Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

RESPONSABILITATEA OMULUI PENTRU EVOLUŢIA LUMII

GA 203


CONFERINŢA a VII-a

Dornach, 23 ianuarie 1921

Aş vrea să adaug azi şi alte aspecte la observaţiile pe care le-am făcut în ultimul timp despre adevărurile cosmice, despre adevărurile umane, dar mai ales despre adevărurile de tipul celor pe care le-am expus ieri şi care sunt legate de esenţa evoluţiei umanităţii în timpul nostru. Poate că azi vor trebui aduse completări la cele expuse, va fi necesar să includem şi observaţii numai aparent personale. Dumneavoastră ştiţi că eu fac aceasta extrem de rar, şi o fac întotdeauna, aşa cum este cazul şi azi, numai pentru a clarifica ceva strict obiectiv.

Trăim într-o vreme care cere omului ceva foarte precis. Ea pretinde omului să ia o decizie care vine din planul cel mai interior al fiinţei umane. Trebuie ţinut seama şi înţeles că, de fapt, abia intrăm în epoca libertăţii umane. Şi că aceste rumori în domeniile intelectual, moral, social nu sunt nimic altceva decât expresia faptului că prin forţe care pătrund adânc ale evoluţiei umanităţii această umanitate trebuie să fie adusă în zona libertătii.

Este suficient să focalizăm viaţa proprie sau viaţa popoarelor, să focalizăm fără prejudecăţi ceea ce se întâmplă şi vom spune că factorii prin care omul izolat, prin care popoare întregi, comunităţi de popoare, grupuri umane sunt determinate din afară sau şi dinăuntru ‒ dar neliber ‒ sunt numeroşi. A fi purtat prin conexiuni este forţa de evoluţie propriu-zisă a omenirii. Omul trebuie să iasă din ce în ce mai mult din această situaţie. Iar viitorul Pământului va consta în aceea că trebuie să se realizeze ceea ce în prezent se spune: Pentru prima dată omul este pus în faţa unor decizii importante.

Acest „a fi pus în faţa unor decizii importante“, a unor decizii care trebuie luate din cel mai adânc interior al pieptului uman, al inimii umane, al sufletului uman se exprimă în mersul exterior al evenimentelor. Se observă, de fapt, prea puţin marile răsturnări care au avut loc în cursul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea în domeniile politicului, socialului, spiritualului, ştiinţificului.

Simptome care vorbesc despre această răsturnare pot fi observate în prezent, în mare sau în mic, pretutindeni. Să luăm un exemplu foarte la îndemână. Dumneavoastră ştiţi că printre numeroşii duşmani ai mişcării antroposofice se găsesc şi clericii acestei ţări (Elveţia), care spun clar că în spatele lor se află forţa iezuită şi că aceasta are o importanţă foarte mare pentru ţară. Este suficient să focalizezi ce se întâmplă în prezent în diferite domenii pentru a vedea cât de puternic este legată pentru mulţi oameni această forţă cu ceea ce ei numesc educatia exterioară religioasă etc. Din această cauză, ar putea fi interesant să ne aducem în faţa sufletului un document uimitor pe care, pentru că este atât de interesant, am cerut să fie fotografiat. Acest document provine din Elveţia, unde a fost emis în 1847. Vi-l voi citi:

„Către armata federală şi bravii ei şefi, ca monument restant dedicat sărbătorii comemorative de la 24 noiembrie 1847, când a apus domnia iezuiţilor în Elveţia.

Atotputernicul a acordat dreptăţii victoria. Zilele de neuitat pentru orice apărător federal de la 12 până la 30 noiembrie 1847, interval în care cele şapte state generale separatiste catolice, înarmate pentru război, Lucerna, Uri, Schwyz, Unterwalden, Zug, Freiburg şi Wallis, au capitulat unul după altul ca urmare a deciziilor dietei cantonale de la 20 luna fânului şi de la 4 luna iernii 1847, ameninţate din toate părţile de o armată impunătoare de 100 000 de oameni împreună cu comandantul suprem, generalul Wilhelm Heinrich Dufour din Geneva, aparţin evenimentelor celor mai memorabile pe care le oferă istoria Elveţiei. Cu relativ puţine jertfe de morţi şi răniţi, i-a reuşit înţeleptului şi experimentatului în război generalisim, prin excelentele sale ordonanţe strategice, după mai multe lupte, să-şi subordoneze în întregime în cursul a puţine zile semenii catolici sclavizaţi de o forţă conducătoare tiranică, fanatizaţi şi orbiţi de clerul făţarnic, care a opus trupelor federale, cu intevenţia miliţiei, peste 80 000 de oameni ca armată inamică, să spargă separatismul şi să îndepărteze iezuiţii din Elveţia.“ Iar fraza finală care, după părerea mea, este deosebit de interesantă, sună aşa: „Mâna paternă ocrotitoare a lui Dumnezeu a acţionat deasupra Armatei.“

Vedeţi sub ce protecţie a fost plasată izgonirea iezuiţilor şi cum se apelează la mâna paternă ocrotitoare a lui Dumnezeu, ca ea să poată acţiona asupra poporului elveţian aşa cum a făcut-o când generalului Dufour i-a reuşit acţiunea de a curăţa Elveţia de iezuiţi. Aceasta a fost odată! ‒ 1847.

În ultima jumătate de secol au avut loc transformări esenţiale în multe domenii. Aceste schimbări au un caracter determinat. Cine se bizuie numai pe succesul evenimentelor exterioare, aşa cum s-au desfăşurat ele în acest timp, ajunge în mod sigur la haos. Cel mai bun mod de a ajunge la confuzie, de a nu găsi ieşirea din anumite situaţii încâlcite este să laşi să acţioneze asupra ta aceste evenimente exterioare ale ultimei jumătăţi sau ale ultimelor două treimi ale secolului. Dacă omul vrea să-şi găsească în prezent, în mod corect, calea sa, este necesară o direcţie orientativă care să vină exclusiv din interior, este nevoie de un impuls. Iar haosul, a cărui cauză este confuzia, faptul de a vrea să te bizui numai pe evenimentele exterioare, face să dispară şi cele mai bune strădanii din ultima vreme. Nu trebuie ignorat faptul că în cele mai diferite domenii ale vieţii, mai ales în domeniul tehnicii şi al ştiinţei legate de tehnică, se înregistrează astăzi progrese importante şi că în ‒ această direcţie este justificată o laudă. Numai că, dacă puneţi laolaltă toate aspectele bune care au rezultat din acest ghem încâlcit al culturii recente, puteţi găsi multe lucruri utile, multe lucruri lămuritoare din ceea ce poate duce omul mai departe, mai ales în privinţa aspectului material, dar nu veţi afla nici pe tărâmul ştiinţei, nici pe cel al tehnicii şi nici în vreun alt domeniu, şi nici în domeniile ‒ trebuie din nou să subliniez aceasta ‒ care au promovat lucruri de valoare că omul ar putea beneficia de la lucrurile care vin din lumea exterioară de un impuls orientativ. Din această cauză, ştiinţa spiritului a trebuit să se implice chiar în această perioadă. De la ea trebuie să vină ceea ce este preluat numai din lumile spirituale, în aşa fel încât atunci când se revarsă în lumea exterioară să reprezinte un impuls care nu are de-a face cu ceea ce poate fi preluat în prezent de la lumea exterioară. Este un impuls introdus în această lume exterioară din lumile spirituale, care trebuie să fie dat odată cu ştiinţa spiritului de orientare antroposofică. În acest sens există în prezent o neînţelegere fundamentală, iar cele expuse de mine ieri au servit unei lămuriri dintr-o anumită perspectivă. Şi anume, eu am vrut să atrag atenţia că nu trebuie spus că noi introducem acel impuls în şcoală, care este oricum născut din perspectivă spirituală, sau că introducem în măsurile noastre practice o concepţie teoretică despre lume. Am spus ieri cât de departe este adevărul de ceea ce se află într-o astfel de afirmaţie. Dar nu este îngăduit să afirmăm nici opusul acestui lucru, şi acest fapt este legat de o înţelegere corectă a ştiinţei spiritului de orientare antroposofică. Nu trebuie să se spună, aşa cum îşi reprezintă oamenii în prezent, în mod obişnuit, că dintr-o teorie, dintr-un program rezultă o activitate oarecare; nu trebuie să se imagineze că ceea ce noi fondăm într-un domeniu cum este şcoala, sau într-unul cum este viaţa practic-economică, rezultă dintr-un anumit program, aşa cum se imaginează azi.

Acum câteva zile cineva mi-a spus: În fond, nu s-ar fi ajuns la această „tripartiţie a organismului social“ dacă această tripartiţie nu ar fi ieşit din antroposofie. ‒ A trebuit să rectific fundamental o asemenea concepţie, căci este clar ‒ şi aici trebuie să inserez unele aspecte personale care însă sunt spuse întru totul obiectiv şi care au de-a face cu problema ‒ că ceea ce vi se prezintă în prezent drept „tripartiţie“, în măsura în care a fost concepută de mine, nu a ieşit nicidecum dintr-un gând abstract, dintr-o reflectare asupra modului în care ar trebui organizată viaţa socială pentru a ieşi din acel caracter utopic pe care îl găsim în unele expuneri ale prezentului. Nu aşa s-au petrecut lucrurile. Pentru mine concepţia spirituală a confluat în viaţă cu alte concepţii; şi anume, concepţia economică a luat naştere în întregime pe fundamentul propriu al vieţii ei.

Am expus o dată, cu ani în urmă, de unde a lăstărit această concepţie a mea despre viaţa economică a timpului mai nou, despre necesităţile economice. De aceea a trebuit să şi răspund când mi s-a spus că această „tripartiţie“ ar fi fost extrasă din antroposofie, într-o oarecare măsură, aşa cum se extrage în prezent pe cale abstract-logică dintr-un program oarecare ceea ce apoi este desemnat ca impuls. Eu mi-am petrecut copilăria ca fiu al unui mic funcţionar al căilor ferate, într-o perioadă în care, în anii 60-70, trenurile au evoluat, aş spune, dintr-o viaţă semiembrionară. La ceea ce a devenit apoi marea chintesenţă a traficului s-a ajuns mai târziu. Eu am luat parte la toate măsurile care s-au luat sub influenţa primelor construcţii de trenuri, dătătoare de ton. M-am aflat, aşadar, în mod nemijlocit sub influenţa circulaţiei în plin avânt. Această înţelegere s-a legat mai târziu de altceva, ceea ce a condus atunci la obligaţia de a prezenta viaţa economică în sensul „tripartiţiei organismului social“.

Până în anii 70 ai secolului trecut, aspectul esenţial, elementul de bază al evoluţiei îl constituia reorganizarea circulaţiei. Circulaţia mondială se dezvolta. În acest timp al dezvoltării circulaţiei mondiale, sub directa influenţă zilnică, orară, a detaliilor care caracterizau această dezvoltare, mă aflam prins şi eu.

Apoi, în ultima treime a secolului al XIX-lea, de fapt abia în ultimul sfert al acestuia, a intervenit marea răsturnare care a făcut trecerea de la circulaţia mondială la economia mondială.

Economia mondială este altceva decât circulaţia mondială. Circulaţia mondială a adus cu sine economia mondială. Circulaţia mondială este ultima fază a perfecţionării economiei naţionale. Ceea ce se întâmplă într-o ţară, desigur în esenţă, este echilibrat prin circulaţia mondială care acoperă diferite ţări; dar există o anumită individualitate a producţiei din diferite ţări. Sub influenţa circulaţiei lumea a trecut de la circulaţia mondială la economia mondială. Economia mondială se dezvoltă când într-o ţară se cumpără produse brute care sunt transportate în altă ţară şi prelucrate industrial acolo. Aşadar, nu numai prin circulaţie, ci şi prin economie un stat este dependent de altul, aşa încât economia se extinde în mai multe ţări. Această extindere a economiei mondiale, această reunire a lumii într-o economie comună coincide cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Şi aş spune că ea s-a produs odată cu aprovizionarea industriilor textile europene cu bumbac indian şi american.

În industria bumbacului s-a putut vieţui în mod caracteristic transformarea circulaţiei mondiale în economie mondială. În timpul în care se putea urmări cum se derula acest fenomen, eu am fost opt ani la rând educator [ Nota 25 ] într-o casă care se ocupa numai de transportul de bumbac din India şi America spre Europa, în care se perindau numai agenţi ai bumbacului şi fabricanţi de produse obţinute din bumbac şi se vorbea numai de interesele şi aspectele care decurg din asemenea lucruri. Eu am trăit cu intensitate aceste lucruri pentru că niciodată nu le-am considerat mărunte şi să cred că în faţa acestor lucruri exterioare ar trebui să te retragi într-o semiobscuritate mistică; eu mă interesam intens de aceste lucruri, mai ales când soseau acele telegrame care erau traduse cu ajutorul unei chei. Sosea o telegramă în care scria „maşină de trefilat“. Această expresie trebuia căutată în cartea de decodare (cheie) şi însemna: casa cutare, x, oferă n baloţi de bumbac la preţul y. ‒ De aici decurgea tot ceea ce în anumite condiţii putea deveni o întreprindere de afaceri rentabilă.

În acest timp în care mă interesam de baloţii de bumbac american şi indian care soseau, care erau stivuiţi, fiecare cu specificaţia sa, cu petecul de hârtie pe care erau consemnate lucruri foarte interesante, pe care le studiam cu grijă ‒ iertaţi-mă că fac această observaţie personală, dar este legată într-un anumit fel de obiectivitate ‒, în acelaşi timp studiam Basmul despre şarpele verde şi frumosul crin. Tot ce am acumulat atunci din studiul Basmului despre şarpele verde şi frumosul crin, după de trei ori şapte ani, a condus după 21 de ani la prima mea dramă-misteriu, Poarta iniţierii [ Nota 26 ].

Am vrut să dau numai aceste câteva exemple, pe care le-aş putea completa cu multe altele. Omului care mi-a spus că ceea ce gândesc despre viaţa economică a decurs dintr-o antroposofie abstractă trebuia să-i răspund că eu am participat şi vieţuit direct derularea traficului, că am scris scrisori de trăsură ‒ făceam pete de cerneală pe acestea, în afară de însemnările necesare ‒, că am asistat la dezvoltarea industriei bumbacului şi am participat la comerţul cu bumbac, şi că din toate acestea, care sunt legate de evoluţia vieţii noi, au luat naştere concepţiile mele economice. Acestea nu sunt teorii, ci sunt scoase din viaţă. Şi am sentimentul că ele pot fi scoase din viaţă numai dacă vrei să percepi viaţa cu adevărat. Trebuie să vezi însă viaţa şi acolo unde unii o dispreţuiesc, dacă vrei să ajungi la ceea ce poate fi practică a vieţii. Şi din tot ce a rezultat din practica vieţii, din ghemul încâlcit al practicii vieţii au putut fi extrase aceste lucruri. Printre acei oameni care mi-au ieşit înainte atunci s-au aflat unii care purtau în destinul vieţii lor postacţiunile marii crize a anului 1873 [ Nota 27 ].

Atunci au apărut acele remarcabile conjuncturi între concepţia despre lume şi viaţa economică exterioară, acele conjuncturi care, conform modului nostru de a gândi despre viaţa spirituală, pe de o parte, şi despre cea economică, pe de altă parte, trebuie depăşite. Director al gării la care era angajat tatăl meu era pe atunci un bărbat numit Bontoux [ Nota 28 ]. Acesta era, aş spune, un mic semizeu pentru ambianţa în care trăiam atunci. Doamna Bontoux, care din nu ştiu ce motive era numită „baroana“, trecea drept o femeie deosebit de evlavioasă, şi în adevăr dintr-un anumit punct de vedere ei erau foarte evlavioşi. Bontoux a părăsit apoi postul de director general al Gării de Sud, a intrat într-un consorţiu care şi-a întins tentaculele din Franţa până în Serbia, iar „evlaviei“ sale i-a reuşit să facă afaceri uriaşe, dar nu în serviciul forţelor lumeşti, ci al acelor comunităţi bisericeşti în slujba cărora se pusese. Apoi toată afacerea a dat faliment, şi s-a produs celebrul crah Bontoux [ Nota 29 ], afacere din care o anumită comunitate bisericească se retrage în timp oportun, lăsându-l pe Bontoux să se prăbuşească singur şi cu zgomot. S-a putut însă observa atunci cu claritate cum anumite idei ale concepţiei despre lume erau introduse în organizarea întreprinderilor financiare şi se putea foarte bine învăţa ce nu trebuie făcut. Unii oameni pot observa că lucrurile acestea trebuiau percepute în mod corect şi că legătura dintre antroposofie şi „Ziua care vine“ şi „Futurum“ era cu totul altfel gândită decât vedea Bontoux legătura dintre Biserica catolică şi Banca Serbiei.

Toate aceste lucruri sunt luate din viaţă. Iar ceea ce ne transmite antroposofia corect înţeleasă este faptul că nu trebuie să te apropii de viaţă cu dogme. Antroposofia se deosebeşte de alte concepţii despre lume ‒ sau cel puţin trebuie să se deosebească ‒ prin faptul că poate fi altruistă, adică nu-şi trâmbiţează peste tot dogmele, ci dă instrucţiuni necesare pentru a se cunoaşte viaţa în plinătatea sa, în extensia sa. Numai astfel ea poate să împlinească cerinţele şi necesităţile fundamentale cele mai importante ale evoluţiei actuale a umanităţii.

La o privire care pătrunde în ceea ce s-a întâmplat, se poate vedea pretutindeni confuzia, se poate vedea că în ceea ce era binele domneşte confuzia şi că te pierzi dacă eşti preocupat numai de ceea ce oferă lumea exterioară. În toate acestea trebuia instilat impulsul venit din domeniul spiritului, care este menit să dea direcţia în problemele ce nu-şi găsesc soluţia nici acolo unde vieţuieşte binele acestei lumi exterioare.

Aceasta traduce în realitate tocmai menirea ştiinţei spiritului de orientare antroposofică. Gândiţi-vă ce imbold se transmite în acest timp în care evenimentele exterioare se manifestă pretutindeni ca un ghem care nu poate fi descâlcit, fie în viaţa ştiinţifică, fie în viaţa culturală, fie în viaţa practică. Gândiţi-vă că este imperios necesar ca din fundamente spirituale să fie extras ceea ce poate fi dătător de direcţie în lumea de astăzi.

Trebuie observat însă şi cum, pe de altă parte, omul se lasă în voia curentului vieţii exterioare haotice, ajunge să nu-şi poată asigura independenţa sufletească proprie şi se lasă purtat de valul exteriorului năucitor. Se poate vedea că oamenii au devenit, sub această influenţă, din ce în ce mai dependenţi, că au manifestat, pe de o parte, imboldul spre judecata proprie, dar că nu au realizat decât ceea ce se li se impunea, pe căi de ei necunoscute, din viaţa exterioară haotică. Oamenii ar vrea să fie independenţi, pentru că necesitatea libertăţii trăieşte în inconştientul lor. Oamenii îşi imaginează că sunt independenţi, dar se lasă în voia curentului pe care tocmai l-am descris; a fi independent, adică a fi liber, înseamnă, în prezent, zgâlţâirea energică a interiorului, iar ei nu doresc aceasta. În acest fel ei ajung sub influenţe ahrimanice, în ceea ce, cu tot felul de cuvinte frumoase, cu cuvinte frumos cizelate, ţinteşte spre lumea spirituală, dar care nu îşi are rădăcinile în nimic altceva decât în egoismul personal şi în patima de a-şi manifesta acest egoism în viaţa socială.

Caracteristica principală a prezentului este aceea că oamenii sunt înţesaţi de egoisme şi că atunci când vorbesc de viaţa socială subînţeleg viaţa egoistă. Ei ar vrea o viaţă socială în care egoismul să prospere.

În niciun caz, „tripartiţia organismului social“ nu putea vorbi despre un Paradis. Aceasta trebuie lăsată în seama lui Lenin, a lui Troţki [ Nota 30 ] etc. Ea nu poate vorbi decât despre ce este organic posibil în corpul social, despre ceea ce este apt să trăiască, despre ceea ce se poate întâmpla, despre ce se poate înfăptui. La aceasta trebuie să ajungem. Dacă vrem să ne prefabricăm iluzii şi năzuim spre iluzii nu vom putea progresa.

Nu trebuie să contemplăm întreaga viaţă prin prisma unui principiu abstract, ci să observăm detaliile vieţii cu participare deplină, indiferent dacă ele aparţin aspectelor spirituale sau aspectelor materiale. Cândva a avut loc o mare răsturnare prin faptul că, într-un fel, viaţa economică a întregii lumi a devenit un singur corp, iar omenirea nu putea înţelege acest lucru, nu-l putea accepta. El era numai proclamat, nu era înţeles interior. Cu siguranţă că discuţiile despre economia mondială au evidenţiat multe aspecte, dar acestea erau simple fraze, căci viziunea asupra economiei mondiale nu a fost întotdeauna digerată. Şi astfel s-a ajuns ca oamenii să fie mai întâi împinşi în economia mondială, ei însă nu s-au priceput să-şi organizeze viaţa corespunzător cu aceasta, iar acum trăiesc într-o lume în care, pentru a-şi menţine imposibilele economii naţionale, trebuie să depăşească diferite bariere, bariere vamale şi de paşapoarte, măsuri care ar vrea să conserve ceea ce, în fond, nu mai există de mult.

Ceea ce vieţuim în prezent nu este nimic altceva decât neînţelegerea a ceea ce a fost adus la suprafaţă de viaţă, pentru că această viaţă a oferit în ultima treime a secolului al XIX-lea şi în primele două decenii ale secolului al XX-lea încurcături năucitoare în voia cărora omul nu ar fi trebuit să se lase. Odată cu această predare în faţa haosului a luat naştere în final ceea ce se manifestă în duşmăniile faţă de antroposofie. Aceste duşmănii îmbracă în prezent atât intensiv cât şi extensiv cele mai incredibile forme. Şi se poate spune că din faptul că omul se predă lumii exterioare în sensul negativ amintit ‒ am prezentat şi sensul pozitiv de a se preda lumii exterioare ‒, din aceasta iau naştere toate problemele. Oare nu putem să prevedem de la început de ce spirit sunt însufleţite lucrurile exterioare, dacă putem vorbi despre însufleţire în acest caz? „Vă voi citi ceva: Despre Goetheanumul lui Steiner de la Dornach [ Nota 31 ] s-a spus: «Vizita nu ne-a lămurit însă şi am sfătui pe oricine vrea să-şi formeze o judecată asupra dr. Steiner să vadă cu ochii proprii acest templu, această copie a spiritului său. Drept cine se ia acest om şi drept cine îi ia pe ceilalţi, încât să îndrăznească să cioplească în lemn, să şlefuiască în sticlă şi să picteze pe pereţi orice atac de boală, orice vis febril al creierului său?»“

De oamenii cei mai diferiţi, de şovinişti, de socialiştii extremi, şi anume de conducerea socialismului etc., de toţi aceştia s-a legat în ultimul timp şi un micuţ „popor“, care în orice caz nu este de dată foarte recentă, căci strădaniile se puteau cunoaşte deja în anii 1912-1913. La cele ce v-am citit adineauri se adaugă fraze cu totul uimitoare: „Acestea sunt numai mostre foarte mici de atacuri adverse ‒ şi acum autorul îşi exprimă părerea asupra originii acestor atacuri adverse ‒ aflate sub radiaţia lui Uranus. Vedem că în acestea nu lipseşte dispreţul şi zeflemeaua. Însă în mod cu totul special dă de gândit avertismentul unui adversar plin de ură“.

Pe acesta vreau să vi-l prezint. Micuţul „popor“ care s-a legat astfel de diferiţi potrivnici este cel al astrologilor, şi în spatele lui se află o ticăloşie cu totul specială care la mulţi dintre ei este total inconştientă. Totuşi, lucrurile sunt foarte ciudate dacă le pui laolaltă. Aici se găseşte, de exemplu, un atac care conţine cuvintele: „Considerăm că este foarte important să avem aţintit asupra lui Rudolf Steiner un ochi vigilent. Omul acesta, care voia să ajungă ministrul cultelor în Würtenberg în timpul revoluţiei, bazându-se pe evreime, pe comunişti şi pe capete sucite în sens idealist, cu siguranţă nu-şi dă partida pierdută pe teatrul politic al patriei noastre mai mici“.

Se vorbeşte de o comuniune cu evreimea şi cu comuniştii. Să comparăm aceste afirmaţii cu un alt atac, căci prin comparaţie poate să rezulte ceva: „Toţi fondatorii de religie ca Buddha, Christos şi toţi înţelepţii şi profeţii ‒ nu cred să fi emis vreodată o pretenţie la un astfel de titlu, dar adversarii mei, după cum se pare, o fac ‒ nu au acordat mare importanţă lucrurilor exterioare, comorilor pământeşti, palatelor şi templelor, dimpotrivă, ei au rămas fără posesiuni pământeşti, au instruit oamenii fără cheltuieli, au condus spiritual superior sau au învăţat să se roage retraşi în cămăruţe liniştite! Ei şi-au răspândit ideile spirituale şi învăţăturile înţelepte fără a duce lipsă de ajutorul material al unor consilii comerciale“.

Aşadar, vedeţi în ce constă, pe de o parte, comuniunea cu comunişii şi cu evreimea, pe de alta, comuniunea cu opulentele consilii comerciale. Lipseşte doar comuniunea cu generali deosebit de influenţi! [ Nota 32 ] Aceste lucruri trebuie să fie spuse, pentru că, după cât se pare, altul nu le va spune. Eu ştiu că nici cei despre care se spune că sunt comunişti, nici consiliile comerciale ‒ chiar şi generali, dacă ar fi menţionaţi ‒ nu-mi vor lua în nume de rău dacă spun că ar trebui să fie cercetat o dată dacă eu personal m-am folosit vreodată de cineva, fie „comunişti“, fie „consilii comerciale“, sau „generali“. Ar trebui să se cerceteze dacă eu m-am dus la ei sau dacă ei au venit la mine. Aceasta este ceea ce trebuie focalizat mai întâi; este un lucru care trebuie avut în atenţie.

Şi încă ceva. Când, pe de o parte, se spune că Rudolf Steiner nu se poate bizui decât pe evreime, pe comunişti etc. iar pe de altă parte că întemeietorii de religii şi-au impus ideile spirituale şi învăţăturile înţelepte fără ajutorul material al unor consilii comerciale opulente acest lucru sună asemănător cu calomnia iezuiţilor, din anul 1908, că aş fi un mason deosebit de periculos [ Nota 33 ], în timp ce în altă tabără a apărut calomnia că aş fi iezuit. ‒ Cu câtă „precizie“ te cunosc oamenii! Dar ar trebui reflectat dacă nu cumva în spatele a ceea ce este numit comunist, evreu, ca şi în spatele opulentului consiliu comercial nu se află omul. Astăzi totul depinde de om, şi ceea ce trebuie scos în evidenţă este omul. Căci vechile şabloane de partid (comuniştii), vechile contexte naţionale (evreii) şi vechile titluri (consilii comerciale) înseamnă foarte puţin, în prezent, când trebuie să avem în vedere ceea ce este general uman.

Dar se pare că cei care sunt posedaţi ahrimanic sunt spiritual înrudiţi cu orice altceva numai cu ceea ce vrea să introducă cu adevărat în evoluţia actuală confuză un impuls spiritual nu. În felul acesta poţi asculta în linişte când se spune: „Influenţele planetare ale lui Saturn şi Uranus pot acţiona asupra oamenilor personal în mod foarte nesănătos, aducându-le griji apăsătoare sau duşmănii, dar omul este constrâns prin aceasta să-şi domine viaţa inferioară a Eului său, s-o depăşească şi în final s-o ducă la maturitate în beneficiul umanitătii. Influentele anului 1921 fie îl vor zdruncina sufleteşte pe domnul dr. Rudolf Steiner ca pe toţi cei ce au horoscop radical asemănător, oblingându-i la un efort spiritual crescut, la aprofundare şi concentrare, fie le vor aduce, în cazul nevalorificării spirituale a influenţelor astrale, grele daune materiale, pierderi dureroase sau îmbolnăviri corporale. Unii nativi de la sfirşitul lui februarie din ani critici pot fi şi în pericol, ceea ce poate fi constatat cu claritate din horoscoapele individuale“.

Nu este câtuşi de puţin adevărat că datorită influenţelor lui Uranus şi Saturn ar trebui să-ţi domini viaţa Eului şi alte lucruri asemănătoare; am încercat să vă descriu, de exemplu, din ce fundamente au rezultat Tripartiţia organismului social şi Poarta iniţierii, iar eu însumi pot privi liniştit la tot ce vine prin influenţele lui Saturn şi Uranus. Acestea nu sunt lucruri care să mă îngrijoreze. Pe mine mă îngrijorează cu totul altceva. Dar lucrurile trebuie privite în altă lumină.

Este amintit aici un adversar plin de ură care spune: „Scântei de foc ale spiritului trimit fulgere spre cursa de şoareci din lemn [aici este înţeles Goetheanumul], ele sâsâie, sunt, aşadar, prezente destule, şi va fi necesară o anumită înţelepciune a lui Steiner pentru ca într-o anumită zi o scânteie de foc adevărată să nu-i pregătească splendorii din Dornach un sfârşit lipsit de glorie“.

Şi apoi apare „micuţul popor“ care atribuie asemenea preziceri ameninţătoare existenţei lui Uranus în apropierea Soarelui etc. Aşadar, atacurile sunt evidente aici nu numai prin extensie, ci şi printr-o uimitoare intensitate. În ceea ce mă priveşte, aş vrea să spun că acolo unde influenţele lui Uranus se exprimă astfel, ele arată că nu pot veni chiar dintr-o direcţie bună! Ele arată, chiar prin apariţia lor, copilul cărui spirit sunt.

Pe de altă parte, însă, trebuie să ne fie clar: dacă se naşte dorul ca din „scântei de foc ale spiritului“, despre care se spune că există destule, să se producă „scânteia de foc adevărată“, atunci este necesară vigilenţa crescândă a acelora care sunt poate ataşaţi printr-o anumită iubire de ceea ce s-a realizat aici şi de ceea ce este legat de aceasta. Este necesar să existe o anumită grijă [ Nota 34 ] pentru a păstra lucrarea care a rezultat prin colaborare din munca şi din sacrificiile multora. Căci în prezent sunt într-adevăr mulţi oameni care, acţionând cu voinţa lor ideatică sau chiar cu voinţa de a comite o faptă lipsită de glorie, privesc plini de ură această lucrare!

Veţi spune că n-ar fi trebuit să spun acest lucru aici. ‒ Nu, dragi prieteni, despre aşa ceva nici nu poate fi vorba! Că acest lucru va deveni cunoscut în lume sunt sigur; de aceasta vor avea alţii grijă. Dar ca el să vă devină cunoscut dumneavoastră, care poate simţiţi altceva faţă de aceste probleme, cel puţin majoritatea dintre dumneavoastră, de acest lucru trebuie totuşi să am eu grijă. Altfel ar fi posibil ca, datorită obiceiurilor existente în largi cercuri chiar ale acestei săli, el să rămână ascuns numai prietenilor noştri. Căci, din păcate, atât de multe rămân ascunse. Trebuie însă să trezim starea de vigilenţă a prietenilor noştri faţă de ceea ce se manifestă deja foarte intens, ambalat în ură împotriva ştiinţei spiritului de orientare antroposofică.

Şi nu am vrut să fac doar o glumă când am spus ieri că adversarii noştri sunt în multe privinţe „altfel de flăcăi“; şi ei se vor mai dovedi a fi „altfel de flăcăi“ dacă nu încercăm să fim treji, să fim paznici a ceea ce a fost realizat concret prin multe sacrificii şi prin multă muncă.

Iar dacă, aşa cum este cazul în prezent, răul reuşeşete să găsească atâţi paznici, ar trebui ca şi binele să-şi găsească paznicii săi! Fie ei paznici credincioşi ai bunului spiritual despre care am spus în anumite contexte că nu a fost adus în lume doar prin idei subiective, ci şi prin observarea vieţii, prin intuirea cerinţelor umane, importante în această epocă a noastră şi care devin tot mai importante cu cât ne apropiem mai mult de viitorul apropiat. Fiţi atenţi la toţi cei care vor să distrugă această lucrare necesară umanităţii. Căci această voinţă de a distruge este în prezent foarte puternică! Fiţi dumneavoastră înşivă puternici, căci ceea ce trăieşte în această mişcare spirituală care a adus în fiinţă această construcţie nu a luat naştere din haos, ea este un impuls care a fost inoculat în haos. Şi dacă te apropii de el simţi că există forţă, există viaţă. Fiţi voi paznici, adevăraţi paznici a ceea ce se pare că aţi ales să aveţi ca fiind al vostru când aţi aderat la această mişcare de ştiinţă a spiritului de orientare antroposofică.