Să ne amintim câteva din evenimentele care au făcut în aceste zile obiectul expunerilor noastre. Am atras atenția asupra faptului că în desfășurarea Misteriului de pe Golgota apar, pe de o parte, păstorii cu vestirea lor, deci oameni cu suflet simplu, pe de altă parte, magii de la răsărit, așadar, potrivit concepției acelor timpuri, oameni care s-au ridicat la cea mai înaltă înțelepciune ce putea fi atinsă. Misteriul s-a vestit pentru magi din stele. Același lucru s-a vestit pentru păstorii simpli, neinstruiți din ceea ce mai putea apărea în acel timp ca un anumit fel de clarvedere din inimi evlavioase. Prin aceasta se făcea o referire la ultimele resturi de clarviziune ale umanității, care constituiau în vremuri mai vechi capacitățile normale ale omenirii și care când a avut loc Misteriul de pe Golgota mai apăreau doar la oameni predestinați aparținând categoriei învățaților și la oameni aleși din categoria oamenilor simpli, neinstruiți. Astfel încât se poate spune că în timpul în care mai erau încă prezente la oameni izolați ultimele resturi de clarvedere umană, suficiente încă pentru a înțelege partea suprasensibilă a Evenimentului de pe Golgota, s-a produs acest Eveniment de pe Golgota pe Pământ.
Să mai spunem o dată cum se manifestă aceste moduri de cunoaștere la oameni. De o parte avem păstorii. Ei află prin clarvedere instinctivă, naivă, interioară ce se întâmplă în omenire. Asemenea clarvederi interioare provin din faptul că forțele planetare ale Pământului acționează în om. Aceste forțe ale planetei Pământ nu acționează numai în regnurile inferioare, ci și în om. Omenirea actuală nu mai viețuiește în interior influențe nemijlocite ale acestor forțe pământești, care urcă din planeta Pământ și apar apoi în interionl omului sub forma clarviziunilor. Dar cu cât ne întoarcem înapoi în evoluția omenirii cu atât găsim mai mult astfel de clarvederi apărând în interiorul omului, care, în întreaga lor configurație, se deosebesc prin specifcul lor, în funcție de climat diferit, de diferite teritorii ale Pământului etc. Ceea ce se poate descoperi exterior în aceasta este în mare măsură înșelător, căci oamenii timpurilor mai vechi nu erau cu totul sedentari. Ceea ce le parvenea datorită capacităților lor de cunoaștere prin forțele terestre ei au dezvoltat într-un amunit teritoriu al Pământului, apoi s-au mutat prin migrații ale populațiilor sau prin migrații tribale în alte teritorii și au transmis aceste lucruri, prin ereditate, la urmași, așa încât nu putem spune întotdeauna că ceea ce apărea ca viziuni interiore era nemijlocit legat de teritoriml pe care locuiau acei oameni.
Așa cum lumea animală a unei părți a Pământului are o anumită configurație ‒ la animale acest lucru se exprimă mai mult în creșterea exterioară, în formarea exterioară, în modul de viață ‒, tot astfel oamenii, în vremea când erau mai apropiați de forțele naturii, aveau o legătură, privind configurația lor interioară, cu ceea ce sunt forțele interioare ale Pământului. Oricum, aceste forțe interioare ale Pământului nu sunt cu totul independente de forțele Universului. Omul este dăruit între naștere și moarte acestor forțe terestre. El le este dăruit cu referire la anumite mădulare ale entității sale umane, corpul fizic și corpul eteric, nu însă și în privința corpului astral și a eului. Omul este dăruit cu corpul său fizic și cu corpul eteric către ceea ce este activ acolo jos, în domeniul pământesc. Și întrucât în timpuri mai vechi omenirea era mult mai dependentă de corpul fizic și de cel eteric decât în prezent, în conștiența omului se exprima și ceea ce este activ ca forțe pământești, și aceasta mijlocea un anumit fel de a fi activ în mod instinctiv al dispoziției sufletești cu privire la cunoașterea lumii oamenilor, dar și la cunoașterea lumii animale.
În vechime, oamenii învățau să cunoască lumea animală având despre fiecare specie animală o anumită imagine, o anumită imaginațiune. Din această imaginațiune pe care o aveau cei vechi despre speciile animale noi am reținut numai noțiunea abstractă de specie. Noi vorbim despre speciile sau genurile de lupi, tigrii și pisici etc. Acestea sunt ultimele resturi abstracte a ceea ce era prezent în vechime ca imagini vii, a ceea ce era prezent în clarvedere, în clarvederea instinctivă. Omul nu avea în vremuri trecute acel sentiment abstract pe care-l avem în prezent față de semenii noștri, pe lângă care aproape trecem fără a-i cunoaște cu adevărat; prin forțele care trăiau în interiorul omului în modul descris, când întâlnea un semen, omul primea o anumită imagine determinată prin karma comună, prin destinul comun, totuși o anumită imagine, o clarviziune despre acesta, care apărea ca imaginațiune naivă.
De asemenea, în această omenire primordială exista ceva care privea întreaga planetă sau, cel puțin pentru multe popoare, teritoriile pe care trăiau. Aceasta era o clarvedere interioară despre Pământ, față de procesele din lumea umană, care se desfășurau în viața socială, și față de procesele din lumea animală. Din această vedere interioară s-a dezvoltat apoi vederea noastră senzorială obișnuită. S-ar putea spune că ceea ce umplea interior întregul om, perceperea interioară, formarea viziunilor s-a transferat în vremurile mai noi spre suprafața simțurilor, și acesta a devenit contemplarea noastră, felul cum astăzi o divinizăm mai ales în contemplarea științifică a naturii, unde vrem să valorificăm numai ceea ce rațiunea combină din percepțiile simțurilor. Această privire senzorială, această privire cu care supervizăm în prezent domeniul sensibil este descendenta a ceea ce ne întâmpină când studiem vechile vremuri în adevărul lor, nu cu fantasmele psihologiei sau antropologiei actuale.
Celălalt aspect care ne caracterizează provine din cunoașterea magilor de la răsărit, care a devenit abstractă. În timp ce vederea interioară s-a mutat la suprafață și a devenit percepție a simțurilor, vederea exterioară, care se exprima în cunoașterea imaginativă, imaginativ-instinctivă a lumii stelare și a tainelor ei ‒ care s-a exprimat în felul vechi al astronomiei, care calcula și ea cu numere, care geometriza cu figuri, pentru a folosi această exprimare platonică ‒, această privire, care vedea întru câtva realizată în Univers o matematică vie, în care fiecare stea era totodată ceva spiritual-ființial, a luat calea opusă (vezi figura 23). Cealaltă vedere a mers spre suprafața simțurilor, a devenit în prezent ceea ce noi numim vederea, percepția noastră exterioară, empirismul nostru. Ceea ce era percepția noastră exterioară a intrat însă în interiorul omului și a devenit matematică abstractă, mecanică abstractă sau foronomie, tot ceea ce urcă din interiorul nostru ca știință matematic-mecanică.
 |
 [mărește imaginea] |
Tabla 23 |
Astfel avem în noi, pe de o parte, ca percepție senzorială, pe de altă parte, ca o construcție matematic-mecanică a lumii, moștenirile abstracte ale percepțiilor instinctive ale omenirii. Chiar dacă pentru antropologia exterioară acest lucru este inaccesibil, în principal de la apariția Misteriului de pe Golgota aceste ultime resturi ale percepțiilor vechi au dispărut. La cea mai mare parte a populației Pământului ele dispămseră deja cu mult înainte, căci trebuie să ne întoarcem la milenii extrem de timpurii, la mileniile dinainte momentului în care din Turan a plecat ceea ce a devenit apoi cultură egipteano-caldeeană, cultură greacă etc., dacă vrem să cunoaștem cu adevărat aceste moduri de percepție străvechi ale omenirii. Dar ultimele resturi ne mai întâmpină încă în tradiția creștină prin vederea păstorilor care fac cunoștință cu un eveniment important al umanității prin clarviziunea imaginativă instinctivă și prin percepția magilor de la răsărit care au văzut același lucruri prin înțelepciunea stelelor.
Aceste moduri străvechi de percepție ne sunt mijlocite în ultimele lor resturi, ca un indicator clar în cadrul evoluției umanității. Începând cu Misteriul de pe Golgota s-a răspândit tot mai mult noul mod de percepție care s-a pregătit de altfel în lumea greacă, căci lucrurile nu trec brusc unul în altul, ci se pregătesc și se sting. În lumea greacă s-a pregătit ceea ce s-a dezvoltat abia în vremurile mai noi, ceea ce s-a arătat în evoluția omenirii de la mijlocul secolului al XV-lea și care a atins apogeul apoi în secolul al XIX-lea, dar a devenit clar deja în secolul al XVIII-lea, și anume în vestul Europei. Ea constă în aceea că vechea percepție spiritualizată a depărtărilor cerești a devenit matematică și geometrie abstractă, așa încât cuprindem cu mintea cerul în sens galileano-keplerian, ca și cum el ar fi inteligibil ca un simplu obiect al matematicii și al mecanicii, și în faptul că trebuie să limităm ce noi numim percepție la ceea ce ne mijlocesc simțuile, că forța de percepție a omului care era prezentă instinctiv în vremurile străvechi a devenit inactivă.
Am spus adeseori că omenirea trebuie să se întoarcă la dezvoltarea de viziuni. Ceea ce urcă în interior ca matematică și mecanică trebuie din nou dezvoltat la imaginațiuni. Ceea ce din afară poate fi aplicat numai pentru un covor al simțurilor ajunge altfel la speculații și dezvoltă tot felul de teorii mecanice despre acțiunle simțurilor, vorbește despre tot felul de vibrații ale undelor etc., toate acestea trebuie să fie subordonate din nou viziunilor inspirației. Prin aceasta omenirea va găsi din nou legătura cu originea ei, cu spiritualul, care este ființa originară a omului. Noi am păstrat ca ultime resturi din acele vremuri vederea matematică și ceea ce este percepție senzorială exterioară. Ce s-a obținut prin aceasta în evoluția omenirii?
Să examinăm secolul al XVIII-lea. Să mergem înapoi până la filosoful englez Locke [Nota 62], care a avut o mare influență asupra dezvoltării științelor. La el găsim indicată ca singură sursă posibilă de cunoaștere ceea ce este mijlocit de simțuri. Numai percepția senzorială putea fi combinată matematic, pentru că nu s-a păstrat decât percepția senzorială exterioară, iar percepția interioară a devenit ceva abstract-matematic ‒ mai ales în vest; estul s-a împotrivit mereu acestui lucru.
În Franța a apărut în secohil al XVIII-lea încercarea de a înțelege omul, de a se da răspuns întrebării: Ce este, de fapt, omul? ‒ Se urmărea cunoașterea omului prin ceea ce putea să producă el însuși ca forță de cunoaștere. Și a apărut o carte ca Omul, o mașină de La Mettrie [Nota 63 ]. Aceasta nu s-a născut ca simplă idee a unui om, ci a apărut dintr-o necesitate istorică mondială a evoluției umanității. În vremurile străvechi, ceva corespunzător ar fi fost ca din știința pe care a putut-o obține vechea astronomie privitoare la fenomenele cerești omul să fie înțeles din marele macrocosmos; într-un fel, cu matematica calitativă, care nu este altceva decât vechea astronomie, sau spuneți-i astrologie, din aceasta ar fi fost înțeles omul. Omul ar fi fost înțeles în mod concret, chiar dacă nu cu ajutorul cunoașterii noastre conștiente, totuși cu capacitatea de cumoaștere instinctivă a celor vechi.
Ce rămâne din aceasta? În Univers erau gândite numai linii matematice, forțe abstracte, așa cum pot fi ele concepute interior abstract. Se dorea imaginat omul ca mașină. O lucrare plină de spirit, care, luată în fond, voia să reprezinte omul după forțe matematic-mecanice; acest lucru s-a răspândit în secolul al XIX-lea, a inundat toate concepțiile științifice. Cel mult au existat unele rezistențe teoretice împotriva acestei tendințe. Se spunea: Da, lucrurile nu pot sta așa, trebuie să mai fie ceva activ în om. ‒ Dar nu s-a folosit nimic altceva pentru cunoașterea omului, chiar dacă teoretie-filosofic se admitea că lucrurile nu pot sta așa cum sunt prezentate în lucrarea Omul, o mașină. Totuși nu s-au folosit alte forțe pentru înțelegerea omului decât se folosesc în cazul unei mașini. Omul a trebuit să treacă prin evoluția spiritului, care este spirit în sens abstract, dar care tocmai pentru că este spirit în sens abstract nu poate înțelege decât ceea ce este mecanic-mineral. Numai în felul acesta omul a primit conștiența libertății. Oricât de tumultuoasă a apărut în secolul al XVIII-lea în vestul Europei nevoia de libertate, există o conexiune interioară între acea cunoaștere sărăcăcioasă despre om care era exprimată în Omul, o mașină și dorința de libertate umană, așa cum se exprimă în Revoluția franceză. Pe de o parte avem decadența cea mai gravă a cunoașterii, pe de altă parte cererea intensivă a demnității omenești în libertate.
Percepția pe care omul a cultivat-o în interior a fost împinsă în simțuri și s-a atenuat până la a deveni percepție senzorială exterioară. Ea nu a mai avut nimic din ceea ce conduce omul spre alt om prin percepție; nu a mai rămas decât sentimentul ca motor social. În secolul al XIX-lea au apărut în Europa Centrală, în vest deja în secolul al XVIII-lea, acele personalități ‒ în vest Dupuis [Nota 64], apoi în Europa Ceutrală spirite ca Ludwig Feuerbach [Nota 65] și alții ‒ care, în modul caracteristic în care au fost atunci concepute astfel de lucruri în Europa Centrală, și-au amintit că în cursul evoluției sale omenirea a văzut privind cerul ceva spiritual în macrocosmos, zei și în final pe Dumnezeu. Dar atunci s-a manifestat puternic instincml: Când privesc lumea exterioară eu nu am decât covorul simțurilor, am numai ceea ce este dat percepției senzoriale. Ce a fost transmis prin tradiție, ceea ce se vedea cândva luminând din stele, care sunt tot obiecte sensibile, ceea ce s-a dat ca fiind conținut spiritual al lumii minerale, al lumii vegetale, acestea toate ‒ așa își spuneau ‒ le-au adăugat oamenii ca poezie, toate acestea sunt antropomorfism, le-au adăugat oamenii lumii exterioare prin propria lor fantezie. Nu zeii l-au creat pe om, oamenii au creat zeii din ființa lor sufletească. ‒ Mai întâi Dupuis, apoi oameni ca Ludwig Feuerbach au pus în fața oamenilor aceste lucruri la mijlocul secolului al XIX-lea.
Pe de altă parte, spirite ca Darwin și alții, având aceleași înclinații mentale, au pus cu forță în circulație ideea că omul nu are decât percepția senzorială exterioară. Ei au fundamentat învățături în care nu trebuia să existe decât această percepție senzorială exterioară. Și aici s-a arătat că omul nu poate fi înțeles prin aceste învățături. Într-o construcție grandioasă de idei a fost dată o teorie evoluționistă plecând de la organismele cele mai simple, urcând până la cele mai complicate, iar omul a fost situat în vârful lumii animale. Ce s-a înțeles despre om? S-a înțeles ceea ce se putea percepe exterior prin simplă percepție senzorială.
Dacă în Franța secolului al XVIII-lea s-a gândit că omul ar fi o mașină, în secolul al XIX-lea omul era văzut din afară, nu s-a pătruns în interiorul omului. Se oferea numai învelișul omului. Acest înveliș al omului se află în vârful regnului animal. Ceea ce închide în sine acest înveliș nu se mai află însă în vârful regnului animal, ci provine din cu totul alte lumi, în care nu exista posibilitatea de a pătrunde, pentru că nu era prezentă decât percepția senzorială, rezultate prin dezvoltarea vechii clarvederi, pentru că erau prezente numai matematica și mecanica rezultate prin dezvoltarea astronomiei vechi, care era o știință vie a spiritului. Din știința interioară omul nu putea fi văzut decât ca o mașină, prin știința exterioară nu putea fi construit decât învelișul lui. Omul a fost treptat eliminat. În prezent nu există nicio conștiență despre cât de mult a fost pierdut omul chiar în domeniul cunoașterii. Se studiază anatomia animalelor, fiziologia animalelor și apoi se transpun, cu mici modificări, cele aflate la om. Dar o adevărată cunoaștere a omului nu există la ora actuală. Nu se poate obține în prezent, de la ceea ce se recunoaște a fi autoritatea supremă, de la știință, o conștiență despre om. Mentalității noastre științifice i-au premers omul ca mașină, înțelegerea lumii exterioare senzoriale, în cadrul cărora omul nu poate fi găsit.
Într-una din cărțile mai noi [Nota 66] ‒ de atunci a mai apărut una; în ultimul timp broșurile care trebuie să combată antroposofia se transformă în adevărate cărți ‒, în penultima carte mai importantă împotriva antroposofiei aflăm cum unele lucruri din antroposofie trebuie să amintească de vechile mitologii. La baza unei astfel de acționări nu se află decât faptul că respectivul nu înțelege deloc antroposofia. Cel care a scris această scriere este licențiat în teologie, un domn erudit. Putem spune, ca refren, că toți sunt domni foarte citiți, dacă ne amintim de celebrul discurs din Iuliu Cezar al lui Shakespeare: Oameni onorabili sunt toți. ‒ Oameni erudiți sunt toți, și acesta pentru că nu înțelege antroposofia, găsește ceva care este în consonanță cu vechile mitologii.
Noi știm că în cazul antroposofiei este vorba de o cuprindere conștientă a lumii, de o cuprindere a lumii care are loc cu o conștiență cum este cea cu care sunt pătrunse adevărurile cu privirea interioară numai în matematică, așa că efectiv nu este vorba de compuneri mitologice. Cu toate acestea, în timp ce interiorul nostru este excitat într-un mod profund, noi suntem făcuți atenți chiar prin antroposofie asupra bogăției de sens a unor mitologii vechi, a unor concepții mitologice vechi. Aceste mitologii vechi nu sunt poezie, în sensul în care în prezent ceva este poezie, ci au izvorât din imaginațiuni naive, care însă corespund unui conținut universal precis. Numai că ele prezentau în mod plastic ceea ce acest conținut avea în el. Și dacă lași să acționeze asupra ta ce este important în aceste imagini vechi, uneori se arată ceva cu totul minunat ca siguranță în cunoaștere, și aș vrea să amintesc chiar acum o poezie indiană veche [Nota 67] adresată zeului Varuna și pe care aș vrea să v-o redau în felul următor:
Varuna este cel a cărui forță se află în toate ființele.
Varuna este cel care a răspândit aerul în păduri.
Varuna este cel care conferă viteză animalelor cu picioare iuți.
Varuna este cel care produce laptele în vacile purtătoare de lapte.
Varuna este cel care impulsionează voința în inima omului.
Varuna este cel care în apele norilor produce fulgerele.
Varuna este cel care face să strălucească Soarele pe bolta cerească.
Varuna este cel care produce pe munte băutura Soma [Nota 68].
În această alocuțiune adresată lui Varuna găsim într-un mod minunat ceea ce v-am expus ieri. Să vedem mai întâi ce pătrunde din forțele Pământului în om, în corpurile sale fizic și eteric ‒ astfel încât numai corpul astral și eul pot urca în conștiența sa ‒, așadar să înțelegem că forțele Pământului influențează conștiența și determină ceea ce a devenit apoi în interior forțe de clarvedere în timpurile de demult, ceea ce vitaliza omul și Pământul. În felul acesta aflăm ceea ce este plin de sens, prin faptul că se indică mai întâi cum Varuna, zeul transformării, este cel care face ca vântul, aerul să străbată pădurile, adică Pământul acoperit de păduri, cum aceeași entitate care umple de forță, în timp ce acționează din Pământ prin animale, conferă viteză cailor, acționează substanța vieții în ființele care dau lapte, activează în inima omului impulsurile de voință din care a apărut vechea clarvedere interioară. Aceste indicații ne fac inteligibil modul de clarvedere al păstorilor. Iar în ceea ce vine acum ne face inteligibil modul special de clarvedere al magilor de la răsărit. Căci Varuna este cel care determină impulsionarea focului-fulgerelor în apele norilor ‒ privim afară, în macrocosmos, și găsim acolo forțele care se recunosc prin modul de clarvedere al magilor ‒, care face să apară pe cer lumina Soarelui și care pe munte produce băutura Soma, cea care acționează în om în așa fel încât acesta poate cuprinde cu mintea lumea.
Aici trebuie făcută o observație. Poezia aparține unei epoci în care nu mai era prezentă clarvederea străveche, pură cu privire la lumea exterioară, în care deja nu se mai dorea ca prin reglări pur spirituale ale respirației, așa cum se obișnuia în timpurile vechi, să se extragă din inspirație ceea ce apoi dădea clarvederea depărtărilor cosmice, ci în care, cu ajutorul unei băuturi pregătite din plante ‒ acest lucru a fost practicat în Misteriile târzii ‒, se căuta stimularea clarvederii spre afară; așa cum mai târziu, după pierderea clarvederii interioare, se urmărea stimularea interioară prin consumul unor anumite substanțe. În Orient, se foloseau sucuri vegetale în vederea clarvederii exterioare a macrocosmosuhii. Atunci a apărut și în Occident dorința de stimulare a clarvederii interioare prin amimite substanțe. În răsărit, pentru aceasta a fost folosită băutura Soma. În Occident, până târziu în Evul Mediu, ba chiar și până în timpul prezent, ceea ce se dorea ingerat pentru obținerea acelei înțelepciuni care produce percepția interioară se numea piatra înțelepților [Nota 69].
În toate cărțile la care recurgeți pentru a fi informați cu privire la Orient veți găsi referiri la băutura Soma, la sucul Soma. Veți găsi tot felul de explicații spirituale legat de acesta, pentru că oamenii care pleacă de la înțelepciunea inițiatică adevărată nu acordă niciodată atenție la ce este băutura Soma, din punct de vedere al substanțelor care o compun. La fel, în tot felul de cărți de istorie veți găsi menționat faptul că nu se știe ce substanță este piatra înțelepților. Oricum nici eu nu am intenția să vorbesc despre aceste două materiale. Aș vrea să fac numai o aluzie plină de haz la faptul că o anumită erudiție ne spune că nu se știe ce este băutura Soma, în ciuda faptului că un mare număr de oameni consumă acest suc cu litrul, care, așa cum ne spune cântecul lui Varuna, crește pe munte. La fel, se face referire la faptul că un s-ar ști ce înțelegeau alchimiștii savanți prin această piatră a înțelepților, deși oamenii din zilele noastre ard cu kilogramele această piatră. Aceste lucruri trebuie văzute în lumina lor adevărată. Adeseori se prezintă ca fiind necunoscut un lucru care este foarte bine cunoscut oamenilor, pentru că nu se cunoaște corelația dintre modul de a se înțelege în prezent și modul de înțelegere a unui timp din trecutul relativ apropiat.
Dar trebuie să ne fie clar că în prezent noi privim în lume cu cei mai proști ochelari și că nu cunoaștem, în ciuda pregătirii noastre științifice, lucrul care ne este cel mai apropiat, nu cunoaștem acțiunile unor substanțe pe care le folosim zilnic. Noi ne aflăm în mijlocul acestor acțiuni, le trăim. Așa cum erudiții nu știu ce este băutura Soma, nu știu nici ce este piatra înțelepților, deși puțini oameni nu cunosc substanțele respective, tot așa de bine se poate spune: Oamenii de azi văd că se întâmplă ceva în relațiile dintre bănci și întreprinderile industriale, dar majoritatea taie cupoane din documentele pe care le primesc, deși nu știu ce înseamnă acest lucru în întregul context social, așa cum nu știu nici celălalt lucru despre care am vorbit. Modul nostru de a concepe ne pune ochelari, în așa fel încât avem toate angrenajele cotidiene, fără să cunoaștem în realitate ceva despre legătura interioară a lumii.
Este uimitor cum se străduiesc în prezent oamenii să rămână în cadrul acestor noțiuni care plutesc la suprafață, cum nu vor, pe de o parte, să se afunde într-un nou interior, pe de altă parte, să iasă, să se înălțe la o nouă știință exterioară. Din sentimente neclare țâșnește uneori în mintea câte unui om ceea ce în inconștient cei mai mulți oameni vor, de fapt, dar dau înapoi, speriați de urcarea acestei voințe în conștiență.
Cineva dintre prietenii noștri mi-a dat zilele acestea ziarul „Rheinische Musik- und Theater-Zeitung”. Primul articol al acestei foi relatează din experiența specială a unui muzician, așadar, din experiența nemijlocită într-un caz deosebit de viață. Vreau să vă citesc numai câteva fraze din acest articol: „La această problemă interioară a muzicii s-a adăugat, împreună cu răstumarea socială și economică generală, partea exterioară, aceea a publicului nou, care se apropie de artă destul de nepregătit. Ce artă are valoare perenă și cum aduci împreună arta și poporul? Acestea sunt în acest moment cele două probleme importante.”
Trebuie spus că cei mai mulți oameni nici nu simt importanța acestor probleme; aici cel puțin simți gravitatea lor, căci ele există în lume, apăsând cu o greutate înfricoșătoare.
„Multe, foarte multe probleme ar fi rezolvate mai bine și mai ușor, dacă ar exista statutul muzicienilor. Dar încă ne mai lipseștc Camera muzicienilor, care ar putea reprezenta interesele comune ale muzicienilor de specialitate; nu există încă nici măcar diferite grupuri de interese constituite.”
Autorul articolului reflectează acum la organizația respectivă. El spune: „Una din asociații cuprinde toți membrii de același rang; cea mai puternică este poate Asociația germană de muzică, cuprinzând mai ales muzicienii de orchestră, apoi organizațiile comercianților de muzică care au o bază comună prin scopurile lor economice. La mare distanță urmează diferitele grupuri ale profesorilor academici și neacademici de muzică, ale profesorilor de cânt din școli, ale organiștilor, dirijorilor și criticilor, ca și ale muzicienilor creatori și reproducători. Individualismul și rivalitatea au ținut pe unii la distanță. Mai lipsește mult pentru ca toți lucrătorii spirituali de breaslă să recunoască necesitatea unei reuniri. Așa se face că dominația în domeniul muzical, mai ales în toate problemele oficiale, nu este exercitată de specialiști care stiu care sunt necesitățile, ci că, înainte de toate, în planul mare de stat ca și în colectivitățile provinciale mai mici administrează diletanți ai acestui serviciu, în prezent, după puterea partidelor politice care îngrijesc întru câtva arta, printre altele, desigur adesea cu bunăvoință, dar în multe privințe totuși fără cunoașterea necesară a domeniului și fără prevedere. Așa s-a făcut că înainte de toate statul eșuează aproape deplin față de cererile justifcate ale muzicii. Dar acest fenomen nu lovește numai muzica; el este tipic pentru toate chestiunile culturale. Știindu-se că problemele economice ale unui popor nu pot fi tratate în mod realist de reprezentanțele existente orientate politic, a fost alcătuit de curând un nou «Sfat economic». Din 400 de locuri, numai trei au fost atribuite artelor; atât de modest a fost apreciată importanța lor! Și dacă totuși credem că 1-2 voci sunt insuficiente pentru a reprezenta chiar și numai în probleme economice interesele breslei germane a muzicienilor, trebuie totuși să punem întrebarea: Unde se discută interesele culturale ale poporului, în general? Noi respingem discuțiile de până acum din parlamente. După câte știm, niciun singur muzician de profesie nu există în Reichstag (parlamentul german, n. tr.), și chiar dacă ar exista 10 sau 20, ei nu ar putea rezolva nimic, acolo unde se vorbește și se hotărăște după puncte de vedere de partid.
Rămâne, așadar, numai o cale logică și clară, și care va fi urmată într-o zi spre binele întregului nostru popor. Avem nevoie, pe lângă parlamentul politic, care administrează poziția juridică a fiecăruia față de totalitate și a întregului popor față de lumea internațională, și pe lângă Consiliul economic care trebuie să asigure bazele materiale ale vieții poporului, și de un Consiliu cultural care să se ocupe de problemele spirituale și care să aibă ca sarcină impulsionarea acestora.
Gândul acestei tripartiții nu este nou. El a fost însă abia de cuând adus de dr. Rudolf Steiner la o formulă precisă și este propagat de la un birou de afaceri al asociației «Tripartiția organismului social» din Stuttgart, strada Champigny 17, de unde oricine poate obține la cerere materiale suplimentare.
Cine a aprofundat o dată problema se va elibera cu greu de acest gând, atât este el de univoc și atât de sigur rezolvă el problemele de care ne lovim de atâta vreme fără speranță. Realizarea lui în concret va conduce și trebuie să conducă întreaga viată a poporului la însănătoșire!”
Vă citesc aceasta pentru motivul că aveți aici exprimată o nostalgie pentru tripartiție plecând de la un anumit domeniu. Acum, vin aceia care trebuie înlăturați, care nu au decât o educație politică exterioară și găsesc că tripartiția ar fi o utopie. Nu, ea nu este o utopie, ea este extrasă chiar dintr-un sentiment al fiecărui domeniu. Orice om luat în parte care lucrează într-un anumit domeniu, care se află într-un anumit domeniu, așa cum este cazul cu cel care a scris articolul ‒ el este chiar cel care editează ziarul; o raritate ca un editor de ziar să scrie în prezent în felul acesta ‒, orice om care se ocupă de un caz concret poate simți cum tocmai abordarea practică a vieții conduce la necesitatea de a-și spune: Cine s-a adâncit o dată în problemă va renunța cu greu la acest gând, atât este el de univoc și atât de sigur rezolvă problemele de care ne lovim de atâta vreme fără speranță. Traducerea lui în practică va vindeca și trebuie să vindece întreaga viață a poporului nostru!
Este desemnat ca element care ar trebui în mod special fondat Consiliul cultural: anul acesta în luna mai s-a împlinit un an de când a fost fondat Consiliul cultural. Acest Consiliu a mocnit până s-a stins, azi este uitat. Cel mai puțin l-au înțeles cei care s-au aflat, prin viața științifică sau artistică, în demnități în Consiliu.
Este necesar să tratăm aceste lucruri cu deosebită seriozitate! Oamenii găsesc că este incomodă această luare în serios. Ei ar vrea să creadă că lucrurile pot merge mai departe în același ritm. Nu, nu va putea merge mai departe în același ritm! Dacă se va continua în acest fel, fără impulsurile venite din lumea spirituală, se va putea face industrie, vor putea exista bănci, vor putea exista universități în care se vor preda toate științele posibile, se vor putea exercita mai departe celelalte profesiuni ‒ totul va conduce la decadență, la barbarie, la apusul civilizației. Cine nu vrea să introducă în viața nemijlocită ceea ce poate veni din știința spiritului, acela nu vrea de fapt progresul, ci decăderea și se minte pe sine că după decădere poate veni o nouă ascensiune.
Acestea sunt lucrurile pe care am vrut să le subliniez aici, în mod special, din diferite puncte de vedere, cu prilejul sărbătorii Crăciunului. Lăsați-i pe ceilalți oamenii să urmeze mai departe în sensul vechi acele căi obișnuite, care au fost continuate în prezent ca o mare minciună de viață! Pe mine m-a întâmpinat această minciună de viață pe cand eram tânăr. La viață, la adevăr, la realitatea vieții mă pricepeam foarte bine, la nivelul cel mai internațional, și la tot ceea ce nu este legat de simpatia sau antipatia pentru o rasă umană oarecare, căci am fost multi ani educator într-o casă evreiască [Nota 70]. În fiecare an când venea vremea Crăciunului toate rudele, apropiate sau îndepărtate ‒ și toți aparțineau evreimii ‒, cumpărau cadouri de Crăciun și, în final, pomul de Crăciun. Și toate acestea erau făcute cum le făcea și restul populației care se numește creștină. Toate se făceau în onoarea celui care este cinstit prin fraza: „Azi ni s-a născut mântuitorul!” Atât de mult au devenit lucrurile frazeologie! Numai că nu se recunoaște cât de mult a devenit totul frazeologie, cât de mult au încetat a mai avea un conținut! În prezent, și de fapt de mult timp, este cu totul indiferent dacă cel pe care-l leagă un conținut al inimii de Mântuitorul se așază lângă pomul de Crăciun sau dacă face acest lucru unul care perseverează într-o afirmare care respinge pe Mântuitor. Lucrurile trebuie văzute cu seriozitate. A nu fi radical în această privință înseamnă a fi părtaș la vâslirea spre declinul omenirii.
Aceasta este ce am dorit să exprim la această sărbătoare a Crăciunului în cadrul acelui domeniu, în care nu există nimic de stil vechi. Nu găsiți nimic din stilurile arhitecturale vechi în clădirile noastre [Nota 71], în arhitectura noastră de la Goetheanum. Nu găsiți în ceea ce se află aici, în acest Goetheanum, din ceea ce era reprezentat prin obiceiurile vechi. Din această cauză există o ură împotriva acestui Goetheanum, venită din multe părți. Dar nici nu este permis să nu existe măcar un sălaș ‒ chiar dacă este urât de alții, chiar dacă se dorește atât de mult sfârșitul lui ‒, trebuie să existe un loc din care să se atragă atenția asupra a ceea ce este necesar omenirii actuale.
Goetheanumul nu conține nimic din obiceiurile vechi. Știința goetheanismului, care este practicată aici, de-abia conține ceva ce ar fi vechi. Când fondăm ceva pentru viața practică, ecoul pe care-l are arată chiar el că nu este în stil vechi. Dacă în obiceiurile de viață ale prietenilor antroposofi a fost cu adevărat depășit tot ce este vechi, asupra acestui lucru politețea conferențiarului antroposof impune tăcerea. Dar el ar vrea să poată pătrunde și în obiceiurile noastre, până jos, în modul de a trata copii, în ceea ce recunoaștem a fi o necesitate pentru evoluția umanității.
Anul pe care-l începem cu această sărbătoare a Crăciunului nu va fi un an ușor pentru dezvoltarea noastră antroposofică; va fi un an dificil. Forțele potrivnice nu vor pierde din forță, le va crește forța. Căci acele forțe care au interes să ruineze antroposofia sunt foarte active, sunt treze, așa cum am spus mai înainte. Aș vrea să vă amintesc că în acest loc stătea, când trebuia să fie fondat la Dornach Futurum-ul [Nota 72], iubitul nostru prieten Molt [Nota 73] și vorbea despre ceea ce trebuie să se întâmple și în viața practică. El avea desigur dreptate. După aceea am luat eu cuvântul și am spus că nu-mi este teamă de a încorpora în amenajări practice exterioare gânduri și idei și simțiri antroposofice; numai de un lucru mi-e teamă ‒ așa spuneam atunci ‒, că nu vom găsi un număr de oameni suficient de mare care să manifeste atâta vrednicie încât să poată realiza așa ceva.
Este chiar foarte necesar să aducem laolaltă oamenii vrednici din lume care pot dezvolta facultăți pentru ca ceea ce spune antroposofia ei să facă și practic, căci secolele mai noi nu au tocit numai știința umană, ci au reprimat, de fapt, și facultățile cu adevărat practice ale oamenilor. Și este necesar ca oamenii să încerce să extragă cu adevărat aceste forțe din cele mai adânci străfunduri ale ființei lor ‒ căci aici fiecare om are forțele necesare. Avem nevoie să scoatem o astfel de înnoire a forțelor practice exterioare ale umanității din interiorul cel mai adânc al omului. Ar trebui să asistăm la nașterea unei vrednicii care să iasă din interiorul omului, pentru a contracara nevrednicia care există, în prezent, în lumea exterioară. Această naștere trebuie să însoțească tot ce resimțim ca fiind dispoziție de Crăciun.
O personalitate tânără care studiază medicina a fost la mine acum câteva zile și s-a exprimat în legătură cu diferite necesități ale studiului său. Nu i-am putut spune decât: Cel mai rău lucru din ce se întâmplă în prezent este faptul că forțele umane de gândire nu sunt dezvoltate tocmai în domeniul științelor importante. Luați în mână o carte de terapie sau de patologic oarecare și foarte des veți găsi juxtapuse inima, plămânul, aparatul digestiv, ordonate după percepția sensibilă, pe cât posibil cu excluderea gândirii. Dacă vii cu o oarecare gândire, se întâmplă ce am pățit eu citind cartea lui Kurt Leese [Nota 74], licențiat în teologic. El spune: Lucrările lui Steiner sunt iritante și insuportabile, căci acesta vine cu gânduri care vorbesc despre tripartiția omului, și ar trebui să-ți închipui că cele trei segmente nu sunt alăturate, ci se află unul în altul. ‒ Aceasta este o piesă de bravură în domeniul gândurilor, este de părere licențiatul în teologie Kurt Leese.
Pentru cine devine în prezent licențiat în teologie la universitățile noastre, studiul îi desființează fundamental tocmai gândirea! Și atunci el consideră că este iritant și insuportabil daca i se cere să gândească; găsește că tocmai acest lucru este cel mai incomod. Veracitatea care apare chiar și la conducătorii creștinismului ca, de exemplu, la acel călugăr care nu spune că un om beat i-ar fi povestit că a fost făcută o statuie a lui Christos care sus are trăsături luciferice și jos trăsături animalice, ci o prezintă ca pe ceva pe care îl știe cu siguranță. Așadar, el prezintă într-o carte o minciună obiectivă, prin care vrea să caracterizeze antroposofia. Și oamenii iau drept bune astfel de lucruri, fără a critica, fără a se revolta împotriva lor. Credeți că poate apărea în ordinea socială vreo vindecare socială oarecare, când astfel de lucruri sunt posibile pe lângă ordinea socială? Dacă credeți acest lucru vă dăruiți unei speranțe deșarte. Este necesar ca omul să-și dezvolte simțurile sale sănătoase pentru ceea ce este buruiană morală. Nu discutăm dacă este atacată sau nu antroposofia, ci este vorba că apare o carte în care există nu unul, ci un număr mare de asemenea neadevăruri. Cine scrie astfel de neadevăruri în această carte le spune și în celelalte cărți ale sale. Acesta este un obicei. Și asemenea neadevăruri sunt puse la dispoziția tineretului. Acest lucru trebuie avut în vedere.
Dacă, în prezent, copilul din iesle are ceva de spus aceasta este: Este necesară o înnoire care să ducă la însănătoșirea zonelor celor mai adânci ale interiorului omului. Trebuie să ajungem la o nouă vestire a ceea ce, pe de o parte, a fost revelat păstorilor sărmani de pe câmp și, pe de altă parte, magilor înțelepți de la răsârit. Trebuie să putem înțelege ce este cu adevărat mântuitor, vindecător, în evoluția umană. Abia atunci vom fi demni să spunem: Ni s-a născut Mântuitorul. ‒ De acest lucru avem nevoie. Acest lucru am vrut să-l mai spun o dată, înainte de a trebui să întrerupem conferințele aici, pentru un timp foarte scurt.
