Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

SPIRITUALITATEA COSMICĂ ŞI FIZICUL UMAN

GA 202


CONFERINŢA a XII-a

Dornach, 19 decembrie 1920

Omul există în lume, pe de o parte, ca un observator, pe de altă parte, ca o fiinţă care acţionează, iar între acestea două el stă cu simţirea sa. Cu această simţire el este dăruit, pe de o parte, către ceea ce se prezintă observaţiei sale, pe de altă parte este participant la acţiunile sale. Este suficient să ne gândim la cât poate fi de satisfăcut sau nu omul cu privire la ceea ce îi reuşeşte sau nu îi reuşeşte ca fiinţă ce acţionează; este suficient să ne gândim că orice acţiune este însoţită de impulsuri ale simţirii şi vom vedea că, în fapt, fiinţa noastră simţitoare leagă cei doi poli opuşi: elementul observator din noi şi cel care acţionează. Noi suntem oameni în cel mai deplin sens al cuvântului pentm că suntem fiinţe care observăm. Tot ceea ce vă dă conştienţa că sunteţi om este legat de faptul că puteţi reproduce interior, că puteţi observa lumea care vă înconjoară, lumea în care trăiţi. Dacă nu am putea contempla lumea, ar însemna că trebuie să ne lepădăm întreaga finţare de om. Ca oameni care acţionăm, noi existăm în viaţa socială. Tot ce înfăptuim între naştere şi moarte are importanţă socială.

Dumneavoastră ştiţi că, în măsura în care suntem fiinţe contemplative, în noi trăieşte gândul, în măsura în care suntem fiinţe care acţionează, în noi trăieşte voinţa. Dar nici în natura umană şi nici în realitate lucrurile nu pot fi juxtapuse în mod raţional, ci putem preciza ceea ce este activ în fiinţare; lucrurile curg unele în altele, forţele lumii se revarsă unele în altele. Ne putem imagina că suntem o fiinţă de gânduri, că suntem o fiinţă a voinţei. Dar chiar şi dacă trăim contemplativ, dacă trăim în gânduri într-o desăvârşită linişte exterioară, voinţa este totuşi permanent activă în noi. Este de neconceput că de la noi porneşte o acţiune oarecare, care ar avea un impact în viaţa socială, fără să ne identificăm în gânduri cu ceea ce se întâmplă în acest fel. În orice lucru voliţional trăieşte ceva din planul gândirii, în orice lucru gândit trăieşte ceea ce este de natură voliţională. Şi este absolut necesar să fim pe deplin lămuriţi asupra aspectelor implicate de aceasta, dacă se doreşte construirea acelei punţi, despre care am vorbit adeseori, dintre ordinea moral-spirituală a lumii şi ordinea fizic-naturală a acesteia.

Gândiţi-vă că aţi trăi pentru un timp, în sensul ştiinţei curente, în mod pur meditativ, nici nu v-aţi mişca, aţi face abstracţie de orice acţiune, aţi trăi o viaţă de reprezentare. Trebuie să vă fie clar că în acest caz în viaţa de reprezentare este activă voinţa, care este activă interior, desfăşurându-şi forţele în domeniul reprezentării. Când observăm omul gânditor în felul acesta, cum radiază continuu voinţa în gândurile sale, trebuie să ne izbească ceva cu privire la viaţa adevărată. Gândurile pe care le concepem se leagă de ceva care există în ambianţa noastră, în trăirile noastre. Între naştere şi moarte noi nu avem alte gânduri decât cele pe care ni le aduce viaţa. Dacă experienţa noastră este bogată şi conţinutul gândurilor noastre este bogat; dacă experienţa noastră este săracă avem şi un conţinut sărac al gândurilor. Conţinutul gândurilor noastre este cumva destinul nostru interior. Dar în cadrul acestei trăiri a gândului ceva ne este cu totul propriu: modul în care legăm găndurile sau cum le separăm, modul în care prelucrăm interior gândurile, cum judecăm, cum tragem concluzii, cum ne orientăm în general în viaţa gândurilor; acest lucru ne este propriu, ne aparţine. Voinţa din viaţa gândurilor noastre este propria noastră voinţă.

Din punct de vedere al conţinutului, gândurile ne vin de afară, prelucrarea gândurilor vine din noi înşine. Referitor la viaţa gândurilor, noi suntem cu totul dependenţi de ceea ce putem vieţui prin naştere, în care suntem transpuşi prin destin, prin întâmplările care ni se pot prezenta. Dar în ceea ce ne vine de la lumea exterioară noi introducem, prin voinţa care radiază din adâncul sufletului, ce ne este propriu. Pentru împlinirea a ceea ce vrea autocunoaşterea de la noi oamenii, este deosebit de important să separăm felul în care, pe de o parte, conţinutul gândurilor ne vine de la lumea exterioară şi, pe de altă parte, felul în care radiază din interiorul nostru în lumea gândurilor forţa voinţei.

Cum devenim interior tot mai spirituali? Nu devenim mai spirituali prin preluarea a cât mai multe gânduri din lmnea ambientală, deoarece aceste gânduri reproduc în imagini numai lumea exterioară, care este o lume sensibil-fizică. Prin faptul că urmărim pe cât posibil numai senzaţii nu devenim mai spirituali. Devenim mai spirituali prin lucrarea interioară voliţională în cadrul gândurilor. Din această cauză şi meditaţia constă nu în a te dărui unui joc oarecare al gâdirii, ci în aceea că introducem în centrul conştienţei puţine gânduri, uşor de cuprins cu mintea, uşor de examinat, dar cu o voinţă puternică focusăm aceste gânduri în centrul conştienţei noastre. Şi cu cât mai puternică, mai intensă devine această radiere interioară a voinţei în elementul în care se află gândurile cu atât devenim mai spirituali. Când preluăm gânduri de la lumea fizic-sensibilă ‒ între naştere şi moarte putem prelua numai astfel de gânduri ‒, aşa cum veţi putea uşor recunoaşte, devenim neliberi, căci suntem dăruiţi contextelor lumii exterioare; atunci trebuie să gândim lumea aşa cum ne prescrie lumea exterioară, în măsura în care nu focalizăm decât conţinutul gândurilor; abia prin prelucrarea interioară devenim liberi.

Există posibilitatea de a deveni total liberi în viaţa noastră, interioară când excludem pe cât posibil conţinutul gândurilor, în măsura în care acestea ne vin din afară, când le excludem din ce în ce mai mult şi când aducem în stare de activitate deosebit de intensă elementul voinţă care străluminează gândurile noastre în acţiunea de judecată, în tragerea de concluzii. Prin aceasta însă gândirea noastră este transpusă în acea stare pe care în cartea mea Filosofia libertăţii am numit-o gândire pură. Noi gândim, dar în gândire nu trăieşte decât voinţa. Am pus un accent deosebit asupra acestui aspect în noua ediţie a Filosofia libertăţii, din 1918. Ceea ce trăieşte în noi trăieşte în sfera gândirii. Dar când a devenit gândire pură ea poate fi considerată voinţă pură. Astfel încât noi ne ridicăm de la gândire la voinţă atunci când devenim interior liberi, când ne maturizăm gândirea atât de mult încât, fiind întru totul străbătută de voinţă, nu mai preia de afară, ci trăieşte în voinţă. Dar tocmai pentru că ne întărim din ce în ce mai mult voinţa în gândire ne pregătim pentru ceea ce am numit în Filosofia libertăţii fantezia morală, care urcă la intuiţiile morale ce străluminează, impregnează voinţa noastră devenită gând sau gândul nostru devenit voinţă. Pe această cale noi ne ridicăm din necesitatea fizic-sensibilă, ne străluminăm cu ceea ce ne este propriu şi ne pregătim pentru intuiţia morală. Pe astfel de intuiţii morale se spijină tot ceea ce poate să umple omul venind din lumea spirituală. Aşadar, când lăsăm voinţa să se fortifice din ce în ce mai mult în gândirea noastră se naşte libertatea.

Să examinăm omul din perspectiva celuilalt pol, polul voinţei. Oare când ni se înfăţişează voinţa în mod deosebit de clar în faţa ochiului sufletului, prin acţiunea noastră? Când strănutăm facem şi atunci ceva, ca să spunem aşa, dar nu vom fi în situaţia de a ne putea atribui un impuls voliţional. Când vorbim facem ceva în care se află deja voinţa. Reflectaţi puţin cum în vorbire confluează voluntarul cu involuntarul, ceea ce ţine de voinţă şi ceea ce nu ţine de voinţă! Trebuie să învăţaţi să vorbiţi, şi trebuie s-o faceţi în aşa fel încât să nu fiţi nevoiţi să formaţi în mod voluntar fiecare cuvânt, în aşa fel încât ceva instinctiv să pătrudă în vorbire. Pentru viaţa obişnuită cel puţin aşa stau lucrurile, şi, în fond, aşa stau lucrurile tocmai pentru acei oameni care năzuiesc spre spiritualitate. Palavragiii, care trebuie să aibă tot timpul gura deschisă, pentru a spune una sau alta în care nu este caprinsă prea multă gândire, permit altora să observe ‒ ei înşişi nu observă niciodată ‒ cât de multe lucruri instinctive se află în vorbire. Dar cu cât ieşim din organicul nostru şi trecem la acţiune, care este desprinsă de organic, cu atât mai mult introducem gândurile în acţiunile noastre. Strănutul este încă în întregime în organic, vorbirea se mai află în mare parte în organic, mersul deja se află foarte puţin, la fel şi ceea ce realizăm cu mâinile. Şi aşa, tot mai mult din organic trece treptat în acţiuni desprinse de noi. Noi urmărim cu gândul aceste acţiuni, chiar dacă nu ştim cum pătrunde voinţa noastră în ele. Şi dacă nu suntem somnambuli, fiind activi în această stare, acţiunile noastre vor fi întotdeauna însoţite de gândurile noastre. Noi introducem gândurile în acţiunile noastre, şi cu cât evoluează acţiunea noastră, introducem şi noi tot mai mult gândurile în acţiunile noastre.

Devenim din ce în ce mai interiorizari prin faptul că trimitem forţa noastră proprie ca voinţă în gândire, lăsăm ca gândirea să fie în întregime iradiată de voinţă. Noi introducem voinţa în gândire şi ajungem, prin aceasta, la libertate. Pe măsură ce ne modelăm din ce în ce mai mult acţiunile introducem în acestea gândurile. Noi iradiem acţiunile noastre, care purced din voinţa noastră, cu gândurile noastre. Pe de o parte, spre interior trăim o viaţă de gânduri; asta o iradiem cu voinţa şi aflăm astfel libertatea. Pe de altă parte, spre exterior, acţiunile noastre curg izvorând din voinţa noastră; noi le impregnăm cu gândurile noastre (vezi figura 20).

desen

Dar prin ce devin acţiunile noastre tot mai perfecţionate? Prin ce ajungem la o acţionare tot mai desăvârşită? Prin aceea că dezvoltăm în noi acea forţă pe care nu o putem considera altfel decât ca fiind o dăruire către lumea exterioară. Cu cât dăruirea noastră către lumea exterioară creşte, cu atât lumea aceasta ne incită la acţiune. Însă tocmai datorită faptului că găsim calea de a fi dăruiţi lumii exterioare ajungem să impregnăm ceea ce se află în acţiunile noastre cu gândurile noastre. Ce înseamnă dăruirea către lumea exterioară? Dăruirea către lumea exterioară care ne pătrunde, care ne impregnează acţiunile cu gânduri nu este nimic altceva decât iubire.

La fel cum ajungem la libertate prin iradierea vieţii de gânduri cu voinţă, ajungem la iubire prin impregnarea vieţii voinţei cu gânduri. Noi dezvoltăm iubire în acţiunile noastre prin aceea că lăsăm să radieze gândurile în ceea ce este de natură voliţională; noi dezvoltăm libertate în gândirea noastră prin aceea că lăsăm să radieze în gândurile noastre ceea ce este de natură voliţională. Şi întrucât în calitate de oameni suntem un întreg, o totalitate, când ajungem să aflăm în viaţa de gânduri libertatea şi în viaţa voinţei iubirea, în acţiunile noastre va participa libertatea, în gândirea noastră iubirea. Ele se străluminează reciproc, iar noi realizăm o acţiune, o acţiune plină de gândire în dragoste, o gândire impregnată de voinţă, din care izvorăşte la rândul său ceea ce este de natura acţionării în libertate.

Vedeţi astfel cum concresc în om cele două idealuri supreme, libertatea şi iubirea. Libertate şi iubire sunt şi ceea ce, în timp ce se află pe Pământ, omul poate realiza în sine, în aşa fel încât una se leagă de cealaltă pentru univers chiar prin om.

Acum va trebui să se pună întrebarea: Prin ce se poate realiza oare idealul cel mai înalt, în această viaţă de gânduri străluminată de voinţă? Dacă viaţa de gânduri ar fi ceva care să reprezinte procese materiale, s-ar putea ca voinţa să nu pătrundă niciodată în sfera gândurilor şi în sfera gândurilor acest voliţional să ocupe din ce în ce mai mult loc. Imaginaţi-vă că ar fi vorba aici de procese materiale; voinţa ar putea radia în aceste procese materiale cel mult în sensul organizării. Voinţa poate fi eficace numai atunci când viaţa de gânduri nu are o realitate fizică exterioară, când viaţa gândurilor este ceva care pentru realitatea fizică exterioară este un gol. Aşadar, ce trebuie să fie?

Veţi putea să vă lămuriţi ce trebuie să fie dacă plecaţi de la o imagine. Aveţi o oglindă şi un obiect care se reflectă în oglindă. Dacă veţi merge în spatele oglinzii nu veţi găsi nimic. Aveţi doar o imagine a obiectului. O astfel de existenţă de imagine au şi gândurile noastre. Cum au ele o astfel de existenţă de imagine? Este snficient să vă amintiţi ce v-am spus despre viaţa gândurilor. Ea nu este, de fapt, în momentul prezent nicidecum realitate. Viaţa de gânduri pătrunde înăuntru, radiind dinainte de naştere sau, să spunem, din existenţa dinainte de concepţie. Viaţa de gânduri îşi are realitatea între moarte şi o nouă naştere. Şi exact aşa cum obiectul stă în faţa oglinzii, iar din oglindă nu vin decât imagini, tot astfel ceea ce noi dezvoltăm ca viaţă de gânduri este trăit cu totul real între moarte şi o nouă naştere şi doar radiază în această viaţă pe care o avem de la naştere. Ca fiinţe gânditoare avem în noi numai o realitate de imagine în oglindă. Prin aceasta, cealaltă realitate, cea care radiază din metabolismul nostru, poate pătrunde simpla realitate a imaginii în oglindă a vieţii de gânduri. Cel mai clar se vede că viaţa de gânduri are o existenţă de imagine în oglindă dacă se dezvoltă o gândire lipsită de prejudecăţi, ceea ce în ziua de azi se întâmplă foarte rar, atunci când se ia în considerare cea mai pură viaţă de gânduri, cea matematică. Această viaţă de gânduri matematică urcă în întregime din interiorul nostru. Dar nu are decât o existenţă de imagine în oglindă. În orice caz, puteţi determina prin matematică toate obiectele exterioare; dar gândurile matematice sunt numai gânduri şi au numai o existenţă de imagini. Ele nu au fost obţinute dintr-o realitate exterioară oarecare.

Oameni ai abstracţiunii cum era Kant folosesc şi un cuvânt abstract. Ei spun: Reprezentările matematice sunt a priori. A priori înseamnă care există înainte de altceva. Dar de ce sunt reprezentările matematice a priori? Pentru că ele radiază din existenţa anterioară naşterii, respectiv a concepţiei; aceasta reprezintă aprioritatea sa. Iar faptul că ele apar conştienţei noastre ca fiind reale se datorează situaţiei că sunt străluminate de voinţa noastră. Această străluminare a voinţei le face reale. Gândiţi-vă numai cât de abstractă a devenit gândirea modernă când foloseşte cuvinte abstracte pentru ceva care potrivit realităţii sale nu este înţeles. Faptul că aducem matematica din existenţa noastră anterioară naşterii, acest lucru îl simţea Kant, şi din această cauză numea judecăţile matematice a priori. Dar a priori nu spune nimic mai mult, deoarece nu se referă la o realitate, se referă la ceva pur formal.

Tocmai aici, în domeniul vieţii de gândire care este străluminată, în existenţa ei de imagini, de voinţă pentru a deveni realitate, tradiţii vechi, reprezentări vechi vorbesc de aparenţă (vezi figura 21).

desen

Să privim acum celălalt pol, unde gândurile radiază spre ceea ce este voliţional, unde lucrurile sunt făcute cu iubire: aici, conştienţa noastră ricoşează oarecum de la realitate. Nu puteţi privi acel domeniti al întunericului ‒ domeniu al întunericului pentru conştienţă ‒, în care se desfăşoară voinţa, în timp ce vă ridicaţi braţul sau întoarceţi capul, dacă nu apelaţi la reprezentări suprasensibile. Vă mişcaţi braţul; dar ceea ce se petrece aici în mod complicat rămâne tot atât de inconştient pentru conştienţă ca şi evenimentele somnului profund, lipsit de vise. Noi ne privim braţul, vedem cum mâna noastră poate apuca. Toate acestea există pentn că pătrundem lucrul cu reprezentări, cu gânduri. Dar gândurile care sunt în conştienţa noastră rămân şi aici aparenţă. Realul însă este în ceea ce trăim şi nu radiază în sus, în conştienţa obişnuită. Tradiţii vechi vorbeau de forţă de constrângere pentru că ceea ce noi trăim ca fiind realitate este de fapt străbătut de gând, dar gândul este totuşi ricoşat de la realitate în viaţa dintre naştere şi moarte.

Între acestea două se află echilibrul, ceea ce leagă voinţa care radiază spre cap şi gândurile care, asociate cu inima, sunt resimţite în acţiunile noastre ca iubire: viaţa simţirii care poate ţinti atât spre ceea ce ţine de voinţă cât şi spre gând. În conştienţa obişnuită noi trăim într-un element prin care, pe de o parte, cuprindem ceea ce se exprimă în gândirea noastră ce înclină spre libertate şi este străbătut de voinţă, pe de altă parte, în care încercăm să avem tot mai plin de gânduri ceea ce trece în acţiunile noastre. Puntea de legătură dintre ele se numea în timpuri vechi înţelepciune.

Goethe a făcut referire la aceste vechi tradiţii în basmul său despre şarpele verde şi frumoasa Lilia prin cei trei regi, cel de aur, cel de argint, cel de fier. Şi noi am arătat, din alte puncte de vedere, cum trebuie să se reaprindă, dar într-o formă cu totul nouă, aceste trei elemente spre care putea face trimitere o cunoaştere veche, instinctivă, şi pe care noi le putem reaprinde numai când omul preia cunoştinţele privind imaginaţiunea, intuiţia, inspiraţia.

Ce se întâmplă însă când omul îşi dezvoltă viaţa de gândire? O realitate devine aparenţă. Este foarte important să înţelegem în mod clar acest lucru. Noi ne purtăm capul, care prezintă lucrul deja mort exterior, în mod plastic, prin osificarea sa şi prin tendinţa sa spre osificare, prin contrast cu cealaltă organizare corporală, proaspătă. Noi ne purtăm între naştere şi moarte capul care proeminează dintr-un timp anterior, când era realitate, ca aparenţă, şi iradiem din restul organismului aparenţa cu elementul real care vine din metabolismul nostru, cu elementul real al voinţei. Este vorba aici de o formare de germene care se desfăşoară mai întâi în omenia noastră, dar care are o semnificaţie cosmică. Un om născut într-un an oarecare a fost înainte în lumea spirituală; el iese din lumea spirituală, în timp ce ceea ce era ca gând realitate devine în el aparenţă, şi el transpune în această aparenţă acţiunea voinţei, care vine dintr-o direcţie total diferită, care urcă din restul organismului său, nu cel mai important. Aceasta este ceea ce face ca trecutul ce moare devenind aparenţă să fie din nou impulsionat prin ce radiază din voinţă, devenind realitate a viitorului.

Ce se întâmplă când omul se ridică la gândirea pură, adică iradiată de voinţă? În el se dezvoltă, pe baza a ceea ce a desfiinţat aparenţa, adică a trecutuhti, prin fertilizarea cu voinţă, care urcă din egoitatea sa, o nouă realitate, orientată spre viitor. El este purtătorul germenului viitorului. Substratul-mamă îl constituie gândurile reale ale trecutului, şi în acest substrat se afundă ceea ce vine din elementul individual, iar germenele este trimis în viitor, pentru viaţa viitoare.

Pe de altă parte, în timp ce întreţese cu gânduri acţiunile sale şi ce ţine de voinţă, omul dezvoltă ceea ce el îndeplineşte eu iubire. Aceasta se desprinde de el. Acţiunile noastre nu rămân în noi. Ele devin întâmplări cosmice; când sunt întreţesute cu iubire merge cu ele şi iubirea. O acţiune egoistă este, din punct de vedere cosmic, altceva decât o acţiune impregnată cu iubire. Datorită faptului că dezvoltăm, prin fecundarea voinţei, din aparenţă ceea ce provine din interiorul nostru, ce se scurge în lume din capul nostru se ciocneşte cu acţiunile noastre impregnate cu gâuduri. Aşa cum în floarea plantei care se dezvoltă există germenele pe care trebuie să-l pătrundă din afară lumina Soarelui, trebuie să-l pătrundă din afară aerul etc., iar ceva trebuie să-l întâmpine din Cosmos ca el să poată creşte, tot astfel şi ceea ce este dezvoltat prin libertate trebuie să găsească un element de creştere în iubirea care îi vine în întâmpinare, trăind în acţiuni.

Aşa se află omul în devenirea lumii, iar ceea ce se întâmplă în interiorul pielii lui şi ceea ce emite dincolo de pielea lui ca acţiuni nu are importanţă numai pentru el, ci aparţine fenomenologiei cosmice. El este inserat în cosmic, în fenomenologia lumii. În timp ce ceea ce a fost în timpul anterior realitate devine aparenţă, în om se distruge permanent realitate, şi în timp ce această aparenţă este din nou fecundată prin voinţă, se naşte o realitate nouă. Aici aveţi parcă spiritual palpabil ceea ce am spus şi din alte puncte de vedere: nu există o constanţă a materiei, o conservare a acesteia. Ea se transformă în aparenţă, iar aparenţa este din nou ridicată în realitate prin voinţa omului. Legea conservării materiei şi energiei [ Nota 49 ] din concepţia fizică despre lume este o construcţie iluzorie pentru că acordă atenţie numai imaginii naturale a lumii. În realitate, în permanenţă dispare materie prin transformarea ei în aparenţă, şi în permanenţă ia naştere ceva nou, în timp ce tocmai prin ceea ce avem în faţa noastră ca fiind formaţiunea supremă a Cosmosului, prin om, aparenţa este din nou transformată în existenţă.

Putem vedea şi celălalt pol, numai că această operaţie nu este tot atât de simplă ca cealaltă, căci procesele care duc la libertate pot fi pătrunse numai de o gândire lipsită de idei preconcepute; dar pentru a vedea corect în acest caz, este necesară o pregătire în domeniul ştiinţei spiritului. Căci conştienţa obişnuită ricoşează când se loveşte de forţa de constrângere. Ea impregnează cu gânduri tot ce se vieţuieşte în prezenţa forţei de constrângere; dar conştienţa obişnuită nu vede că aşa cum aici pătrunde tot mai multă voinţă, concluzii ale judecăţilor, în lumea gândurilor, tot astfel, când introducem gândurile în ceea ce ţine de voinţă, când desfiinţăm tot mai mult constrângerea noi întreţesem ceea ce este forţă pură cu lumina gândului. Aici, la un pol al omului, se vede depăşirea materiei, dincolo, la celălalt pol, vedem formarea din nou a materiei.

Noi ştim, cel puţin eu am expus într-o formă aluzivă acest lucru în cartea mea Despre enigmele sufletului [ Nota 50 ], că omul este o fiinţă tripartită: ca om neurosenzorial este purtător al vieţii de gânduri, al vieţii de percepţie, ca om ritmic ‒ respiraţie, circulaţie sangvină ‒ este purtător al vieţii afective, ca om al metabolismului este purtător al vieţii voinţei. Dar cum se desfăşoară în om metabolismul când voinţa se dezvoltă tot mai mult în iubire? Prin faptul că omul este o fiinţă care acţionează în aşa fel încât materia este încontinuu învinsă. Şi ce se întâmplă în om în timp ce el evoluează ca fiinţă liberă într-o gândire pură, care însă este de natura voinţei? Se naşte materie. Noi înşine purtăm în noi ceea ce face să apară materia, capul nostru, şi purtăm în noi ceea ce distruge materia, unde putem vedea cum se distruge materia: organismul nostru membre, organismul nostru metabolism.

Asta înseamnă a privi omul în totalitatea sa. Vedem cum ceea ce este conceput de cele mai multe ori în abstracţiuni, în cadrul conştienţei umane, este implicat ca element real în fenomenologia lumii şi cum ceea ce se află în fenomenologia lumii şi despre care conştienţa obişnuită nici nu-şi poate imagina altceva decât că este o realitate se distruge până la zero. Aceasta este o realitate pentru conştienţa obişnuită, şi chiar dacă nu se potriveşte cu realităţile exterioare, cel puţin atomii trebuie să fie realităţi încremenite. Şi întrucât cu gândurile nu poţi scăpa de aceste realităţi încremenite, ele sunt lăsate să se amestece între ele o dată într-un fel, altă dată în alt fel. O dată devine hidrogen, altă dată devin oxigen; acestea se grupează astfel tocmai pentru că nu se poate decât ca ceea ce ai fixat o dată în gânduri să gândeşti că este fix şi în realitate.

Când omul acceptă ideea atomilor rigizi, veşnici dă dovada unei slăbiciuni a gândurilor. Ceea ce rezultă din gândirea adevărului este că materia se distruge încontinuu, până la anulare: Omul vorbeşte despre o conservare a materiei numai pentru că atunci când dispare materie ia mereu naştere materie nouă. Este aceeaşi eroare pe care am comite-o, dacă, să spunem, mai multe documente ar fi introdus într-o casă ele ar fi copiate, apoi ar fi arse, iar copiile ar fi scoase afară, şi omul, pentru că vede ieşind acelaşi lucru care a intrat, ar gândi că este vorba de documentele originale. În realitate, documentele au fost arse şi au fost scoase copiile. Aşa stau lucrurile şi cu devenirea în lume, şi este important să se avanseze cu cunoaşterea până la acest punct. Căci acolo unde în om se distruge materia, devine aparenţă şi ia naştere materie nouă se află şi posibilitatea libertăţii şi posibilitatea iubirii. Iar libertatea şi iubirea sunt strâns legate între ele, cum am arătat în Filosofia libertăţii.

Cel care, datorită unei concepţii oarecare despre lume, vorbeşte de permanenţa materiei nimiceşte atât libertatea, cât şi iubirea. Numai pentru că în om lucruri trecute dispar cu totul, devin aparenţă şi iau naştere lucruri noi, este în întregime germene, ia naştere în el atât sentimentul iubirii, dăruirea către ceva spre care nu eşti împins de trecut, cât şi libertatea, care este un mod de acţiune necondiţionat în prealabil. Libertatea şi iubirea pot fi înţelese cu adevărat numai prin concepţia ştiinţei spiritului, nu şi prin altă concepţie. Cine s-a afundat în trăirea a ceea ce a urcat de-a lungul ultimelor secole ca imagine a lumii va putea să şi evalueze ce greutăţi trebuie depăşite faţă de gândirea curentă a omenirii noi, pentru a impregna gândirea cu acest mod specific al ştiinţei spiritului de a pune problema. În imaginea lumii create de ştiinţa modernă a naturii nu există niciun punct de sprijin pentru a ajunge să poţi înţelege cu adevărat libertatea şi iubirea.

Cum trebuie să se comporte faţă de o dezvoltare cu adevărat progresivă din perspectiva ştiinţei spiritului, pe de o parte, imaginea naturalist-ştiinţifică a lumii, pe de altă parte, imaginile tradiţionale vechi ale lumii, despre aceasta vom vorbi altă dată.