Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII

GA 203


CONFERINŢA I

Stuttgart, 1 ianuarie 1921

Să începem azi o cercetare legată de timpul sărbătorii, de acel timp care anual reînnoieşte amintirea şi evocarea Misteriului de pe Golgota, de asemenea şi resimţirea nemijlocită a acestui Misteriu.

De fapt, noi avem trei astfel de perioade de sărbătoare în cadrul evoluţiei creştine: sărbătoarea Crăciunului, sărbătoarea Paştilor şi sărbătoarea Rusaliilor.

Şi se poate spune că aceste trei sărbători îl aduc pe om, fiecare în alt fel, într-o relaţie cu ceea ce evoluţia creştină consideră a fi sensul întregii desfăşurări pământeşti. Aceste trei sărbători se deosebesc şi în ceea ce priveşte forţele sufleteşti umane de care sunt legate.

Sărbătoarea Crăciunului este legată mai mult de simţire. Este sărbătoarea care este, într-un numit sens, şi cea mai populară, pentru că înţelegerea ei cere o aprofundare a simţirii, o aprofundare a sentimentului şi pentru că reprezintă ceea ce-i este accesibil omului, în sensul cel mai larg.

Sărbătoarea Paştilor, care face necesar ca omul să se înalţe la o înţelegere a Misteriului de pe Golgota propriu-zis, a pătrunderii unei entităţi suprasensibile în evoluţia umanităţii, impune cele mai mari exigenţe înţelegerii umane.

Este o sărbătoare care ridică înţelegerea umană la nivelul cel mai inalt, ceea ce în general se şi împlineşte, dar care nu poate fi populară în acelaşi fel ca sărbătoarea Crăciunului.

Cea de a treia sărbătoare, Rusaliile, stabileşte mai ales o anumită legătură între voinţa umană şi lumea suprasensibilă, şi anume cu lumea căreia îi aparţine fiinţa lui Christos ca atare. Inducerea de impulsuri voliţionale care apoi sunt retransmise lumii este adusă în conştienţa omului prin înţelegerea corectă a sărbătorii Rusaliilor. Astfel, ceea ce s-ar putea numi taina creştină poate deveni evidentă prin aceste perioade de sărbătoare anuale. Felul în care Misteriul Crăciunului se adresează omului poate fi adus în faţa conştienţei în cele mai diverse moduri şi, în cursul anilor, am contemplat gândul Crăciunului din cele mai variate perspective, chiar cu prilejul sărbătorilor de Crăciun.

De această dată vrem să amintim ceva ce poate deveni limpede pentru oricine abordează Misteriul Crăciunului plecând de la Evanghelii. În Evanghelii ne sunt prezentate două vestiri ale naşterii lui Iisus Christos. Una dintre vestiri este cea care se adresează păstorilor sărmani de pe câmp, cărora un înger le vesteşte ‒ s-ar putea spune, în vis sau altcumva ‒ naşterea lui Iisus Christos. Avem de-a face în acest caz cu conştientizarea acestui eveniment cu ajutorul forţelor sufleteşti interioare care se găsesc într-o anumită stare, în cazul acestor păstori, în ambianţa locului naşterii lui Iisus Christos. În Evanghelii ne este prezentată şi o a doua vestire: aceea făcută celor trei regi sau magi de la răsărit. Ei urmează vestirii unei stele care le spune că Iisus Christos a apărut în lume.

Ni se indică, în două moduri, cum ajungea omenirea mai veche la cunoştinţele ei superioare. Este vorba aici şi de ceva care în prezent nu mai este privit în mod corect. În prezent, se imaginează frecvent că oamenii au o conştientizare, un gând şi că această conştientizare, acest gând, pe scurt, desfăşurarea forţelor sufleteşti interioare au fost în esenţă, de-a lungul secolelor sau mileniilor, chiar dacă în timpuri mai vechi erau mai primitive, la fel ca şi azi. Din ştiinţa noastră antroposofică a spiritului ştim felul în care dispoziţia sufletească a oamenilor a evoluat în cursul vremurilor, cum în timpuri de demult, aproximativ în mileniile al şaptelea, al optulea ale perioadei postatlanteene sau şi mai demult, omenirea privea în cu totul alt mod viaţa proprie, dar şi esenţa ambianţei, şi cum această dispoziţie sufletească s-a modificat apoi mereu, devenind, aşa cum o cunoaştem în prezent, cu ajutorul analizei raţionale a lumii, o concepţie pur senzorială pe care o avem în legătură cu aspectele exterioare ale ambianţei. Această evoluţie pleacă de la o anumită clarviziune instinctivă, mai veche, trecând prin dispoziţia noastră sufletească actuală, pentru ca în viitor să se reîntoarcă la un fel de clarviziune, la o vedere a lumii care însă atunci va trebui să fie străbătută de conştienţa deplină a omenirii.

În vremea desfăşurării Misteriului de pe Golgota pe Pământ, vechea clarvedere, care era o clarvedere instictivă, era deja în cea mai mare parte paralizată, ieşită din uz. Oamenii aveau de fapt o altă dispoziţie sufletească decât cea pe care o au cei de azi, dar nu mai aveau nici clarvederea veche; nu mai aveau nici formele vechi de analiză şi clasificare în cadrul diferitelor înţelepciuni ale lumii în domenii bine conturate. Atât vechile învăţături de înţelepciune promovate în diferitele culturi ca şi vechea clarviziune instinctivă se pierduseră, când omenirea a fost martora Misteriului de pe Golgota. Dar resturi ale acestora mai erau prezente, şi tocmai prin Evanghelii primim indicaţii clare, dacă le înţelegem în mod corect, că astfel de resturi erau prezente. Astfel de resturi se găseau la personalităţi izolate alese. Asemenea personalităţi alese special au putut fi păstorii sărmani care au posedat o anumită forţă clarvăzătoare izvorâtă din inimile lor pioase, care i-a năpădit ca un vis; au putut să fie şi personalităţi care ne sunt prezentate ca fiind situate în vârful scării sociale, cum erau cei trei magi de la răsărit, care au conservat din timpurile vechi capacitatea de a privi, printr-o anumită învăţătură de înţelepciune, mersul evenimentelor din lume. Şi, în felul acesta, păstorii sărmani au putut vedea printr-un fel de vieţuire onirică, printr-un fel de percepţie interioară venind spre ei ceea ce s-a împlinit prin evenimentul naşterii lui Iisus Christos. Pe de altă parte, cei trei magi de la răsărit puteau dezvolta o astfel de ştiinţă, încât, prin urmărirea fenomenelor cosmice, a fenomenelor cerului, îşi puteau actualiza faptele importante petrecute dincolo de mersul obişnuit al vieţii.

Suntem atenţionaţi, aşadar, asupra a două moduri de cunoaştere foarte precise dar deosebite între ele. Să examinăm mai întâi ceea ce era prezent la cei trei magi de la răsărit ca ultim rest al unei învăţături de înţelepciune.

Ni se arată cu claritate cum puteau aceşti magi să decodifice mersul stelelor. Aşadar, această descriere face trimitere la o astronomie veche, la o veche concepţie despre tainele lumii stelelor, în care se revelau şi tainele evenimentelor umanităţii. Această astronomie veche era altceva decât astronomia noastră. Şi astronomia noastră este profetică într-un anumit sens; ea poate prevedea eclipsele solare şi lunare şi alte lucruri asemănătoare. Dar ea este pur mecanic-matematică. Astronomia noastră vorbeşte exclusiv despre relaţiile spaţiale şi temporale, în măsura în care le putem da o expresie matematică. Dar o astronomie veche, o înţelepciune stelară veche, vedea din mersul stelelor cum se desfăşoară viaţa interioară umană în afara spaţiului şi a timpului, totuşi în spaţiu şi timp, având o importanţă deosebită. Dacă aducem în faţa conştienţei ştiinţa unei umanităţi mai vechi, constatărn că această înţelepciune stelară este ceea ce în esenţă dădea un conţinut acestei ştiinţe vechi. Oamenii cercetau prin intermediul stelelor ceea ce se întâmpla pe Pământ. Dar pentru ei lumea stelelor nu era o fiinţă abstractă, având caracteristicile unei maşini, aşa cum a devenit pentru omenirea actuală. Pentru ei, lumea stelelor era ceva plin de viaţă. Ei resimţeau pentru fiecare planetă în parte ceva fiinţial în lume. Într-un anumit sens, ei vorbeau cu fiecare planetă cu ajutorul unei limbi sufleteşti interioare, aşa cum în prezent vorbesc oamenii între ei cu ajutorul limbii exterioare.

Oamenilor le era clar că vieţuiau interior, sufleteşte, ceva care oglindea şi reda într-un anumit mod ceea ce se petrecea afară, în spaţiul nemăsurat, prin mersul stelelor. Era o concepţie vie, spiritualizată despre Cosmos. Omul însuşi se simţea integrat într-un mod spiritual, sufletesc, în acest Cosmos. Înţelepciunea legată de Cosmos era cultivată în şcoli numite şcoli de Misterii, în care elevii erau pregătiţi într-un mod deosebit, intim, interior pentru a putea înţelege mersul stelelor în aşa fel încât să le devină inteligibilă viaţa omului pe Pământ.

De ce natură erau aceste pregătiri? Aceste pregătiri erau făcute tocmai pentru cunoaşterea cerului stelar şi a acţiunilor sale, astfel încât omul încă de pe atunci, în vremea clarvederiî instinctive, era educat pentru o viaţă mai lucidă decât era viaţa exterioară normală. Masele largi aveau un fel de clarvedere instinctivă. Aceasta corespundea unei dispoziţii sufleteşti care era mai puţin lucidă decât este dispoziţia noastră sufletească normală. În timpurile vechi ale dezvoltării omenirii nu se putea gândi într-un mod atât de lucid, cum se poate face în prezent. Nu se putea ajunge, în acelaşi sens ca în prezent, la matematică, la geometrie. Întreaga viaţă a omului era, între naştere şi moarte, mai mult o viaţă de vis, care însă tocmai din această cauză percepea ambianţa într-un mod mai viu decât viaţa noastră cu totul lucidă. Particularitatea consta în aceea că diferiţii elevi ai Misteriilor, printre ultimele resturi ale cărora găsim oameni ca cei trei magi, erau introduşi în timpurile vechi, să spunem aproximativ până în mileniul al doilea sau chiar şi la începutul mileniului unu dinaintea Misteriului de pe Golgota, într-o ştiinţă cu totul asemănătoare ştiinţei noastre geometrice sau matematice.

Pentru omenirea exterioară, Euclid [ Nota 1 ] a prezentat geometria pentru prima oară. Acest fapt a fost însă numai o mijlocire a geometriei către marea omenire, omenirea exterioară. Ceea ce Euclid a prezentat ca fiind geometrie trăia deja cu milenii în urmă în Misterii; ea era comunicată numai elevilor aleşi (selecţionaţi) ai Misteriilor. Apare un lucru ciudat şi paradoxal: ceea ce, în prezent, la noi învaţă copiii, geometria noastră, modul nostru de calcul, în şcolile de Misterii învăţau oameni special aleşi, care fuseseră anume selecţionaţi, care erau consideraţi a fi, în cadrul masei, deosebit de apţi şi care erau preluaţi în Misterii.

Se poate auzi adeseori, în prezent, că în Misterii erau predate lucruri tainice. Potrivit conţinutului lor pur abstract, aceste lucruri tainice sunt aceleaşi care se predau şi azi copiilor. Nu sunt câtuşi de puţin altceva, iar caracterul lor tainic nu constă în aceea că aceste lucruri le-ar fi necunoscute oamenilor actuali, ci în modul în care le sunt aduse la cunoştinţă. Este cu totul altceva când li se comunică conţinutul geometriei noastre apelând pur şi simplu la raţiunea copiilor într-o perioadă în care omul trăieşte de la trezire până la adormire în conştienţa sa de veghe decât atunci când aceste lucruri erau comunicate unor oameni special aleşi, cu o conştienţă matură, în perioada vechii clarviziuni instinctive în care conştienţa se asemăna stării de vis. În general, nu există în prezent, în omenire, reprezentări corespunzătoare cu privire la aceste lucruri.

Există în literatura orientală o poezia adresată lui Varuna [ Nota 2 ]. Aceasta vorbeşte despre faptul că Varuna apare în aer, care străbate pădurile sub forma vântului, că Varuna apare în tunet, care coboară din apa norilor, că Varuna apare în inima umană, atunci când îşi adună puterile devenind voinţă, că Varuna apare în cer, când Soarele trece pe cer, că Varuna este conţinut în munţi, în sucul de Soma [ Nota 3 ]. În general, în cărţile actuale veţi găsi că de fapt nu se ştie ce ar fi sucul de Soma. Oamenii constată azi, în erudiţia lor, că nu s-ar şti ce este sucul de Soma, în ciuda faptului că există mulţi care-l beau cu litrul şi care dintr-un punct de vedere îl cunosc foarte bine. Dar este cu totul altceva să cunoşti lucrurile din punctul de vedere al Misteriilor decât a-l cunoaşte din punctul de vedere al conştienţei treze, într-o simţire profană. Puteţi citi, în prezent, despre piatra înţelepţilor [ Nota 4 ], care era foarte preţuită într-un timp anumit, când esenţa substanţialităţii era altfel înţeleasă decât este astăzi. Şi, la rândul lor, autorii care se ocupă de istoria alchimiei v-ar spune că nu se cunoaşte piatra înţelepţilor. Eu am făcut din când în când referire la ea în conferinţele noastre, spunînd că această piatră a înţelepţilor este bine cunoscută de cei mai mulţi oameni. Numai că ei nu-i cunosc esenţa din pricina căreia este numită astfel. Ea este foarte bine cunoscută celor mai mulţi oameni, întrucât o folosesc cu kilogramele.

În multe lucruri este uneori vorba de cu totul altceva decât îşi poate reprezenta concepţia noastră actuală abstract-teoretică şi străină de viaţă, de adevăr. În prezent, nici nu există o concepţie corectă care să poată prelua în stare de maturitate ceea ce se numeşte, într-o cu totul altă dispoziţie sufletească decât cea a omenirii actuale, ştiinţa noastră geometrică, matematică. Eu am atras atenţia asupra acestui caracter special al esenţei Misteriilor în scrierea mea Creştinismul ca fapt mistic. Numai că asemenea lucruri importante nu sunt înţelese de obicei în mod corect; ele nu sunt percepute, în general, cu o suficientă profunzime. Ceea ce ar trebui să fie înţeles este faptul că modul în care erau comunicate oamenilor lucrurile în tirnpurile vechi constituia caracterul de Misteriu. Şi aşa stăteau cu adevărat lucrurile în privinţa cercetărilor pur matematice, al căror conţinut de simţire şi deplin uman mai reverbera încă în sufletul lui Novalis [ Nota 5 ], când el resimţea în matematică o mare poezie, ceea ce cei mai mulţi oameni de azi sigur nu simt. Astfel era această cuprindere afectivă a lumii, în forme matematice, în care era introdus elevul vechilor Misterii. După ce acest mod de înţelegere matematică a Cosmosului era însuşit de elevul vechilor Misterii, el devenea un om cu o abordare a lumii asemănătoare cu cea care ne-a fost descrisă ca fiind a magilor de la răsărit. Atunci, matematica Cosmosului, care la noi a devenit ceva cu totul abstract, prezenta ceva esenţial, căci ceea ce dezvăluia era completat cu altceva, ce-i venea în întâmpinare. Şi, astfel, ceea ce corespundea ştiinţei exterioare a unei vechi culturi, care se păstrase în ultimele sale resturi pentru magi, care a ajuns până la magii de la răsărit, devenea prilejul pentru una dintre vestiri: vestirea prin învăţătura de înţelepciune, prin ştiinţa exterioară.

Dintr-un alt punct de vedere, viaţa interioară a tainelor umanităţii se putea dezvolta la oameni special predispuşi în această privinţă, cum erau cei care aveau să ne fie prezentaţi ca fiind păstorii de pe câmp. În acest caz, forţele interioare ce există în om trebuiau să atingă o anumită treaptă de intensitate. Atunci, ceea ce se întâmpla în omenire devenea clarvedere nemijlocită, percepţie imaginativă, instinctiv-imaginativă. În acest fel s-a vestit prin vedere interioară sărmanilor păstori de pe câmp ceea ce li s-a sintetizat în formula: „Dumnezeu se revelează în înălţimi cereşti, şi prin El poate fi pace pe Pământ pentru toţi oamenii de bunăvoinţă“.

Aşadar, tainele lumii au vorbit atât părţii celei mai interioare a sărmanilor păstori de pe câmp cât şi părţii celei mai exterioare spre care se putea avânta înţelepciunea umană în acele vremuri; tainele lumii au vorbit, aşadar, atât păstorilor cât şi magilor de 1a răsărit. Şi astfel a fost vestit marele Misteriu al vieţii Pământului din două directii.   

Ce au vieţuit magii de la răsărit? Ce se dezvolta cu precădere la aceşti elevi prin faptul că matematica era introdusă în structura lor sufletească când aceasta atinsese deja un mare grad de maturitate? Kant spune despre cunoştinţele matematice că sunt a priori. Prin a priori el înţelege că ele sunt obţinute înainte de cunoaşterea exterioară, empirică, înainte de experienţă. Aceasta este o înţelepciune de cuvinte aparentă, rezultată din înlănţuiri de noţiuni abstracte, teorie fără acoperire. Prin a priori nu se spune nimic. Cuvântul primeşte un anumit sens abia atunci când poţi face referire din interiorul ştiinţei spiritului la faptul că matematica se ridică din noi, că ea este ceva care ajunge în conştiinţa umană dinspre interiorul omului. Dar de unde vine ea? Ea vine din trăirile pe care le-am traversat, înainte de concepţie sau de naştere, în lumea spirituală. Atunci trăiam în marele, întinsul Cosmos. Acolo am trăit ceea ce puteam vieţui înainte de a avea ochii şi urechile noastre trupeşti. Acolo trăiam a priori prin raportarea la viaţa de pe Pământ. Ceea ce se trăieşte acolo a priori se dezvoltă în prezent, în mod inconştient pentru conştienţa noastră, din interior. Omul nu ştie că atunci când matematizează se înalţă în conştienţă vieţuirile dinainte de naştere sau de concepţie, în afară de cazul în care vieţuieşte, ca Novalis, printr-un fel de presimţire acest lucru. Pentru cel care poate înţelege aceste lucruri în mod corect, cunoaşterea matematică este deja o dovadă a faptului că înainte de concepţie s-a aflat într-o lume spirituală. Pentru cine aceasta nu este o dovadă în favoarea unei vieţi prenatale, există explicaţia că ei nu gândesc suficient de profund asupra fenomenelor vieţii, că nu ştiu care este originea a ceea ce este matematic.

Elevii vechilor Misterii, care se aflau în acea stare de înţelepciune aşa cum ea se păstrase ca ultime rămăşiţe la magii de la răsărit, obţineau prin aceasta o impresie clară: Dacă privim stelele astfel încât să le străbatem cu liniile matematice, cu calculul nostru, atunci aşternem peste depărtările spaţiale exterioare acea lume în care am trăit înainte de naşterea noastră. Şi astfel ajungea câte un elev al sfintelor Misterii să-şi spună: Acum, trăiesc aici, pe Pământ, privesc cu ochii mei afară în spaţiul cosmic, observ ceea ce este spaţial în jurul meu. Şi eu am trăit în interiorul acestor fenomene ale Cosmosului înainte de naşterea sau concepţia mea. Acolo am numărat eu însumi, de la stea la stea, ceea ce aici îmi actualizez numai în copii imagistice prin matematică; acolo mă deplasam eu însumi, grăbindu-mă să trec cu forţele interioare de la stea la stea; acolo trăiam în ceea ce acum construiesc. Tot ceea ce oamenii vieţuiseră înainte de naştere sau concepţie devenea prin aceasta prezent. Din această cauză, ei acceptau acest lucru într-un sens sacru. Tot din această cauză, ştiau, de asemenea, că este lumea în care ei au trăit înainte de a fi păşit pe Pământ, lumea spirituală, cea în care acum se integrează. Această cunoaştere a lumii pe care omul o vieţuieşte înainte de a păşi pe Pământ era prezentă ca un ultim rest la magii de la răsărit; prin ea, ei recunoşteau apropierea entităţii Christos.

De unde venea oare entitatea Christos? Venea din acea lume pe care o vieţuim între moarte şi o nouă naştere şi s-a unit cu viaţa pe care o parcurgem între naştere şi moarte. Acea ştiinţă care se ocupă de lumea pe care o vieţuim între moarte şi o nouă viaţă poate dezvălui din această cauză ceva cum este Misteriul de pe Golgota. Prin intermediul acestei ştiinţe ne-a fost vestit, aşadar, Misteriul de pe Golgota, Misteriul Crăciunului.

În timp ce omul trăieşte aici, pe Pământ, şi desfăşoară ceea ce-i furnizează cunoştinţele sale despre lumea înconjurătoare, care sunt impulsurile pentru acţiunile sale, pentru viaţa sa socială, el mai vieţuieşte în sine în mod inconştient şi altceva. El nu ştie, dar exact aşa cum vieţuieşte postacţiunile vieţii sale prenatale vieţuieşte şi ceea ce trece apoi prin poarta morţii, devenind conţinutul vieţii de după moarte. Acestea sunt forţele care sunt prezente ca germeni deja între naştere şi moarte şi care înfloresc deplin abia în viaţa de după moarte. Aceste forţe acţionau cu o mare intensitate în vechea clarviziune instinctivă; şi mai acţionau ca ultim rest la sărmanii păstori de pe câmp prin pioşenia lor deosebită. Noi trăim în aceste forţe mai ales între adormire şi trezire, când sufletul nostru se află în afara corporalităţii şi trăieşte în spaţiul exterior. Atunci el trăieşte la fel cum va trăi din nou după ce îşi va depune corpul fizic exterior, după moarte. Aceste forţe care din viaţa de vis sau din cea de somn profund pot pătrunde în situaţii speciale în viaţa de veghe erau foarte active în vechea clarviziune instinctivă. Sărmanii păstori vieţuiau aceste forţe şi în ei se dezvăluia ceea ce le putea vesti, din altă direcţie decât celor trei magi, Misteriul de pe Golgota.

Ce afli prin acele forţe care sunt proprii omului mai ales între moarte şi o nouă naştere, când ele sunt activate în viaţa dintre naştere şi moarte, ca la magii de la răsărit? Afli ce se întâmplă în afara terestrului. Eşti condus de la Pământ în lumea stelelor, în care te găseşti între moarte şi o nouă naştere. Aceasta era lumea în care au fost introduşi magii de la răsărit, în drumul de la Pământ în spaţiul ceresc.

Ce afli prin acele forţe care urcă interior mai ales în viaţa de vis, care vin mai ales din interiorul omului? Afli ce se întâmplă în interiorul Pământului. Aici acţionează cu precădere forţe telurice, acele forţe pe care noi le obţinem prin viaţa noastră, prin sălăşluirea în corpul nostru. Acestea acţionează mai ales în ceea ce vieţuim între adormire şi trezire. Şi în acest caz ne aflăm în lumea exterioară, dar cu precădere în acea lume exterioară care aparţine Pământului.

Veţi spune: Faptul că ne aflăm în afara corpului nostru este contrar adevărului. ‒ Aceasta nu este nicio contradictie. Întotdeauna percepi numai ceea ce este în exteriorul tău; lucrul în care trăieşti nu-l percepi. Numai acei oameni care sunt neştiutori în anumite domenii şi care ar vrea să dezvolte o ştiinţă bazată pe pură frazeologie reuşesc să treacă uşor peste asemenea lucruri, folosind fraze ca: Nu poate fi vorba de a fundamenta o ştiinţă a spiritului cu o cunoaştere obţinută în afara omului, căci ceea ce este important este ca omul să obţină o ştiinţă a naturii exterioare prin ceea ce are interior. ‒ Da, cu un asemenea torent de fraze poţi fonda în prezent şcoli de înţelepciune [ Nota 6 ], dar rămâi un simplu producător

de fraze, chiar dacă întemeiezi şcoli de înţelepciune. Căci, dacă înţelegi problema în mod corect, poţi spune chiar: Da, lumea trebuie s-o descrii din interior, pentru a ajunge la suprasensibil; dar atunci trebuie să pătrunzi mai întâi în interior, şi ceea ce eşti exterior trebuie să observi din corp, trebuie să contempli înapoi. Vorbele lui Keyserling despre o observare din anumite puncte de vedere sufleteşti nu vor de fapt să pătrundă în interiorul omului, ci se folosesc de fraze goale. Din această cauză lucrurile stau astfel: când ne aflăm în starea dintre adormire şi trezire privim înapoi şi simţim întru câtva înapoi în trupul nostru. Simţim, aşadar, acel lucru în care trupul nostru este legat cu Pământul; doar el este din pământ. Păstorii sărmani de pe câmp au resimţit de fapt într-o stare  de vis revelaţia Pământului din corpul lor, în timp ce percepeau ceea ce se întâmpla ca fiind vocea îngerului.

Corespunde întru totul Misteriului de pe Golgota faptul că revelaţia a venit din două direcţii: cea a magilor din astronomie şi cea a păstorilor din revelaţia Pământului. Căci soseşte o fiinţă cerească, o fiinţă care până atunci nu aparţinuse Pământului. Acest lucru trebuie să fie recunoscut ca venind din înţelepciunea cerească. Aici înveţi să recunoşti că ceva coboară din cer. Dacă ai înţelepciunea ciobanilor, înveri să cunoşti Pământul; te simţi inclus în frământarea şi viaţa Pământului care percepe sosirea fiinţei cereşti. Din altă direcţie vine aceeaşi vestire. Într-un mod minunat, ceea ce este vestit oamenilor a fost perceput din două direcţii, ca eveniment unitar.

Dacă privim acum la felul în care omenirea a primit Evenimentul de pe Golgota trebuie să spui: În ambele direcţii erau prezente numai resturi ale vechii înţelepciuni. Am atras deja atenţia asupra modului în care Misteriul de pe Golgota a fost înţeles cu ajutorul resturilor vechii înţelepciuni, mai întâi cu o anumită gnoză, în primele secole ale calendarului nostru. Apoi s-a încercat tot mai mult să se pătrundă în Evenimentul de pe Golgota cu simpla analiză, cu dezmembrarea pe calea raţiunii a faptelor. Iar în secolul al XIX-lea şi-a făcut treptat apariţia naturalismul, în acest domeniu al mărturisirii de credinţă. Nu s-a mai înţeles nimic din conţinutul suprasensibil al Evenimentului de pe Golgota. Christos a devenit un simplu om înţelept din Nazaret, conceput naturalist. A devenit necesară o nouă cuprindere spirituală a Misteriului de pe Golgota. Nu trebuie confundat Misteriul de pe Golgota cu poziţia pe care o adoptă oamenii în înţelegerea pe care o au privitor la acest fapt.

Predispoziţii ca cea pe care o aveau păstorii de pe câmp, cum au avut-o magii de la răsărit erau prezente ca ultime resturi în timpul în care a avut loc Evenimentul de pe Golgota. Toate aceste lucruri s-au modificat în cursul evoluţiei omenirii. Lucrurile se schimbă şi suferă metamorfoze.

Ce a rezultat din înţelepciunea magilor de la răsărit? A rezultat matematica noastră, cu astronomia ei. Magii aveau o ştiinţă supraterestră care era, în fond, o amintire grandioasă a vieţii prenatale. La noi, acest lucru s-a restrâns şi a devenit înţelegere matematic-mecanică a cerului, în care nu mai aplicăm fenomenelor exterioare decât legile matematicii, ale mecanicii. Ceea ce se ridică din interiorul nostru, atunci când privim spre ceea ce ne-a rămas ca astronomie matematică, este metamorfoza actuală a ceea ce posedau magii.

Iar dacă privim la ceea ce este cunoaşterea noastră exterioară prin simţuri ‒ pură percepţie optică, pură percepţie auditivă ‒, vedem că ea este percepere exteriorizată a cunoaşterii interioare a păstorilor. Ceea ce încă le mai dădea păstorilor de pe câmp tainele interioare ale existenţei terestre, ne permite să privim cu răceală lumea exterioară cu observaţia noastră naturalistă. Observaţia noastră naturalist-ştiinţifică este fiica înţelepciunii păstorilor. Totuşi fiica arată foarte diferit de mamă. Iar matematica, devenind astronomie, este fiica înţelepciunii magilor. Omenirea a trebuit să treacă prin aceste etape. Când cercetătorii noştri ai naturii stau în laboratoare cu cercetarera lor aridă, sau în clinici, ei nu mai au nimic în comun cu păstorii, dar reprezintă metamorfoza în linie dreaptă a înţelepciunii păstorilor. Iar matematicienii noştri sunt urmaşii coborâtori în linie dreaptă ai magicienilor de la răsărit. Exteriorul a devenit interior, interiorul a devenit exterior. Şi prin aceasta ne-am îndepărtat în fapt foarte mult de înţelegerea Misteriului de pe Golgota; acest lucru ar trebui să-l conştientizăm. Da, ne-am îndepărtat foarte mult de această înţelegere. Poate că cel mai mult s-au îndepărtat însă de această înţelegere cei care se numesc în mod oficial, în prezent, predicatorii şi vestitorii creştinismului

Cu acele forţe de cunoaştere şi simţire şi cu acele forţe ale credinţei care sunt prezente acum în oameni, Evenimentul de pe Golgota nu mai poate fi întrevăzut în adevărata sa esenţă. Înţelepciunea magilor a devenit matematica aridă, iar cerul nu mai este privit decât prin imaginile acesteia; ea a devenit interioară. Ceea ce a fost interior trebuie să prindă din nou viaţă. Ceea ce este exterior trebuie să se construiască din nou din interior.

Încercaţi acum să înţelegeţi, din acest punct de vedere, conţinutul unei cărţi cum este Ştiinţa ocultă. Magii supervizau lumile stelare; ei vedeau în aceste lumi stelare spiritualul pentru că puteau privi în ele înainte de naştere. Acest lucru a devenit abstract în matematica noastră. Dar aceleaşi forţe pe care le dezvoltă matematica noastră pot fi revitalizate, intensificate, în clarvederea imaginativă. Atunci, din interiorul nostru se naşte o lume pe care, cu toate că o creăm din interior, o putem privi ca fiind lumea exterioară, care pentru noi, antroposofii, este Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus, Vulcan. Vedem cerul prin clarvedere interioară, la fel cum magii de la răsărit percepeau prin vedere exterioară tainele Misteriului de pe Golgota. Exteriorul a devenit interior, a ajuns până la abstracţiunea matematicii; aşadar, trebuie din nou lărgit interiorul până la universul exterior, încât vederea interioară să conducă la o nouă astronomie, la o astronomie vieţuită interior.

Numai printr-o astfel de adresare către o nouă înţelegere a lui Christos umplem în prezent cu un anumit sens ceea ce este sărbătoarea Crăciunului. Mai are oare în prezent, pentru cei mai mulţi oameni, Crăciunul un sens deosebit? A devenit o tradiţie foarte frumoasă, care nu este încă foarte veche, este de-abia de 150 de ani, aceea de a face din pomul de Crăciun un simbol al sărbătorii Crăciunului. Pomul de Crăciun a apărut abia în secolul al XIX-lea. Ce reprezintă el? Putem face efortul de a găsi sensul pomului de Crăciun. Când ştim cum nuiaua mică pe care a purtat-o în braţe mai întâi Knecht Ruprecht, Sfântul Nicolae, la 6 decembrie, a crescut, devenind pom, când urmărim istoria pomului de Crăciun ajungem la concluzia că el are legătură în mod nemijlocit cu pomul Raiului. Conştienţa umană se întoarce spre pomul din Paradis, spre Adam şi Eva. Ce înseamnă aceasta? Este un aspect al modurilor în care este vestit Evenimentul de pe Golgota în vremea noastră.

Se face o întoarcere de la Misteriul de pe Golgota spre creaţia lumii, spre punctul de plecare al lumii. Nu se înţelege sensul mântuirii lumii şi se priveşte din nou spre Dumnezeu, creatorul lumii. Aceasta se exprimă prin aceea că treptat dispare simbolul propriu-zis al Crăciunului, simbolul ieslei, care era atât de extraordinar prezent în jocurile de Crăciun ale secolelor creştine timpurii, în timp ce apare pomul de Crăciun care, de fapt, este pomul din Paradis. Vechea religie a lui Iahve a reapărut în locul religiei lui Christos şi pomul de Crăciun este simbolul acestei înălţări a religiei lui Iahve. Numai că această religie a lui Iahve este privită în mod diferit de oameni. Căci Iahve a fost preaslăvit cu drept cuvânt ca ceea ce este unitar într-un timp în care poporul său se simţea popor unitar, care nu privea dincolo de graniţele sale şi care se afla în aşteptarea momentului în care va umple tot Pământul.

În vremurile noastre, oamenii vorbesc de Iisus Christos şi îl venerează pe Iahve. Diferite naţiuni, aceasta s-a văzut foarte bine în război, au vorbit de Christos; era însă numai zeul primordial, zeul care trăieşte în natură, Iehova. Pomul de Crăciun, pe de o parte, zeii naţionali, pe de altă parte, care nu se înălţau până la esenţa creştinismului, au fost elementele prin care oamenii s-au întors de la înţelegerea Misteriului de pe Golgota la cuprinderea unui timp mult mai vechi. În valorificarea principiului naţionalităţii, în precizarea că fiecare popor îşi urmează propriii zei, este făcut un pas înapoi spre vechea religie a lui Iahve. De regulă, cei care vor să-l venereze într-o formă naţională oarecare îl contestă pe Christos.

Ceea ce trebuie avut în vedere este faptul că în fiecare fel de vestire, în vestirea păstorilor şi în cea a magilor, este dat ceva foarte general uman; căci Pământul este comun tuturor oamenilor. Şi în timp ce păstorii au primit vestirea Pământului, această vestire nu poate diferi în funcţie de popor, nu se poate diferenţia de la un popor la altul. Şi în timp ce magii au primit marea vestire solară, cerească, ei au primit şi ceva general uman. Căci dacă Soarele luminează teritoriul unui popor el luminează apoi şi teritoriul altui popor. Cerul este comun tuturor, Pământul este comun tuturor. În creştinism se pune în mişcare ceea ce este general uman. Acest lucru îl indică şi acea reprezentare de Crăciun care se prezintă în dubla vestire. Astfel de lucruri care erau deplin inteligibile pentru o dispoziţie sufletească cu totul diferită devin în prezent din nou inteligibile prin ştiinţa spiritului.

Dar cum este tratată această ştiinţă a spiritului?

Ea este tratată foarte ciudat tocmai de cei care se numesc reprezentanţii oficiali ai creştinismului. Există desigur şi printre ei unii care au văzut acel grup statuar de la Dornach ce are în mijloc figura lui Christos şi care va trebui amplasat la capătul răsăritean al Goetheanumului. Dumneavoastră ştiţi că atunci când prezint această figură a lui Christos eu spun că partea de sus întruchipează o faţă ideală umană, care îmi apare mie ca fiind adevăratul chip al lui Christos. Cei care au văzut acea figură îşi vor aminti că este o faţă pur umană, idealizată. Lucrarea a mai avansat în ultima vreme dar ea a fost prezentată doar parţial, de aceea arată în partea de jos ca o buturugă de lemn, aşa cum au lăsat-o muncitorii. Partea de jos va trebui în final să exprime voinţa de păşire. Această figură este flancată sus de două siluete luciferice, care sunt separate de figura lui Christos, iar jos de două siluete ahrimanice. ‒ Există un anumit predicator misionar cu numele Frohnmeyer [ Nota 7 ]. Acesta a publicat o cărticică despre teosofie. Ea tratează într-un mod cu totul exterior şi antroposofia. El spune ‒ şi nu ca şi cum cineva i-ar fi relatat aceste lucruri, ci ca şi cum ar fi fost el însuşi acolo şi le-ar fi văzut ‒ că la Dornach este reprezentat un Christos care în partea de sus prezintă trăsături luciferice şi în partea de jos trăsături animalice.

Am auzit adeseori o povestire despre faptul că îţi poţi testa uneori propria stare sufletească seara dacă, venind acasă, te culci în pat şi pui jobenul pe pătură. Dacă vezi pur şi simplu jobenul, înseamnă că eşti lucid, dacă îl vezi dublu, atunci sigur eşti beat. ‒ Deci, cine vede la Dornach figura lui Christos sus cu trăsături luciferice şi jos cu trăsături animalice, acela este cu siguranţă în situaţia omului care vede două jobene.

Lucrul are un fond foarte serios, căci acestea le scrie un om care este predicator misionar creştin. Ele apar într-o scriere în care se găsesc şi alte lucruri cu acelaşi conţinut de adevăr. Omul respectiv a fost făcut acum câtva timp doctor în teologie. El predă într-o facultate de teologie, unde este înscris ca docent. Vă puteţi imagina cu ce conţinut de adevăr poate fi pătrunsă învăţătura predată de un om care are o astfel de legătură cu adevărul şi care spune că el ar fi văzut ceea ce descrie.

Aşa stau în prezent lucrurile cu veridicitatea celor care vor să reprezinte oficial creştinismul. Vă întreb: Oare nu dovedesc aceşti reprezentanţi creştini, adică anticreştini ‒ anticreştini din pricina simţului lor neadevărat, mincinos ‒, necesitatea unei înnoiri a creştinismului? Nu sunt aceşti învăţători dovada vie a faptului că creştinismul necesită o înnoire? Poate acesta este şi motivul pentru care avem în aceşti oameni duşmanii cei mai categorici; trebuie să iasă la iveală ce fel de creştini sunt aceşti oamenii Acest lucru ei, desigur, nu îl vor. Ei vor să pescuiască mai departe în ape tulburi, vor să răspândească peste tot defăimările şi neadevărurile lor şi apoi să se prezinte ca luminători ai creştinismului.

Să înscriem azi acest lucru în inimile noastre: avem nevoie, atunci când ne gândim la Misteriul de Crăciun, să privim efectiv spre o naştere. Nu trebuie numai să sporovăim despre sărbătoarea Crăciunului, ci avem nevoie să privim spre ceva care trebuie să renască în timpul nostru. Adevăratul creştinism, în adevăr, trebuie să renască. Avem nevoie de o sărbătoare a Crăciunului cosmic. Ştiinţa spiritului vrea să fie cea care pregăteşte în mod corect o sărbătoare a Crăciunului cosmic printre oameni.