Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

SPIRITUALITATEA COSMICĂ ŞI FIZICUL UMAN

GA 202


CONFERINŢA a XVI-a

Dornach, 26 decembrie 1920

Să ne amintim câteva din evenimentele care au făcut în aceste zile obiectul expunerilor noastre. Am atras atenţia asupra faptului că în desfăşurarea Misteriului de pe Golgota apar, pe de o parte, păstorii cu vestirea lor, deci oameni cu suflet simplu, pe de altă parte, magii de la răsărit, aşadar, potrivit concepţiei acelor timpuri, oameni care s-au ridicat la cea mai înaltă înţelepciune ce putea fi atinsă. Misteriul s-a vestit pentru magi din stele. Acelaşi lucru s-a vestit pentru păstorii simpli, neinstruiţi din ceea ce mai putea apărea în acel timp ca un anumit fel de clarvedere din inimi evlavioase. Prin aceasta se făcea o referire la ultimele resturi de clarviziune ale umanităţii, care constituiau în vremuri mai vechi capacităţile normale ale omenirii şi care când a avut loc Misteriul de pe Golgota mai apăreau doar la oameni predestinaţi aparţinând categoriei învăţaţilor şi la oameni aleşi din categoria oamenilor simpli, neinstruiţi. Astfel încât se poate spune că în timpul în care mai erau încă prezente la oameni izolaţi ultimele resturi de clarvedere umană, suficiente încă pentru a înţelege partea suprasensibilă a Evenimentului de pe Golgota, s-a produs acest Eveniment de pe Golgota pe Pământ.

Să mai spunem o dată cum se manifestă aceste moduri de cunoaştere la oameni. De o parte avem păstorii. Ei află prin clarvedere instinctivă, naivă, interioară ce se întâmplă în omenire. Asemenea clarvederi interioare provin din faptul că forţele planetare ale Pământului acţionează în om. Aceste forţe ale planetei Pământ nu acţionează numai în regnurile inferioare, ci şi în om. Omenirea actuală nu mai vieţuieşte în interior influenţe nemijlocite ale acestor forţe pământeşti, care urcă din planeta Pământ şi apar apoi în interionl omului sub forma clarviziunilor. Dar cu cât ne întoarcem înapoi în evoluţia omenirii cu atât găsim mai mult astfel de clarvederi apărând în interiorul omului, care, în întreaga lor configuraţie, se deosebesc prin specifcul lor, în funcţie de climat diferit, de diferite teritorii ale Pământului etc. Ceea ce se poate descoperi exterior în aceasta este în mare măsură înşelător, căci oamenii timpurilor mai vechi nu erau cu totul sedentari. Ceea ce le parvenea datorită capacităţilor lor de cunoaştere prin forţele terestre ei au dezvoltat într-un amunit teritoriu al Pământului, apoi s-au mutat prin migraţii ale populaţiilor sau prin migraţii tribale în alte teritorii şi au transmis aceste lucruri, prin ereditate, la urmaşi, aşa încât nu putem spune întotdeauna că ceea ce apărea ca viziuni interiore era nemijlocit legat de teritoriml pe care locuiau acei oameni.

Aşa cum lumea animală a unei părţi a Pământului are o anumită configuraţie ‒ la animale acest lucru se exprimă mai mult în creşterea exterioară, în formarea exterioară, în modul de viaţă ‒, tot astfel oamenii, în vremea când erau mai apropiaţi de forţele naturii, aveau o legătură, privind configuraţia lor interioară, cu ceea ce sunt forţele interioare ale Pământului. Oricum, aceste forţe interioare ale Pământului nu sunt cu totul independente de forţele Universului. Omul este dăruit între naştere şi moarte acestor forţe terestre. El le este dăruit cu referire la anumite mădulare ale entităţii sale umane, corpul fizic şi corpul eteric, nu însă şi în privinţa corpului astral şi a eului. Omul este dăruit cu corpul său fizic şi cu corpul eteric către ceea ce este activ acolo jos, în domeniul pământesc. Şi întrucât în timpuri mai vechi omenirea era mult mai dependentă de corpul fizic şi de cel eteric decât în prezent, în conştienţa omului se exprima şi ceea ce este activ ca forţe pământeşti, şi aceasta mijlocea un anumit fel de a fi activ în mod instinctiv al dispoziţiei sufleteşti cu privire la cunoaşterea lumii oamenilor, dar şi la cunoaşterea lumii animale.

În vechime, oamenii învăţau să cunoască lumea animală având despre fiecare specie animală o anumită imagine, o anumită imaginaţiune. Din această imaginaţiune pe care o aveau cei vechi despre speciile animale noi am reţinut numai noţiunea abstractă de specie. Noi vorbim despre speciile sau genurile de lupi, tigrii şi pisici etc. Acestea sunt ultimele resturi abstracte a ceea ce era prezent în vechime ca imagini vii, a ceea ce era prezent în clarvedere, în clarvederea instinctivă. Omul nu avea în vremuri trecute acel sentiment abstract pe care-l avem în prezent faţă de semenii noştri, pe lângă care aproape trecem fără a-i cunoaşte cu adevărat; prin forţele care trăiau în interiorul omului în modul descris, când întâlnea un semen, omul primea o anumită imagine determinată prin karma comună, prin destinul comun, totuşi o anumită imagine, o clarviziune despre acesta, care apărea ca imaginaţiune naivă.

De asemenea, în această omenire primordială exista ceva care privea întreaga planetă sau, cel puţin pentru multe popoare, teritoriile pe care trăiau. Aceasta era o clarvedere interioară despre Pământ, faţă de procesele din lumea umană, care se desfăşurau în viaţa socială, şi faţă de procesele din lumea animală. Din această vedere interioară s-a dezvoltat apoi vederea noastră senzorială obişnuită. S-ar putea spune că ceea ce umplea interior întregul om, perceperea interioară, formarea viziunilor s-a transferat în vremurile mai noi spre suprafaţa simţurilor, şi acesta a devenit contemplarea noastră, felul cum astăzi o divinizăm mai ales în contemplarea ştiinţifică a naturii, unde vrem să valorificăm numai ceea ce raţiunea combină din percepţiile simţurilor. Această privire senzorială, această privire cu care supervizăm în prezent domeniul sensibil este descendenta a ceea ce ne întâmpină când studiem vechile vremuri în adevărul lor, nu cu fantasmele psihologiei sau antropologiei actuale.

Celălalt aspect care ne caracterizează provine din cunoaşterea magilor de la răsărit, care a devenit abstractă. În timp ce vederea interioară s-a mutat la suprafaţă şi a devenit percepţie a simţurilor, vederea exterioară, care se exprima în cunoaşterea imaginativă, imaginativ-instinctivă a lumii stelare şi a tainelor ei ‒ care s-a exprimat în felul vechi al astronomiei, care calcula şi ea cu numere, care geometriza cu figuri, pentru a folosi această exprimare platonică ‒, această privire, care vedea întru câtva realizată în Univers o matematică vie, în care fiecare stea era totodată ceva spiritual-fiinţial, a luat calea opusă (vezi figura 23). Cealaltă vedere a mers spre suprafaţa simţurilor, a devenit în prezent ceea ce noi numim vederea, percepţia noastră exterioară, empirismul nostru. Ceea ce era percepţia noastră exterioară a intrat însă în interiorul omului şi a devenit matematică abstractă, mecanică abstractă sau foronomie, tot ceea ce urcă din interiorul nostru ca ştiinţă matematic-mecanică.

desen plansa 23 Planşa 23
[măreşte imaginea]

Astfel avem în noi, pe de o parte, ca percepţie senzorială, pe de altă parte, ca o construcţie matematic-mecanică a lumii, moştenirile abstracte ale percepţiilor instinctive ale omenirii. Chiar dacă pentru antropologia exterioară acest lucru este inaccesibil, în principal de la apariţia Misteriului de pe Golgota aceste ultime resturi ale percepţiilor vechi au dispărut. La cea mai mare parte a populaţiei Pământului ele dispămseră deja cu mult înainte, căci trebuie să ne întoarcem la milenii extrem de timpurii, la mileniile dinainte momentului în care din Turan a plecat ceea ce a devenit apoi cultură egipteano-caldeeană, cultură greacă etc., dacă vrem să cunoaştem cu adevărat aceste moduri de percepţie străvechi ale omenirii. Dar ultimele resturi ne mai întâmpină încă în tradiţia creştină prin vederea păstorilor care fac cunoştinţă cu un eveniment important al umanităţii prin clarviziunea imaginativă instinctivă şi prin percepţia magilor de la răsărit care au văzut acelaşi lucruri prin înţelepciunea stelelor.

Aceste moduri străvechi de percepţie ne sunt mijlocite în ultimele lor resturi, ca un indicator clar în cadrul evoluţiei umanităţii. Începând cu Misteriul de pe Golgota s-a răspândit tot mai mult noul mod de percepţie care s-a pregătit de altfel în lumea greacă, căci lucrurile nu trec brusc unul în altul, ci se pregătesc şi se sting. În lumea greacă s-a pregătit ceea ce s-a dezvoltat abia în vremurile mai noi, ceea ce s-a arătat în evoluţia omenirii de la mijlocul secolului al XV-lea şi care a atins apogeul apoi în secolul al XIX-lea, dar a devenit clar deja în secolul al XVIII-lea, şi anume în vestul Europei. Ea constă în aceea că vechea percepţie spiritualizată a depărtărilor cereşti a devenit matematică şi geometrie abstractă, aşa încât cuprindem cu mintea cerul în sens galileano-keplerian, ca şi cum el ar fi inteligibil ca un simplu obiect al matematicii şi al mecanicii, şi în faptul că trebuie să limităm ce noi numim percepţie la ceea ce ne mijlocesc simţuile, că forţa de percepţie a omului care era prezentă instinctiv în vremurile străvechi a devenit inactivă.

Am spus adeseori că omenirea trebuie să se întoarcă la dezvoltarea de viziuni. Ceea ce urcă în interior ca matematică şi mecanică trebuie din nou dezvoltat la imaginaţiuni. Ceea ce din afară poate fi aplicat numai pentru un covor al simţurilor ajunge altfel la speculaţii şi dezvoltă tot felul de teorii mecanice despre acţiunle simţurilor, vorbeşte despre tot felul de vibraţii ale undelor etc., toate acestea trebuie să fie subordonate din nou viziunilor inspiraţiei. Prin aceasta omenirea va găsi din nou legătura cu originea ei, cu spiritualul, care este fiinţa originară a omului. Noi am păstrat ca ultime resturi din acele vremuri vederea matematică şi ceea ce este percepţie senzorială exterioară. Ce s-a obţinut prin aceasta în evoluţia omenirii?

Să examinăm secolul al XVIII-lea. Să mergem înapoi până la filosoful englez Locke [ Nota 62 ], care a avut o mare influenţă asupra dezvoltării ştiinţelor. La el găsim indicată ca singură sursă posibilă de cunoaştere ceea ce este mijlocit de simţuri. Numai percepţia senzorială putea fi combinată matematic, pentru că nu s-a păstrat decât percepţia senzorială exterioară, iar percepţia interioară a devenit ceva abstract-matematic ‒ mai ales în vest; estul s-a împotrivit mereu acestui lucru.

În Franţa a apărut în secohil al XVIII-lea încercarea de a înţelege omul, de a se da răspuns întrebării: Ce este, de fapt, omul? ‒ Se urmărea cunoaşterea omului prin ceea ce putea să producă el însuşi ca forţă de cunoaştere. Şi a apărut o carte ca Omul, o maşină de La Mettrie [ Nota 63 ]. Aceasta nu s-a născut ca simplă idee a unui om, ci a apărut dintr-o necesitate istorică mondială a evoluţiei umanităţii. În vremurile străvechi, ceva corespunzător ar fi fost ca din ştiinţa pe care a putut-o obţine vechea astronomie privitoare la fenomenele cereşti omul să fie înţeles din marele macrocosmos; într-un fel, cu matematica calitativă, care nu este altceva decât vechea astronomie, sau spuneţi-i astrologie, din aceasta ar fi fost înţeles omul. Omul ar fi fost înţeles în mod concret, chiar dacă nu cu ajutorul cunoaşterii noastre conştiente, totuşi cu capacitatea de cumoaştere instinctivă a celor vechi.

Ce rămâne din aceasta? În Univers erau gândite numai linii matematice, forţe abstracte, aşa cum pot fi ele concepute interior abstract. Se dorea imaginat omul ca maşină. O lucrare plină de spirit, care, luată în fond, voia să reprezinte omul după forţe matematic-mecanice; acest lucru s-a răspândit în secolul al XIX-lea, a inundat toate concepţiile ştiinţifice. Cel mult au existat unele rezistenţe teoretice împotriva acestei tendinţe. Se spunea: Da, lucrurile nu pot sta aşa, trebuie să mai fie ceva activ în om. ‒ Dar nu s-a folosit nimic altceva pentru cunoaşterea omului, chiar dacă teoretie-filosofic se admitea că lucrurile nu pot sta aşa cum sunt prezentate în lucrarea Omul, o maşină. Totuşi nu s-au folosit alte forţe pentru înţelegerea omului decât se folosesc în cazul unei maşini. Omul a trebuit să treacă prin evoluţia spiritului, care este spirit în sens abstract, dar care tocmai pentru că este spirit în sens abstract nu poate înţelege decât ceea ce este mecanic-mineral. Numai în felul acesta omul a primit conştienţa libertăţii. Oricât de tumultuoasă a apărut în secolul al XVIII-lea în vestul Europei nevoia de libertate, există o conexiune interioară între acea cunoaştere sărăcăcioasă despre om care era exprimată în Omul, o maşină şi dorinţa de libertate umană, aşa cum se exprimă în Revoluţia franceză. Pe de o parte avem decadenţa cea mai gravă a cunoaşterii, pe de altă parte cererea intensivă a demnităţii omeneşti în libertate.

Percepţia pe care omul a cultivat-o în interior a fost împinsă în simţuri şi s-a atenuat până la a deveni percepţie senzorială exterioară. Ea nu a mai avut nimic din ceea ce conduce omul spre alt om prin percepţie; nu a mai rămas decât sentimentul ca motor social. În secolul al XIX-lea au apărut în Europa Centrală, în vest deja în secolul al XVIII-lea, acele personalităţi ‒ în vest Dupuis [ Nota 64 ], apoi în Europa Ceutrală spirite ca Ludwig Feuerbach [ Nota 65 ] şi alţii ‒ care, în modul caracteristic în care au fost atunci concepute astfel de lucruri în Europa Centrală, şi-au amintit că în cursul evoluţiei sale omenirea a văzut privind cerul ceva spiritual în macrocosmos, zei şi în final pe Dumnezeu. Dar atunci s-a manifestat puternic instincml: Când privesc lumea exterioară eu nu am decât covorul simţurilor, am numai ceea ce este dat percepţiei senzoriale. Ce a fost transmis prin tradiţie, ceea ce se vedea cândva luminând din stele, care sunt tot obiecte sensibile, ceea ce s-a dat ca fiind conţinut spiritual al lumii minerale, al lumii vegetale, acestea toate ‒ aşa îşi spuneau ‒ le-au adăugat oamenii ca poezie, toate acestea sunt antropomorfism, le-au adăugat oamenii lumii exterioare prin propria lor fantezie. Nu zeii l-au creat pe om, oamenii au creat zeii din fiinţa lor sufletească. ‒ Mai întâi Dupuis, apoi oameni ca Ludwig Feuerbach au pus în faţa oamenilor aceste lucruri la mijlocul secolului al XIX-lea.

Pe de altă parte, spirite ca Darwin şi alţii, având aceleaşi înclinaţii mentale, au pus cu forţă în circulaţie ideea că omul nu are decât percepţia senzorială exterioară. Ei au fundamentat învăţături în care nu trebuia să existe decât această percepţie senzorială exterioară. Şi aici s-a arătat că omul nu poate fi înţeles prin aceste învăţături. Într-o construcţie grandioasă de idei a fost dată o teorie evoluţionistă plecând de la organismele cele mai simple, urcând până la cele mai complicate, iar omul a fost situat în vârful lumii animale. Ce s-a înţeles despre om? S-a înţeles ceea ce se putea percepe exterior prin simplă percepţie senzorială.

Dacă în Franţa secolului al XVIII-lea s-a gândit că omul ar fi o maşină, în secolul al XIX-lea omul era văzut din afară, nu s-a pătruns în interiorul omului. Se oferea numai învelişul omului. Acest înveliş al omului se află în vârful regnului animal. Ceea ce închide în sine acest înveliş nu se mai află însă în vârful regnului animal, ci provine din cu totul alte lumi, în care nu exista posibilitatea de a pătrunde, pentru că nu era prezentă decât percepţia senzorială, rezultate prin dezvoltarea vechii clarvederi, pentru că erau prezente numai matematica şi mecanica rezultate prin dezvoltarea astronomiei vechi, care era o ştiinţă vie a spiritului. Din ştiinţa interioară omul nu putea fi văzut decât ca o maşină, prin ştiinţa exterioară nu putea fi construit decât învelişul lui. Omul a fost treptat eliminat. În prezent nu există nicio conştienţă despre cât de mult a fost pierdut omul chiar în domeniul cunoaşterii. Se studiază anatomia animalelor, fiziologia animalelor şi apoi se transpun, cu mici modificări, cele aflate la om. Dar o adevărată cunoaştere a omului nu există la ora actuală. Nu se poate obţine în prezent, de la ceea ce se recunoaşte a fi autoritatea supremă, de la ştiinţă, o conştienţă despre om. Mentalităţii noastre ştiinţifice i-au premers omul ca maşină, înţelegerea lumii exterioare senzoriale, în cadrul cărora omul nu poate fi găsit.

Într-una din cărţile mai noi [ Nota 66 ] ‒ de atunci a mai apărut una; în ultimul timp broşurile care trebuie să combată antroposofia se transformă în adevărate cărţi ‒, în penultima carte mai importantă împotriva antroposofiei aflăm cum unele lucruri din antroposofie trebuie să amintească de vechile mitologii. La baza unei astfel de acţionări nu se află decât faptul că respectivul nu înţelege deloc antroposofia. Cel care a scris această scriere este licenţiat în teologie, un domn erudit. Putem spune, ca refren, că toţi sunt domni foarte citiţi, dacă ne amintim de celebrul discurs din Iuliu Cezar al lui Shakespeare: Oameni onorabili sunt toţi. ‒ Oameni erudiţi sunt toţi, şi acesta pentru că nu înţelege antroposofia, găseşte ceva care este în consonanţă cu vechile mitologii.

Noi ştim că în cazul antroposofiei este vorba de o cuprindere conştientă a lumii, de o cuprindere a lumii care are loc cu o conştienţă cum este cea cu care sunt pătrunse adevărurile cu privirea interioară numai în matematică, aşa că efectiv nu este vorba de compuneri mitologice. Cu toate acestea, în timp ce interiorul nostru este excitat într-un mod profund, noi suntem făcuţi atenţi chiar prin antroposofie asupra bogăţiei de sens a unor mitologii vechi, a unor concepţii mitologice vechi. Aceste mitologii vechi nu sunt poezie, în sensul în care în prezent ceva este poezie, ci au izvorât din imaginaţiuni naive, care însă corespund unui conţinut universal precis. Numai că ele prezentau în mod plastic ceea ce acest conţinut avea în el. Şi dacă laşi să acţioneze asupra ta ce este important în aceste imagini vechi, uneori se arată ceva cu totul minunat ca siguranţă în cunoaştere, şi aş vrea să amintesc chiar acum o poezie indiană veche [ Nota 67 ] adresată zeului Varuna şi pe care aş vrea să v-o redau în felul următor:

Varuna este cel a cărui forţă se află în toate fiinţele.
Varuna este cel care a răspândit aerul în păduri.
Varuna este cel care conferă viteză animalelor cu picioare iuţi.
Varuna este cel care produce laptele în vacile purtătoare de lapte.
Varuna este cel care impulsionează voinţa în inima omului.
Varuna este cel care în apele norilor produce fulgerele.
Varuna este cel care face să strălucească Soarele pe bolta cerească.
Varuna este cel care produce pe munte băutura Soma [ Nota 68 ].

În această alocuţiune adresată lui Varuna găsim într-un mod minunat ceea ce v-am expus ieri. Să vedem mai întâi ce pătrunde din forţele Pământului în om, în corpurile sale fizic şi eteric ‒ astfel încât numai corpul astral şi eul pot urca în conştienţa sa ‒, aşadar să înţelegem că forţele Pământului influenţează conştienţa şi determină ceea ce a devenit apoi în interior forţe de clarvedere în timpurile de demult, ceea ce vitaliza omul şi Pământul. În felul acesta aflăm ceea ce este plin de sens, prin faptul că se indică mai întâi cum Varuna, zeul transformării, este cel care face ca vântul, aerul să străbată pădurile, adică Pământul acoperit de păduri, cum aceeaşi entitate care umple de forţă, în timp ce acţionează din Pământ prin animale, conferă viteză cailor, acţionează substanţa vieţii în fiinţele care dau lapte, activează în inima omului impulsurile de voinţă din care a apărut vechea clarvedere interioară. Aceste indicaţii ne fac inteligibil modul de clarvedere al păstorilor. Iar în ceea ce vine acum ne face inteligibil modul special de clarvedere al magilor de la răsărit. Căci Varuna este cel care determină impulsionarea focului-fulgerelor în apele norilor ‒ privim afară, în macrocosmos, şi găsim acolo forţele care se recunosc prin modul de clarvedere al magilor ‒, care face să apară pe cer lumina Soarelui şi care pe munte produce băutura Soma, cea care acţionează în om în aşa fel încât acesta poate cuprinde cu mintea lumea.

Aici trebuie făcută o observaţie. Poezia aparţine unei epoci în care nu mai era prezentă clarvederea străveche, pură cu privire la lumea exterioară, în care deja nu se mai dorea ca prin reglări pur spirituale ale respiraţiei, aşa cum se obişnuia în timpurile vechi, să se extragă din inspiraţie ceea ce apoi dădea clarvederea depărtărilor cosmice, ci în care, cu ajutorul unei băuturi pregătite din plante ‒ acest lucru a fost practicat în Misteriile târzii ‒, se căuta stimularea clarvederii spre afară; aşa cum mai târziu, după pierderea clarvederii interioare, se urmărea stimularea interioară prin consumul unor anumite substanţe. În Orient, se foloseau sucuri vegetale în vederea clarvederii exterioare a macrocosmosuhii. Atunci a apărut şi în Occident dorinţa de stimulare a clarvederii interioare prin amimite substanţe. În răsărit, pentru aceasta a fost folosită băutura Soma. În Occident, până târziu în Evul Mediu, ba chiar şi până în timpul prezent, ceea ce se dorea ingerat pentru obţinerea acelei înţelepciuni care produce percepţia interioară se numea piatra înţelepţilor [ Nota 69 ].

În toate cărţile la care recurgeţi pentru a fi informaţi cu privire la Orient veţi găsi referiri la băutura Soma, la sucul Soma. Veţi găsi tot felul de explicaţii spirituale legat de acesta, pentru că oamenii care pleacă de la înţelepciunea iniţiatică adevărată nu acordă niciodată atenţie la ce este băutura Soma, din punct de vedere al substanţelor care o compun. La fel, în tot felul de cărţi de istorie veţi găsi menţionat faptul că nu se ştie ce substanţă este piatra înţelepţilor. Oricum nici eu nu am intenţia să vorbesc despre aceste două materiale. Aş vrea să fac numai o aluzie plină de haz la faptul că o anumită erudiţie ne spune că nu se ştie ce este băutura Soma, în ciuda faptului că un mare număr de oameni consumă acest suc cu litrul, care, aşa cum ne spune cântecul lui Varuna, creşte pe munte. La fel, se face referire la faptul că un s-ar şti ce înţelegeau alchimiştii savanţi prin această piatră a înţelepţilor, deşi oamenii din zilele noastre ard cu kilogramele această piatră. Aceste lucruri trebuie văzute în lumina lor adevărată. Adeseori se prezintă ca fiind necunoscut un lucru care este foarte bine cunoscut oamenilor, pentru că nu se cunoaşte corelaţia dintre modul de a se înţelege în prezent şi modul de înţelegere a unui timp din trecutul relativ apropiat.

Dar trebuie să ne fie clar că în prezent noi privim în lume cu cei mai proşti ochelari şi că nu cunoaştem, în ciuda pregătirii noastre ştiinţifice, lucrul care ne este cel mai apropiat, nu cunoaştem acţiunile unor substanţe pe care le folosim zilnic. Noi ne aflăm în mijlocul acestor acţiuni, le trăim. Aşa cum erudiţii nu ştiu ce este băutura Soma, nu ştiu nici ce este piatra înţelepţilor, deşi puţini oameni nu cunosc substanţele respective, tot aşa de bine se poate spune: Oamenii de azi văd că se întâmplă ceva în relaţiile dintre bănci şi întreprinderile industriale, dar majoritatea taie cupoane din documentele pe care le primesc, deşi nu ştiu ce înseamnă acest lucru în întregul context social, aşa cum nu ştiu nici celălalt lucru despre care am vorbit. Modul nostru de a concepe ne pune ochelari, în aşa fel încât avem toate angrenajele cotidiene, fără să cunoaştem în realitate ceva despre legătura interioară a lumii.

Este uimitor cum se străduiesc în prezent oamenii să rămână în cadrul acestor noţiuni care plutesc la suprafaţă, cum nu vor, pe de o parte, să se afunde într-un nou interior, pe de altă parte, să iasă, să se înălţe la o nouă ştiinţă exterioară. Din sentimente neclare ţâşneşte uneori în mintea câte unui om ceea ce în inconştient cei mai mulţi oameni vor, de fapt, dar dau înapoi, speriaţi de urcarea acestei voinţe în conştienţă.

Cineva dintre prietenii noştri mi-a dat zilele acestea ziarul „Rheinische Musik- und Theater-Zeitung“. Primul articol al acestei foi relatează din experienţa specială a unui muzician, aşadar, din experienţa nemijlocită într-un caz deosebit de viaţă. Vreau să vă citesc numai câteva fraze din acest articol: „La această problemă interioară a muzicii s-a adăugat, împreună cu răstumarea socială şi economică generală, partea exterioară, aceea a publicului nou, care se apropie de artă destul de nepregătit. Ce artă are valoare perenă şi cum aduci împreună arta şi poporul? Acestea sunt în acest moment cele două probleme importante.“

Trebuie spus că cei mai mulţi oameni nici nu simt importanţa acestor probleme; aici cel puţin simţi gravitatea lor, căci ele există în lume, apăsând cu o greutate înfricoşătoare.

„Multe, foarte multe probleme ar fi rezolvate mai bine şi mai uşor, dacă ar exista statutul muzicienilor. Dar încă ne mai lipseştc Camera muzicienilor, care ar putea reprezenta interesele comune ale muzicienilor de specialitate; nu există încă nici măcar diferite grupuri de interese constituite.“

Autorul articolului reflectează acum la organizaţia respectivă. El spune: „Una din asociaţii cuprinde toţi membrii de acelaşi rang; cea mai puternică este poate Asociaţia germană de muzică, cuprinzând mai ales muzicienii de orchestră, apoi organizaţiile comercianţilor de muzică care au o bază comună prin scopurile lor economice. La mare distanţă urmează diferitele grupuri ale profesorilor academici şi neacademici de muzică, ale profesorilor de cânt din şcoli, ale organiştilor, dirijorilor şi criticilor, ca şi ale muzicienilor creatori şi reproducători. Individualismul şi rivalitatea au ţinut pe unii la distanţă. Mai lipseşte mult pentru ca toţi lucrătorii spirituali de breaslă să recunoască necesitatea unei reuniri. Aşa se face că dominaţia în domeniul muzical, mai ales în toate problemele oficiale, nu este exercitată de specialişti care stiu care sunt necesităţile, ci că, înainte de toate, în planul mare de stat ca şi în colectivităţile provinciale mai mici administrează diletanţi ai acestui serviciu, în prezent, după puterea partidelor politice care îngrijesc întru câtva arta, printre altele, desigur adesea cu bunăvoinţă, dar în multe privinţe totuşi fără cunoaşterea necesară a domeniului şi fără prevedere. Aşa s-a făcut că înainte de toate statul eşuează aproape deplin faţă de cererile justifcate ale muzicii. Dar acest fenomen nu loveşte numai muzica; el este tipic pentru toate chestiunile culturale. Ştiindu-se că problemele economice ale unui popor nu pot fi tratate în mod realist de reprezentanţele existente orientate politic, a fost alcătuit de curând un nou «Sfat economic». Din 400 de locuri, numai trei au fost atribuite artelor; atât de modest a fost apreciată importanţa lor! Şi dacă totuşi credem că 1-2 voci sunt insuficiente pentru a reprezenta chiar şi numai în probleme economice interesele breslei germane a muzicienilor, trebuie totuşi să punem întrebarea: Unde se discută interesele culturale ale poporului, în general? Noi respingem discuţiile de până acum din parlamente. După câte ştim, niciun singur muzician de profesie nu există în Reichstag (parlamentul german, n. tr.), şi chiar dacă ar exista 10 sau 20, ei nu ar putea rezolva nimic, acolo unde se vorbeşte şi se hotărăşte după puncte de vedere de partid.

Rămâne, aşadar, numai o cale logică şi clară, şi care va fi urmată într-o zi spre binele întregului nostru popor. Avem nevoie, pe lângă parlamentul politic, care administrează poziţia juridică a fiecăruia faţă de totalitate şi a întregului popor faţă de lumea internaţională, şi pe lângă Consiliul economic care trebuie să asigure bazele materiale ale vieţii poporului, şi de un Consiliu cultural care să se ocupe de problemele spirituale şi care să aibă ca sarcină impulsionarea acestora.

Gândul acestei tripartiţii nu este nou. El a fost însă abia de cuând adus de dr. Rudolf Steiner la o formulă precisă şi este propagat de la un birou de afaceri al asociaţiei «Tripartiţia organismului social» din Stuttgart, strada Champigny 17, de unde oricine poate obţine la cerere materiale suplimentare.

Cine a aprofundat o dată problema se va elibera cu greu de acest gând, atât este el de univoc şi atât de sigur rezolvă el problemele de care ne lovim de atâta vreme fără speranţă. Realizarea lui în concret va conduce şi trebuie să conducă întreaga viată a poporului la însănătoşire!“

Vă citesc aceasta pentru motivul că aveţi aici exprimată o nostalgie pentru tripartiţie plecând de la un anumit domeniu. Acum, vin aceia care trebuie înlăturaţi, care nu au decât o educaţie politică exterioară şi găsesc că tripartiţia ar fi o utopie. Nu, ea nu este o utopie, ea este extrasă chiar dintr-un sentiment al fiecărui domeniu. Orice om luat în parte care lucrează într-un anumit domeniu, care se află într-un anumit domeniu, aşa cum este cazul cu cel care a scris articolul ‒ el este chiar cel care editează ziarul; o raritate ca un editor de ziar să scrie în prezent în felul acesta ‒, orice om care se ocupă de un caz concret poate simţi cum tocmai abordarea practică a vieţii conduce la necesitatea de a-şi spune: Cine s-a adâncit o dată în problemă va renunţa cu greu la acest gând, atât este el de univoc şi atât de sigur rezolvă problemele de care ne lovim de atâta vreme fără speranţă. Traducerea lui în practică va vindeca şi trebuie să vindece întreaga viaţă a poporului nostru!

Este desemnat ca element care ar trebui în mod special fondat Consiliul cultural: anul acesta în luna mai s-a împlinit un an de când a fost fondat Consiliul cultural. Acest Consiliu a mocnit până s-a stins, azi este uitat. Cel mai puţin l-au înţeles cei care s-au aflat, prin viaţa ştiinţifică sau artistică, în demnităţi în Consiliu.

Este necesar să tratăm aceste lucruri cu deosebită seriozitate! Oamenii găsesc că este incomodă această luare în serios. Ei ar vrea să creadă că lucrurile pot merge mai departe în acelaşi ritm. Nu, nu va putea merge mai departe în acelaşi ritm! Dacă se va continua în acest fel, fără impulsurile venite din lumea spirituală, se va putea face industrie, vor putea exista bănci, vor putea exista universităţi în care se vor preda toate ştiinţele posibile, se vor putea exercita mai departe celelalte profesiuni ‒ totul va conduce la decadenţă, la barbarie, la apusul civilizaţiei. Cine nu vrea să introducă în viaţa nemijlocită ceea ce poate veni din ştiinţa spiritului, acela nu vrea de fapt progresul, ci decăderea şi se minte pe sine că după decădere poate veni o nouă ascensiune.

Acestea sunt lucrurile pe care am vrut să le subliniez aici, în mod special, din diferite puncte de vedere, cu prilejul sărbătorii Crăciunului. Lăsaţi-i pe ceilalţi oamenii să urmeze mai departe în sensul vechi acele căi obişnuite, care au fost continuate în prezent ca o mare minciună de viaţă! Pe mine m-a întâmpinat această minciună de viaţă pe cand eram tânăr. La viaţă, la adevăr, la realitatea vieţii mă pricepeam foarte bine, la nivelul cel mai internaţional, şi la tot ceea ce nu este legat de simpatia sau antipatia pentru o rasă umană oarecare, căci am fost multi ani educator într-o casă evreiască [ Nota 70 ]. În fiecare an când venea vremea Crăciunului toate rudele, apropiate sau îndepărtate ‒ şi toţi aparţineau evreimii ‒, cumpărau cadouri de Crăciun şi, în final, pomul de Crăciun. Şi toate acestea erau făcute cum le făcea şi restul populaţiei care se numeşte creştină. Toate se făceau în onoarea celui care este cinstit prin fraza: „Azi ni s-a născut mântuitorul!“ Atât de mult au devenit lucrurile frazeologie! Numai că nu se recunoaşte cât de mult a devenit totul frazeologie, cât de mult au încetat a mai avea un conţinut! În prezent, şi de fapt de mult timp, este cu totul indiferent dacă cel pe care-l leagă un conţinut al inimii de Mântuitorul se aşază lângă pomul de Crăciun sau dacă face acest lucru unul care perseverează într-o afirmare care respinge pe Mântuitor. Lucrurile trebuie văzute cu seriozitate. A nu fi radical în această privinţă înseamnă a fi părtaş la vâslirea spre declinul omenirii.

Aceasta este ce am dorit să exprim la această sărbătoare a Crăciunului în cadrul acelui domeniu, în care nu există nimic de stil vechi. Nu găsiţi nimic din stilurile arhitecturale vechi în clădirile noastre [ Nota 71 ], în arhitectura noastră de la Goetheanum. Nu găsiţi în ceea ce se află aici, în acest Goetheanum, din ceea ce era reprezentat prin obiceiurile vechi. Din această cauză există o ură împotriva acestui Goetheanum, venită din multe părţi. Dar nici nu este permis să nu existe măcar un sălaş ‒ chiar dacă este urât de alţii, chiar dacă se doreşte atât de mult sfârşitul lui ‒, trebuie să existe un loc din care să se atragă atenţia asupra a ceea ce este necesar omenirii actuale.

Goetheanumul nu conţine nimic din obiceiurile vechi. Ştiinţa goetheanismului, care este practicată aici, de-abia conţine ceva ce ar fi vechi. Când fondăm ceva pentru viaţa practică, ecoul pe care-l are arată chiar el că nu este în stil vechi. Dacă în obiceiurile de viaţă ale prietenilor antroposofi a fost cu adevărat depăşit tot ce este vechi, asupra acestui lucru politeţea conferenţiarului antroposof impune tăcerea. Dar el ar vrea să poată pătrunde şi în obiceiurile noastre, până jos, în modul de a trata copii, în ceea ce recunoaştem a fi o necesitate pentru evoluţia umanităţii.

Anul pe care-l începem cu această sărbătoare a Crăciunului nu va fi un an uşor pentru dezvoltarea noastră antroposofică; va fi un an dificil. Forţele potrivnice nu vor pierde din forţă, le va creşte forţa. Căci acele forţe care au interes să ruineze antroposofia sunt foarte active, sunt treze, aşa cum am spus mai înainte. Aş vrea să vă amintesc că în acest loc stătea, când trebuia să fie fondat la Dornach Futurum-ul [ Nota 72 ], iubitul nostru prieten Molt [ Nota 73 ] şi vorbea despre ceea ce trebuie să se întâmple şi în viaţa practică. El avea desigur dreptate. După aceea am luat eu cuvântul şi am spus că nu-mi este teamă de a încorpora în amenajări practice exterioare gânduri şi idei şi simţiri antroposofice; numai de un lucru mi-e teamă ‒ aşa spuneam atunci ‒, că nu vom găsi un număr de oameni suficient de mare care să manifeste atâta vrednicie încât să poată realiza aşa ceva.

Este chiar foarte necesar să aducem laolaltă oamenii vrednici din lume care pot dezvolta facultăţi pentru ca ceea ce spune antroposofia ei să facă şi practic, căci secolele mai noi nu au tocit numai ştiinţa umană, ci au reprimat, de fapt, şi facultăţile cu adevărat practice ale oamenilor. Şi este necesar ca oamenii să încerce să extragă cu adevărat aceste forţe din cele mai adânci străfunduri ale fiinţei lor ‒ căci aici fiecare om are forţele necesare. Avem nevoie să scoatem o astfel de înnoire a forţelor practice exterioare ale umanităţii din interiorul cel mai adânc al omului. Ar trebui să asistăm la naşterea unei vrednicii care să iasă din interiorul omului, pentru a contracara nevrednicia care există, în prezent, în lumea exterioară. Această naştere trebuie să însoţească tot ce resimţim ca fiind dispoziţie de Crăciun.

O personalitate tânără care studiază medicina a fost la mine acum câteva zile şi s-a exprimat în legătură cu diferite necesităţi ale studiului său. Nu i-am putut spune decât: Cel mai rău lucru din ce se întâmplă în prezent este faptul că forţele umane de gândire nu sunt dezvoltate tocmai în domeniul ştiinţelor importante. Luaţi în mână o carte de terapie sau de patologic oarecare şi foarte des veţi găsi juxtapuse inima, plămânul, aparatul digestiv, ordonate după percepţia sensibilă, pe cât posibil cu excluderea gândirii. Dacă vii cu o oarecare gândire, se întâmplă ce am păţit eu citind cartea lui Kurt Leese [ Nota 74 ], licenţiat în teologic. El spune: Lucrările lui Steiner sunt iritante şi insuportabile, căci acesta vine cu gânduri care vorbesc despre tripartiţia omului, şi ar trebui să-ţi închipui că cele trei segmente nu sunt alăturate, ci se află unul în altul. ‒ Aceasta este o piesă de bravură în domeniul gândurilor, este de părere licenţiatul în teologie Kurt Leese.

Pentru cine devine în prezent licenţiat în teologie la universităţile noastre, studiul îi desfiinţează fundamental tocmai gândirea! Şi atunci el consideră că este iritant şi insuportabil daca i se cere să gândească; găseşte că tocmai acest lucru este cel mai incomod. Veracitatea care apare chiar şi la conducătorii creştinismului ca, de exemplu, la acel călugăr care nu spune că un om beat i-ar fi povestit că a fost făcută o statuie a lui Christos care sus are trăsături luciferice şi jos trăsături animalice, ci o prezintă ca pe ceva pe care îl ştie cu siguranţă. Aşadar, el prezintă într-o carte o minciună obiectivă, prin care vrea să caracterizeze antroposofia. Şi oamenii iau drept bune astfel de lucruri, fără a critica, fără a se revolta împotriva lor. Credeţi că poate apărea în ordinea socială vreo vindecare socială oarecare, când astfel de lucruri sunt posibile pe lângă ordinea socială? Dacă credeţi acest lucru vă dăruiţi unei speranţe deşarte. Este necesar ca omul să-şi dezvolte simţurile sale sănătoase pentru ceea ce este buruiană morală. Nu discutăm dacă este atacată sau nu antroposofia, ci este vorba că apare o carte în care există nu unul, ci un număr mare de asemenea neadevăruri. Cine scrie astfel de neadevăruri în această carte le spune şi în celelalte cărţi ale sale. Acesta este un obicei. Şi asemenea neadevăruri sunt puse la dispoziţia tineretului. Acest lucru trebuie avut în vedere.

Dacă, în prezent, copilul din iesle are ceva de spus aceasta este: Este necesară o înnoire care să ducă la însănătoşirea zonelor celor mai adânci ale interiorului omului. Trebuie să ajungem la o nouă vestire a ceea ce, pe de o parte, a fost revelat păstorilor sărmani de pe câmp şi, pe de altă parte, magilor înţelepţi de la răsârit. Trebuie să putem înţelege ce este cu adevărat mântuitor, vindecător, în evoluţia umană. Abia atunci vom fi demni să spunem: Ni s-a născut Mântuitorul. ‒ De acest lucru avem nevoie. Acest lucru am vrut să-l mai spun o dată, înainte de a trebui să întrerupem conferinţele aici, pentru un timp foarte scurt.