Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII

GA 203


CONFERINŢA a III-a

Stuttgart, 9 ianuarie 1921

Ultima oară am atras atenţia asupra modului în care din încorporarea sufletelor trebuie înţelese relaţiile de pe Pământul civilizat actual. Am subliniat cum adevărurile antroposofice trebuie văzute în adevărul exterior, cum trebuie luat în serios ceea ce ne împiedică, ceea ce ne face să fim reţinuţi faţă de acestea, de exemplu de a lua în considerare evoluţia istorică a omenirii, aşa cum se face frecvent, în prezent, numai ca pe un fel de continuă acţiune a forţelor perceptibile în cursul generaţiilor. Trebuie să fii întru totul lămurit asupra faptului că ceea ce curge odată cu sângele de-a lungul generaţiilor nu explică evenimentele prezentului. Aceste evenimente se explică exclusiv, atunci când eşti conştient de aceasta, prin aceea că sufletele vin din regiuni cu totul diferite de cele în care au trăit strămoşii corporali ai umanităţii actuale, de pe un anumit teritoriu. Am încercat să răspândim oarecare lumină privitor la acest fapt. Astăzi vreau să discut dintr-un alt punct de vedere această situaţie pe care am caracterizat-o pentru existenţa noastră pământeană.

În acest context, va trebui să fac referiri la unele aspecte expuse în conferinţe anterioare. În prezent primim tot mai multe impulsuri interioare, pentru a fi corespunzători sarcinilor prezentului. Acest a fi corespunzător nu poate exista, dacă doar puţini oameni au, cu toată seriozitatea, presentimenul a ceea ce reprezintă sarcinile prezentului. Trăim într-o perioadă în care mulţi oameni trebuie să conştientizeze ce trebuie să se întâmple. Din această cauză trebuie ca un număr cât mai mare să înţeleagă ceea ce trebuie ştiut, vrut, simţit în prezent, pentru ca omenirea să poată ajunge la un fel de evoluţie. Căci a nu vrea să urci înseamnă, în prezent, a vrea să cobori.

Dar mai există şi o altă cunoaştere cu privire la încorporarea sufletelor decât aceea despre care am vorbit ultima oară.

Am spus, în conferinţe anterioare, că poate fi clar remarcat, pentru cercetarea din cadrul ştiinţei spiritului, cât de multe suflete care trebuie să coboare acum din lumile spirituale în corpuri fizice contemplă această încorporare cu un fel de repulsie, cu un fel de antipatie. În prezent există ‒ şi la baza acestui fapt se află condiţiile pământeşti actuale ‒ un fel de repulsie a sufletelor omeneşti de a reveni în corpuri fizice. Se înţelege de la sine că, vorbind despre aceasta, relatăm despre trăiri sufleteşti care au premers încorporării în corpuri fizice şi care nu aparţin memoriei obişnuite, actuale, astfel încât ceea ce caracterizăm în felul acesta le este inconştient multor oameni de azi. Dar poate fi conştientizat dacă ceea ce a luat naştere prin cercetarea spiritului poate fi comparat cu fenomenele actuale, cu fenomenele prezentului. Noi trebuie să luăm foarte, foarte în serios această comparare a cunoştinţelor ce vin din cercetarea spritului cu fenomenele prezentului.

În fond, prezentul este un timp care nu se apropie de om aşa cum s-au apropiat de aceştia timpurile trecute. Dumneavoastră ştiţi că sunt cu totul împotriva folosirii expresiei „perioadă de tranziţie“ ‒ totdeauna trăieşti într-o perioadă de tranziţie. Este vorba de ce se tranzitează. Este mai puţin cazul să se lăbărţeze fraza în speculaţii despre faptul că trăim într-o fază de tranziţie, cât să se recunoască ce ne vine din trecut şi trebuie depăşit în acest prezent, ce trebuie pregătit pentru viitor. Şi trebuie spus că secolul al XX-lea, în care existăm, este astfel organizat în legăturile lui cu omenirea care se dezvoltă, încât, prin faptul că aceasta trăieşte parţial în acest secol, acele suflete care sunt în corpuri fizice trebuie să afle ceva cu totul special prin această viaţă pe Pământ. Vieţuirile trebuie să fie importante, într-un anumit mod hotărâtoare. Încercaţi să comparaţi ceea ce poate fi vieţuit în prezent cu vieţuirile umanităţii din timpurile anterioare şi veţi descoperi că se vorbeşte poate în mod uşuratic despre unele aspecte când se spune: Ceea ce s-a întâmplat până acum, în secolul al XX-lea, nu suferă nicio comparaţie cu evenimentele acelei istorii care este consemnată în analele umane. ‒ Dar tocmai când pătrunzi mai adânc în evenimentele prezentului trebuie să observi că în timpul nostru trebuie să se afle pentru omenire experimentarea unor lucruri care nu se lasă comparate cu aspectele timpurilor anterioare.

Pentru a întări cele afirmate acum s-ar putea selecţiona multe dintre fenomenele prezentului. Dar nu vreau să ating decât puţine din acestea. Tocmai din punctul de vedere al zonei Pământului în care trăim, şi contemplând lucrurile pentru moment mai mult din punct de vedere spiritual, putem spune: Luat în fond, este ceva poate înspăimântător faptul că în această Europă Centrală s-au petrecut cu o viteză atât de fantastică transformările care au avut loc începând aproximativ de la mijlocul secolului al XIX-lea până în secolul nostru, al XX-lea. Numai că în general nu se ia în seamă tot ce s-a întâmplat aici. Cel care are fler pentru aşa ceva poate compara întregul mod în care gândeau oamenii din centrul Europei acum 70, 80 de ani şi modul în care gândesc în prezent, dar mai ales cum simţeau atunci şi cum simt azi. Este o deosebire exterioară foarte clară. Dispoziţia sufletească a omenirii din Europa Centrală s-a schimbat radical. La aceasta se mai adaugă ceva. Sigur, majoritatea oamenilor sunt ca adormiţi faţă de evenimentele cele mai importante; ei nu le observă. Totuşi evenimentele sunt prezente. Există astăzi scrieri bine intenţionate, care emană mai mult de la oamenii regiunilor vestice, englezi, americani, care sunt pline de compasiune pentru situaţia materială a omenirii central-europene. Acest lucru este corect. Dar ce se află la baza acestui curent spiritual este ceva care ar trebui să fie urmărit cu cea mai mare atenţie. Căci acestei Europe Centrale care azi, mai mult ca oricând, este plasată la locul decisiv dintre Orient şi Occident ‒ înţeleg prin Occident mai mult acele ţinuturi în care tonul este dat de elementul anglo-american ‒, dacă se iau în considerare în prezent condiţiile exterioare, pare să trebuiască să i se acorde atenţie pentru modul său spiritual specific. Vă rog, mai ales, să nu înţelegeţi greşit ceea ce spun acum. Sigur, poţi avea o înţelegere deplină pentru necesităţile materiale, şi nu este chiar atât de greu s-o ai în prezent, în vremea mizeriei şi a lipsurilor; dar necesitatea spirituală este ceva care trebuie focalizat înainte de orice.

Încercaţi totuşi, fără a asculta ceea ce se spune din cauza prejudecăţilor care există poate în sufletul dumneavoastră, să înţelegeţi ce poartă în ele evenimentele actuale pentru destinul Europei Centrale din punct de vedere spiritual. Oare nu tinde totul spre desfiinţarea, eliminarea de pe Pământ a acestei spiritualităţi central-europene? Ar trebui, dacă se focalizează fără prejudecăţi acest fapt, să resimţi aprinzându-se în tine impulsul de a face tot ce se poate pentru menţinerea în continuare a acestei spiritualităţi cu adevărat central-europene. Dacă nu vor exista dezvoltări de forţă foarte importante, atât estul cât şi vestul Pământului se vor lega, peste Europa Centrală, mai întâi probabil într-o duşmănie formidabilă, dar mai apoi, trecând dincolo de duşmănie, spre un curent care, de fapt, nu trebuie să fie vrut de Europa Centrală, spre un curent care vrea să existe apoi ca fiind cultura lumii, civilizaţia lumii. Iar ceea ce vă spun acum este legat de repulsia pe care o au suflete ce coboară în prezent pe Pământ faţă de încarnarea în corpuri fizice actuale. Nu numai acele suflete despre care nu de mult am spus că provin în mare parte din Europa Centrală mai veche, apoi au migrat spre răsărit cu întruparea lor actuală, suflete care de fapt nu au avut prea multă plăcere să fie în aceste corpuri, ci şi acele suflete care se află în regiunile vestice, în America, în părţi întinse din Anglia care, după cum ştiţi, au trăit mai demult în corpuri orientale nu şi-au contemplat încorporarea în timpurile mai vechi ale Pământului cu deplină simpatie. Dacă este îngăduită expresia, nici sufletele Răsăritului, nici cele ale Apusului nu trăiesc în mod cu totul normal în aceste trupuri. Acest lucru se poate observa în mod clar dacă abordăm civilizaţia actuală cu mijloacele ştiinţei spiritului.

Avem înainte de orice aceşti oameni ai Răsăritului. Din diferitele descrieri ale istoriei culturii de pe poziţiile ştiinţei spiritului, ştim în ce trupuri locuiesc aceste suflete. Aceste suflete ale Răsăritului nu au, desigur, un interes comun, dar există un interes dominant până în ţinuturile răsăritene europene. Aceste suflete, suflete dătătoare de ton, trag din antipatia lor faţă de încorporarea actuală consecinţa de a nu se transpune integral în teatrul acţiunii evenimentelor terestre, de a nu epuiza faptele acestor evenimente terestre. Este o repulsie înnăscută a sufletelor Răsăritului faţă de cunoaşterea şi coacţionarea cu ceea ce a devenit în Europa Centrală şi în Apus cultură exterioară, ştiinţe ale naturii, tehnică exterioară etc. Şi atunci se poate spune: În totală opoziţie cu ceea ce în timpuri mai vechi a fost cea mai bună dispoziţie sufletească în centrul Europei, în prezent vedem, din condiţiile încorporării descrise ultima oară de mine, cum numeroase suflete ale Europei Centrale sunt cuprinse de această respingere de a se încadra în condiţiile prezentului. ‒ Să contemplăm fără prejudecăţi timpul nostru. Mulţi oameni vor, într-un mod cu totul greşit, să se retranspună sufleteşte în concepţia spirituală a Orientului, simt chiar un imbold mistic de a nu participa la ceea ce se întâmplă în prezent în lumea exterioară, ar vrea să se piardă într-o contemplare a vieţii mistic-exaltată, ar vrea să introducă în viaţa noastră de o cu totul altă natură ceea ce era justificat cândva pentru viaţa orientală a timpurilor vechi, care acum a rămas în urmă, fiind în decadenţă.

Misticismul străin de lume este unul din lucrurile atât de nocive în prezentul nostru. Acest misticism este prezent sub diferite forme. El este prezent la cei care adoră tot felul de concepţii despre spirit prelucrate după modele orientale. El mai este însă prezent într-un mod care este mai puţin observat, şi care trebuie să ne preocupe. Pe tot Pământul civilizat, de la răsărit la apus, noi trăim în prezent într-o legătură cu totul uimitoare cu întreaga noastră civilizaţie, ba chiar cu viaţa, în general, trăim într-o relaţie uimitoare cu limbajul. Cu cât trecem mai departe spre Orient, cu atât observăm mai mult strădania de a nu lăsa limbajul să coboare în plan fizic, de a lăsa limbajul, vorbirea, să fie străbătută de o anumită parte a sufletului, de a nu-1 lăsa să se epuizeze în cuvinte,  ci de a avea sentimentul că circulă pe deasupra, că nu trece în întregime în cuvintele rostite. S-ar spune că este prezentă strădania de a nu vrea să se adapteze vorbirea la condiţiile planului fizic, ci de a o reţine în om pentru a se ajunge la exprimare în limbă mai mult a unor stări de vrajă. Trebuie să-ţi însuşeşti o privire critică pentru a vedea cât de mulţi oameni consideră că merită dispreţul cel care se străduieşte să-şi facă limbajul cât se poate de plastic. Ei găsesc acest lucru prea intelectualist, că reprezintă o prea mare coborâre a vieţuirii în condiţiile fizice. Ei ar dori să păstreze vorbirea într-o stare de semiobscuritate, într-o stare crepusculară. Ei găsesc că este poetic numai ceea ce menţine limba într-o stare crepusculară, le place o astfel de înăbuşire a elementului lingual. Strădania de a avea în orice cuvânt, în fiecare frază ceva care acoperă un adevăr trăit deplin este ceva care unor astfel de suflete nu le este simpatic. Asemenea suflete ar vrea să vorbească fără a convieţui cu ceea ce constituie scopul vorbirii ‒ cu realităţile. Această voinţă de a nu trăi cu realităţile este caracteristică pentru o mare parte a omenirii noastre contemporane. Şi este mai mult sau mai puţin o caracteristică a vorbirii însăşi, cu cât pătrundem mai mult spre răsărit.

Limbile vestice au, dimpotrivă, o altă caracteristică. Desigur, occidentalii se străduiesc să atingă realitatea cu ajutorul limbii, să se afunde în realităţi, dar ei nu-şi finisează limba, o lasă să se stingă, astfel încât, de fapt, se afundă în realităţi dar cu o limbă nefinisată suficient sub raport plastic, cu o limbă care nu include suficientă dragoste. Acest lucru se leagă de alte înclinatii ale Vestului. Din Apus a provenit, în esenţă, acel mod de abordare care, de fapt, nici nu urcă până la om. Este vorba în primul rând de darwinism, care conţine, fără îndoială, lucruri ce merită admirate, dacă este vorba să înţelegi lumea animală. Trebuie să urmărim mai puţin pe fanaticii darwinismului, decât darwinismul în sine. Există în darwinism multe lucruri demne de admirat care se referă la lumea animală, şi atunci eşti tentat să spui: Omul se află în vârful lumii animale. ‒ Dar prin aceasta nu se face nimic pentru a înţelege omul. Aceasta se întâmplă în Vest şi pe tărâm social. Vedem cum aici se pun în valoare concepţii care, de fapt, îl exclud pe om din câmpul observaţiei. Vedem cum în cadrul economiei sociale a Vestului omul nu joacă un rol special. Un rol important joacă ceea ce ţine exterior-material de om. Proprietatea privată este considerată, de fapt, ca reprezentând individualitatea în economie, nu omul. Şi nu se vorbeşte despre acea libertate care izvorăşte din întreaga fiinţă umană, ci numai despre libertatea economică. De la Adam Smith [ Nota 13 ] şi din vremuri ceva mai vechi, se vorbeşte despre libertatea economică, despre ceea ce omul are de aruncat în balanţa civilizaţiei prin faptul că posedă ceva, şi că posesiunea îi conferă independenţă economică etc. Dar nu se vorbeşte despre ce este, de fapt, omul, despre libertatea care izvorăşte din interiorul omului.

Toate aceste lucruri indică fenomene cu mult mai profunde. Acele suflete care se încorporează cu oarecare repulsie în corpuri orientale, pentru că le obligă la aceasta alte relaţii, au de fapt în mare măsură tendinţa de a nu lăsa capacităţile de cunoaştere ale acestor corpuri să ajungă la înţelegerea prezentului Pământului. Ele se străduiesc să menţină omul cu conştienţa sa în afara prezentului Pământului. Această dispoziţie sufletească este ceva în sensul cel mai clar luciferic şi acest luciferic adie dinspre Răsărit.

În Vest, dimpotrivă, în suflete există ceva în sensul cel mai clar ahrimanic. Ele nu vor să pună stăpânire pe corpuri în aşa fel încât să privească lumea cu simţurile deschise, ci se afundă în aceste corpuri astfel încât nu le cuprind în întregime, nu le spiritualizează deplin. Ele trăiesc în corpuri, dar nu le impregnează în întregime. Aceasta este o consecinţă a faptului că trăieşti într-un corp şi nu ai o simţire deschisă pentru ceea ce există în jur, în lume. Dacă ai această simţire, descoperi nu numai adevărul exterior, fizic-sensibil, ci şi spiritualitatea care se află la baza acestui adevăr fizic-sensibil. Această spiritualitate nu o descoperi dacă, fiind întrupat în corp, nu-l pătrunzi pe acesta în întregime, până la periferie. Aceasta este dispoziţia sufletească a Vestului. În asemenea condiţii, se poate spune că efectiv unele corpuri ale oamenilor vestici sunt astfel alcătuite încât sufletele, când concresc cu corpurile, nu sunt deplin puse în valoare. Prin faptul că sufletele umane nu sunt valorificate integral, corpurile pot deveni învelişuri, lăcaşurile pentru cu totul alte entităţi, care se mută apoi în ele, care chiar anesteziază ceea ce se află în particularităţile sufletelor umane.

În toate aceste situaţii, dinspre Răsărit se propagă o stare sufletească, dinspre Vest o alta. Starea care se răspândeşte dinspre răsărit, încearcă să menţină în modurile de simţire ale timpurilor vechi, care încă tind să urce în mod instinctiv spre spiritualitate, tendinţa de a nu lăsa omul să coboare atât de mult încât să se poată lega de situaţia de pe Pământ. În Vest, dimpotrivă, se pune în valoare curentul care determină să nu fie percepută spiritualitatea ce este activă în toată existenţa, ci să se oprească la ceea ce a devenit omul, deoarece el este locuit de suflet dar trupul nu este atât de iubit încât acesta să vrea să-l cuprindă în întregime. Dinspre Vest s-ar dori conservarea stării actuale a umanităţii, cu mentalitatea ei materialistă, cu activităţile ei materialiste. A nu lăsa să se ajungă până la ceea ce amplifică contactul cu condiţiile materiale ale Pământului, ci a-l reţine pe om de la preluarea deplină a prezentului în sine, aceasta s-ar dori dinspre Răsărit. Din ambele sensuri se manifestă, de fapt, strădania de a nu lăsa omul să ajungă la înţelegerea deplină a prezentului. O teamă imensă care pune stăpânire în mod inconştient pe omenire amplifică această situaţie. Cine observă prezentul fără prejudecăţi, cu marile decizii pe care el le poartă în sine, trebuie să i se opună cu curaj.

Există două moduri de a te feri să iei atitudine împotriva deciziilor prezentului. Unul este acela că devii mistic confuz sau teosof şi repeţi într-un mod superficial „ex oriente lux“-ul. Aşa poţi să-ţi fundamentezi un sentiment de bunăstare interioară printr-un fel de fugă în faţa deciziilor prezentului. Te poţi ridica atunci deasupra lor, poţi chiar să te simţi excelent în această mistică sau teosofie şi poţi dispreţui tot ce se întâmplă în ambianţă ca fiind „lumea rea“, ca fiind lumea materiei, care este de valoare minoră. Dar acesta este elementul nociv al acestei extreme, după cum şi cealaltă extremă este nocivă. Ea îşi face apariţia în curentul vestic care scoate la iveală omul materialist, la care teama de a se opune deciziilor prezentului îl face să spună: Omul este produsul a ceea ce se întâmplă în el fizic-fiziologic, iar a vorbi despre decizia proprie a omului este un nonsens, este un lucru pe care nu trebuie să-l luăm în seamă. Este necesar să cultivăm ceea ce s-a format fizic-fiziologic corporal în om. Cel ce vorbeşte despre o spiritualitate specială este superstiţios. ‒ În această orientare se fuge de spiritualitate, în timp ce în cealaltă se fuge de materialitate.

Aşa se face că există în prezent două dispoziţii sufleteşti extreme: pe de o parte materialismul care este ahrimanic, de cealaltă parte misticismul care este luciferic. Avem, pe de o parte, marele curent al concepţiei despre lume occidental, mergând spre răsărit, care prelucrează o ştiinţă mecanicistă a naturii, care străbate toată aşa-zisa formare exterioară a noastră. Pe de altă parte, avem curentul dinspre Răsărit spre Occident, care va cuprinde tot mai multe spirite. Şi ar fi de dorit ca ceea ce este antroposofie să nu fie nimicit de aceste spirite prin interpretarea ei în spiritul unei mistici confuze. Avem reprezentat acest curent mai ales în acea concepţie teosofică despre lume care vrea să importe din Orient lucruri de mult perimate, care în prezent nu sunt de nicio utilitate pentru omenire.

Acestea sunt cele două extreme care, dincolo de o mare inamiciţie produsă de condiţiile exterioare şi de opoziţiile interne, ar vrea să-şi dea mâna din ambele părţi. Şi pentru că sunt prezente aceste curente, şi pentru că aceasta este situaţia, oamenilor din ţinuturile Europei Centrale le merge atât de rău tocmai din punct de vedere spiritual. Sună trivial ca exprimare, dar pentru noi nu este trivial, ci cu adevărat tragic.

Acest lucru ar trebui urmărit cu ochiul sufletesc treaz. Dacă am vrea să exprimăm situaţia într-un mod mai radical, am spune: În Europa Centrală a fost pregătită sinteza superioară, consonanţa, armonia superioară a acestor două extreme, din care armonie, din care consonanţă poate să ţâşnească un progres pentru omenire. Căci aici, în Europa Centrală, au culminat curente spirituale care au apărut din fundamente cu adevărat importante, din ceea ce a apărut ca stingere a unui crepuscul copleşit, înăbuşit de celălalt, mai întâi ca o spiritualitate intelectualistă în idealismul german, în concepţii despre lume ca cele pe care le aveau Fichte, Schelling, Hegel [ Nota 14 ]. Dintre acestea, cea a lui Schelling a fost chiar la sfirşitul ei aproape de a da naştere, treptat, la ceea ce ar fi putut să evolueze într-o adevărată ştiinţă a spiritului, pentru care timpul încă nu sosise.

Dar lucrurile apar ca şi cum lumea ar fi făcut o conjuraţie să nu lase să se ajungă la o dezvoltare oarecare ceea ce se afla aici în evoluţie. Aş vrea să spun că dinspre Orient şi dinspre Occident s-au coalizat Lucifer şi Ahriman pentru ca această sinteză să nu înflorească. Aici, în această regiune mediană a Pământului, au fost, de fapt, acei oameni care, chiar dacă uneori din cauza condiţiilor au trebuit să se oprească la mijloc de drum, s-au străduit spre spiritualitate, dar în acelaşi timp au tins şi spre o cunoaştere plină de dăruire a naturii. Ce minunată pendulare există, de exemplu, la Goethe între atracţia de a contempla continuu lumea în mod spiritual şi de a o contempla prin prisma fenomenelor ei naturale exterioare. Cât de mult a căutat Goethe consonanta între ceea ce-i spunea spiritul şi ceea ce îi revela natura. Şi vedem cât este de înăbuşită această direcţie a lui Goethe, care are deja rădăcini în toată Europa Centrală! Pe de o parte, vedem influenţa Vestului. Am perceput-o în ştiinţa noastră exterioară, care este în întregime occidentalizată, care este cu totul refractară, în metodele ei, faţă de spiritual. Şi chiar dacă, uneori, preia credinţa în ceva spiritual, ea este totuşi refractară la prelucrarea spiritualului în metodele sale, şi anume în cercetările ştiinţifice. Ce am văzut în ultimele decenii, pe de altă parte, la omul care vrea să se elibereze de această tendinţă care paralizează zborul? În cadrul acelei civilizaţii din Europa care a văzut apărând în sânul ei ceva cum sunt Scrisorile despre educaţia estetică a omului ale lui Schiller [ Nota 15 ], în baza cărora ar fi putut să aibă loc o minunată dezvoltare a sufletescului şi a spiritualului, numeroşi oameni s-au ataşat de flecăreala a tot felul de mistici americani, de Ralph Waldo Trine [ Nota 16 ] şi alţii asemănători lui, de acea sporovăială mistică care, în comparaţie cu ceea ce există aici, în substanţa spirituală central-europeană, este ceva cu totul inferior, o strădanie egoistă pentru o bunăstare interioară, nu pentru un adevărat entuziasm spiritual. Vedem aici toată puterea de pătrundere a ceea ce aş numi tendinţa de inundare a străvechiului spirit central-european de ceea ce este occidental. Este de la sine înţeles ‒ pe tărâm antroposofic este cu totul de la sine înţeles ‒ că aceasta nu înseamnă să spunem ceva împotriva oamenilor. Oamenii trebuie să fie respectaţi la fel pe tot Pământul. Dar oare ceea ce trăieşte în oameni este identic cu ceea ce străbate sufletele omeneşti ca o cultură, ca o sferă a civilizaţiei? Oare este corect să se spună că dacă cineva se ridică împotriva curentelor spirituale occidentale prin aceasta ar lovi în oamenii occidentali? ‒ Nu, el nu loveşte în oamenii occidentali, ci vrea să arate care este atmosfera spirituală din Occident. Nu vedem oare cum la mulţi oameni din Europa Centrală există dorinţa de a prelua în viaţa lor spirituală unele fragmente de înţelepciune veche din Orient? Pe cunoscător îl doare cu adevărat sufletul când constată asemenea importuri din viaţa de înţelepciune orientală. Chiar dacă se preiau învăţături relativ uşor asimilabile cum sunt cele din Bhagavad Gita, trebuie totuşi să fie înţeles faptul că ceea ce poate obţine în prezent omul central-european de la Bhagavad Gita este cel mult ceva asamblat de el însuşi, dar că aceasta nu este nicidecum înţelepciunea spirituală orientală. Căci acest lucru nu mai există nici în Orient. Oamenii visează când pot medita asupra unui pasaj oarecare din Bhagavad Gita, dar, în fond, nu iau nimic serios din aceasta, ci numai ceva cu care îşi realizează o anumită voluptate interioară. Ei nu au curajul să preia ceea ce ar crea un echilibru în ţinuturile mijlocii, o atmosferă spirituală respirabilă. Trebuie spus chiar că în pătrunderea aşa-numitei teosofii estice se află ceva care este de mult un contracurent dăunător în Europa Centrală. ‒ Această afirmaţie nu se aplică la faptul că pentru anumite lucruri nu s-ar putea folosi terminologia Orientului, că nu se pot folosi concepte ale Orientului, că nu trebuie să încerci să înţelegi Orientul. Este vorba de cu totul altceva, şi anume de acele aspecte pe care am încercat să le prezint în cele expuse.

O astfel de înclinaţie ‒ fie către materialismul deschis al Occidentului, aşa cum apare în acest curent, sau către materialismul înfrumuseţat al Occidentului, aşa cum se manifestă prin Trine sau prin Christian Science [ Nota 17 ], care nu reprezintă altceva decât tot materialism ‒ înseamnă un pas spiritual înapoi. Atât înclinaţia către acestea cât şi către tot felul de misticisme în domeniul spiritual înseamnă în mod clar un pas înapoi. Progresul este adus, în fond, de ceva care este bine pregătit, care însă, în prezent, reprezintă stratul aflat sub solul, ca să spunem aşa, al civilizaţiei central-europene peste care s-a stratificat ceea ce este confluenţă între Orient şi Occident. Căci este un adevăr, adeseori amintit aici, care poate fi preluat şi din scrierile şi conferinţele mele, că Biblia, Noul Testament au avut în fond aceeaşi soartă ca alte scrieri orientale. Noi nu le avem în forma lor adevărată. La forma lor adevărată se poate ajunge numai prin ştiinţa spiritului, care readuce vivacitatea necesară pentru a înţelege aceste lucruri. Dacă introducem însă această vivacitate în Biblie, în Noul Testament, cei care sunt astăzi reprezentanţii oficiali, ca Traub etc., sunt primii care prezintă acest fapt în faţa lumii ca pe o fantezie, ca ceva revoltător, ca ceva condamnabil.

Aici, în Europa Centrală, sunt prezenţi acei oameni care, pe de o parte, ar dori să se înalţe spre spiritualitate şi, pe de altă parte, au un simţ pentru înţelegerea întregii dimensiuni a lumii fenomenelor naturale exterioare. Acest lucru este necesar în prezent. Numai dintr-un asemenea spirit poate progresa omenirea. Din acest motiv este necesar, de asemenea, ca oamenii să aprofundeze în prezent ceea ce poate oferi observarea naturii, după cum este necesar, în alt sens, să aprofundeze ceea ce poate aduce ştiinţa spiritului. Nici una, nici cealaltă nu cuprind întregul adevăr, numai consonanţa ambelor în sufletul uman dă adevărul întreg. La fel stau lucrurile şi în domeniul practic. Nici exercitarea unilaterală a religiei, care ar vrea să fugă de lume sau cel puţin ar vrea să convieţuiască cu lumea aşa cum este ea, în schimb ar dori să trăiască în toate înălţările religioase posibile, care sunt străine de lume, nici practica religioasă şi nici, pe de altă parte, rutina exterioară care domină viaţa noastră oficială nu pot contribui în vreun fel la progres. Poate progresa în viaţa practică exterioară doar cel care le cuprinde cu iubire pe amăndouă, care, pe de o parte, înţelege măsurile practice pe care le pretinde lumea exterioară de la noi, şi, pe de altă parte, este înclinat să lege ceea ce ne pretinde lumea exterioară cu ceea ce îţi poţi însuşi printr-o educaţie bazată pe ştiinţa spiritului, ceea ce te face îndemânatic, astfel încât această îndemânare să nu fie pur şi simplu un antrenament exterior, ci un mod de a acţiona iluminat de o spiritualitate interioară care îşi are în acelaşi timp rădăcini şi în structura sufletească. Numai astfel se poate ajunge la ceea ce ne pune timpul prezent ca sarcină. Acesta este lucrul pe care trebuie să-l înţelegem.

Există mulţi oameni care combat azi ştiinţa spiritului la care ne referim aici, pentru că această ştiinţă se referă pe larg la lucrurile spirituale, pentru că, aşa cum fizica ne vorbeşte despre anod şi catod, ştiinţa spiritului ne vorbeşte despre faptul că sufletele intră în corpurile pământene, venind din lumile spirituale, cu diferite dispoziţii ‒ cu simpatie sau cu antipatie. Din cauză că ştiinţa spiritului priveşte spre fenomenele naturale, ca şi la faptele spirituale, ea este respinsă de multă lume. Ştiinţa spiritului este respinsă de cei care iau în considerare numai natura exterioară, pentru că în antroposofie nu-şi pot reprezenta, de fapt, nimic, în aceasta ei nu găsesc poate decât cuvinte. Dar această ştiinţă a spiritului este respinsă şi de acei oameni care vor să trăiască într-o mistică neclară, având cunoştinţe religioase vechi, moştenite, care nu şi-au găsit legătura cu practica de viaţă mai nouă. Ştiinţa spiritului este respinsă şi de cei ale căror noţiuni nu au niciun conţinut, ci vor numai să se folosească de sonoritatea cuvântului, de conţinutul cuvântului, aşa cum fac mulţi filosofi ai prezentului, chiar şi cei care fondează în prezent „şcoli de înţelepciune“ [ Nota 18 ]. Acesta este însă exact lucrul de care nu avem nevoie. Nu avem nevoie de o înţelepciune de cuvinte care refuză să pătrundă în faptele naturii. Nu avem nevoie nici de o mistică sporovăitoare, neclară şi nici de ceea ce vrea să pătrundă lipsit de spirit în fenomenele naturii. Ne trebuie o sinteză, o legătură între amândouă, căci doar aceasta reprezintă realitatea. Şi exclusiv din acest punct de vedere trebuie să focalizăm faptul că vorbirea noastră, vorbirea umană, în timp ce înaintăm din Orient spre Occident, deci şi în Europa Centrală, a preluat tocmai acele forme care îi dau plasticitate, care permit ca limba să se simtă legată în interioritatea omului cu întreaga dispoziţie şi structură sufletească. Pe de altă parte, tocmai limbajul Europei Centrale vrea să fie ceva care să se poată scurge în evenimentele exterioare, şi care nu va fi reţinut în mod egoist în om. Este un fapt care ar putea fi constatat într-o limbă cum este cea a lui Goethe şi Hegel. Aici lucrul este clar în structură. Iar structurile care sunt prezente sunt foarte adecvate a fi dezvoltate, ele tind chiar spre ceea ce vrem să realizăm prin ştiinţa spiritului.

În orice caz, nu trebuie să ne mirăm că ştiinţa spiritului este ponegrită atât de cei care sunt contaminaţi oriental, cât şi de cei contaminaţi occidental, ponegrită inconştient, ponegrită obiectiv. Pe de altă parte, ştiinţa spiritului trebuie să-şi clarifice mereu esenţa. Din această cauză, sarcina mea de azi a fost să vă vorbesc despre aceste aspecte, iar celor care se află în interiorul mişcării antroposofice le revine obligaţia de a încerca să clarifice ce vrea această ştiinţă a spiritului antroposofică, că nu trebuie să evităm să vorbim despre faptele spirituale, despre lumea suprasensibilă ca despre o realitate deplină, aşa cum se vorbeşte despre lumea fizică, să precizeze faptul că, prin educaţia antroposofică a sufletului, ştiinţa spiritului trebuie să facă astfel încât omul să realizeze o judecată deschisă, liberă, despre ceea ce sunt, în prezent, necesităţile practice. Faptul că întreprinderile noastre practice iau naştere cu o anumită consecvenţă tocmai din concepţia noastră spirituală este ceea ce ar trebui să-şi clarifice fiecare din cei ce aparţin acestei mişcări spiritual-ştiinţifice. Lor le revine sarcina să plaseze această ştiinţă a spiritului în lumina corectă, prin opoziţie cu rătăcirile lumii, de a arăta ce vrea ea de fapt. În prezent nu găsim suficiente prilejuri de a pune ştiinţa spiritului în adevărata ei lumină.

S-ar putea să vi se pară că aş vrea să clarific unele lucururi din prea multe părţi. Dar nu este vorba de faptul că azi trebuie să aflăm tot mai multe fapte interesante din lumile spirituale, ci că impulsurile care ne vin de la aceste fapte spirituale ale lumilor suprasensibile trebuie să poată veni pentru a se putea impregna în mod corect în lumile sensibile.

Este necesar ca sufletul treaz să fie cu adevărat conştient de pericolul care ameninţă atât din acea parte a evoluţiei omenirii care vrea să menţină oamenii într-o reverie luciferică, cât şi din acea parte care vrea s-o împingă cu totul în jos, în planul ahrimanic-material. Căci falsul misticism, falsa intelectualitate, caracterul străin de lume, care tind spre iluzoriu, nu spre deplină claritate şi lumină interioară, această dispoziţie orientală conduce la neadevăr interior. Dispoziţia orientală devine neadevăr interior, aşa cum dispoziţia occidentală, care vrea să-l reducă pe om la concepţii materialiste şi la comportament materialist, conduce la minciună exterioară.

Ceea ce ameninţă în prezent omenirea este, pe de o parte, căderea în neadevăr interior, prin misticismul fals şi prin conservarea unor confesiuni religioase, iar pe de altă parte tendinţa spre minciuna exterioară ‒ frazeologia timpurilor noastre este deja începutul tendinţei spre minciună exterioară ‒, prin afundarea în simpla materialitate. Aceste două primejdii ar trebui să fie recunoscute cu sufletul treaz tocmai de cei care, de fapt, caută înţelegerea ştiinţei spiritului cu orientare antroposofică. Acest lucru am vrut să vi-l înscriu azi în suflete ca fiind un gând care nu trebuie să fie numai ascultat, care este considerat a fi teoretic, ci un gând care se încălzeşte în suflete cu adevărat şi a cărui căldură are drept consecinţă impulsuri de viaţă. Căci ştiinţa spiritului nu este ceea ce vrea ea să fie, dacă nu încălzeşte sufletul şi nu creează cu adevărat, pe calea ocolită a acestei încălziri, impulsuri de viaţă. Dacă facem acest lucru fiecare din noi cât putem de bine, atunci din unirea sufletelor având această dispoziţie va rezulta ceva de care prezentul are într-adevăr foarte mare nevoie.

Şi acum, dragii mei prieteni, aş vrea să mai fac o observaţie, care este foarte dureroasă, dar pe care trebuie să v-o împărtăşesc. Am spus o dată, dar trebuie s-o spun azi încă o dată, că nu pot răspunde multor solicitări de discuţii private, că acum nu-mi pot desfăşura viaţa privată ca mai înainte. Nenumărate sarcini îmi ocupă ziua şi o parte din noapte, iar prietenii ar trebui să înţeleagă că nu mai este loc de discuţii particulare. Se pare că acest lucru nu este văzut prea bine. Dar există un mijloc pentru a depăşi această stare care, admit, este neplăcută. Acesta ar consta în faptul ca noi toţi, atât cât stă în puterile noastre, să colaborăm la realizarea sarcinilor mişcării antroposofice. Avem puţini oameni care colaborează cu adevărat cu dăruire. Fiecare lucrează cum îi place lui. Nu trebuie înţeles greşit când se spune că avem prea mulţi colaboratori. Nu avem prea puţini, ci, după anumite considerente, prea mulţi colaboratori. Dar nu trebuie să se înghesuie toţi spre ceea ce a fost realizat, ci să se creeze posibilitatea de a se lucra cu adevărat în forţă. Dacă concepem problema astfel, putem progresa în modul corect. Aşa cum am spus, îmi este deosebit de neplăcut, dar sunt nevoit să refuz multe doleanţe private. Multe situaţii personale pot fi altfel rezolvate, până când vor veni timpuri mai favorabile. Este răspândit printre noi acest conservatorism de a repune pe tapet, chiar cu violenţă, stări care altădată erau favorabile, care însă nu mai pot fi actuale atât timp cât trebuie să lucrăm în forţă pentru realizarea sarcinilor ce ni se impun de dimineaţa până seara, uneori şi dincolo de seară. În acest sens trebuie să ne înţelegem, altfel nu ajungem în cadrul mişcării noastre la o linie rodnică. Este mult prea slabă prezenţa conştienţei că şi un ajutor spiritual reciproc, o consiliere reciprocă pot conduce la extinderea actuală a mişcării. Imaginaţi-vă cum ar fi dacă de fiecare dată când revin aici, la Stuttgart, aş avea convorbiri private cu fiecare dintre dumneavoastră. Cum ar putea fi rezolvate atunci sarcinile curente. Poate că unii vor spune că nu înţeleg ce vreau să spun, dar vor fi şi dintre aceia care ştiu de ce trebuie să vă comunic aceste lucruri.