciferice, iar jos caracteristici animale, când acolo se află, de fapt, un cap ideal, care în partea de sus este în mare parte terminat, jos însă nu există decât o butunigă; despre aceasta el spune că ar avea caracteristici animale! Suntem în prezenţa unei asemenea josnicii morale încât, în lipsa unui sentiment al adevărului, trebuie să extinzi concluzia privind această lipsă a sentimentului adevărului la întreaga ştiinţă pe care o reprezintă un astfel de om, căci aceasta nu poate fi caracterizată de o veridicitate mai mare cu privire la sentimentul realităţii.

Pe partea cealaltă, se constată că oameni care nu vor să pătrundă cu niciun chip în spiritual, ci se cantonează în noţiuni abstracte când vor să producă ceva cu totul pozitiv ajung la rătăciri uimitoare. Există, de exemplu, un om care vrea să formeze, în prezent, din învelişuri goale de noţiuni o concepţie despre lume care chiar face impresie asupra anumitor oameni: este contele Hermann Keyserling. Încercaţi să vă imaginaţi ceva substanţial pornind de la învelişurile goale ale noţiunilor abstracte ale lui Hermann Keyserling; nu veţi reuşi. Este un om foarte citit, dar scrierile sale nu au conţinut. El critică şi mustră şi concepţia antroposofcă despre lume. Ceea ce ticluieşte prin frazele lui nu ar putea face, desigur, o mare impresie; în felul acesta el este constrâns, când vrea să spună ceva pozitiv, să emită un neadevăr. Astfel, oricine urmăreşte scrierile mele ştie că în anii ’80 ai secolului trecut, sprijinindu-mă pe scrierile de ştiinţele naturii ale lui Goethe, am plecat de la goetheanism. Faptul că mai târziu am adus în discutie haeckelismul este un lucru care în niciun caz nu aparţine punctului meu de plecare. Contele Keyserling minte când spune că întregul meu mod de abordare a plecat de la Haeckel şi ignoră pur şi simplu adevăratul meu punct de plecare. În felul acesta poţi găsi adevărate înclinaţii spre minciună la oameni atât de erudiţi ai prezentului. Când vor să devină pozitivi, aceşti oameni sunt constrânşi să spună neadevăruri, căci altfel se epuizează pur şi simplu în frazeologia lor.

Am ajunge cu adevărat în domenii foarte puţin îmbietoare dacă am vrea să caracterizăm potrivit adevărului ceea ce se opune ştiinţei antroposofice a spiritului. Dar examinaţi întreaga problemă şi dintr-o altă perspectivă. Această filială (în limba germană, Zweig [ Nota 42 ] înseamnă ramură ‒ n. tr. ) aparţine filialelor mai vechi, a fost fondată cu multi ani în urmă. Ea nu s-a dezvoltat foarte diferit decât se întâmplă în general. Priviţi retrospectiv dacă această ştiinţă antroposofcă a spiritului s-a apropiat altfel decât cu prudenţă de cei care o doreau. Nu a fost ceva ce căuta să se impună. La început au fost cercuri mici de care ştiinţa spiritului s-a apropiat. Căci sarcinile ştiinţei spiritului nu sunt sarcinile unor agitatori exteriori, ci se întâlnesc în cadnil lumii spirituale. Şi se ştie ‒ fie că există un ataşament mare sau mic ‒ că este vorba de sarcini spirituale care trebuie să-şi producă efectele pentru Pământ, dar care sunt recunoscute în însăşi lumea spirituală.

Vedeţi, mai departe, cât de puţin s-a făcut tocmai pentru a propaga în mod exterior aceste sarcini spirituale; s-au ţinut doar conferinţe oficiale. La acestea oamenii pot veni, dacă se simt atraşi, sau pot să nu mai vină, dacă nu le place. În mod sigur însă mi s-a făcut niciun fel de agitaţie agresivă. Nu se poate spune nici că am răspândit cărţile noastre într-un mod deosebit de provocator. Editura filosofico-antroposofică pe care am fondat-o nu a urmat calea obişnuită de desfacere, ci a căutat calea mai intimă spre populaţia civilizată. Am comunicat multe lucruri cu privire la antroposofie în scrieri care nu sunt destinate oficializării şi care au ajuns să fie difuzate în mod incorect. Preotul Kully [ Nota 43 ] din Arlesheim posedă toate aceste scrieri, dar ele sigur nu i-au parvenit pe o cale corectă. Şi multe alte persoane le au pe o cale neregulamentară. Faptul că mişcarea noastră a crescut foarte mult, faptul că, în prezent, putem vedea cât de rapid se extinde nu a fost obţinut de noi pe calea unei agitaţii obişnuite. Observaţi unele amănunte: câţiva protestanţi şi câţiva preoţi evangheliei au găsit că nu-i mai satisfac noţiunile oferite de teologia lor evanghelică. Ei au făcut cunoştinţă ‒ pentru că antroposofia nu putea fi stopată ‒ cu concepţia despre lume antroposofică, au scris câte ceva despre unele controverse dintre învăţăturile lor evanghelice şi concepţia antroposofică despre lume. Opoziţia care a luat naştere atunci din partea altor preoţi şi chiar şi a unor profesori universitari ca, de exemplu, din partea lui Traub, a fost, de fapt, o opoziţie internă printre preoţi. Noi am devenit mai mult sau mai puţin victima a ceea ce oamenii aveau de rezolvat între ei. Ceea ce se prezintă ca opoziţie se datorează faptului că oamenii, făcând cu totul abstracţie de noi, s-au încăierat între ei. Acum, la sfârşit, suntem atacaţi şi noi, bineînţeles! Cine ar studia cum s-au desfăşurat lucrurile din interior ar vedea că noi nu am fost în niciun fel atacatori, că noi am făcut primii paşi pentru a propaga în lumea evanghelică, fidelă confesiunii sale, antroposofia.

În şcoala Waldorf, elevii catolici primesc învăţătura religioasă de la preotul catolic, elevii evanghelici de la cel evanghelic. Numai pentru acei şcolari care nu vor acest lucru învăţământul religios este realizat cu profesori care oferă un comportament religios liber. Dar nu am făcut o şcoală în care să impunem o anume concepţie despre lume. Noi am spus în mod cinstit ce ne-a fost comunicat din lumea spirituală şi că prin ceea ce a fost transplantat din mentalităţile altora au rezultat disputele care ni se pun acum în cârcă. Există o înclinaţie de a nu se merge pe urmele lucnrilor, ci de a căuta vina în mişcarea antroposofică. Ar fi foarte instructiv să se analizeze lupta purtată în lumea preoţească evanghelică. La început nu a existat nicio opoziţie împotriva noastră din partea preoţilor evanghelici, opoziţia s-a manifestat după ce aceşti preoţi, care nu şi-au găsit satisfacţia în teologia lor, au venit din iniţiativă proprie spre antroposofie. Aşa s-a născut opoziţia. Unii consideră că este foarte profitabil să scrie cărţi despre mine, cum este domnul Traub din Tübingen, pentru că există astfel o posibilitate să plaseze cărţi etc. Acum mişcarea antroposofică este atât de putrnică, încât se pot face afaceri cu cărţi scrise despre ea.

Dar modul în care se duce această luptă şi mai ales cauza luptei zgomotoase care se desfăşoară în jurul antroposofiei ar trebui studiată mai atent! Ar trebui mai multă conştiinciozitate. Atunci s-ar vedea disarmoniile curentelor actuale care vehiculează diverse concepţii asupra lumii şi că antroposofia nu a dat nicidecum prilejul pentru apariţia unor curente de opoziţie, ei a vrut munai să-şi împlinească misiunea care îi este dată din lumea spirituală. Iar ceea ce s-a scris până acum s-a făcut din ură de cei care au fost un timp în mişcarea antroposofică, care ar fi vrut ca vanitatea lor să fie satisiacută şi care nu au reuşit.

Ar fi foarte interesant să se studieze şi relaţiile interne. Acum câtva timp a apărut aici, în Elveţia, o persoană care a demarat atacuri viguroase împotriva antroposofiei şi împotriva mea personal în conferinţe pe care le-a ţinut. Acest om a spus, printre altele, că antroposofia ar fi o învăţătură fantastică, nu ştiinţifică. Apoi a povestit tot felul de basme. În prezentarea de iluzii şi a tot felul de basme, noi antroposofii nu suntem deosebit de pricepuţi, ci tocmai oponenţii noştri care ne reproşează aspectul fantastic. Vă pot relata o altă întâmplare, după ce v-am atras atenţia asupra domnului care s-a învârtit pe aici, prin Elveţia, şi care a tunat straşnic împotriva antroposofiei şi a mea. Au trecut aproximativ 13-14 ani de cînd, la Frankfurt, unde ţineam o serie de conferinţe, s-a anunţat la hotelul unde locuiam un bărbat pe care l-am şi prunit. E1 mi-a povestit tot felul de fleacuri şi mi-a spus: De câtva timp tot călătoresc pe urmele dumneavoastră şi nu am putut fi niciodată primit; dar acum am reuşit, în sfârşit. ‒ Şi s-a arătat dispus să lase să se reverse în strădaniile antroposofiei propriile sale strădanii. Eu am văzut cel mai pur diletant, cea mai pură şarlatanerie! Aşadar, respins! Asemenea lucruri s-au întâmplat adeseori, căci nu poţi face altceva decât să-i respingi pe acei oameni care numai din vanitate şi ambiţie personală voiau să se apropie de noi; acest lucru nu-l puteam schimba. Este vorba de acelaşi bărbat. El a aşteptat câţiva ani, apoi a devenit oponentul elveţian, a trăit, în orice caz, aici, aşa cum am spus, ca refractar şi acum ca adversar.

Noi trebuie să extragem forţă din izvoarele care ne dau o imagine a lumii de care omenirea are nevoie pentru prezent şi mai ales pentru timpurile viitoare, de care vor avea nevoie cei care în prezent sunt tineri, căci ei nu vor mai putea trăi cu vechea imagine despre lume! Noi ar trebui să obţinem forţă tocmai dintr-o astfel de imagine despre lume, care acum, de exemplu, o răspândeşte modul de abordare a istoriei care vorbeşte despre originea sufletelor, nu exclusiv despre originea corpurilor. Ar trebui să obţinem forţa de a interveni oriunde putem în favoarea antroposofiei! Antroposofia va avea nevoie de oameni care să intervină în favoarea ei. Ceea ce apare azi ca fiind opoziţie nu se va reduce şi nu va îmbrăca în viitor forme mai puţin periculoase, dimpotrivă, va îmbrăca forme din ce în ce mai virulente. Cel ce ştie ce este antroposofia va fi în stare să afle cu adevărat, chiar din această conştientizare, baza pe care acţionează. Căci cei care acţionează din interiorul antroposofiei o fac nu pentru oarecare scopuri personale, ci pentru salvarea omenirii. Şi nu trebuie să se lase nimeni speriat de faptul că adversitatea va deveni din ce în ce mai puternică şi tot mai urâtă, de faptul că în prezent există multă murdărie în această opoziţie. Dacă se va pierde curajul din această cauză, înseamnă că nu se înţelege ce este antroposofia pentru evoluţia viitoare a omenirii.

Cu aceste ultime cuvinte am vrut să atrag atenţia încă o dată asupra unui lucru care trebuie avut în vedere pentru mişcarea noastră. Am vrut să fac legătura cu o abordare ca cea pe care am elaborat-o azi privitor la trecerea sufletelor prin vieţile pământeşti repetate, la faptul că suntem construiţi de marele Cosmos şi de Pământ. În prezent, ştiinţa exterioară ştie despre aceste lucruri atât de puţin! Această ştiinţă s-a limitat să observe exclusiv ceea ce nu este decât ultima imagine a forţelor care acţionează aici: foiţă embrionară exterioară, foiţă embrionară interioară etc., fără să ştie ce sens macrocoscmic are foiţa embrionară exterioară, ce sens teluric are foiţa embrionară interioară şi cum sunt legate acestea de reprezentare şi voinţă. Fără a avea în vedere aceste mari conexiuni, un mod de abordare materialist observă numai aspectele exterioare, lucrurile cele mai exterioare. Acelaşi lucru face şi istoria, care nu are în vedere decât ceea ce curge prin sângele generaţiilor şi ceea poate fi observat prin tradiţie în cursul curentului rectiliniu al devenirii istorice pe un anumit teritoriu. Dar întregul adevăr poate fi aflat nu dacă ne întrebăm ce fel de sânge curge în diferite vene, ci dacă înţelegem de unde vine sufletul care foloseşte acest sânge. Noi trebuie să ne străduim să realizăm abordarea umanităţii în întregul ei, abordarea adevărată a realităţii, deoarece aceasta stimulează omenirea şi o va stimula din ce în ce mai mult. Antroposofia vrea să realizeze acest lucru.

Este ceea ce am vrut să spun azi. Să sperăm că peste un timp ne vom revedea şi vom putea continua această analiză, care poate conduce la înţelegerea prezentului şi viitorului, la înţelegerea naturii umane şi a întregului Cosmos, în măsura în care omul s-a născut din acesta.