Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

SPIRITUALITATEA COSMICĂ ŞI FIZICUL UMAN

GA 202


CONFERINŢA a XIV-a

Dornach, 24 decembrie 1920

Prin sărbătoarea Crăciunului creştinismului îi este dat ceva care pentru cele mai largi cercuri conduce nemijlocit în sus, la cele mai importante probleme ale evoluţiei omenirii pe Pământ. Devenirea istorică a omenirii poate fi observată în orice punct al ei; putem implica evenimente istorice în înţelegerea devenirii omului, în fundamentarea sensului acestei deveniri a omului pe Pământ: nu se va putea găsi o formă mai importantă de înălţare la această taină a devenirii omului, într-o formă atât de populară, de largă înţelegere, decât gândul la Misteriul de pe Golgota, decât gândul care se află inclus în sărbătoarea Crăciunului.

Dacă privim începutul devenirii umane pe Pământ şi urmărim mileniile scurse până la Misteriul de pe Golgota, vedem că lucrurile realizate în cadrul comunităţilor popoarelor sunt un fel de pregătire, un fel de treaptă premergătoare pentru ceea ce s-a întâmplat pentru omenire prin Misteriul de pe Golgota. Şi dacă urmărim ceea ce s-a întâmplat de atunci, dacă focalizăm ce a facut Christos, care a trecut prin Misteriul de pe Golgota, pentru această devenire a umanităţii vom înţelege lucruile şi mai bine. Oricât ar părea ca fiind de neînţeles unele lucruri în această devenire a umanităţii, dacă se va cerceta fără micimi, fără superstiţii, de către cel care ar accepta ideea că omul trebuia ajutat de zei necunoscuţi, când el crede că acest ajutor ar fi la locul lui, dacă se va face abstracţie de asemenea păreri, se va vedea că şi în întâmplările dureroase ale devenirii istorice mondiale poate fi recunoscută importanţa, sensul acestei deveniri pământene prin aceea că Christos a trecut prin Misteriul de pe Golgota. Se cuvine să analizăm acest Misteriu de pe Golgota ‒ şi Crăciunul aparţine acestuia ‒ din punctul de vedere care poate dezvălui în sine sensul întregii umanităţi a Pământului.

Noi ştim în ce legătură intimă se află ceea ce se înfăptuieşte moral-spiritual în evoluţia umanităţii cu ceea ce se înfăptuieşte în natură. Şi putem, cu o anumită înţelegere pentru această legătură dintre existenţa naturală şi ordinea morală a lumii, să ne apropiem de acea relaţie care ne preocupă de mulţi ani, de relaţia dintre Iisus Christos şi acea fiinţă al cărei reflex exterior apare în Soare. Nu întotdeauna adepţii impulsului lui Christos au fost atât de ostili faţă de recunoaşterea acestei legături dintre Misteriul Soarelui şi Misteriullui Christos cum sunt adeseori reprezentanţii actuali ai creştinismului, ajunşi în decadenţă. Dionisie Areopagitul [ Nota 53 ], de care am vorbit şi în alte rânduri, numeşte Soarele Monumentul lui Dumnezeu. Şi la Augustin [ Nota 54 ] găsim indicaţii, chiar şi în scolastică găsim trimiteri la faptul că în constelaţiile exterioare şi în mişcările lor trebuie să vedem expresii plastice ale existenţei spiritual-divine în lume.

Dar despre Misteriul de Crăciun noi trebuie să înţelegem dintr-un context mai larg ceea ce trebuie să ne fie apropiat tocmai din cauza marilor sarcini ale prezentului. Aş vrea să vă amintesc ceva ce am expus mereu de-a lungul anilor într-un alt mod. Eu am spus: Privim retrospectiv la prima epocă postatlanteană, care a fost plină de faptele şi vieţuirile poporului protoindian; tot aşa, privim retrospectiv la epoca protoiraniană, la cea egipteano-caldeeană, la cea greco-romană şi ajungem la epoca noastră, cea de a cincea a omenirii postatlanteene. Aceasta va fi urmată de cea de a şasea, apoi de cea de a şaptea. V-am atras atenţia asupra faptului că cea de a patra epocă, cea greco-romană, a omenirii postatlanteene este situată la mijloc şi că există anumite legături ‒ puteţi citi aceste lucruri şi în cărticica mea Conducerea spirituală a omului şi a omenirii [ Nota 55 ]‒ între cea de a treia şi cea de a cincea, aşadar, între epoca egipteano-caldeeană şi a noastră, că va mai exista o legătură între cea protopersană şi a şasea şi între cea protoindiană şi cea de a şaptea. Anumite lucruri se repetă într-un anumit mod de fiecare dată în aceste etape de viaţă.

Am arătat o dată cum marele Kepler, urmaşul lui Copernic, a presimţit faptul că repeta într-un fel, cu sistemul său solar-planetar, oricum potrivit pentru cea de a cincea epocă postatlanteană, imaginea despre lume care trăia în misteriile preoţeşti egiptene. Kepler se exprimă în mod radical asupra acestui lucru [ Nota 56 ], spunând că a golit de conţinut vasele vechilor învăţători ai înţelepciunii Egiptului, pentru a-l introduce în timpurile mai noi. Noi însă vrem să ne gândim azi la ceva care se afla în centrul activităţii cultuale a misteriilor preoţeşti egiptene, vrem să ne amintim de Misteriile lui Isis şi, pentru a ne putea actualiza contextul spiritual al acestor Misterii cu ceea ce trăieşte în creştinism, este suficient să îndreptăm atenţia privirii noastre sufleteşti spre imaginea Madonei Sixtine, în care Fecioara ţine copilaşul pe braţ, în spatele ei fiind norii, care reprezintă, de fapt, copii, astfel încât poţi avea impresia că Madona a primit pe copilul Iisus din nori, printr-o densificare a substanţei mai rarefiate. Dar această imagine care a fost creată în întregime din spirit creştin nu este altceva decât un fel de repetiţie a ceea ce venerau Misteriile egiptene ale lui Isis atunci când au creat imaginea acesteia cu copilul Horus pe braţ. Motivul acestei imagini corespunde întru totul imaginii lui Rafael. În orice caz, acest fapt nu trebuie să ne facă să admitem ceea ce din secolul al XVIII-lea şi în cursul întregului secol al XIX-lea până în zilele noastre a ispitit mulţi oameni superficiali: a vedea în istoria lui Iisus Christos şi în tot ce ţine de aceasta doar un fel de metamorfoză, o recreare a unor misterii păgâne vechi. Ştiţi din cartea mea Creştinismul ca fapt mistic cum trebuie înţelese aceste lucruri. Dar tocmai în sensul accepat acolo putem să indicăm o anumită congruenţă spirituală între ceea ce apare în creştinism şi misteriile păgâne vechi.

Acest Misteriu al lui Isis are drept conţinut principal moartea lui Osiris, căutarea lui Osiris mort de către Isis. Noi ştim că Osiris, reprezentantul esenţei solare, reprezentantul Soarelui spiritual, este ucis de Typhon, de nimeni altcineva decât, exprimat în egipteană, de Ahriman. Noi ştim că Osiris este omorât de Ahriman şi aruncat în Nil, că el este dus de curent, că Isis, soţia sa, porneşte în căutarea sa, că îl găseşte în Asia şi îl readuce în Egipt, că este tăiat în bucăţi de duşmanul său Ahriman, şi că Isis înmormântează cele 14 bucăţi în locuri diferite, astfel încât de aici încolo ele aparţin Pământului.

Din aceasta se poate vedea cum şi-a reprezentat înţelepciunea egipteană legătura dintre forţele cerului şi forţele Pământului. Osiris este, pe de o parte, reprezentantul forţelor solare. Prin faptul că a trecut prin moarte, în diferite locuri el este concomitent acea forţă care aduce la fructificare tot ceea ce rodeşte ieşind din rământ. Într-un mod spiritual îşi reprezintă bătrânul înţelept egiptean felul în care forţele cu care ne iradiază Soarele se înglobează pământului, cum apoi aparţin pământului şi felul în care, fiind forţe solare îngropate în pământ, predau omului ceea ce rodeşte ieşind din acesta. La baza concepţiei egiptene se află legenda că Osiris a fost omorât, că soţia sa Isis a trebuit să pornească în căutarea lui, să-l aducă înapoi în Egipt, apoi a acţionat sub o altă formă, şi anume din pământ spre afară.

Una dintre piramidele egiptene reprezintă acest lucru într-un sens deosebit de clar, căci egiptenii nu au consemnat ceea ce considerau ca fiind soluţia marilor taine ale Universului numai în scrierea lor, ci le-au exprimat şi în construcţiile lor. Una dintre piramide a fost construită, ţinând seama de dimensiunile ei, în aşa fel încât umbra sa dispărea, datorită poziţiei Soarelui, odată cu echinocţiul de primăvară, pentru că era proiectată în interiorul bazei sale, şi devenea din nou vizibilă odată cu echinocţiul de toamnă. Prin aceasta egiptenii voiau să exprime faptul că ceea ce este luminat de Soare este îngropat primăvara în pământ, dezvoltând din primăvară până toamna forţele pământului, pentru ca ceea ce este necesar oamenilor să poată rodi ieşind din pământ. Vechii egipteni priveau, pe de o parte, spre Soare, spre înalta fiinţă solară şi o venerau, însă, în acelaşi timp, sugerau că această fiinţă solară s-a pierdut în Osiris şi a fost regăsită de Isis, pentru a acţiona mai departe într-un alt mod.

În cea de a cincea epocă postatlanteană, noi trebuie să relvăm câte ceva din ceea ce a existat sub o altă formă în cadrul înţelepciunii egiptene, şi trebuie să se răspândească printre oameni, din străfundurile ştiinţei spiritului, o înţelegere corespunzătoare timpului nostru, pentru a putea percepe Misteriile preoţilor egipteni în sens christificat. Osiris era pentru egipteni un fel de reprezentant al Christosului încă nesosit; dar ei îşi reprezentau în felul lor fiinţa solară a lui Osiris. Ei credeau că această fiinţă solară s-ar fi pierdut şi că trebuia căutată. Noi nu ne putem imagina că fiinţa noastră solară, Christosul care a trecut prin Misteriul de pe Golgota, ar patea fi pierdut pentru omenire, întrucât a coborât din înălţimi spirituale, s-a unit cu omul Iisus din Nazareth şi rămâne de atunci legat de Pământ. El este aici, şi cântecul de Crăciun poate vesti în fiecare an: Nouă ni se naşte Christos, cuvinte prin care se exprimă nu ceea ce este trecător, ci ceea ce este veşnic în acest Eveniment, aceasta însemnând că nu numai la Bethlehem s-a născut Iisus, ci că el se naşte mereu, adică rămâne în existenţa terestră. Aşadar, ceea ce este Christos pentru noi nu se poate pierde.

Dar în zilele noastre legenda lui Isis [ Nota 57 ] trebuie să se arate împlinită în alt mod. Nu ceea ce ne dă, într-o măsură mai mare, pe Osiris prin Christos se poate pierde pentru noi, dar se poate pierde, şi s-a şi pierdut, ceea ce se află pentru înţelegerea creştină alături de Osiris: ni s-a pierdut Isis, Maica Mântuitorului, înţelepciunea divină Sophia. Şi dacă trebuie să existe o înnoire a legendei lui Isis, atunci aceasta nu trebuie să spună că Osiris a fost omorât de Typhon-Ahriman, că a fost dus de apele Nilului şi că trebuie găsit de către Isis pentru a fi îngropat în pământ în forma a 14 bucăţi. ‒ Nu, noi trebuie să regăsim legenda lui Isis, conţinutul Misteriului lui Isis, dar s-o facem din imaginaţie, s-o concepem pentru timpul nostru. Trebuie să existe o nouă înţelegere a adevărurilor veşnice ale lumii, în care putem compune aşadar, în mod imaginativ, aşa cum au făcut egiptenii. Dar trebuie să găsim legenda adevărată a lui Isis. Omul egiptean era pătruns ‒ înaintea Misteriului de pe Golgota ‒ de forţe luciferice. Când în interiorul omului se găsesc forţe luciferice, când forţe luciferice acţionează în interiorul omului, îl impregnează, îl întreţes, aceasta are drept consecinţă faptul că în vederea sa exterioară, în activitatea sa se exprimă ahrimanicul. Din această cauză, egipteanul vede, pentru că este impregnat luciferic, o imagine a lumii în care este activ Typhon-Ahriman.

Trebuie să ne fie clar că omenirea actuală este impregnată ahrimanie, că este acţionată şi străbătută interior de tălăzuirile lui Ahriman, tot aşa cum era acţionată şi străbătută lumea egipteană de Lucifer. Când Ahriman acţionează în interior, omul percepe imaginea lumii sale în formă luciferică. Această imagine luciferică a lumii este creată, ea există aici, în ultima vreme a devenit tot mai populară, a cuprins toate cercurile. Dacă se urmăreşte înţelegerea Misteriul Crăciunului, acesta trebuie să fie focalizat: Lucifer este acea forţă care vrea să menţină imaginea lumii într-un stadiu anterior. Lucifer este acea forţă care vrea să introducă în imaginea actuală a lumii ceea ce a existat în stadii anterioare, care vrea să permanentizeze ceea ce a existat în stadii anterioare. Este de la sine înţeles că tot ceea ce a fost moral în stadii anterioare există în prezent. Lucifer are tot interesul să scoată din imaginea lumii tot ce este moral, deoarece acesta are întotdeauna mare importanţă când este prezent şi are caracter germinativ pentru o creaţie cosmică ulterioară. Lucifer ar vrea să lase în imaginea exterioară a lumii numai cele necesare potrivit naturii. În felul acesta omului sărăcit al timpului nostru i se prezintă o înţelepciune a lumii în care stelele se mişcă după necesităţi amorale, pur mecanice, în aşa fel încât nu putem lega nimic din sensul moral al ordinii lumii ca mişcările lor. Aceasta este o imagine pur luciferică a lumii. Aşa cum egipteanul trebuia să-l vadă pe Ahriman-Typhon ca fiind cel care-i ia Osirisul său, tot astfel trebuie să privim şi noi spre această imagine a lumii devenită luciferică, spre imaginea lumii matematico-mecanică a astronomiei noastre actuale şi a ştiinţei noastre a naturii şi să ne fie clar că aici acţionează lucifericul, aşa cum typhonicul-ahrimanic a acţionat în imaginea egipteană despre lume. Aşa cum egipteanul vedea imaginea exterioară a lumii în sens typhonic-ahrimanic, omul actual o vede, datorită firii sale ahrimanice, în sens luciferic. Aşa cum egipteanul credea că în dezlănţuirile naturii acţionează Typhon-Ahriman, tot astfel omul modern trebuie să-şi reprezinte că în strălucirea Soarelui şi în scânteierea stelelor, în mişcările planetelor şi ale Lunii este prezent Lucifer. Imaginea noastră copernicană-galileană-kepleriană asupra lumii este luciferică. Tocmai pentni că corespunde forţelor noastre de cunoaştere ahrimanică, conţinutul său ‒ vă rog să reţineţi aceasta ‒ este luciferic.

În vremea Misteriului de pe Golgota acţiona divina Sophia, cea care dă omului facultatea de a realiza cunoaşterea într-un dublu sens, ea fiind înţelepciunea care străvede lumea. În revelarea către sărmanii păstori, în revelarea către magii de la răsărit a acţionat divina Sophia, înţelepciunea cerească. Această înţelepciune care a fost, în ultima ei formă, prezentă la gnostici [ Nota 58 ], de la care a fost preluată de primii Părinţi creştini şi de primii învăţători creştini, pentru a înţelege cu ajutorul ei Misteriul de pe Golgota, această înţelepciune nu s-a putut implanta în vremurile mai noi; ea a fost învinsă, a fost distrusă de Lucifer, aşa cum odinioară Osiris a fost ucis de Ahriman-Typhon. Noi nu l-am pierdut pe Osiris, respectiv pe Christos, ci am pierdut-o pe urmaşa lui Isis. Lucifer a omorât-o. Şi nu a aruncat-o în Nil precum Typhon pe Osiris, care apoi a fost îngropat în pământ, ci înţelepciunea divină a fost transpusă în spaţii cosmice, ea a fost trimisă afară, în oceanul cosmic. Prin faptul că privim în afară, în acest ocean, şi nu vedem decât relaţiile matematice dintre stele a fost omorâtă cea care impregnează spiritual această lume, divina Sophia, urmaşa lui Isis.

Noi trebuie să construim această legendă, deoarece ea reprezintă adevărul timpului nostru. Trebuie să vorbim despre Isis cea ucisă şi pierdută pentru noi, respectiv despre divina Sophia, aşa cum vechiul egiptean vorbea despre Osiris cel pierdut şi ucis. Şi cu ceea ce noi nu înţelegem dar care se află în noi, cu forţa lui Christos, cu noua forţă Osiris trebuie să căutăm cadavrul noii Isis, cadavrul divinei Sophia. Trebuie să ne apropiem de ştiinţa luciferică a naturii şi să căutăm sarcofagul lui Isis, adică să găsim, din ceea ce ne este dat de ştiinţa naturii, ce impulsionează interior pentru imaginaţiune, inspiraţie şi intuiţie. Căci noi obţinem prin aceasta ajutorul lui Christos în noi, care totuşi ne rămâne întunecat, dacă nu-L luminăm prin înţelepciunea dumnezeiască. Trebuie să plecăm în căutarea lui Isis, a noii Isis, înzestraţi cu această forţă a lui Christos, cu noul Osiris. Lucifer nu o va tăia în bucăţi pe această Isis, aşa cum a făcut-o Typhon-Ahriman cu Osiris. Dimpotrivă, această Isis este răspândită în adevărata ei înfăţişare în frumuseţea întregului Cosmos. Ea ne întâmpină luminând din Cosmos. Pe ea trebuie s-o vedem când contemplăm Cosmosul auric, în culorile sale strălucitoare.

Aşa cum Typhon l-a tăiat în bucăţi pe Osiris, tot astfel Lucifer compune, din ceea ce străluceşte în variate culori aurice din Cosmos, lumina albă care străbate lumea, această lumină omogenă în legătură cu care s-a exprimat Goethe în cartea sa Învăţătura despre culori [ Nota 59 ], spunând că în ea trebuie să fie conţinute culorile care sunt răspândite în faptele tainice ale întregului Univers, în diversitatea lor.

Noi însă trebuie să pătrundem dincolo de acestea în căutarea noastră şi s-o găsim pe Isis! Şi trebuie să avem posibilitatea de a transpune afară, în Cosmos, ceea ce obţinem prin faptul că, odată găsită, am adus-o pe Isis înapoi. Trebuie ca ceea ce obţinem prin regăsita Isis să putem aşeza în mod viu în faţa noastră, aşa încât, spiritual, ea să devină pentru noi Universul, Cosmosul. Noi trebuie să vedem din interior pe Saturn, Soarele, Luna, Pământul, pe Jupiter, pe Venus, pe Vulcan. Trebuie să transpunem afară, în ceruri, ceea ce a rezultat din acţiunea lui Lucifer asupra lui Isis, aşa cum Isis a îngropat în pământ fragmentele lui Osiris rezultate din acţiunea lui Typhon-Ahriman. Prin forţa lui Christos trebuie să aflăm o astronomie interioară care să ne arate, la rândul ei, Universul apărând şi acţionând prin forţa spiritului. Atunci, în această cunoaştere a Universului, prin forţa regăsită a lui Isis, care acum este forţa divinei Sophia, Christos, care de la Misteriul de pe Golgota este unit cu existenţa Pământului, va ajunge la eficienţa dorită, ca urmare a cunoaşterii corecte. Nu Christos ne lipseşte, ci cunoaşterea lui Christos, Isis a lui Christos, Sophia lui Christos.

Aceasta este ceea ce trebuie să ne înscriem în suflet ca fiind conţinut al Misteriului de Crăciun. Trebuie să ajungem să spunem: În secolul al XIX-lea teologia vede în Christos numai omul din Nazareth. Aceasta înseamnă că teologia a fost întru totul luciferizată. Ea nu mai pătrunde în fundamentele spirituale ale existenţei. Cunoaşterea naturii este luciferizată, teologia este luciferizată. Aşa cum aţi văzut din expunerile mele, s-ar putea spune tot atât de bine că şi aspectul interior al omului este ahrimanizat. Atunci însă ar trebui spus referitor la egipteni: luciferizat, respectiv ahrimanizat, în ceea ce priveşte aspectul exterior. Omul de azi trebuie să înţeleagă şi Misteriul Crăciunului într-un mod nou, să înţeleagă că are de căutat, mai întâi, pe Isis, pentru ca apoi să-i poată apărea Christos. Ceea ce a produs ncnorocirea în vremurile mai noi pentru lumea civilizată nu este faptul că l-am fi pierdut pe Christos ‒ care stă în faţa noastră într-o glorie mai mare decât Osiris pentru egipteni ‒, că trebuie să pornim cu forţa lui Isis în căutarea lui. Nu, ceea ce am pierdut este cunoaşterea lui Iisus Christos. Pe aceasta trebuie s-o regăsim, cu forţa lui Iisus Christos care este în noi.

În acest fel trebuie să percepem conţinutul sărbătorii de Crăciun. Pentru mulţi oameni ai prezentului această sărbătoare a Crăciunului nu este decât un fel de sărbătoare a cadourilor, ceva ce se întâmplă an de an. Şi a devenit ceea ce au devenit atâtea lucruri din viaţa noastră: o frazeologie. Şi pentru că aceste lucruri au devenit vorbe goale, viaţa modernă cu calamităţile ei a intrat în haos. Acesta este motivul pentru care viaţa modernă a intrat în haos.

Dacă am putea dezvolta pentru ceea ce în prezent a devenit frazeologie simţămintele corespunzătoare şi dacă am putea găsi prin această simţire impulsurile pentru înnoirile necesare, atunci această comunitate antroposofică ar fi demnă de existenţă. Ar trebui să existe înţelegere, în cadrul acestei comunităţi, a faptului că, pentru timpul modern, este ceva rău ca un eveniment cum este sarbătoarea Crăciunului să se perpetueze ca frazeologie. Ar trebui să se înţeleagă că în viitor aceste evenimente trebuie să capete un conţinut nou, că trebuie părăsite vechile obiceiuri, că trebuie să apară concepţii noi. Dacă nu putem găsi curajul interior pentru aceasta, vom menţine vechea frazeologie referitoare la sărbătoarea Crăciunului, care va fi petrecută fără ca sufletul să simtă sau să resimtă ceva corespunzător. Vom mai fi oare capabili să ne ridicăm până la cele mai importante probleme ale omenirii, dacă, respectând un obicei vechi, ne facem anual de sărbătoarea Crăciunului cadouri şi ascultăm cuvintele devenite frazeologie ale adepţilor diferitelor confesiuni religioase? Ar trebui să ne impunem să nu rămânem la această goliciune interioară a sărbătoririi Crăciunului. Ar trebui să luăm hotărârea interioară de a da unei astfel de sărbători un conţinut care să înalţe omenirea la înţelegerea sensului său, care să facă să treacă prin suflet sentimente supreme, unice.

Întrebaţi-vă dacă în prezent în dispoziţiile sufleteşti, în ceea ce se simte în faţa pomului de Crăciun, a cadourilor pe care oamenii şi le dăruiesc reciproc dintr-un obicei vechi, în frazele scrise din rutină trăiesc sentimentele care îi înalţă pe oameni la înţelegerea sensului devenirii lor pe Pământ! Faptul că nu putem găsi curajul pentru a ridica frazeologia la un nou conţinut constituie nenorocirea timpului nostru. Ar trebui să ne amintim că este nevoie de un conţinut nou, să vină un conţinut care să ne poată impregna cu sentimente unice, care să ne pătrundă ca pe creştinii din primele secole, care au resimţit Misteriul de pe Golgota, apariţia lui Christos pe Pământ ca fiind evenimentul suprem pe care-l poate trăi omenirea ‒ de acest lucru trebuie să ne amintim, şi ceva de acest gen trebuie să recreem noi în sufletele noastre.

Sufletul poate ajunge la simţiri unice când înţelege îndatorirea de a trăi noua legendă a lui Isis în cadrul umanităţii moderne; legenda despre uciderea lui Isis de către Lucifer, despre călătoria în afară, în spaţiul cosmic, care a devenit o abstracţiune matematică, adică mormântul lui Isis, despre găsirea lui Isis prin impulsionarea forţelor spirituale interioare de cunoaştere, care vor aşeza în locul cerului devenit mort ceea ce permite să reapară din viaţa interioară stele şi planete, ca monumente pentru forţele spirituale care cutreieră spaţiul. Numai dacă vieţuim într-o simţire unică ceea ce străbate spaţiul, dacă apoi privim cu înţelegere spre acea fiinţă care a venit în lume prin copilul Iisus vom avea sensul corect al ieslei. Noi o cunoaştem, o purtăm în noi, dar trebuie s-o intâmpinăm cu înţelegere. Din această cauză este necesar să privim la noua Isis, la sfânta Sophia, aşa cum privea egipteanul spre Isis. Christos nu va reapărea în cursul secolului al XX-lea în silueata sa spirituală numai pentru că va interveni ceva din afară, ci pentru că oamenii vor găsi acea forţă care este reprezentată prin Sfânta Sophia. În timpul prezent a existat tendinţa de a pierde tocmai accastă forţă Isis, tocmai această forţă a Mariei. Ea a fost ucisă prin tot ce a urcat în conştienţa modernă a umanităţii. Iar mărturisirile de credinţă mai noi au desfiinţat parţial tocmai concepţia despre Maria.

Aceasta este misteriul omenirii moderne, faptul că a fost omorâtă Isis-Maria, că, aşa cum a fost căutat Osiris în Asia, ea trebuie căutată în îndepărtatele spaţii cereşti cu ajutorul forţei pe care Christos o poate declanşa în noi, dacă ne dăruim lui în sensul corect.

Să ne reprezentăm corect acest lucru, să ne adâncim în această nouă legendă a lui Isis, să ne pătrundem sufletele cu ea, şi vom retrăi în sensul corect lucrul despre care mulţi oameni cred că umple Noaptea Sfântă, pentru a intra în ziua lui Christos! S-ar putea totuşi ca această comunitate antroposofică să fie o comunitate de oameni legaţi prin iubire, pentru că ei se simt aşa, ca lor să le incumbe o căutare împreună. Să conştientizăm această sarcină, această cea mai intimă sarcină! Să ne transpunem în spirit în faţa staulului, să aducem copilului Crăciunului aceste ofrande şi daruri, care se află în cunoaştere, să înţelegem că ceva unic trebuie să treacă prin sufletul nostru, pentru ca omenirea modernă să ajungă la împlinirea sarcinilor care pot conduce de la barbarie la o civilizatie adevărată!

Pentru aceasta este necesar ca în cercurile noastre fiecare să-l ajute pe celălalt cu iubire adevărată, ca aceasta să devină o adevărată comunitate a sufletelor, ca micile gelozii sau alte lucruri asemănătoare să dispară din rândurile noastre, să nu ne uităm numai unul la altul, ci împreună să focalizăm marele scop comun. Aceasta ţine de taina care a adus pe lume copilul Crăciunului: să se poată focaliza un scop comun, fără ca oamenii să ajungă în disarmonie, ‒ ceea ce înseamnă unirea în armonie. Mai înseamnă ca sărbătoarea Crăciunului să lumineze ca o lumină a păcii, ca o lumină care va putea să aducă pacea exterioară pentru că răspândeşte pacea interioară peste inimile oamenilor. Ar trebui să ne spunem: Dacă ajungem să lucrăm împreună la marile sarcini în iubire înţelegem Crăciunul! Dacă nu ajungem la aceasta, nu înţelegem Crăciunul.

Oare nu ne-am putea propune să reflectăm, atunci când noi înşine am produs disarmonia, asupra faptului că astfel de disarmonii ne despart de înţelegerea a ceea ce a apărut printre oameni în noaptea de Crăciun? Nu am putea lăsa acest Misteriu de Crăciun să picure în sufletul nostru, ca fiind ceea ce ne reuneşte, dispoziţiile sufleteşti în iubire şi concordie? Dacă nu înţelegem în sensul corect ce este ştiinţa spiritului, nu o putem face. Dacă însă vom introduce în această comunitate ceea ce am adunat din toate colţurile lumii în care, în prezent, domnesc frazeologia şi rutina, din aceasta nu va rezulta nimic. Să ne gândim că în faţa acestei colectivităţi se află un an greu, că trebuie încordate toate forţele, şi să petrecem în acest sens sărbătoarea Crăciunului. O, aş dori să am cuvinte pentru a putea pătrunde adânc în inima fiecăruia în această seară! Atunci, fiecare dintre dumneavoastră ar simţi că în cuvintele pe care le rostesc astăzi se află acel salut care este o invitaţie de a face ca ştiinţa spiritului să vă încălzească cu adevărat inima, pentru ca în acest fel să devină o forţă care ar putea ajuta omenirea care trăieşte sub o presiune atât de înspăimântătoare.

Plecând de la asemenea puncte de vedere sunt concepute gândurile pe care am vrut să vi le comunic. Fiţi convinşi că pentru fiecare dintre dumneavoastră este gândit un salut cald de Crăciun care să vă conducă în cel mai bun sens în noul an. Primiţi ce am vrut să vă spun azi ca pe un salut de Crăciun gândit cu deplină iubire.