Dacă vrem să înțelegem Evenimentul de pe Golgota în sensul Misteriului Crăciunului, trebuie să privim în două direcții: spre cerul înstelat cu toate tainele sale, pe de o parte, spre interiorul omului cu toate tainele sale, pe de altă parte. În aceste zile am atras atenția că așa-numiții magi de la răsărit au cunoscut venirea lui Iisus Christos din observarea cerului înstelat, că prin clarvederi dezvoltate în interiorul omului păstorii au primit vestirea Mântuitorului oamenilor. Ne vom îndrepta azi încă o dată atenția spre aceste două direcții din care, de fapt, omul primește orice cunoaștere, de unde trebuia să-i vină și cunoașterea cea mai înaltă privind sensul propriu-zis al Pământului.
Dacă privim retrospectiv spre timpurile care au premers Misteriului de pe Golgota, vom afla o cu totul altă atitudine a sufletului uman față de Univers și față de sine însuși decât după Misteriul de pe Golgota. În orice caz, pentru abordarea istorică exterioară, acest lucru nu se constată într-un sens foarte pregnant, pentru că în foarte mare măsură vechea cunoaștere aparține unor vremuri care au premers Misteriului de pe Golgota cu milenii în perioada postatlanteană. Când s-a apropiat Misteriul de pe Golgota, acest fel de cunoștințe slăbise deja, și putem spune că numai indivizi izolați, special aleși, ca cei trei magi de la răsărit, aveau o cunoaștere atât de vastă cum s-a manifestat la aceștia, și că, pe de altă parte, numai păstori receptivi pentru activități interioare, deci oameni din popor, puteau dezvolta din somn clarvederi cum le-au avut aceștia. Dar era vorba de moșteniri ale unor relații vechi de cunoaștere ale omului cu Universul, atât la magi, cât și la păstori.
Nici noi nu putem încă spune, mai ales nu pentru timpul nostru uctual, că omenirea ar exprima într-un mod deosebit de clar acel mod de cunoaștere care s-a instalat de la Misteriul de pe Golgota, totuși acesta este adevărul pentru ceea ce vrem să aducem astă seară în fața sufletului. Atitudinea dinainte de Christos față de cerul înstelat era de așa natură încât oamenii nu se uitau la stele în mod prozaic, abstract, așa cum se face azi. Faptul că în timpurile vechi oamenii vorbeau despre stele ca despre niște ființe vii nu se datora, așa cum crede o știință extrem de unilaterală, unei simple opacități, ci provenea dintr-o intuire spirituală, chiar dacă incă instinctivă, atavică, a cerului înstelat. Nu se vedeau numai puncte de lumină sau suprafețe de lumină, ci se percepea ceva spiritual, care putea fi indicat în sensul în care acești oameni de demult desemnau constelațiile de stele, căci ei resimțeau planetele individuale ale sistemnului nostru planetar ca fiind însuflețite de ființe vii. În cerul înstelat se vedea partea apirituală. Și în acest context acești oameni de demult vedeau cerul instelat în elementul său spiritual, dar și tot ce are legătură cu lumea minerală și cu cea vegetală. Așadar, acești oameni percepeau cerul înstelat, lumea minerală și pe cea vegetală, aceste trei domenii ale existenței, cu o singură facultate de cunoaștere. Ei vorbeau despre stele ca ființe însuflețite, dar vorbeau și despre minerale și plante ca despre ființe însuflețite.
Nu trebuie să ne închipim că facultatea înțelegerii era pentru oamenii acelor timpuri vechi ceea ce este pentru noi azi. Acum câtva timp v-am prezentat o treaptă a cunoașterii care nu era foarte diferită de a noastră, a cărei înțelegere produce însă pentru mulți oameni ai prezentului dificultăți. Am spus că grecii, chiar în prima lor cultură, nu percepeau culoarea albastră [Nota 60], așadar că ei nu vedeau deasupra lor cerul albastru. Este un lucru pe care grecii nu-l aveau. Ei percepeau culoarea mai mult spre partea activă, spre roșu-galben. Ei nici nu pictau cu ceea ce sunt în prezent nuanțele noastre albastre. Albastrul a apărut mai târziu pentru perceptia umană.
Imaginați-vă că toate nuanțele albastre ar dispărea din lume, așa încât tot ce este verde ar arăta altfel decât îl percepem noi astăzi: pentru grec lumea înconjurătoare arăta altfel decât pentru omenirea actuală. Într-o măsură încă și mai mare, aeest lucru se întâmpla în timpuri și mai îndepărtate. Din lumea pe care o percepeau cei vechi spiritualul se retrăgea treptat. El se retrăgea treptat din lumea stelelor, din lumile minerale, din lumile vegetale, și pe măsură ce se întâmpla aceasta culorile vii, active deveneau mai mate și apărea ceea ce s-a lăsat perceput ca fiind albastrul. Și pe măsură ce creștea facultatea de a percepe albastrul, culorile închise, ceea ce oamenii vechi distingeau cu astrologia lor, care solicita în mod viu sufletul omului, am spune astrologia lor bogat colorată, s-a transformat în geometria, în mecanica cenușie, incoloră care nu mai permite să vedem în ambianța noastră tainele lumilor stelare. Vechea astrologie s-a transformat, așa cum ne-o reprezentăm în prezent, în sensul copernican-galilean-keplerian, în lumea mecanicii cerești, în lumea matematicii. Acesta este un aspect.
Celălalt aspect este constituit de faptul că în acele timpuri vechi era prezentă o facultate interioară puternică de a percepe ceea ce îl înconjura pe om ca un fluid al pământului. Așadar, ca o contraparte a cerului înstelat, printr-o capacitate crescută de percepție, prin anumite facultăți interioare se făceau cunoscute fluidele pământului, calitățile acestuia. Omul avea o receptivitate fină pentru particularitățile climei ținutului său, pentru tot ce reprezenta particularitățile solului. El simțea diferit emenațiile unui sol calcaros față de cele ale unui sol granitic. Dar ceea ce el simțea emanând astfel nu i se prezenta ca un sentiment întunecat, ca o trăire vagă, surdă, ci se ridica în el sub formă de culori, de nori pe care îi resimțea în interior. Și așa cum simțea adâncurile pământului, tot astfel resimțea la contemporanii săi sufletul omenesc și, de asemenea, și viața animală. Această simțire era vie, intensă. Așa cum, printr-o capacitate de cunoaștere exterioară, omul privea cerul înstelat, prin care superviza mineralele și plantele în spiritualitatea lor cu clarvedere atavică, instinctivă, tot astfel percepea, printr-o clarvedere instinctivă, interioară, ceea ce trăia spiritual în adâncurile pământului. El nu numai vorbea de natura solului, ci anumite spirite elementale i se înfățișau, ridicându-se într-un fel din solurile calcaroase, în alt fel din solurile granitice sau din cele cu gnais.
El resimțea și ceea ce trăia în oameni ca fiind auric, care îl îmbrăca pe om întru câtva din pământ, dar mai ales resimțea animalele în aura lor ca fiind ființe ale pământului. Pentru el, ceea ce trăia în pământ ca teren și sol, cumva ca o căldură interioară a pământului, se continua în întreaga lume animală. Când omul din vechime vedea zburând fluturii pe deasupra plantelor, el îi percepea trăgând după ei ceea ce se crea din pământ. El percepea tot ceea ce fiind de natură animală luneca ușor deasupra pământului ca fiind învăluit într-un nor auric. Toate acestea s-au retras treptat și a rămas, pentru percepția umană, lumea prozaică, care s-a transpus în afară, astfel încât acum omul a început să-și privească ambianța așa cum vedem azi mediul înconjurător colorat, fără a percepe spiritualul. Și ceea ce omul a văzut astfel prin percepție interioară s-a transformat în cunoașterea noastră a naturii; ceea ce el văzuse spiritual prin percepție exterioară s-a transformat în matematica și mecanica noastră moderne.
Astfel, pe de o parte, din ceea ce i-a adus pe păstorii sărmani la clarvedere interioară s-a dezvoltat concepția modernă despre natură, iar din ceea ce i-a adus pe magii de la răsărit la percepția stelelor care l-au vestit pe Christos noi am dezvoltat matematica și mecanica noastre seci. Unii oameni din acea vreme mai păstrau încă pentru percepția exterioară și pentru percepția interioară ceva care a făcut ca Misteriul nașterii lui Iisus să poată fi vestit în ambele direcții.
Dar ce se afla la baza acestei percepții? În timpul pe care-l parcurgem între moarte și o nouă naștere, așadar pe care l-am parcurs înainte de a intra prin naștere în existența terestră, noi am viețuit, de fapt, spații cosmice. Individualitatea noastră nu era atât de legată de spațiul delimitat de pielea noastră, ci această existență era extinsă peste spații cosmice. Iar acea facultate a vederii magice pe care o manifestau înțelepții orientali, magii de la răsărit, pătrundea cu deosebită forță în oameni în timpul dintre moarte și naștere, era, așadar, o facultate prenatală. Ce a viețuit sufletul înainte de naștere în lumea stelară a fost trezit ca o facultate specială la cei care deveneau elevi ai magilor. Prin faptul că elevii magilor dezvoltau aceste facultăți speciale, ei puteau spune: Am viețuit lucruri foarte exacte, înainte de a fi coborât în această lume pământeană, cu Mercur, cu Soare, cu Lună, cu Saturn, cu Jupiter. ‒ Și faptul că această amintire cosmică a ieșit la suprafață i-a adus în situația de a percepe acum în întreaga lume exterioară spiritualul, de a vedea destinul omului pe Pământ, din ceea ce se vedea în cuprinsul lumii stelare prin amintirea prenatală.
Acele facultăți cu ajutorul cărora erau percepute adâncurile pământului, tainele sufletelor umane, esența animalității erau dezvoltate abia la nivel de germeni, și apăreau abia după moarte, așadar, facultăți post-mortem, care trebuiau să devină creatoare după moarte, dar facultăți tinere, apte să germineze. Dacă aceste facultăți devin deosebit de creatoare pentru om abia după moarte, ele apar totuși în viața terestră ca facultăți germinative mai ales în primele timpuri ale vieții terestre, la copii. Forțele de creștere pe care le are copilul, care lăstăresc din spiritual și se atenuează mai târziu la om, se retrag, și reapar forțele care erau prezente înainte de naștere. În schimb, după moarte aceste capacități din copilărie reapar.
Numai oamenii înzestrați în mod deosebit le conservă până la vârstele cele mai înaintate. Căci facultățile creative pe care le avem în anii târzii le datorăm împrejurării că am rămas mai copilăroși decât cei care nu le au sau le au în măsură mai redusă. Păstrarea facultăților din copilărie la vârste mai avansate ne dotează cu inventivitate etc. Cu cât putem păstra în noi capacități proprii copilăriei, în ciuda maturizării, cu atât suntem mai productivi, mai creatori. Aceste forțe creatoare reapar după moarte.
A existat, mai ales la anumite popoare ale perioadei precreștine, posibilitatea de a fecunda cu capacitățile rămase din perioada prenatală capacitățile post-mortem. Datorită faptului că aceste popoare au dezvoltat mai puțin acele cunoștințe care au venit de la magii de la răsărit ‒ ei lăsau să se estompeze aceste cunoștințe și să apară în evidență mai mult facultățile post-mortem, și ambele se întrepătrundeau în așa fel încât facultățile prenatale fecundau, vitalizau facultățile post-mortem ‒, prin aceasta s-a format apoi darul profeției, darul de a prevedea în mod profetic viitorul prin facuitățile post-mortem. Profeții evrei sunt oameni la care s-au dezvoltat în mod deosebit facultățile post-mortem, care însă nu au rămas la nivelul instinctiv ca sărmanii păstori în vestirea de pe câmp, ci care au fost pătrunși de celelalte facultăți care s-au dezvoltat mai intens la magii de la răsărit, și care conduceau la cunoștințe cu totul speciale, cunoștințe care se referă la tainele cerului înstelat și la fenomenele acestuia.
Acum veți putea înțelege cum se potrivește vestirea păstorilor cu cunoașterea magilor de la răsărit. Cunoașterea magilor de la răsărit era de așa natură încât ei puteau vedea taine deosebit de profunde ale cerului înstelat. Ei puteau ajunge să știe că din acele depărtări în care se află omul între moarte și o nouă naștere, de unde proveneau și facultățile care le permiteau să pătrundă cerul înstelat, ei au primit, la un anumit nivel al acestei cunoașteri, intuiția. Aici, din această lume, căreia viața noastră dintre naștere și moarte nu-i aparține, căreia însă îi aparține viața noastră dintre moarte și o nouă naștere, din această lume coboară pe Pământ o ființă, Christos. ‒ Apropierea lui Christos a fost dezvăluită magilor prin cunoștințele lor despre stele.
Ce a fost dezvăluit păstorilor care au dezvoltat facultatea specială de a simți profunzimile Pământului? Ei bine, Pământul a devenit altceva când Christos s-a apropiat de el. Pământul purta în sine forțe noi, pe care le-a obținut tocmai prin faptul apropierii lui Christos. Ceea ce reflecta Pământul, modul în care reacționa Pământul la apropierea lui Christos, aceasta păstorii o intuiau în simțirea lor cucernică. În felul acesta, depărtările spațiale au vestit pentru magii de la răsărit același lucru ce vesteau păstorilor adâncurile pământului.
Erau timpuri în care mai erau prezente resturi ale acelor cunoștințe vechi. Din această cauză trebuie să avem în vedere și pe cei care, pentru vremurile acelea, erau oameni de excepție, cum erau magii de la răsărit și acei păstori de pe câmp. Ambele categorii păstraseră, în felul lor, ceea ce pentru omenire, în general, dispăruse mai mult sau mai puțin. Din această cauză, Misteriul de pe Golgota, pe măsură ce se apropia, le putea fi vestit, așa cum s-a și întâmplat.
Aceste lucruri trebuie astfel avute în vedere, încât la modul obișnuit, istoric de abordare să se adauge și cunoașterea ce poate rezulta pe calea științei spiritului. Trebuie să se încerce să se măsoare depărtările spațiale și profunzimile sufletești. Dacă se măsoară în mod corect depărtările spațiale, înveți să înțelegi modul în care magii de la răsărit au viețuit apropierea Misteriului de pe Golgota. Dacă se realizează fundamentarea profunzimilor sufletești, se obține înțelegerea felului în care li s-a vestit păstorilor ceea ce se apropiase atât de mult de Pământ, încât Pământul însuși percepea în sine forțele acestei apropieri. Facultățile prenatale ale magilor corespund mai mult unui aspect intelectual, unei cunoașteri. În orice caz, intelectualitatea era în acea vreme altceva decât este în prezent. Dimpotrivă, ceea ce a acționat la păstori corespunde mai mult unei voințe, și voința reprezintă forțele de creștere în Univers. Așa că, aș spune, păstorii au fost legați cu voința lor de ceea ce se apropia de Pământ ca fiind ființa lui Christos. Povestirile depre magii de la răsărit ‒ chiar dacă în Bibliile actuale ele sunt incomplete ‒ redau felul de cunoaștere prin care magii se apropie de Misteriul de pe Golgota: este ceea ce trăiește pentru ei în conștiența exterioară. Și noi simțim în povestirea care prezintă vestirea păstorilor că aici este o referință la voința oamenilor, la dispoziția sufletească, la ceea ce este emoționalul interior. „Revelația Dumnezeului din ceruri și pace pe Pământ oamenilor care sunt de bunăvoință”. Se simte curentul volițional în vestirea păstorilor. Și dacă simțiți luminozitatea cunoașterii magilor, înțelegeți și modalitatea de cunoaștere cu totul diferită.
Ajungem să înțelegem semnificația foarte profundă a ceea ce se povestește în Noul Testament ca fiind cunoaștere a magilor și vestire a păstorilor, dacă încercăm să privim adânc în cunoașterea umană și în voința umană, în ceea ce este prenatal și ceea ce este post-mortem.
|
 [mărește imaginea] |
Tabla 21 |
Am spus că pentru noi ceea ce pentru cei vechi constituia lumea stelară, lumea minerală, lumea vegetală, o lume spirituală a devenit matematică, mecanică. Ceea ce mai înainte a fost cunoaștere interioară este în prezent scos la suprafață. Dacă ne reprezentăm cunoașterea interioară a omului, așa cum a apărut mai ales la păstori, ca fiind interiorul, iar ceea ce s-a manifestat la magi ca fiind exteriorul, atunci această cunoaștere exterioară a magilor este ceea ce ajunge în depărtări spațiale, pentru a percepe spiritul; ceea ce trăiește interior conduce la clarvederi care percep profunzimile pământului, dar tot în mod spiritual.
Cunoașterea interioară care s-a manifestat la păstori (vezi figura 22, roșu) se dezvoltă, în evoluția omenirii, tot mai mult spre exterior și devine percepția exterioară actuală, devine ceea ce numim în prezent percepția experimentală. Dimpotrivă, ceea ce la magi a mijlocit cunoașterea lumii stelare vii se retrage spre interior, aș spune mai mult spre creier, și devine lumea noastră matematică, lumea noastră mecanică (verde). A avut loc, așadar, o încrucișare. Ceea ce mai de mult, în perioada precreștină, a fost cunoaștere interioară, plastică, naivă, imaginațiune instinctivă devine acum cunoașterea noastră exterioară, devine percepție senzorială; ceea ce era cunoaștere exterioară, cu care se putea cuprinde lumea stelară, se retrage spre interior, și devine lumea seacă geometrică-matematică-mecanică, pe care o avem acum din interior.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 22 |
Omul actual nu percepe prin iluminare interioară nimic altceva decât aspecte matematic-mecanice. Și numai spiritele alese, cum era Novalis, se pot înălța la simțirea și chiar la înfățișarea poetică a ceea ce este poetic, plin de fantezie în acest interior matematic-mecanic, pe care Novalis l-a cântat atât de frumos, de armonios [Nota 61]. Ceea ce cântă Novalis este, în prezent, pentru omul obișnuit lumea scacă a triunghiurilor, pătratelor, lumea abstractă a ridicărilor la pătrat, a sumelor și diferențelor, este acea lume în care exprimăm rezultanta a două forțe în paralelogram. Omul obișnuit este destul de prozaic pentru a resimți această lume ca fiind lucidă, seacă; el nu o iubește. Alesul Novalis o cântă pentru că în el mai trăiește încă ceva din reverberația a ceea ce a fost această lume când încă nu se retrăsese în interior. Pe atunci din ea era perceput spiritul lui Jupiter, al lui Saturn, era perceput spiritul Berbecului, al Taurului, al Gemenilor. Aceasta era vechea lume stelară plină de lumină care s-a retras și care, în primul stadiu al retragerii sale, este lumea aparent seacă mecanic-matematică.
Ceea ce s-a intensificat în alt mod la păstorii de pe câmp în perceperea vocii îngerului din înalt a devenit în noi ‒ uscat, lucid, atenuat ‒ viziunea lumii sensibile exterioare. Cu ajutorul acesteia percepem în prezent mineralele, plantele și stelele, în timp ce cu cealaltă, abia exprimată, percepem adâncul pământului sau lumea oamenilor și a animalelor. Dar ceea ce în prezent s-a atenuat in lumea matematic-mecanic-foronomică, ceea ce cândva era astrologie, avea pentru vechea cunoaștere în sine o astfel de forță, încât pentru magi, prin această cunoaștere, s-a dezvăluit, ca ființă cerească, Christos. Și influența profundă asupra Pământului, forța cu care avea să acționeze Christos s-a vestit ‒ nu pentru ceea ce în prezent este cunoașterea senzorială obișnuită, prin care nu vedem decât suprafața verde a ierbii, blănurile brune ale animalelor ‒, pentru această cunoaștere, când era încă în interior, când nu era încă scoasă în afară, în ochi, în piele, s-a vestit păstorilor de pe câmp ceea ce trebuia să devină Christos pentru Pământ.
Noi trebuie să găsim din nou drumul înapoi, trebuie să găsim din nou posibilitatea ca interiorul care în prezent este numai matematică seacă să se intensifice în îmagini până la imaginațiune. Trebuie să învățăm să înțelegem imaginațiunea care ne furnizează știința inițierii. Ce este conținut în aceste imaginațiuni? Ele sunt o continuare a ceea ce a permis magilor de la răsărit să recunoască apropierea lui Christos. Imaginațiunile sunt lăstarii, urmașii a ceea ce vedeau cei vechi în constelații, în imaginațiunile stelare, în imaginațiunile minerale, ale aurului, ale argintului, ale cuprului. Astfel vedeau cei vechi în imaginațiuni corespunzătoare, și facultățile matematice sunt în prezent urmașele acestora. Aceste facultăți matematice devin în prezent cele care înțeleg imaginațiunile. În felul acesta avem de căutat, prin cultivarea interiorului, înțelegerea entității Christos.
Dar și percepția exterioară trebuie adâncită. Percepția exterioară este ea însăși un descendent a ceea ce cândva au fost trăirile interioare care erau de natură instinctivă. Forța care exista în interior la păstorii vestirii, în inimă, este în prezent în ochi, în urechi. Ea s-a transferat în totalitate în partea exterioară a omului și percepe de acolo numai lucrurile exterioare, covorul sensibil. Dar ea trebuie să continue să iasă și mai mult în afară. Pentru aceasta omul trebuie însă să-și părăsească corpul și să devină capabil de inspirație. Atunci, această inspirație, așadar percepția care trebuie obținută în prezent în afară, va putea da din știința inițierii același lucru care a fost dat cunoașterii interioare naive a păstorilor prin vestire.
Când va coacționa în omul prezentului, așa cum au acționat cândva astrologia la magi și intuiția inimii umane la păstorii vestirii, ceea ce vine din știința inițierii prin imaginațiune și inspirație, atunci și omul se va putea ridica din nou prin cunoștințele imaginațiunii și inspirației la cuprinderea spirituală a Christosului viu. Trebuie să fie înțeles cum a putut să se piardă Isis cea vie, divina Sophia, în fața acelei evoluții care a închis astrologia în matematică, în geometrie, în mecanică. Dar se va înțelege și că atunci când din acest câmp de cadavre, din matematică, foronomie și geometrie, va fi trezită imaginațiunea vie aceasta va însemna găsirea noii Isis, a divinei Sophia, pe care omul trebuie s-o afle pentru ca forța lui Christos pe care o are în el de la Misteriul de pe Golgota să fie vie, deplin vie, adică să fie pătrunsă de lumină.
Ne aflăm acum în fața acestui moment crucial. Pământul nu va da omului acele bunuri pe care el s-a obișnuit să le ceară. Marile conflicte care au provocat înspăimântătoarele catastrofe ale ultimilor ani au transformat deja o mare parte a Pământului într-un câmp de ruine culturale. Vor urma alte conflicte. Oamenii se pregătesc pentru următorul mare război mondial. Cultura va fi năruită într-o măsură și mai mare. Din ceea ce a rezultat pentru omenirea actuală ca fiind cel mai valoros lucru pentru cunoaștere și voință nu va fi de câștigat nimic în mod nemijlocit. Existența terestră exterioară, în măsura în care este un rezultat al unor timpuri anterioare, va trece, și cu totul zadamic speră cei care cred că pot continua obiceiurile vechi de gândire și de voință. Ceea ce trebuie să iasă la suprafață este o cunoaștere nouă și o voință nouă în toate domeniile. Trebuie să ne acomodăm cu gândul dispariției unei culturi, a unei civilizații; dar să privim în inima umană, în spiritul care sălășluiește în om. Trebuie să avem încredere în inima umană și în spiritul uman care sălășluiesc în noi, pentru ca prin tot ceea ce putem face, în contextul năruirii vechii civilizații, să ia naștere noi formațiuni, adevărate formațiuni noi.
Aceste formațiuni nu vor lua naștere dacă nu vom face efortul de a focaliza cu seriozitate ceea ce trebuie să se întâmple în mod necesar pentru umanitate. Citiți în cartea mea Cum se obțin cunoștințe despre lumile superioare. Acolo vi se descrie cum omul, dacă vrea să ajungă la cunoștințe superioare, trebuie să-și dezvolte mai întâi o înțelegere a ceea ce se numește întâlnirea cu paznicul praguui. Se face referire la faptul că această întâlnire cu paznicul pragului înseamnă că voința, simțirea și gândirea se separă într-un anumit mod, că din unitatea haotică umană trebuie să ia naștere o treime. Această înțelegere care trebuie să se deschidă pentru studentul științei spiritului în timp ce-i devine clar ce este paznicul pragului, această înțelegere trebuie să se deschidă cu totul omenirii de astăzi cu privire la mersul civilizației. Chiar dacă nu și pentru conștiența exterioară, pentru trăirile interioare omenirea trece prin domeniul care poate fi numit și domeniul sau ținutul paznicului pragului.
Omenirea actuală trece un prag la care stă un paznic important, un paznic serios care spune: Nu rămâneți agățați de ce vine din timpuri vechi. Priviți în inimile voastre, priviți în sufletele voastre pentru a putea crea formațiuni noi. Acest lucru îl puteți face numai dacă aveți credința că din lumile spirituale pot veni forțele de cunoaștere și forțele de voință pentru această nouă creație spirituală. ‒ Ceea ce trebuie să fie pentru fiecare om um eveniment deosebit de important la intrarea în lumile cunoașterii superioare trece oarecum neobservat, în prezent, pentru întreaga umanitate. Iar cei care s-au reunit într-o comunitate antroposofică ar trebui să recunoască că aparține lucrurilor celor mai necesare în prezent ca omenirea să ajungă la înțelegerea acestei treceri prin domeniul pragului.
Așa cum omul trebuie să înțeleagă în calitate de cunoscător că gândirea, simțirea și voința sa se separă într-un anumit mod și că el trebuie să le țină laolaltă într-un sens superior, este necesar sa-i fie făcut inteligibil omenirii actuale și faptul că viața spirituală, viața juridică sau viața de stat și viața economică trebuie să fie separate și trebuie să existe o legătură superioară care să le unească, alta decât a fost statul de până acum. Nu este vorba de programe, de idei, de ideologii oarecare care ar putea să aducă oamenii individuali la recunoașterea necesității unei tripartiții a organismului social; cunoașterea profundă a evoluției continue a omenirii este cea care ne arată că această evoluție ajunge la un prag, că aici se află un paznic serios, că el pretinde omului individual: îndură separarea reprezentării, simțirii, voinței și, la fel, cere întregii omeniri: separă și articulează ceea ce până azi a fost împâslit într-o unitate haotică în statul păgân, desfă aceste trei mădulare într-o formațiune spirituală, într-o formațiune-stat juridică, într-un domeniu economic. ‒ Altfel omenirea nu mai poate înainta, altfel vechiul haos dispare, se destramă. Însă când va dispărea el nu va avea forma necesară omenirii, ci va avea o formă ahrimanică sau luciferică, în timp ce forma corespunzătoare lui Christos îi poate fi dată numai de cunoașterea care rezultă din știința spiritului referitor la trecerea pragului în prezent.
Este un lucru pe care, dacă înțelegem corect antroposofia, trebuie să ni-l spunem și acum, în timpul Crăciunului. Pentru noi, copilul din iesle trebuie să fie copilul evoluției spirituale într-un viitor al oamenilor. Așa cum păstorii au pornit la drum după vestire, așa cum magii de la răsărit au pornit la drum după vestire, așa cum a apărut sub forma unui mic copil ceea ce trebuia să ducă mai departe lumea oamenilor, tot astfel și noua lume a oamenilor trebuie să facă drumul spre știința inițierii pentru a percepe prin știința inițierii, aș spune sub forma unui mic copil, ce va deveni pentru viitor organismul social tripartit susținut de știința spiritului. Vechea formă de stat ar dispărea, dacă omul nu ar aduce-o la articulare, ea ar trebui să se destrame, în așa fel încât ar dezvolta de la sine, din sine, pe de o parte, un domeniu spiritual, dar care ar fi haotic, ar primi în întregime trăsături luciferic-ahrimanice, și, pe de altă parte, un domeniu economic având, de asemenea, trăsături luciferic-ahrimanice și care ar trage după sine rămășițe ale formațiunii statale. În Orient s-ar dezvolta mai mult state spirituale luciferic-ahrimanice, în Occident mai mult statc economice luciferic-ahrimanice, dacă omul nu înțelege prin christificarea ființei sale modul în care poate evita acest lucru, cum poate realiza prin cunoașterea sa, prin voința sa, tripartiția a ceea ce vrea să se separe.
Atunci aceasta va fi cunoașterea umană christificată, atunci aceasta va fi voința umană christificată și ea nu se va putea viețui în niciun alt mod decât dacă s-ar desface vechiul idol al statului unitar în cele trei mădulare corespunzătoare. Cei care atunci se vor afla în viața spirituală vor recunoaște imediat păstorul vestitor, ceea ce află Pământul prin fiinta lui Christos. Iar cei care se vor afla în mod corect în viața economică, în asociațiile economice, vor dezvolta cu adevărat o voință care aduce o ordine socială christificată.
