Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII

GA 203


CONFERINŢA a VI-a

Dornach, 22 ianuarie 1921

În baza discuţiilor pe care le-am purtat aici în ultimul timp, aş vrea să vă mai prezint câte ceva ce v-ar putea fi de folos pentru a veni în apărarea mişcării antroposofice atacată din diferite unghiuri cu tot ce apare ca o consecinţă a activităţilor ei. În ultima vreme se văd apărând pretutindeni atacuri ‒ există multe atacuri, dar eu vreau să vă prezint azi numai o anumită categorie ‒ care se îndreaptă împotriva întrprinderilor noastre practice, a ceea ce trebuie să lăstărească ca practică a vieţii din mişcarea antroposofică. Frecvent poţi auzi spunându-se: Oamenii fondează o „Zi care vine“, oamenii fondează un „Futurum“. Ce vor ei cu aceasta? Ei nu urmăresc nimic altceva decât să amenajeze nişte lucruri practice pentru cei care îşi afirmă apartenenţa la concepţia despre lume antroposofică. Aşadar, se realizează şi fundaţii economice cu scopul de a procura celor ce împărtăşesc concepţia antroposofică despre lume o anumită putere, chiar dacă la început ea este o putere economică.

Dacă ar exista o preocupare mai exactă legată de ceea ce se află la baza unor astfel de întreprinderi, aşa cum derivă ele din întregul spirit al mişcării antroposofice, un asemenea reproş nu ar putea să apară. Dar, pe de altă parte, nu se poate contesta că şi în interiorul mişcării antroposofice se spun adesea lucruri care contribuie din plin ca asemenea neînţelegeri să poată apărea. Este însă în natura felului în care ceea ce aici este numit antroposofie vrea să se plaseze faţă de lume ca o astfel de sentinţă să poată fi dată într-o formă oarecare. Acest lucru devine clar doar pentru cel care focalizează întregul spirit al acestei mişcări antroposofice.

Mişcarea antroposofică ia în calcul în întregul lor forţele care se află la baza evoluţiei omenirii. S-a subliniat de multe ori că evoluţia omenirii trece prin anumite puncte cruciale şi că aceste puncte de cotitură trebuie observate. Aş vrea să atrag atenţia asupra unui astfel de punct de cotitură important, tocmai pentru a arăta cât de puţin poate fi justificată judecata conform căreia noi vrem să oferim oamenilor o anumită dogmatică.

Desigur, este posibil ca la unii antroposofi să se evidenţieze ca un fel de anomalie, ca un fel de excrescenţă a fanatismului de a reprezenta o anumită dogmatică; poate chiar această anomalie este însuşită de mulţi, dar acest lucru nu este în spiritul mişcării antroposofice. Dacă privim retrospectiv evoluţia umanităţii în spiritul acestei mişcări, găsim că în acele timpuri mai vechi în care clarviziunea instinctivă era răspândită printre oameni structura sufletească era alta, că omul se plasa cu totul altfel în lume.

Ce se voia prin acele lăcaşe din vechile timpuri ale omenirii pe care le-am desemnat adeseori ca fiind centre de Misterii? ‒ Să lăsăm deoparte toate detaliile şi să focalizăm sensul esenţei Misteriilor.

Cei care erau consideraţi maturi şi corespunzători pentru a fi primiţi în centrele de Misterii participau în timpul lor terestru, aşadar între naştere şi moarte, la o anumită instruire care le era făcută de conducătorii acestor centre şi care îşi avea originea în ceea ce aceştia aveau de împărtăşit cu privire la lumile suprasensibile. Niciun astfel de conducător nu făcea un secret din faptul că, potrivit părerii sale, în cadrul Misteriilor învăţătura nu pleca numai de la oameni, ci că în diferitele acţiuni cultuale care erau înfăptuite în centrele de Misterii erau prezente entităţi supraumane, spiritual-divine, iar cu ajutorul acestor, să spunem, zei se putea realiza instruirea şi tot ce o însoţea. Esenţial era, aşadar, faptul că organizarea Misteriilor era de aşa natură încât atrăgea entităţi spiritual-divine care, prin gura celor care erau conducătorii Misteriilor, îi instruiau pe cei care erau studenţi ai Misteriilor.

În timpurile mai vechi, în cadrul umanităţii totul se desfăşura în aşa fel încât această întreagă organizare socială nu era acceptată numai de cei care erau conducători sau studenţi ai Misteriilor, ci şi de cei care se aflau în afara Misteriilor, care nu puteau fi părtaşi la viaţa din aceste centre. Lucrurile stăteau astfel ‒ este suficient să ne gândim la Egipt ‒ încât cei care erau conducători ai statului primeau directivele din centrele de Misterii. Centrele de Misterii erau considerate locuri de conducere de la sine înţelese pentru tot ce trebuia să se întâmple în cadrul vieţii sociale.

Şi în prezent se poate organiza o asemenea instruire esoterică, care poate îmbrăca forme asemănătoare cu cea a vechilor Misterii, numai că ea are un alt sens. Acest fapt se datorează împrejurării că între timpul nostru şi vechiul timp în evoluţia umanităţii a apărut un important punct de cotitură.

În acea vreme îndepărtată, instruirea care trebuia să i se facă omului prin Misterii, instruire prin care ajungea la entităţile spiritual-divine, el o primea în timpul dintre naştere şi moarte. Dar lucrurile s-au schimbat. Noi trăim după acel punct de cotitură a evoluţiei umanităţii în care lucurile s-au schimbat. Acelaşi lucru pe care omul îl învăţa între naştere şi moarte prin Misterii în prezent îl obţine înainte de a coborî prin concepţie şi naştere într-un corp fizic. El îl învaţă potrivit karmei sale, potrivit pregătirilor dintr-o viaţă anterioară. Aşadar, ceea ce omul vieţuieşte între marea oră a miezului de noapte al existenţei şi naştere este ceva ce include şi această instruire.

Veţi afla ceea ce trebuie spus despre aceste lucruri în alte contexte, într-un ciclu asupra vieţii între moarte şi o nouă naştere ţinut de mine în 1914 la Viena. Dar ceea ce atunci am creionat numai cu câteva trăsături vreau să dezvolt acum mai în detaliu.

În prezent, omul vieţuieşte ceva asemănător vechii instruiri din Misterii, înainte de a coborî din starea prenatală în corpul fizic. Acesta este un fapt care trebuie avut în vedere. În prezent, nu se poate gândi despre omul care se naşte aşa cum se gândea în timpurile de demult. Atunci se spunea: Omul coboară pe Pământ şi este menit să fie iniţiat prin ştiinţa Misteriului în legătură cu ceea ce este el, de fapt, ca om. ‒ În prezent, lucrurile nu mai stau aşa. Ceea ce am spus se referea la oameni care au parcurs mai puţine vieţi terestre decât cei actuali, care în vieţile lor terestre anterioare au preluat multe lucruri în sufletul lor, ceea ce face ca ei să poată beneficia de o anumită instruire din partea entităţilor spiritual-divine în cursul stadiului preexistent.

Aşa ceva trebuie acceptat ca premisă atunci când este vorba de copil. În prezent trebuie să spunem: Copilul este instruit, el şi-a învăluit sufletul său instruit cu corpul său fizic, iar noi trebuie doar să scoatem la suprafaţă ceea ce este instrucţie divină prenatală în el. Astfel trebuie să gândim pedagogic în prezent. Când gândim în sensul ştiinţei spiritului orientată antroposofic este clar faptul că, în fond, prin instruire nu putem face nimic altceva decât să înlăturăm orice piedici care se opun scoaterii la suprafaţă a ceea ce copilul aduce cu sine în lume din viaţa prenatală. Din această cauză, în pedagogia şcolii noastre Waldorf se pune un accent aşa de mare, pe faptul ca învăţătorul să privească copilul care se află în faţa lui ca pe o enigmă pe care trebuie s-o dezlege pentru a afla ce ascunde ea. În niciun caz nu trebuie să considere că poate să inoculeze în copil ceva ce îşi propune el; nu trebuie să procedeze dogmatic în vreun fel oarecare, ci trebuie să-l considere pe copil dascălul său, să urmărească felul în care copilul se manifestă prin comportamentul său special, să scoată la lumină din copil instrucţia divină. Pedagogia şi didactica Waldorf constau în înlăturarea învelişurilor copilului, pentru ca el să se descopere pe sine, să deceleze în sine ceea ce este instrucţie divină. Din această cauză noi spunem: Nu este nevoie să inoculăm în copil ceva ce am elaborat ca teorie, oricât ar suna de frumos în carte. Aceasta să o lăsăm în grija celor care sunt fixaţi în confesiuni tradiţionale religioase şi care vor să facă din copii catolici sau evanghelici sau evrei. Noi nu vrem să inoculăm copiilor o pedagogie antroposofică; noi utilizăm ceea ce numim antroposofie numai pentru a deveni îndemânatici în aducerea în existenţă a spiritului viu care trăieşte în copil din preexistenţă. Noi vrem să facem din antroposofie un mod de practicare a instrucţiei, nu o sumă de dogme pe care să le mijlocim copilului prin predare. Vrem să devenim mai îndemânatici. Vrem să dezvoltăm o artă didactică, pentru a face din copil ceea ce trebuie el să devină în modul pe care l-am caracterizat. Ne este clar că toate celelalte ştiinţe care sunt oferite omului din cele mai diverse direcţii instruiesc, de fapt, capul, dar nu fac din om un artist pedagog-didactician, pentru că nu cuprind întregul om, ci numai capul. Ceea ce este antroposofic cuprinde întregul om, îl face salahor al acelor „trucuri“ care trebuie să fie folosite în modul arătat. Folosim antroposofia pentru a deveni învăţători iscusiţi, nu pentru a o oferi copiilor. Căci în această privinţă suntem lămuriţi: spiritul este ceva viu, nu o sumă de noţiuni, de idei, şi el apare la fiecare copil într-un mod individual special, dacă suntem în situaţia să evocăm în conştienţă ceea ce el aduce, prin naştere, pe acest Pământ. Dacă am vrea să-i oferim copilului o sumă de noţiuni, am face ca Pământul să sărăcească. Dimpotrivă, îmbogăţim Pământul dacă cultivăm şi îngrijim în copil ceea ce i-au dat zeii, ceea ce el aduce cu sine aici, pe Pământ. Atunci apare ceea ce este spirit viu într-un număr de indivizi umani, nu ceea ce o antroposofie oferă acestor indivizi, după cum se spune, pentru a-i uniformiza. Aşadar, scopul pe care îl urmărim este acela de a aduce la viaţă spiritul viu. Din această cauză nu avem niciun interes să oferim copiilor o dogmatică antroposofică.

Aceasta este una din acţiunile practice care a rezultat din ştiinţa antroposofică a spiritului. Această didactică specială, arta didactică, este cu totul diferită de toate reprezentările pe care şi le-au făcut oamenii până acum deoarece ei nici nu pot gândi altfel decât: Eu cred într-o anumită dogmatică, aşadar, cel mai bine este să oferim şi copiilor această dogmatică. ‒ Pe noi nu ne interesează să oferim copiilor o dogmatică, pentru că ştim că aceştia aduc cu ei un mesaj atunci când intră în existenţă prin naştere şi că am altera acest mesaj dacă i-am opune o dogmatică. Spiritul nu are nevoie să fie cultivat în mod abstract. Când eşti în stare să-l degajezi prin antroposofie, să-l aduci în existenţă, atunci el se află aici ca spirit viu, nu ca o sumă de dogme. Aceste dogme sunt aici numai ca un mijloc pentru a trezi spiritul viu şi a-l ţine într-o evoluţie continuă. Din această cauză este incorect să se răspândească credinţa că prin şcoala Waldorf sau prin orice altceva organizăm în domeniul pedagogiei noi am vrea să facem antroposofie dogmatică. Nu vrem să facem nici antroposofie dogmatică, nici să impunem într-un fel oarecare diferitelor ştiinţe antroposofia. Dimpotrivă, şi în ştiinţele individuale vrem să punem în valoare individualitatea acestei ştiinţe. Ne este foarte clar că prin antroposofie noi putem să creăm ceva în lume care să distrugă orice dogmatică, care să aducă pretutindeni, în toate domeniile, individualitatea. Din acest punct de vedere trebuie respinsă acuza că vrem să introducem în lume antroposofia ca dogmă într-un domeniu ştiinţific oarecare sau în şcoală.

În ceea ce priveşte activitatea noastră practică economică s-a întâmplat ca în ultimele săptămâni şi cu o uimitoare unanimitate atât în Germania, cât şi în Elveţia, de asemenea şi în alte locuri, cu prilejul ultimelor publicaţii ale „Zilei care vine“ (în germ. „Kommender Tag “) şi ale „Futurum“-ului [ Nota 24 ], lumea să spună: Aici trebuie să se reunească numai antroposofi pentru ca să aibă şi ei amenajări economice şi alte lucruri asemănătoare; altor oameni li se va admite cel mult accesul, dar nu li se va accepta o voce deosebită în administraţie etc. ‒ Aceasta ar contraveni, dacă am vrea aşa ceva, tocmai principiului pe care l-am adoptat, acela de a focaliza cu adevărat evoluţia umanităţii în toate detaliile şi de a ne orienta pentru a vrea nu ceva absolut corect, ci pentru a ne întreba: Ce trebuie să se întâmple azi? ‒ Şi aici trebuie să atragem atenţia asupra celui de-al doilea punct de cotitură din evoluţia omenirii. Amenajări economice, gospodăreşti, se nasc şi în prezent peste tot încă dintr-un anumit principiu al inerţiei oamenilor. Mai de mult, ele luau naştere într-un cerc restrâns, pe teritorii mici; în prezent, ele se extind în dimensiuni uriaşe prin aceea că statele au devenit întreprinderi economice, că în locul întreprinderilor, individuale au apărut imperiile-întreprinderi şi la acestea se adaugă numai întreprinderi care apar exclusiv din inerţie. Se vorbeşte în prezent despre „economia populară“, aşadar, se pun laolaltă două lucruri. Gospodărirea actuală nu mai are de-a face nici în cea mai mică măsură cu acel fel de apartenenţă la grup care se exprimă prin sânge acolo unde acţionează relaţii sănătoase. Relaţii economice nesănătoase se manifestă când, să spunem, există dispute pentru că dincolo de Rin se doreşte o comunitate economică de alt tip decât cea de dincoace de Rin, plecând de la premise naţionale. Aceste premise nu mai au nimic de-a face cu ceea ce este în prezent economia mondială. Aceste relaţii au intrat în criză abia în cursul ultimei treimi a secolului al XIX-lea. Atunci a devenit evident ce fel de punct de cotitură din evoluţia umanităţii se află la baza ei.

Aşa cum am spus mai înainte, în vremurile vechi omul intra în existenţa fizică neinstruit de zei, el trebuia să-şi primească instrucţia în centrele de Misterii. În prezent, el vine instruit şi trebuie doar să i se aducă în conştienţă ceea ce are în suflet. În timpurile vechi, cu privire la viaţa socială, la convieţuirea economică, omenirea era astfel organizată încât omul se năştea într-un anume context social, într-un anume grup, în funcţie de forţele care au acţionat în el înainte de naştere. Ereditatea fizică care reprezintă fundamentul formelor celor mai vechi ale inegalităţii umane, ale împărţirii în caste nu era singurul principiu care stătea la baza acestei stări de fapt. În cele mai vechi caste, cei care deţineau conducerea ordinii sociale se orientau după modul în care omul fusese predeterminat înaintea naşterii sau concepţiei sale pentru a face parte dintr-un anumit grup. În timpurile vechi, omul care avea în existenţa sa anterioară mai puţine încarnări terestre se năştea, datorită acestui fapt, într-un anumit grup precis determinat, el se putea desfăşura social numai în cadrul acelui grup. În vechea Indie, dacă cineva aparţinea unei caste nu putea să trăiască în altă castă datorită încarnării sale anterioare şi din cauza a ceea ce a parcurs de la naşterea sa în lumea spirituală. Aceste caste nu aveau la bază numai ereditatea sangvină, ci şi predeterminarea spirituală. Omul s-a dezvoltat dincolo de toate acestea. Între timpul nostru şi acel timp există un punct de cotitură. Oamenii nu mai poartă acum cu ei decât ca formaţiuni aparente caracteristicile aparteneţei la grup. Ei se nasc în cadrul naţiunilor, se nasc şi într-o stratificare de clase, dar, în măsura în care se dezvoltă apoi într-o anumită epocă, se observă relativ devreme, în cursul copilăriei, că o asemenea predeterminare din existenţa prenatală nu mai este prezentă. Astăzi oamenii sunt instruiţi de zei în existenţa prenatală. Sigiliul unui anumit grup social nu le mai este imprimat. Aceasta a mai rămas ca un rest în ereditatea fizică. În prezent, a aparţine unei naţionalităţi cu conştienţa ta reprezintă într-o oarecare măsură un păcat ereditar, care nu ar mai trebui să acţioneze în planul sufletesc al omului.

Dimpotrivă, un anumit rol îl joacă astăzi faptul că omul, în timp ce se integrează în viaţa economică, se dezvoltă ieşind din orice formaţiune de grup. Dar în cadrul vieţii economice el nu poate rămâne în afara unei formaţiuni de grup, căci niciodată individul izolat nu este dătător de măsură. Ceea ce este viaţă spirituală urcă din interiorul cel mai profund al omului, unde nu numai că el nu poate atinge o anumită armonizare a capacităţilor sale, ci ar trebui s-o întregească sau chiar s-o obţină printr-o anumită pregătire. Judecata economică nu poate să plece în prezent de la un singur om. V-am prezentat exemple care demonstrează cum trebuie să rătăcească judecata economică când pleacă de la un singur om. Mai atrag o dată atenţia asupra unui exemplu din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

V-am mai spus că într-o anumită perioadă de la mijlocul şi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a iscat în parlamente şi în unele corporaţii discuţia despre etalonul aur. La dezbaterile în favoarea valutei în aur participau oameni cu adevărat deştepţi. Nu spun aceasta în mod ironic; cei care au vorbit atunci despre etalonul aur în parlamente şi în unele corporaţii, ca practicieni sau ca teoreticieni, erau cu adevărat foarte deştepţi şi ceea ce s-a spus în diferite ţări despre etalonul aur aparţine celor mai bune trăiri ale parlamentului. Şi aproape pretutindeni, dintr-o mare ascuţime a minţii, s-a indicat că etalonul aur va pune pe picioare comerţul liber şi va elimina orice urmă de control vamal. Şi când citeşti ce s-a spus atunci despre influenţa etalonului aur asupra comerţului liber ai o mare bucurie constatând cât erau de deştepţi oamenii. Dar s-a întâmplat tocmai contrarul a ceea ce spuseseră cei mai deştepţi oameni atunci: ca urmare a etalonului aur au apărut strădaniile de a controla vama. Inteligenţa în viaţa economică care a pornit de la personalităţile individuale nu a fost de niciun ajutor oamenilor. Acest lucru a putut fi verificat în domeniile cele mai diferite, căci omul este competent ca individ izolat în ceea ce priveşte un fapt de cunoaştere cu privire la natură sau la om; în ceea ce priveşte problemele economice omul nu este niciodată competent ca individ izolat. Nu poţi emite o judecată cu privire la aspectele economice ca individ izolat. O judecată economică poate să ia naştere numai dacă oamenii se adună, se asociază, unul îl sprijină pe celălalt, când în asociaţie predomină reciprocitatea. Nu este posibil ca omul izolat să ajungă la o judecată economică care să se concretizeze apoi în activitate economică. Este opusul situaţiei pe care o întâlnim când este vorba de o judecată de cunoaştere. În cazul unei judecăţi de cunoaştere omul trebuie să emită o judecată cuprinzătoare; în judecata şi acţiunea economică concrete un individ ştie ceva, un al doilea ştie altceva, un al treilea altceva; producătorul dintr-un domeniu ştie ceva, consumatorul din acelaşi domeniu ştie altceva. Aceste lucruri trebuie să conflueze; trebuie să ia naştere o judecată de grup, o judecată colectivă. Cu alte cuvinte, vechile formaţiuni de grup nu mai sunt valabile, sunt eliminate; însăşi viaţa economică trebuie să determine formări de grupuri. Aceasta sunt asociaţiile vieţii economice.

Rezultă că viaţa asociativă trebuie să-i adune pe oameni, trebuie să desfiinţeze vechile legături de grup care în prezent se transmit numai ca un păcat ereditar.

Dacă reflectăm la toate acestea, putem spune: În legătură cu cunoaşterea, în timpurile vechi oamenii coborau neinstruiţi pe Pământ; ei primeau cunoaşterea în Misterii. În prezent, ei vin instruiţi, iar noi trebuie să organizăm didactica în aşa fel, încât să scoatem în evidenţă ceea ce oamenii au învăţat de la zei. Cu privire la amenajările economice, mai de mult oamenii erau predeterminaţi; zeii le aplicaseră ştampila. Ei se năşteau într-o castă oarecare, într-un grup oarecare. Astăzi oamenii se nasc fără ştampilă, ei sunt introduşi în umanitate ca indivizi izolaţi. Ei trebuie să realizeze singuri, prin spiritualitatea lor, grupuri economice.

Oamenii care îşi mărturisesc apartenenţa la antroposofie, fie că o recunosc ori nu, nu pot fi adunaţi oricum laolaltă; aceasta depinde de ce i-au învăţat zeii înainte de naşterea lor, dacă prin încarnările lor anterioare au fost maturi pentru această instruire divină astfel încât acum să putem scoate din ei antroposofi. Antroposofia există în mult mai mulţi oameni decât se crede în prezent, dar unii sunt prea leneşi pentru a evidenţia ceea ce se află în ei, sau instruirea şcolară nu este organizată în aşa fel încât să fie date la o parte învelişurile, iar oamenii să ajungă cu adevărat la conştienţa lor. În domeniul practic, şi anume în domeniul economic, ar fi chiar lipsit de sens să aduni laolaltă oamenii pentru că sunt antroposofi; se concepe antroposofia din nou în acel sens necesar care permite să obţii înţelegeri ale modului în care oamenii caută grupurile din conştienţa lor, potrivit încarnărilor anterioare. Este vorba de a se da oamenilor prilejul de a forma grupuri, adică de a prelua ceea ce este în întregime cerinţă în istoria evoluţiei umane. Deci nici aici nu se pune problema de a aduna laolaltă oameni care trăiesc după o anumită dogmatică, ci oameni care sunt meniţi prin încorporările lor anterioare să se regăsească în grupuri. Aici se află, de îndată ce trecem din abstract în concret, deosebit de multe enigme şi, aş spune, deosebit de multe lucruri tainice. Căci faptul că oamenii aparţin unui grup sau altuia nu este nicidecum un lucru simplu.

Nostalgia pe care-o au oamenii pentru simplitate apare într-un mod uimitor. În această privinţă mi s-a făcut o scurtă informare privind o altă conferinţă ţinută de stimabilul Frohnmeyer despre teosofie şi antroposofie în care se spune: „Poziţia pur personală faţă de creştinism aminteşte de faptul bine cunoscut «că, din păcate, aceşti oameni sunt foarte deranjaţi de aceea că măreţia este atât de simpl㻓. El vrea să spună, după toate aparenţele, că antroposofii sunt deranjaţi de faptul că măreţia este atât de simplă, aşa cum ar dori-o lenea preotului Frohnmeyer, pentru că el nu vrea să facă efortul de a cunoaşte măreţia în diversitatea ei. Este suficient să traduci lucrurile în limba corectă! Tocmai aceasta este sarcina noastră: de a traduce lucrurile în limba corectă.

Este de la sine înţeles că nu este vorba de a arunca în capul oricui învăţătura despre instruirea oamenilor înainte de naştere, despre faptul că omul era născut odinioară într-un grup, iar în prezent nu; noi înşine ne putem lăsa pătrunşi de aceste adevăruri şi vom avea atunci posibilitatea de a arăta lumii că şi noi suntem la fel de departe de a introduce în şcoli dogmatica, ca şi de a reuni laolaltă, în grupări economice, în asociaţii economice, oameni care se mărturisesc a aparţine unei anumite dogmatici.

Acest lucru a fost aplicat şi în şcoala noastră Waldorf din Stuttgart, în care nu am avut niciun interes de a prezenta copiilor antroposofie. Vrem doar să avem o metodă de instruire care nu poate fi obţinută decât prin antroposofie. Şi acest lucru este ceva cu totul obiectiv. Dar pentru acei copii sau părinţi care doresc să fie instruiţi în învăţătura catolică vine un preot catolic, iar pentru cei care trebuie să primească o instruire evanghelică în şcoala Waldorf vine preotul evanghelic. Noi nu punem nicio piedică acestor oameni. Numai că a fost necesar în vremurile noastre, în care atât de mulţi părinţi, părinţi din proletariat, nici nu se mai gândesc să-şi trimită copiii la instrucţiune catolică sau evanghelică, să-i întrebăm pe aceşti oameni dacă nu vor să aibă o instruire religioasă liberă, născută din educaţia antroposofică. Şi s-a constatat că unii din cei care altfel s-ar educa într-un mod lipsit de religie, care mai ales nu s-ar mai duce la nicio instruire confesională, vin în număr foarte mare la aşa-numita instruire religioasă antroposofică, care însă nu transmite cunoştinţe antroposofice, ci este numai izvorâtă din antroposofte. Pentru faptul că aceşti copii sunt mai zeloşi în instruirea lor religioasă antroposofică decât o fac cu preotul catolic sau evanghelic noi nu avem nicio vină, ci probabil preotul catolic sau evanghelic. Faptul că lucrurile au fost împinse atât de departe încât, treptat, un număr de copii au trecut la altă instruire religioasă şi că s-a ajuns atât de departe că preotul evanghelic a spus: În curând nu voi mai avea pe nimeni în clasa mea, pentru că toţi fug de la mine, aceasta cu siguranţă nu este vina noastră. Dar aceasta s-a întâmplat deja anul trecut. Oare trebuia să oferim din această cauză o dogmatică oarecare copiilor? Nu suntem deloc interesaţi de aşa ceva. Noi ştim că atunci când reuşim să îndepărtăm învelişul ‒ aşa cum am spus ‒ copiii vor avea cea mai bună instruire, şi anume pe aceea pe care au primit-o din lumea spirituală înainte de coborârea lor pe Pământ.

Oricum ar fi, a tulbura această instruire, a nu o lăsa să existe este în interesul anumitor confesiuni religioase. Cel care poate compara relaţia uimitoare în care se află în prezent enciclicele papale faţă de ceea ce se întâmplă în lumea spirituală ştie că instruirea divină de care se bucură copiii înainte de coborârea în lume nu este în niciun caz cea pe care ar dori s-o ofere diferite confesiuni religioase actuale. Acest lucru poate fi observat mai ales la Biserica catolică, pentru că aceasta, prin cultul ei, prin ceremoniile ei, în contrast cu biserica evanghelică, încă mai are influenţă suprasensibilă; dar această influenţa se poate manifesta în diferite feluri şi se poate chiar spune: Ceva poate fi o eroare dacă deviază într-un anumit mod de la realitate; ceva poate fi o eroare şi datorită faptului că este opusul adevărului.

Iar în ceea ce priveşte aspectele practice, lucrurile care sunt discutate în şedinţele noastre, care uneori durează până la ora trei noaptea, uneori şi mai mult, bineînţeles că nu vi le pot divulga aici. Dar vă pot asigura că la şedinţele consacrate publicaţilor „Futurum“ şi „Der Kommender Tag“ nu se vorbeşte despre antroposofie, ci despre aspecte care sunt de cu totul altă natură. Există teme care trebuie tratate în modul cel mai practic: cum se gospodăreşte cel mai bine un domeniu sau altul, ce trebuie să facem cu diferite lucruri etc. Aici nu joacă însă niciun rol ceea ce este

antroposofic, teoretic antroposofic. Ceea ce se discută trebuie să se refere la viaţa economică într-un mod atât de iscusit încât să se ajungă în acea stare de concordanţă cu adevărul în care pot fi aduse gândurile când există o cuprindere vie a spiritului prin antroposofie.

Trebuie să spunem oamenilor că nici în statutul fundaţiei „Der Kommender Tag“, nici în acela al fundaţiei „Futurum“ nu există principii antroposofice, ci că ele conţin numai aspecte economice. Acesta este unul din adevărurile care trebuie apărate căci, aşa cum am spus, este unul din obiectivele atacurilor care ni se aduc; aceste atacuri răsar din toate colţurile şi, în viitor, dacă nu reuşim să prezentăm lumii clar şi energic obiectivul nostru se vor amplifica într-un mod înfiorător. În acest scop se pregăteşte totul. Căci este adevărat ceea ce am spus de curând la Stuttgart: Ceea ce nu s-a învăţat încă în cadrul mişcării antroposofice este de a fi atenţi la realitări, a fi laolaltă într-un mod cu adevărat viu şi de a pune în valoare obiectivele noastre. Adversarii, aceasta am spus-o de curând la Stuttgart, sunt în această privinţă „altfel de flăcăi!“. Ei se vor organiza şi-şi vor arăta puterea. Noi vom fi învinşi dacă nu vom conştientiza că aceşti adversari sunt altfel de flăcăi.

În felul acesta v-am prezentat o problemă cu privire la care veţi auzi cu siguranţă atacuri, din cauza întreprinderilor noastre practice. Dacă deschideţi urechile, şi aceasta este desigur necesar ‒ spun aceasta în sens figurat ‒, le veţi putea auzi, şi atunci va fi mult de făcut şi în această direcţie. Am vrut să vă spun acestea azi pentru a vă entuziasma sufletele şi a ne pregăti apărarea. Această „transpunere în stare de entuziasm“ poate veni dacă ştim, pe de o parte, ce a însemnat în timpurile vechi faptul că omul cobora pe Pământ neinstruit de zei, că acum el este instruit înainte de naştere în starea preexistentă şi că în funcţie de aceasta trebuie să i se organizeze toată viaţa, şi, pe de altă parte, ce înseamnă că omul era predeterminat în timpurile vechi, potrivit voinţei zeilor, să se nască în caste, în clase, în popoare, în neamuri etc., dar că acest lucru nu se mai întâmplă după punctul de cotitură de care am trecut, că omul este provocat să formeze el însuşi grupuri din necesităţi sociale. Acest lucru se întâmplă în asociaţiile economice. Tocmai cunoaşterea corectă a evoluţiei Pământului şi a evoluţiei omului şi a legăturii dintre acestea arată că ceea ce numim „tripartiţie“ nu este câtuşi de puţin un program politic, ci rezultatul a ceea ce decurge dintr-o cunoaştere adevărată a evoluţiei umane, din ceea ce rezultă dintr-o cunoaştere adevărată, ca o necesitate în prezent şi viitorul apropiat.

Despre acestea vom continua să vorbim mâine.